Dualismele Occidentului: o analiza sincronica
/ saw that One was animate
Mankind inanimate fantasy.
Yeats
Un gangster vestit prin anii '30 folosea o metoda extrem de simpla cînd trebuia sa ia o hotarîre : dadea cu banul. Daca iesea cap raspunsul era "da", daca iesea pajura, raspunsul era "nu". O singura data informatia s-a dovedit gresita; asta l-a costat viata.
O schema cu patru solutii (un patrat) i-ar fi furnizat deja mai multe posibilitati: '+/-, -/ + , + / + , -/-. Combinînd doua patrate, ar fi obtinut saisprezece posibilitati. Combinînd mai multe patrate într-o secventa, numarul de posibilitati ar fi crescut vertiginos. Ca sa organizeze întîmplarile unei singure zile, ar fi trebuit sa dea cu banul de cîteva sute de ori. Viata, ca si mitul, este domeniul alegerilor multiple. si, ca si în via 24524e423y ta, o alegere gresita în mit poate fi fatala. Asa a fost pentru nenumarati marcioniti, maniheeni, pauli-cieni si cathari, a caror optiune originala si fundamentala semana în totul cu metoda gangsterului, caci consta într-o alternativa simpla : un principiu sau doua principii. Sau Raul provine din Bine si atunci Binele nu-i chiar bun, iar Raul nu-i chiar rau; sau Binele si Raul sînt despartite, Binele-i bun, Raul - rau. în acest punct, patratul îsi putea face aparitia, pentru a stabili ca exista de asemenea lucruri bune fi rele în acelasi timp, lucruri mai mult bune decît rele sau lucruri mai mult rele decît bune.
I.P. CULIANU
Atîta sînge a curs pentru atît de putin, si pentru înca mai putin continua sa curga. Se moare si se traieste într-un adevar care nu-i decît unul din multe.
Ce sa credem însa despre "radacina existentiala", despre ideea pe care toti acesti oameni si-o faceau despre lume? Ea este în general atribuita unei situatii de "criza", economica, politica, religioasa sau de toate felurile la un loc, o "criza" cu majuscula. Oare au fost ei bolnavi, nevrotici, ca sa surghiuneasca astfel lumea în sfera Raului sau cel putin a amestecului ?
Cu siguranta, sistemul nu-i inocent, iar batalii se dau pe toate fronturile, pentru un simplu iota. De aici însa pîna la a stabili o legatura strînsa între un anumit "sentiment al lumii" si activarea optiunii "aceasta lume este rea", distanta este uriasa. Cei care gîndesc astfel nu sînt nici mai mult nici mai putin în "criza" decît ceilalti, nici mai mult nici mai putin "bolnavi" sau "pesimisti". Ei nu fac decît sa gîndeasca si uneori gîndesc mai bine decît adversarii lor.
Sa revenim însa la alegerea initiala între doua principii sau pentru doua principii. Nu exista nici o optiune înaintea acesteia, pentru simplul motiv ca sistemul nu continea înca posibilitatea de a anula transcendenta: aceasta inovatie nu s-a prezentat spiritului european decît la finele secolului al XVIII-lea si ei îi vom consacra ultimul capitol al cartii de fata.
Lumea este creata. Ea poate fi creata, logic, de Bine, de Rau, de amîndoua, de nici unul. Daca un creationist de astazi gîndeste ca lumea nu-i decît buna, pacatuieste desigur prin exces de optimism. Trebuie sa existe ceva care s-o degradeze, care sa-i justifice starea actuala si pe cea anterioara, patrunsa de impermanenta, de suferinta si de neliniste : Diavolul este o necesitate a primei reflectii asupra experientei lumii. si totusi, dualistii nu exclud nici una dintre cele patru ipoteze: pentru maniheeni, lumea a fost creata de Bine; pentru anumiti gnostici, pentru paulicieni si catharii radicali - de Rau; pentru bogomili si catharii moderati, lumea a fost creata de Bine si organizata de Rau, dar Raul depinde de Bine: aceste doua curente nu sînt cu adevarat dualiste ; pentru majoritatea gnosticilor si a marcionitilor, lumea a fost creata de un intermediar care nu-i nici bun, nici rau. în gnosticism, el se afla în legatura si cu Binele
GNOZELE DUALISTE ALE OCCIDENTULUI
si cu Raul, iar Raul deriva uneori din el, fiind, paradoxal, superior prin natura intermediarului însusi. Pentru Marcion, Raul deriva tot din intermediar, dar raporturile dintre ei sînt încordate : Raul nu-i adversarul Binelui, ci al Demiurgului intermediar din care provine.
