Dobrogea in vremea Comnenilor

Dobrogea în vremea Comnenilor

Victoria împaratului bizantin Ioan I Tzmiskes asupra lui Sviatoslav în anul 971 a determinat o serie de schimbari importante pentru teritoriile românesti. Revenirea stapânirii bizantine în regiunile Dunarii de Jos si reorganizarea administrativa a teritoriilor din Sudul si Nordul Dunarii a însemnat un reviriment politic binevenit pentru populatia româneasca. În aceasta perioada a luat fiinta în zona o thema, care apare în unele izvoare sub denumirea de «tinutul de la Istru» sau de «Mesopotamia», dar careia dup 555e410f a mijlocul secolului al XI-lea i se consacra numele de Paradunavon sau Paristrion . Refacerea si prosperitatea economica a unor orase-cetati de pe Dunare, toate cu rol strategic, precum Dinogetia, Capidava, Pacuiul lui Soare, Troesmis, Axiopolis, ne releva cât de efectiva si cât de dimanica a fost aceasta stapânire. Imperiul a cautat sa foloseasca drumurile comerciale care strabateau din vechime aceste teritorii si prin intermediul carora puteau desfasura un comert activ. Supunerea Bulgariei în anul 1018 a permis themei Paristrion sa se bucure de o perioada de relativa liniste si de o viata prospera de care au beneficiat si unele regiuni ale teritoriului carpato-dunarean . Aceasta perioada a fost însa întrerupta de prezenta pecenegilor, care în urma repetatelor invazii din prima jumatate a secolului al XI-lea au creat în zona un evident dezechilibru greu de controlat prin actiunea diplomatica si militara a Bizantului. Acesta este si motivul care l-a determinat pe Roman al IV-lea Diogenes (1068-1071) sa se gândeasca la restabilirea echilibrului anterior. El s-a grabit sa înroleze în rândurile armatei de mercenari, pecenegi si alte neamuri, care vor duce la dezastrul de la Mantzikert din 1071. În ciuda acestei situatii, Dobrogea a continuat sa ramâna sub stapânirea bizantina, înregistrând sub împaratii comneni o perioada de prosperitate economica, întrerupta abia în 1185 de revolta asanestilor.

Întemeietorul dinastiei comnene, Alexios I a cautat de la început sa instaureze la Dunarea de Jos un climat de liniste care sa-i permita promovarea unei politici de recucerire si consolidare a pozitiilor bizantine din Asia Mica si Balcani. În acest sens el a purtat lupte grele mai întâi cu populatia oraselor din Paristrion, revoltata împotriva administratiei constantinopolitane, framântari care cuprinsesera si Tracia pâna la Marea Egee. Prezentând situatia încordata existenta de-a lungul limesului dunarean pe la anul 1086, fiica împaratului, scriitoarea bizantina Ana Comnena, consemna urmatoarele: «Un trib de sciti care erau zilnic atacati de sarmati, si-au parasit caminele si au cobarât spre Dunare. Trebuind sa se înteleaga cu cei care traiau în partile Dunarii, cu încuviintarea tuturor, au început sa duca tratative cu capeteniile lor, cu Tatos, cel numit Chalia, Sestlav si Satzas, primul ocupa Dristra, ceilalti Bitzina si alte cetati. Dupa ce au ajuns la întelegere cu acestia, ei au trecut liber Dunarea, jefuind tinuturile marginase si cucerind si câteva locuri întarite. Apoi, ramânând un timp linistiti, au arat pamântul si au semanat mei si grâu» . Acest fragment a dat nastere la multe discutii cu privire la caracterul acestor formatiuni politice si la apartenenta etnica a conducatorilor amintiti de Ana Comnena, ca si a populatiei pe care o stapâneau. Marele nostru istoric, Nicolae Iorga, afirma la sfârsitul primului razboi mondial, ca sefii amintiti nu erau barbari, ci români ca si supusii lor. În acest context, miscarea apare ca o încercare de emancipare politica, ca o prima forma prestatala româneasca, dupa modelul ducatelor bizantine de frontiera. Cel dintâi care a admis ipoteza lui Iorga a fost Nicolae Banescu, care privea miscarea conducatorilor locali drept o tendinta de autonomie pornita din orasele dunarene si initiata de populatia locala . Interpretarea data de Nicolae Iorga a devenit pentru C. Bratescu, o adevarata revelatie, voievodatele românesti din Dobrogea de la sfârsitul secolului al XI-lea, fiind comparabile cu cele ale lui Litovoi si Seneslau din secolul al XIII-lea . Ţinând seama ca Zonaras afirma despre Tatos ca ar fi peceneg, iar Attaleiates întelegea prin sciti pe pecenegi, G. Bratianu conchide ca Tatos care purta si supranumele de Chalis, era o capetenie a pecenegilor stabiliti pe teritoriul Imperiului. Despre Seslav, acelasi istoric afirma ca era un sef barbar al Vicinei între anii 1086-1088, iar Satzas (Sacea) un sef local al carui nume poate fi pus în legatura cu cel al orasului Isaccea . Aceste concluzii au fost contrazise de unii istorici bulgari, care folosind un limbaj destul de polemic, contesta caracterul românesc al formatiunilor statale din Paristrion .

