ECONOMIA MONDIALĂ ÎNTRE CRIZE sI DEZVOLTARE
Prima conflagratie mondiala ca si pacea care i-a urmat au pus în fata popoarelor probleme dificile în ceea ce priveste refacerea si readaptarea economiilor nationale la realitatile postbelice. Europa nu numai ca a pierdut monopolul economic pe care l-a avut asupra întregii lumi dar si multele din noile state aparute pe scena politica s-au transformat din clienti în concurenti. Sistemul de tratate de la Versailles a eliminat razboiul din perspectiva operatiunilor militare, confruntarile în plan economic au continuat confirmând parca asertiunea ca popoarele "alearga zadarnic dupa un echilibru care niciodata nu este ajuns". (1 ; 6)
Refacerea si reconstructia economiilor nationale în principalele state europene au necesitat rezolvarea mai multor probleme dintre care cele mai importante erau cele referitoare la alegerea modului optim de dezvoltare economica si refacerea fluxurilor comercial-financiare intra si extraeuropene din perioada antebelica.
1.REMODELAREA sI REFACEREA ECONOMICĂ DUPĂ PRIMA MARE CONFLAGRAŢIE MONDIALĂ
Dupa terminarea razboiului pentru toate statele angajate în conflict, problema fundamentala a fost gasirea solutiilor optime pentru trecerea economiilor la starea de pace. Multe dintre acestea vor suferi o severa criza a reconversiunii care va dura, un timp mai lung sau mai scurt functie de nivelul de dezvoltare economica al fiecarei tari în parte.
Refacerea postbelica, prefacerile adânci de restaurare pe baze moderne a economiilor noilor state europene, care trebuiau sa le asigure demnitatea în lume si succesul în competitia pe piata mondiala cu tarile industrializate din centrul si apusul continentului, deveneau posibile numai prin promovarea progresului tehnic, prin sporirea investitiilor de capital, prin accelerarea si diversificarea produc& 929g64j #355;iei de fabrica si a întregii economii, prin cresterea ponderii produsului social si a venitului national, prin acordarea unei importante mai mari factorilor autohtoni - mijloace banesti, forta de munca si de conducere - si restrângerea penetratiei finantei straine, prin sporirea rolului interventionist al statului si a contributiei învatamântului, stiintei si culturii si activitatea economica. Doar în acest mod se putea ajunge la administrarea si valorificarea optima a resurselor de materii prime si de energie umana si materiala în conditiile în care întreaga lume a intrat în cursa de refacere si de dezvoltare economica. (1 ; 39-40)
Faptul ca Europa a pierdut competitia economica în fata "Lumii Noi"- în special S.U.A si Japonia - iar efortul de reechilibrare s-a produs în folosul acestora din urma a impus nu numai factorilor de decizie politica si capitalistilor din principalele tari europene ci si elitei intelectuale din domeniul economicului sa se aplece asupra studierii si gasirii unor noi modele economice de dezvoltare pentru tarile lor. Teoreticienii, dar si analistii economici au atras atentia înca de la finele conflagratiei (1918) ca viata economica a statelor se îndreapta spre organizari unitare, întelegând prin aceasta formarea de carteluri, trusturi, etc., ceva ce implica principiul securitatii între stat si întreprinderea economica particulara. Aceasta solidaritate era ceruta de faptul ca lupta economica nu se mai desfasura "de la persoana la persoana ci de la organizare la oraganizare" (2 ; 3).
Modelul spre care s-au îndreptat principalele state europene a fost cel american. Aspiratia spre americanizarea economica a Europei a fost, în mare parte, legitima caci nicaieri în lume nu s-a experimentat mai mult ca în S.U.A. în ceea ce priveste restructurarea rationala a activitatilor de productie, schimb si de consum, gestionarea administrativ stiintifica a întreprinderii etc.
Europa avea nevoie de marirea valorii utile a fortei de munca mai ales în conditiile unei accentuate crize a bratelor de munca determinata de pierderea atâtor vieti omenesti în anii conflagratiei. Prin introducerea pe continentul european a principiilor taylerismului s-a rezolvat aceasta problema deoarece si economiile europene au început sa rationalizeze raporturile dintre folosirea optima a utilajului, divizarea lucrului dupa criteriul eficientei optime, si consumul de materii prime, combustibil, finante si forta de munca. (3 ; 512)
Nevoia de noi modele pentru economia europeana era justificata de Max Weber prin necesitatea organizarii rationale a muncii si restabilizarii activitatilor economice (4 ; 13-15). În România o serie de mari spirite ale timpului cereau remodelarea si regândirea economiei. Nicolae Iorga vorbea la începutul deceniului patru de adaptarea "ritmului american în Europa (5 ; 194) iar Mihail Manoilescu cerea în Parlamentul României masuri pentru organizarea muncii, care, inevitabil conducea la ordonarea societatii (1 ; 43).