Unde malum ? Daca se postuleaza doua principii, Raul este unul din ele: nu are origine, nici început. Daca se postuleaza un principiu, Raul trebuie sa derive din Bine. Pentru a-l explica, este nevoie de un mit, de un Lucifer cazut, un Iblîs, un Samael. Gnosticii recurg la doua mituri, extrase dintr-un repertoriu dualist fara vîrsta. Nu mai reanalizam variantele secventelor celor doua mituri, cu diversele lor aranjamente (v. supra, cap. V, § 18-l9). Marcion, bogomilii si catharii monarhieni se folosesc de mitul iudeo-crestin al lui Lucifer. Primul, care optase deja pentru o separare a lumilor si a principiilor, transpune mitul arhanghelului cazut în lumea de jos; ceilalti, dimpotriva, îl formuleaza într-o modalitate aproape ortodoxa.
In acest punct ajunse, toate dualismele si pseudodualismele din Occident se gasesc în fata unei alegeri simple, dar de bataie lunga : trebuie sa înfrunte mitul biblic al Genezei, si îl supun unei interpretari libere, pornind de la premisele lor dualiste sau pseudo-dualiste.
Respingerea VT, în totalitate sau în parte, ar fi fost oare posibila înainte de aparitia crestinismului ? Altfel spus, se poate gîndi ca ar fi existat pentru respingerea lui ratiuni anterioare distinctiei pauli-ciene a celor doua regimuri, sub lege si sub gratia! Astfel de ratiuni, dupa cum am demonstrat în alt loc, par sa fi existat într-un iudaism fundamentalist ortodox, înselat în asteptarile sale teologico--politice dupa caderea Templului, în 70 p.C. Cu certitudine, Pavel radicalizeaza termenii problemei, în asa fel încît ar fi de negîndit ca un numar de consecinte sa nu se produca, dat fiind ca aici se gasesc premisele sistemului si ca sistemul, o data ce s-a pus în miscare, tinde sa-si activeze toate posibilitatile.
Cu ce trebuie asociat VT ? Cu Binele, cu Raul, cu amîndoua, cu nici unul. Aici pseudodualistii se îndeparteaza de ortodocsi, neatri-buind în totalitate VT Binelui. Numai acei intelectuali origenizanti, catharii radicali din Desenzano, vor accepta realitatea VT pentru o lume creata de Bine, o lume care totusi, fiind fizica, n-ar avea cum
I.P. CULIANU
sa fie buna. în opozitie, o parte a gnosticilor, maniheenii, paulicienii, bogomilii si catharii monarhieni atribuie VT Raului, în întregime sau în parte. Pentru numerosi gnostici si pentru Marcion, el tine de intermediar, care nu este nici bun, nici rau. în orice caz, chiar daca i se accepta adevarul istoric integral, VT caracterizeaza un regim al lumii care nu mai este valabil: poate fi folosit ca un exemplu pentru a arata negativitatea acelui regim. (Sa mai amintim în acest punct ca Harnack era un evanghelic militant si ca lucrarea sa despre Marcion formula un repros direct la adresa lui Luther pentru a nu fi avut fericita inspiratie sa se debaraseze de textul veterotestamentar înainte de institutionalizarea Reformei.)
