I. În anul 1944 executam serviciul militar în cadrul Politehnicii unde eram student. În vara am fost concentrat în Comuna Lisa de lânga Sâmbata de Jos. În acea zona erau cantonate scolile de ofiteri activi si de rezerva din arma "Artilerie antiaeriana". În luna iulie am fost trimisi acasa cu ordin scris de a ne prezenta pe 1 august la fortificatiile de pe linia Focsani-Namoloasa Galati. Pe 31 iulie am primit un nou ordin care contramanda aceasta chemare. Nu am înteles atunci sensul, ci mult mai târziu.
II. În perioada mai sus amintita ma aflam cu familia "dispersati" lânga Titu în Comuna Podul Rizii. Tatal meu era seful depoului Bucuresti Triaj. Datorita bombardamentelor aeriene depoul se dispersase in 3 locuri. Majoritatea locomotivelor se aflau in statia Crivina, personalul tehnico - administrativ în statia Ciocanesti, având birourile improvizate în doua vagoane, iar câteva locomotive de stricta deservire ramasesera în Triaj.
Înainte de 23 august venisera în Comuna Podul Rizii "resturile" diviziilor 4,8,9 si 12 care luptasera la Iasi. De fapt, erau numai comandamentele si ofiterii fara trupa. Acestia s-au cazat în sat, Comandamentul stabilindu-se în scoala primara, în aceeasi zona aflându-se si casa preotului si a învatatorului.
Cu câteva zile înainte de sfârsitul lunii august tatal meu s-a trezit cu doi rusi care i-au cerut sa arunce in aer linia de cale ferata, pretextând ca se pot "scurge" pe linia ferata trupe germane în retragere. În acea perioada tatal meu a avut lânga el permanent un mecanic de locomotiva Egorov, de origine rusa pe care-l salvase de la o condamnare si care acum era nedespartit de el ca un câine credincios. Tatal meu le-a explicat rusilor ca el ar 252j91c e în grija locomotivele, nu si linia ferata. Unul din rusi a plecat sa discute cu seful garii Ciocanesti, pe care însa nu l-a gasit.
Rusul ramas si-a scos pistolul pe masa spunând ca linia trebuie neaparat aruncata în aer aratând din nou asa zisul motiv, desi trupele germane nu mai erau de mult in zona. S-a încercat sa se ia legatura cu statul major al armatei, care dupa informatiile de la ora aceea se afla la Bâldana împreuna cu generalul Mihail, dar fara rezultat. Cei doi rusi plecau cu rândul, revenind foarte agitati, de fiecare data reînnoind amenintator cererea lor. Catre zorii zilei s-a auzit o bubuitura puternica. Rusii aruncasera în aer linia ferata. Acelasi lucru se facuse cu toate liniile ferate de intrare în Bucuresti din directiile: Ploiesti, Constanta, Giurgiu, Oltenita.
Epilog. Dupa circa o saptamâna am citit in ziarul "Universul" comunicatul: "Au fost repuse în circulatie liniile ferate Bucuresti-Ploiesti, Bucuresti-Pitesti aruncate în aer de trupele germane in retragere".
III. Imediat dupa acest eveniment tatal meu a venit în Podul Rizii. Era într-o duminica. Venisem de la biserica. La un moment dat o droaie de copii au anuntat: "Vin rusii!"
Satul era în forma de cerc si izolat de soseaua locala care lega Comuna Braniste(Gara Titu) de cea judeteana care ducea la Târgoviste.
În fruntea coloanei se afla o trasura care a înconjurat satul, oprindu-se în dreptul casei unde locuiam cu familia. Cei doi ofiteri care erau gazduiti la noi au plecat grupându-se cu toti ceilalti în jurul scolii Primare.
Din trasura a descins un general care s-a instalat aici, ocupând camera din fata. L-am întrebat daca vorbeste franceza sau germana, la care a raspuns negativ.
La scurt timp a fost vizitat de un ofiter, capitan, roscovan si cu un nas coroiat. Înainte ca acesta sa plece i-am auzit schimbând câteva fraze în germana. Dupa plecarea lui am intrat la general adresându-ma în germana. El m-a atentionat ca ofiterul plecat va reveni, apoi a pus degetul la gura în semn de tacere si a adaugat: Politruk, Iuda.