În confruntarea de modele si doctrine în plan teoretic la diferite Congrese si reuniuni ale specialistilor dar si în plan aplicativ cea mai mare sansa a avut-o liberalismul care a dominat nestingherit în economie toata epoca moderna, desi gravele consecinte ale razboiului i-au deschis perspective sumbre dar pe care le-a depasit dupa grava criza economica din anii 1929-1933. Modelul liberal a reprezentat vectorul principal al gândirii economice, în confruntarea cu alte doctrine si modele economice chiar daca dupa Versailles el a trebuit sa-si adauge la paradigmele de baza unele particularitati cum au fost sporirea intervetionismului etatist în economie, sublinierea scopului de utilitate publica, organizarea productiei industriale, compunerea principiului individualismului în folosul statului si al colectivitatii, stabilirea unui regim de circulatie si de distributie apropiat de idealul de dreptate. Prin acestea liberalismul s-a regenerat si s-a transformat în neoliberalism. Modelul se deplaseaza de la clasic la neoclasic în organizarea economiei, de la faza atotputerniciei întreprinzatorului particular la aceea a implicarii statului. (6 ; 86) Neoliberalismul, deci, a reprimit bagajul teoretic al liberalismului, renuntând la tezele circumstantiale depasite si a mentinut tot ceea ce era peren. Acest model, în noile realitati aparente în primii ani postbelici, era mai apropiat de cerintele economiei moderne si dinamice, si a dovedit ca ridicarea prestigiului material si spiritual al Europei nu putea avea loc decât prin valorificarea maxima a bogatiilor naturale si a resurselor umane. Interventia statului în economic a fost dictata de noile practici din relatiile economice mondiale - protectionismul în primul rând, dar si de atenuarea ..... de corelarile fiscalitatii cu inflatia etc... Formele concrete de interventie a statului în economie au diferit de la un stat la altul, în raport de conditiile si traditiile social-economice din fiecare tara.
Modelul de economie dirijata a fost inspirat de ideologiile totalitare de stânga - bolsevismul - si de dreapta - fascismul si nazismul -. Natiunea si sensurile economiei dirijate, ca non model economic s-au impus în Est prin consolidarea statului sovietic si în vest în conditiile aparitiei si declararii crizei economice mondiale. (1 ; 64)
Penetratia modelului planificarii, influentata, în parte, de efectele aplicarii lui în URSS si de eficienta si rapiditatea cu care fascismul a actionat în timpul crizei economice (1929-1933), va determina acumularea de argumente pro si contra pentru o disputa între adeptii economiei de piata si cei ai economiei planificate.
Printre alte modele care au circulat în teoria si practica economica europeana, a fost corporatismul. Acesta preconiza asocierea muncitorilor în corporatii în opozitie cu sindicatele si conducerea economiei prin metode dirijiste. Corporatismul, desi teoretic a fost studiat si în alte tari decât cea în care a aparut- Italia, n-a avut o coerenta suficienta pentru a constitui calea ideologica intermediara între liberalism si etatism. (3 ; 157)
Din punct de vedere al evolutiei principalelor economii în primii ani dupa încheierea primei conflagratii mondiale dezvoltarea a fost inegala si cu efecte diferite de la o tara la alta. Dovada ca, în anul 1925, fata de 1913, luat ca nivel antebelic, indicele productiei a fost de 121,6 la global, de 103,5 în Europa si de 148,o în S.U.A. (1 ; 74). Succesul economiei americane s-a datorat "abundentei capitalurilor", cresterii puterii de cumparare si procesului de concentrare a productiei si capitalurilor sub raportul progresului tehnic si stiintific. Abundenta capitalurilor americane a facilitat plasamentul dolarilor în afara tarii, bancherii americani dorind sa devina si bancherii lumii. Exemplu este cresterea de la 7 miliarde de dolari plasati în strainatate în 1919 la 17 miliarde în anul 1929. În afara de beneficiile pe care le-au adus aceste capitaluri americanilor, ele le-au permis acestora sa controleze sursele de materii prime indispensabile tarii: petrol, cauciuc, cupru, nitrati. În Mexic, de exemplu, jumatate din întreprinderile economice apartineau, în acest timp, americanilor. (7 ; 132)
Economia S.U.A a intrat în faza "capitalismului bunastarii". Toate sectoarele economiei cunosc o dezvoltare importanta. Cea mai dinamica a fost industria automobilului. De la 4000 de vehicule care se produceau în 1900, ea ajunge la 1.500.000 în 1921 si la peste 4.800.000 în 1929. Industria constructiilor s-a dinamizat în perioada prosperitatii si a aparitiei blocurilor "zgârie nori".