În ceea ce priveste viata crestina în aceasta perioada, descoperirile arheologice ne indica prea putine elemente, dar ne conduc catre afirmatia ca viata cultural-bisericeasca se afla din secolul al XI-lea sub autoritatea bisericeasca a mitropoliei de Drîstra, aflata la rândul ei sub jurisdictia Patriarhiei de la Constantinopol. Importanta aceastei mitropolii este legata bineînteles de faptul ca în aceasta perioada la Dunarea de Jos se manifestau unele tendinte de autonomie ale oraselor si ale feudalilor locali. Este foarte probabil ca odata cu constatarea pericolului unor asemenea tendinte, administratia imperiala sa fi cautat sa le frâneze, atât pe calea diplomatiei si a armelor, cât si prin acordarea unei anumite autonomii religioase paristrienilor . Din pacate nu sunt cunoscute cele cinci episcopii dependente de aceasta mitropolie, amintite într-o Notitia episcopatum de catre Neilos Doxopatri, diacon la Sfânta Sofia, notar patriarhal si nomophilax al Imperiului . Oricum, teritoriul dobrogean a avut un centru ierarhic într-una dintre principalele cetati bizantine ale regiunii. Localizarea lui cea mai probabila pare a fi Dinogetia-Garvan, unde în mijlocul asezarii feudale timpurii (sec. X-XII) se înalta o biserica de zid, ale carei ruine au fost descoperite cu prilejul sapaturilor din vara anului 1950. Planul, cupola pe pandantivi, tehnica de constructie si pictura bisericutei de la Garvan, arata originea ei bizantina.

Tot la Bisericuta-Garvan s-au descoperit câteva mici obiecte de cult, între care si aprox. 50 cruciulite de diferite forme si marimi. Un tipar de bronz pentru cruciulite simple, descoperit tot aici ne face sa credem ca anumite exemplare de acest tip erau lucrate pe loc. Dintre cruciulitele secolelor X-XII, descoperite la Garvan, trei prezinta o deosebita importanta, toate datând din secolul al XI-lea. Prima este de fapt alcatuita din doua cruci de bronz, legate între ele, modelul fiind unic în zona. Cea de a doua, o cruce dubla relicvar, din bronz, are pe fata chipul Mântuitorului Iisus Hristos rastignit, iar la capetele bratelor laterale pe Fecioara Maria si pe Sfântul Apostol Ioan. Pe cealalta fata se afla Maica Domnului oranta, încadrata de busturile celor patru evanghelisti. Cea de a treia cruce dubla relicvar de aur este si cea mai valoroasa, cu lant din acelasi metal, descoperita în vara anului 1950. Crucea propriu-zisa este alcatuita din doua jumatati, una mai mica în fata iar alta mai mare în spate. Pe fata principala a crucii este aplicata în relief figura lui Hristos rastignit, iar în jurul sau sunt aplicate mici ornamente în filigran. Acest pretios obiect de arta ne duce cu gândul la atelierele constantinopolitane, cel care a purtat-o fiind un episcop existent în secolul al XI-lea în asezarea de la Bisericuta-Garvan . Scaunul episcopal de la Dinogetia-Garvan se afla probabil sub jurisdictia mitropoliei temei Paristrion, evidentiind legaturile Bizantului cu asezarile de la Dunarea de Jos . Strânsele relatii religioase cu Constantinopolul sunt confirmate si de prezenta altor cruci mici, simple sau de tip relicvar, produse în capitala Imperiului sau la Chersones în secolele X-XIII si descoperite la Enisala (jud. Tulcea), Noviodunum, Capidava si la Pacuiul lui Soare .

Un alt centru episcopal a existat si la Axiopolis, al carui titular a fost mutat în secolul al XI-lea la Abydos în Asia Mica. Mai târziu, acelasi ierarh a primit în administratie si arhiepiscopia de Apros, de pe continentul european, nu departe de Heracleea (vezi articole legate de problema scaunelor episcopale din Dobrogea în secolele X-XII, trecute într-o nota).

Revenirea stapânirii bizantine la Dunarea de Jos în a doua jumatate a secolului al X-lea, marcheaza începutul unei perioade istorice importante , în care feudalismul carpato-dunarean s-a constituit cu trasaturile sale proprii.