Generalul era în rezerva, de profesie inginer chimist. Mi-a spus sa comunic satenilor ca el va ocupa jumatate din sat, urmând ca ofiterii români sa ramâna în jumatatea unde erau deja instalati.
În acest timp se dadusera la o parte gardurile de la vecini pentru a se crea o "sosea" de trecere peste câmp. Pe aici, fara întrerupere s-au scurs trei nopti si doua zile trupe rusesti, toti cu carute cu patru, uneori cu sase cai. Nu s-a vazut nici o masina, nici un tanc.
În ziua urmatoare, românii din Comandament mi-au spus sa comunic generalului ca îl invita la o masa camaradereasca. Acesta a raspuns ferm: "Multumim românilor dar nu putem primi, noi suntem înca în stare de razboi si am venit ca ocupanti". De altfel, comunicatele de razboi din acel timp pe care le citeam în "Universul" anuntau:" Trupele sovietice în înaintare au eliberat orasele: Galati, Braila, Buzau, Râmnicu Sarat, Titu, Ploiesti, Bucuresti, etc., etc.".
La auzul refuzului ofiterii romani s-au simtit in totala nesiguranta si au hotarât - poate inoportun - parasirea comunei pentru a ajunge la Târgoviste. În noaptea urmatoare au pornit spre soseaua judeteana în coloana peste lanurile de porumb. Rusii aflând, au facut o învaluire si spre dimineata înainte de a se intra în Târgoviste, au fost dezarmati si dezbracati fiind lasati sa intre în oras în camase si izmene.
IV. În noiembrie 1948 fiind arestat, am stat la "Interne" (fostul C.C.) la subsolul II (asa zisul "submarin") împreuna cu avocatul Rusu (ginerele inginerului Mihaescu casier central P.N.Ţ.) si Pavel Pavel fost director la Institutul de Statistica din Bucuresti. Era unul din apropiatii lui Lucretiu Patrascanu si anchetat, apoi judecat cu acesta. Desi membru de partid din 1936, era unul dintre cei mai înversunati anticomunisti pe care i-am cunoscut în închisoare.
Redau parte din marturiile lui, care poate ar servi pentru ajungerea la documente.
În anii "treizeci" rusii au constatat ca o serie de informatii se scurg catre "Siguranta statului" din România si ca acestea provin chiar de la vârful Comitetului Central P.C.R. De aceea, au hotarât plasarea la conducerea Comitetului Central comunisti neromâni, si astfel s-a ajuns ca adevaratii sefi ai C.C. sa fie polonezi, cehi, maghiari, în majoritate de nationalitate evrei. Decizia s-a luat si pentru celelalte state vecine cu noi si cu rusii.
În timpul guvernarii antonesciene s-a organizat prin 1942 o vizita în Rusia a unei delegatii formata în cea mai mare parte din intelectuali, profesori, sociologi, statisticieni, medici care sa testeze pe viu sistemul comunist în toate compartimentele vietii sociale. Dupa aceasta vizita de circa 100-200 de persoane, s-a organizat cu un numar de circa 200 de persoane - rusi - din toate categoriile sociale sa viziteze România. S-a stabilit ca traseele ce vor fi vizitate sa fie fixate de rusi, de asemenea, si punctele de oprire la orice gospodarie ar dori fiecare vizitator, sa fie alese tot de ei. Din informatiile culese de Pavel Pavel am retinut câteva.
a) La Krasnodar s-a gasit un fel de cazarma cu multe cladiri, unde a avut loc un "experiment" genetic. Aici au fost aduse circa 2500 de perechi tinere de fete si baieti, adunati din toate colturile Rusiei. Fiecarui barbat si femeie i se facea fise cu toate caracteristicile fizice, fiziologice si psihice. Apoi erau "împerecheati", fisandu-se cine cu cine era cuplat. Dupa prima nastere împerecherea se facea între alti parteneri. Dupa mai putin de doi ani s-a facut constatarea surprinzatoare, ca perechile au inceput sa devina "familii" refuzând alte împerecheri, iar unii si-au construit în dormitoarele comune mici "separeuri" din scânduri, un fel de "mini garsoniere". Experimentul a durat 5 ani.