Automobilele, industria electronica si aviatia au stimulat dezvoltarea noilor surse de energie, electricitatea si petrolul. Productia de petrol creste de la 33 milioane tone în 1913 la 138 milioane tone în 1929.
Economia statelor europene cunoaste o perioada de prosperitate însa sprijinita pe o fundatie nepermanenta si precara care s-a prabusit brusc. (1 ; 73) Ea n-a putut sa tina pasul cu economia americana si pentru ca o mare parte a productiei a fost orientata spre reconstructia a tot ceea ce razboiul a distrus sau ruinat. Avansul economiei europene luata ca întreg a fost întârziat cu opt ani, aceasta însemnând ca volumul productiei din 1929 a totalizat ceea ce s-ar fi realizat în 1921 daca n-ar fi fost razboiul si daca ritmul de crestere anterioare anului 1914 s-ar fi mentinut.
Luate însa separat, unele state de pe continent au fost mult mai sever afectate, ceea ce-a determinat ca însasi opera de refacere si de dezvoltare sa difere prin rezultate. În Marea Britanie, de exemplu, dificultatile economice s-au prelungit aproape un deceniu. Aici, cerintele de razboi au impus accentuarea interventionismului de stat ilustrat prin protejarea, prin masuri vamale, unor industrii si pentru control deplin asupra cailor ferate si asupra sectorului minier.
Dupa razboi, pâna la aparitia crizei mondiale, economia engleza, trecuta în regim de pace, a avut de înfruntat mari dificultati în folosirea bratelor de munca demobilizate, restabilirea progresului în productia de carbune si metalurgie. Urmarea, productia de carbune a scazut de la 240 milioane tone în 1920-1924 la 227. milioane tone în etapa 1925-1929. Productia în metalurgie a scazut de la 9,2 milioane tone la 6,3 milioane la fonta si de la 9,7 la 7,4 milioane tone la otel pentru aceeasi perioada. Din aceasta pricina valoarea exportului britanic a reprezentat doar 37% în anul 1929 din nivelul anului 1913. Ponderea de 14% pe care o avea Anglia în comertul mondial în 1928 era sub nivelul antebelic cu doua procente. (9 ; 30)
La rândul ei, Franta, dominata de ideea ca, dupa marea revolutie din 1789, destinul Europei era legat de destinul ei, a aratat interes pentru dezvoltarea economica. Criza de readaptare la economia de pace a fost depasita pâna în anul 1924. Dupa aceasta data unele ramuri - metalurgia, constructia de masini, industria de masini aeronautice etc. - au cunoscut cresteri semnificative. Productia de carbune a crescut de la 34. milioane tone în anii 1920-1924 la 52 milioane în perioada 1925-1929, cea de otel pentru pentru aceeasi perioada, de la 1,8 la 9,4 milioane tone.
Pentru Germania, primii ani de dupa conflagratie au fost deosebit de dificili. Redresarea financiara din 1924 si "ghiftuirea" cu capitaluri straine a economiei germane (9 ; 10) au determinat cresteri importante în sectoare ale economiei germane. În intervalul 1925-1929, Germania a produs mai mult carbune si otel decât Franta si Anglia la un loc. Flota comerciala a urcat rapid pe locul patru (dupa SUA, Anglia si Japonia).
Ţarile mijlocii si mici din Europa au cunoscut evolutii diferite din punct de vedere economic. Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, au cunoscut un boom economic iar în alte perioade mai dificile fiind necesara interventia Ligii Natiunilor pentru a se redresa , cum a fost cazul în Austria si Ungaria. În România politica liberala "prin noi însine", a condus la o crestere economica evidenta si la aparitia de mari unitati industriale: I.A.R. - Brasov; Malaxa - Bucuresti; Uzinele Copsa Mica si Cugir etc.
Dezvoltarea economica a lumii în primul deceniu postbelic a fost brusc stopata de criza economica declansata de marele crah financiar de pe Wall Street.