Exegeza inversa a VT se organizeaza într-un sistem care are tendinta sa se reproduca pîna la epuizarea posibilitatilor sale. Aici cercetarea devine fascinanta, caci dualistii si pseudodualistii nostri opereaza acum pe un material mitic preexistent, activînd solutii si reasezîndu-i secventele în configuratii mereu noi. Ei nu i-au compus toate variantele posibile (ar fi interesant de examinat, alaturi de potentialitatile logice realizate, cele care ar fi putut sa fie), dar si-au facut constiincios datoria.
Geneza nu contrazice pe nimeni. Ea vorbeste despre un Dumnezeu creator al pamîntului si al cerului (ha-arets weha-shama-yim), aflat în fata a doua lucruri pe care nu le-a creat el: tohu wa-bâhu si apele primordiale învaluite în întuneric. Gnosticii monarhieni au reactionat cu siguranta într-un sens monist la aceasta cosmogonie pe care o interpretau ca dualista, atribuind creatia materiei Sophiei sau Demiurgului. Duhul lui Dumnezeu, ruâh, se "poarta" deasupra apelor, Dumnezeu face Lumina care contrasteaza cu întunericul, face firmamentul ("taria") pentru a desparti apele de sus de cele de jos, se iveste uscatul, Dumnezeu îi porunceste sa "dea din sine" plantele, porunceste (prin Cuvînt) sa fie luminatori, animale acvatice si zburatoare, apoi animalele pamîntului; se adreseaza siesi (la plural: Gen. I, 26), pentru a-l face pe om dupa chipul si asemanarea lui, îl face sexuat si stapîn al lucrurilor create. Vazînd ca toate acestea sînt bune, Dumnezeu se odihneste o zi.
învatatii care au colationat Biblia erau traditionalisti si nu se gîndeau la vremurile rationaliste care aveau sa vina. Capitolul 2 al Genezei, provenit din alta versiune, îl contrazice pe primul. Nu
GNOZELE DUALISTE ALE OCCIDENTULUI
analizam contradictiile - ele au format, demult deja, obiectul unei critici necrutatoare din partea dualistilor cu care ne-am ocupat. Secventele urmatoare sînt, în ordine: facerea lui Adam din tarîna pamîntului, însufletirea lui prin "suflarea de viata" a lui Dumnezeu (2, 7), facerea gradinii orientale a Edenului, cu Arborele Vietii si Arborele Cunoasterii (2, 8-9), ducerea lui Adam în Eden (2, 15), interdictul de a mînca din Arborele Cunoasterii (2, 16-l7), crearea femeii din coasta barbatului adormit (2, 2l-2), aparitia sarpelui care-i explica Evei ca daca manînca din fructul oprit nu va muri (3, 4-5), Eva mîncînd si dîndu-i si lui Adam sa manînce (3,6); rusinea lor de a se vedea sexuati si ascunderea lor de vederea lui Dumnezeu (3, 7-8); Dumnezeu care nu stie unde sînt (3, 9), nici ce-au facut (3, 11), blestemarea sarpelui, a femeii si a barbatului (3, 14-l9), "îmbracamintea de piele" (3, 21) si izgonirea din rai (3, 23-4).
Sa ne oprim o clipa asupra primelor secvente, uitînd din nou contrasensurile care misuna în ele pentru ochii unui exeget din epoca elenistica-romana, care se asteapta ca Dumnezeul sau sa fie atotstiutor, atotputernic etc. (Iehova si/sau Elohim nu sînt nici una, nici alta; pentru cei care au gîndit acest mit arhaic, problema nu se punea în aceiasi termeni).