b) Unii din vizitatorii rusi în România au fost sceptici în legatura cu libertatea de miscare din tara si cu vizitarea oricarei gospodarii, sustinând ca totul este "aranjament". Erau lasati o ora, doua în casele oamenilor, dar se fereau sa vorbeasca convinsi fiind ca imediat gazdele vor raporta "politrucilor nostri" cele discutate. Li s-a spus ca noi nu avem asa ceva dar nu-si puteau închipui existenta unei societati fara "politruci", fara prezenta acestor "paznici" care sa fereasca de "elemente dusmanoase" - cum spuneau ei.
Dar în acelasi timp se fereau si ei unii de altii pentru ca întorsi acasa stiau ce îi asteapta si ce li se poate întâmpla.
În înaintarea impetuoasa din '43-'44 rusii au strâns din teritoriile recucerite o armata de circa 80.000 de mii de oameni care nu au putut dovedi ca au facut parte din unitati de partizani. Acestia au fost înarmati cu furci, coase si topoare si dusi spre Crimeea.
În fata istmului Perekop, in spatele caruia se aflau trupele germane, acestia au fost asezati în dispozitiv de lupta si împinsi de armata rusa regulata sa înainteze spre liniile germane. Astfel, s-a format o hecatomba de 80.000 de oameni care au înnecat cu cadavrele lor liniile germane. Asa a fost cucerit istmul Perekop si s-a "fortat" intrarea în Crimeea.
În ceea ce priveste ofensiva de la Iasi a rusilor, Pavel Pavel sustinea ca aceasta "s-a bucurat de "bunavointa" militara a celor care au pregatit actul de la 23 august. O rezistenta minima pe linia Focsani - Namoloasa - Galati ar fi condus la mult mai putine victime din partea noastra pentru ca (sustinea el) între 23 august si 11 septembrie (data semnarii armistitiului) s-au luat de catre rusi mai multi prizonieri români decât tot razboiul".
Participant la Conferinta de Pace de la Paris din 1946-1947, Pavel Pavel spunea:
a) "În 1947 - spune Pavel Pavel - am primit o corespondenta de la "Insitutul Statistic" din Paris în care eram întrebati "cum a fost posibil ca într-un stat unitar cu o singura conducere, sa existe o mortalitate uriasa în rândul copiilor din Moldova si un excedent de populatie de +5% în Ardeal". "Nu am dat raspunsul real, ci unul echivoc. Realitatea a fost aceasta - spune Pavel Pavel:
b) În luna iulie 1947, subsemnatul ma aflam în gara Piata Olt. La un moment dat a sosit în statie si a fost garat pe o linie laterala un tren "foamea" de circa 40 de vagoane, unele acoperite, altele nu - toate de marfa - în care se aflau moldoveni. Oamenii strânsesera cum putusera pâine în saci, gândindu-se ca vor putea duce acasa un sac, doi. Dar în gara au asistat la un "spectacol" cumplit care m-a descumpanit, total neîntelegându-i sensul. Jandarmii cu baionete la arma i-au somat pe toti din vagoane sa coboare si sa-si goleasca sacii la capatul peronului.
S-a facut o stiva uriasa de pâine.
Oamenii disperati plângeau, tipau, copiii urlau, mamele îsi despleteau parul de durere, totul într-o scena apocaliptica. Cu fetele desfigurate de oboseala zilelor si noptilor nedormite, sudoarea curgea siroaie pe fetele lor acoperite de praf si fumul de la locomotiva, lasând dungi asemenea unor tatuaje macabre ce se împleteau în acelasi timp cu lacrimile ce curgeau ca pâraiele de munte dezlantuite dupa un potop. Convoiul despuiat de ultima bucata de pâine atat de greu obtinuta, se târa înapoi spre tren împleticindu-se de foame, de durere si de deznadejde ca nu-si puteau salva copiii care supravietuisera. Cei mai în putere din convoi îi sustineau pe cei vlaguiti care abia îsi mai puteau tine pleoapele deschise. În ochii celor care mai aveau puterea sa priveasca pâlpâiau licariri de mila si de durere care se împleteau din când în când cu flacari de ura ce se rostogoleau peste "oamenii puterii", care dezbracati de orice sentiment îsi chinuiau semenii lor - tot români - în numele disciplinei militare, în numele unui "ordin" care totusi venea de la navalitorii învingatori.