2. CRIZA sI DEPRESIUNEA ECONOMICĂ DIN 1929-1933.
Al doilea deceniu interbelic a început cu o puternica criza, care a avut un impact si consecinte nemaiîntâlnite pâna atunci în economia mondiala. Asa numitele cicluri de avânt si de declin erau cunoscute înca din secolul al-XX-lea. La începutul anilor 20, un economist rus, N.D. Kondratiev, ulterior una din victimele epurarilor staliniste, a descoperit un model de dezvoltare economica începând de la sfârsitul secolului al XVIII-lea printr-o serie de "valuri lungi". Prin teoria sa, el a precizat ca "valul lung" al economiei mondiale, trebuia sa ajunga în punctul cel mai de jos la sfârsitul primului deceniu interbelic. (10 ; 109)
Criza din 1929-1933 a provocat un adevarat soc psihologic. Nedumerirea si pesimismul au pus stapânire chiar pe cele mai limpezi si mai optimiste cugetari. Credinta într-un progres nesfârsit, socotita odinioara intangibila si indiscutabila, scria René Guénon în anul 1931 - nu mai era admisa unanim. Unii au început sa întrevada, vag sau nu, confuz sau nu, ca civilizatia occidentala, în loc sa-si continue neântrerupt dezvoltarea , risca sa ajunga la un punct mort, însasi bazele ordinii economice si sociale fiind amenintate. Toate componentele fundamentale ale liberalismului - individualismului, libera initiativa, determinarea preturilor prin jocul concurentei - au intrat în deruta. (1 ; 106)
Cauzele crizei au fost multiple si variate ca surse. Dezbaterea teoretica asupra cauzelor si interpretarilor celei mai mari crize a capitalismului modern înca nu s-a încheiat. Cel mai adesea, criza a fost explicata prin dislocarea comertului mondial si a economiilor nationale în timpul primei conflagratii mondiale. Alti specialisti au explicat criza printr-un accident de parcurs al liberalismului sau prin excesul de rationalizare economica, îndeosebi în S.U.A si Germania, unde maximumul de organizare a productiei si a muncii a fost însotit de maximumul de somaj. Pierre Milza si Serge Berstein considera ca trei factori destabilizatori au fost în principal vinovati de aparitia crizei: un consum înfrânat de permanenta comportamentului de austeritate si economisire, mosteniri ale unei civilizatii rurale ce privea cu suspiciune si chiar revoltator facilitatile de satisfactii materiale oferite de productia industriala de masa;efortul de investitii din anii '20 a fost însotit de riscuri si dezechilibre ca si derapaje financiare; abuzul de credite de consum si de speculatii bursiere care s-a practicat în S.U.A în anii primului deceniu interbelic.
Criza s-a manifestat în principal prin scaderea dramatica a preturilor care la rândul ei a antrenat o puternica contractie a valorii productiei, crestere brusca a somajului si a falimentelor comerciale si industriale. Cu exceptia URSS, lumea întreaga a fost atinsa, si doi ani de criza, cu atât mai usor cu cât nu regasise dupa un deceniu de la sfârsitul conflagratiei, un echilibru economic satisfacator.
În aceasta lume nerefacuta dupa razboi, cele trei puncte slabe ce caracterizau prosperitatea anilor '20 au fost pretutindeni prezente: criza agricola de supraproductie însotita de scaderea preturilor si a veniturilor taranimii; criza de suprainvestitii speculative în sectoarele pilot ale economiei si criza financiara. (7 ; 232)
Criza a atins initial economiile germanice mai fragile dar mai ales mai ales mai dependente de creditul american. În primavara anului 1921, falimentul bancii Kredit Anstalt din Viena a antrenat prabusirea întregului sistem bancar austriac. Prin ricoseu, bancile germane, foarte implicate în economia austriaca, au intrat în rândul lor în criza. Cancelarul german Bruning a decretat închiderea tuturor bancilor si izolarea marcii de lumea exterioara. Dar Germania în criza va cuceri sistemul bancar englez. Odata cu Londra principalul releu financiar între S.U.A si restul lumii a fost atins. Sperantele asupra lirei au obligat guvernul britanic sa abandoneze Gold Exchange Standard*(*convertibilitatea lirei în aur) în septembrie 1931. Aceasta decizie va afecta grav Banca Frantei si a Japoniei care detineau depozite de lire în calitate de moneda de schimb. Ţarile subdezvoltate si în curs de industrializare au fost cele mai lovite, deoarece economia lor depindea de comertul cu produse agricole si materii prime. În cinci ani, din 1929 si pâna în 1933, depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei mondiale: productia; circulatia internationala de marfuri si capital; sistemul monetar international.