Doua interpretari la capitolul 1 al Genezei nu au nevoie de o inventivitate speciala: ca la început era Dumnezeu si ansamblul tohu wa-Z>d/zM-ape-întuneric ; si ca Dumnezeu era multiplu (1, 26). Prima secventa impune totusi sa fie gasita o obîrsie pentru apa si pentru celelalte elemente. Exista trei solutii posibile :
Dumnezeu si apa (sau întunericul) sînt principii (ofitii lui Irineu, sethienii lui Ipolit, maniheismul, catharismul radical);
toate au fost facute de Dumnezeu, dar Geneza a uitat s-o spuna (ortodocsi, bogomili, cathari monarhieni);
acest Dumnezeu nu este adevaratul Dumnezeu (toti dualistii si pseudodualistii Occidentului, cu exceptia lui Ioan de Lugio); prin urmare, i se poate atribui originea materiei primordiale si a întunericului (gnostici).
Pentru Marcion, materia primordiala este un principiu, chiar daca el nu vorbeste explicit despre asta; paulicienii nu par sa-si puna problema. Prima solutie este dualist-radicala; a doua nu este dualista; a treia este dualist-moderata: ea accepta un al doilea
I.P. CULIANU
GNOZELE DUALISTE ALE OCCIDENTULUI
Dumnezeu, inferior, care poate fi autorul materiei si al Raului, dar provine totusi, într-un fel sau altul, din Dumnezeu Tatal.
Multiplicitatea lui Dumnezeu (Gen., 1, 26) este interpretabila în mai multe feluri:
este un plurale maiestatis fara nici un sens concret (ortodocsi);
este o indicatie ca Dumnezeu a colaborat cu unul sau mai multi îngeri (posibilitate explorata de iudaism);
Dumnezeu nu este Dumnezeu:
a) este un înger printre altii (prognostici);
b) în acest episod, este Diavolul (anumiti gnostici, maniheeni, bogomili, cathari);
c) este Arhontele lumii vizibile, dar nu Diavolul (majoritatea gnosticilor, Marcion). Lucreaza împreuna cu alti arhonti la facerea omului (majoritatea gnosticilor).
Numeroase optiuni sînt de asemenea prezente în fiecare dintre secventele succesive ale mitului. Cine, de exemplu, îi sufla în fata lui Adam ? Ar putea fi:
facatorul sau;
altcineva decît facatorul;
în primul caz, poate sufla în fata lui Adam:
ceva ce-i apartine ;
ceva ce nu-i apartine.
Apar patru combinari posibile :
facatorul îi sufla în fata lui Adam ceva ce-i apartine (ortodocsi, Marcion, maniheeni);
facatorul îi sufla în fata lui Adam ceva ce nu-i apartine (unii gnostici, un mit bogomil);
cineva diferit de facator îi sufla în fata ceva ce-i apartine (anumiti gnostici, un mit bogomil);
cineva diferit de facator îi sufla în fata ceva ce nu-i apartine (anumiti gnostici).
Nu vom continua, evident, aceasta analiza, enumerînd posibilitatile continute în fiecare secventa. Dualistii au aratat o inventivitate cu totul aparte cînd au avut de-a face cu episoade si personaje precum sarpele si Cain.
Procesul la care asistam încearca sa explice mitul iudeo-crestin al creatiei inversînd exegeza literala (sau alegorizanta, în situatia în
care povestirea evidentiaza contradictii insolubile) si activînd liber alegeri multiple din fiecare secventa a fabulei de origine.
Rezultatul acestui proces îl formeaza miturile dualismelor din Occident, care, din aceasta perspectiva, sînt sincrone. Pentru ca tendinta lor este de a se reproduce la nesfîrsit plecînd de la un numar de principii simple, ele au reusit sa sfideze în diacronie persecutiile, sabia si rugul, ca sa ajunga la manifestare. Semnele au trecut prin oameni, lasînd în urma victime. Lectia dualismului nu a fost însa zadarnica: nimic din ceea ce obliga la gîndire nu este zadarnic, caci fisureaza adevarurile acceptate. Or, în mecanismul generator al miturilor nu exista vreun adevar mai adevarat decît celelalte: "Mintea îsi este siesi loc, într-însa poate face Rai din Iad si Iad din Rai" (Milton).
|