Dupa 1944, tatal meu care - cum am mai spus - era seful Depoului Bucuresti Triaj, a primit dispozitie de a se repara toate locomotivele marca germana pe care noi le cumparasem de la nemti. Dupa ce au fost minutios reparate s-a facut receptia lor de rusi si apoi predate drept "captura de razboi". Ulterior, tatal meu a fost numit delegat al Directiunii Tractiune C.F.R. la "Regulatorul Central al Circulatiei" în fosta scoala Profesionala "A.F. Robescu", vis-ŕ-vis de Catedrala Sf. Iosif (actualul Institut de Arte Plastice).
VI. În anii 1950-1951, am stat în Jilava cu nenumarate personalitati.
La un moment dat, în camera Nr. 6 "Reduit" se afla un grup de mari figuri ale vietii noastre politice si militare din anii '30-'40. Astfel, Maresalul Palatului Niculescu, generalul STOENESCU, fost Ministru de Finante în cabinetul Maresalului, Gheorghe STÂRCEA, seful Politiei Palatului, Generalul ANTON, Comandantul Jandarmeriei, PENESCU, fost Ministru de Interne P.N.Ţ. dupa 23 august '44, MOCSONY STÂRCEA, sambelon maestru de vânatoare la Palat, Gheorghe LEON, fost Ministru Liberal în perioada interbelica, Vasile SERDICI, sotul binecunoscutei ZIZI LAMBRINO, OVID VLĂDESCU, Secretar al Presedentiei in Guvernul Antonescu, Im NEDELESCU, Jurisconsultul ziarului "Universul", Stoica, fost ambasador în Suedia..Generalul Stoenescu a expus în câteva seri în acest cerc, contributia sa la actul de la 23 august. Iata rezumativ cele spuse de el.
"Eu sunt persoana care pe front, odata cu 23 august am facut legatura între armata româna si cea sovietica. Am înaintat pe un tanc care avea deasupra turelei un steag alb si am predat un mesaj din partea Marelui Stat Major". I-am facut atunci o remarca cu tot respectul (aveam 27 de ani) ca nu prea i-a folosit acest "act eroic" pentru ca acum se afla lânga cei care simbolic, cel putin, au protestat împotriva ocupantului.
A doua expunere a sa:
"În primele zile ale lunii august, dupa ce Marele Stat Major hotarâse sistarea lucrarilor la fortificatiile de pe linia Focsani-Namoloasa-Galati, s-a primit ordin ca cele 4 corpuri de armata care se aflau la sud de Iasi, sa-si schimbe amplasamentele, cele din nord în sud, cele din vest în est, pe noi pozitii. În timp ce se producea aceasta "miscare", s-a comunicat rusilor "atacati". Asa s-a produs vestita ofensiva ruseasca de la sud de Iasi".
Nu stiu ce si cât este adevar în aceste afirmatii pe care cei prezenti nu le-au contrazis, dar probabil ca arhivele Marelui Stat Major si alte documente le-ar putea elucida. Atunci eu le-am pus în legatura si cu cele spuse de Pavel Pavel.
În octombrie '94, la Simpozionul de la Sala Radio un inginer al carui nume îmi scapa, fost ofiter pe front în acel timp (august '44) a facut o scurta comunicare în care a amintit de aceasta ampla miscare de trupe concomitent cu ofensiva ruseasca.
Am ezitat mult de-a lungul anilor sa fac publice aceste marturisiri care poate pentru istorici, pot fi niste indicii de a ajunge la documente. O fac acum!!!
|