Toate statele, datorita profunzimii si amplorii pe care a avut-o criza, au cautat solutii pentru relansarea economica si depasirea dificultatilor sociale. Au fost aplicate, experimental, mai multe solutii însa doua s-au particularizat în mod deosebit.
Deflatia a fost solutia practicata în Germania si Franta. Acesta avea ca pârghie principala mentinerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice si stabilirea balantei comerciale printr-o scadere a preturilor de revenire favorabila exportului, însa obtinuta printr-o scadere a preturilor de revenire favorabila exportului, însa obtinuta printr-o scadere drastica a salariilor. Experimentul a fost aplicat în 1935 când a esuat. Efectele n-au fost cele dorite deoarece indicele exportului produselor industriale a coborât dramatic. În Germania, de exemplu, maximumul de rationalizare a fost însotit, asa cum s-a mai spus, de maximum de somaj. Deflatia acolo unde a fost aplicata nu numai ca nu a reusit sa produca efecte pozitive ci a adâncit depresiunea economica deja generata de insuficienta monedei si a creditului.
Acceptarea deficitului bugetar - inflatia - a fost cea de-a doua cale preconizata si care a condus în cele din urma si la scoaterea economiei mondiale din criza. Aceasta solutie a aparut pe terenul unor ample dispute teoretice în generatia specialistilor deceniului al patrulea care l-a avut în fruntea sa, indiscutabil pe economistul si gânditorul J.M. Keynes. (6 ; 49)
Laturile esentiale ale modelului Keynesist au fost temeinic studiate asa încât a abordare sintetica este legitima. Vom retine aici doar esenta demonstratiilor sale si aceasta pentru ca s-au produs când esecul provocat de marea depresiune a determinat o revolutionare a conceptiilor privind politica economica, cele mai importante expresii ale acesteia fiind national-socialismul german al lui Hitler si New Deal-ul lui Roosevelt.
Mai întâi, analizând productia într-o alta maniera, Keynes a conchis stabilirea echilibrului economic si utilizarea deplina a fortei de munca, era imperioasa interventia statului. Aceeasi analiza s-a îngaduit sa cunoasca mecanismul de functionare a productiei materiale, oferind puterii centrale un îndreptar legitim de interventie într-o viata economica într-o continua schimbare, fara de care nu puteau avea loc urmari favorabile pe toate planurile.
Esenta politicii economice dirijiste preconizate de J.M. Keynes a constat în luarea si aplicarea unor masuri de control menite a determina o concordanta între înclinatia spre consum si imboldul la investitii, pentru a statornici un volum global de productie cât mai apropiat de nivelul corespunzator ocuparii depline a fortei de munca.
Peste teorii si principii multe state au apelat la modelul dirijist ca la singura alternativa care ar putea evita cutremurele sociale si înlocuirea integrala a liberalismului cu o economie sub regim politic autoritar. Gradul, formele si denumirea dirijismului, ca expresii ale intervetionismului etatist, au diferit de la un stat la altul în raport de context istoric, de stadiul de dezvoltare si de puterea de întelegere a conceptului. (1 ; 133)
În Germania, implicarea statului în economie s-a facut în numele national-socialismului exprimând dirijismul de natura totalitara, mai ales în timpul lui A.Hitler, ridicat pâna la aberante metode de exterminare a unor categorii de cetateni dupa criterii etnice, rasiale. În Italia, interventionismul etatist s-a manifestat în varianta dirijismului corporativ cu grave încalcari ale democratiei. Modelul totalitar al dirijismului a fost autoritar în Germania, România, Ungaria si corporatist în Italia. În URSS, interventia statului în economie s-a bazat pe mecanismul planificarii economice. Aici planificarea a fost dusa pâna la extrem prin înlocuirea mecanismelor normale de piata si preturile variabile cu un set arbitrar de preturi. În statele cu traditii democratice, încercarile extreme de control politic în economie nu au dat rezultate, întrucât au continuat sa practice, chiar în conditiile aplicarii modelului dirijist, o politica derivata din constitutionalismul liberal. În plus, daca noua orientare a cerut statului sa dirijeze economia, nu a pretins câtusi de putin sa substituie regimul capitalist cu unul de socializare tip marxist sau cu unul totalitar.
Expresia cea mai elocventa a dirijismului liberal a fost New-Deal-ul american lansat de presedintele Fr. D. Roosevelt. În discursul pronuntat de acesta la Conventia democrata de la Chicago, pe 2 iulie 1932, lansând ieea New-Deal-ului afirma: "Va chem, si ma angajez eu însumi, sa realizam o noua împartire a cartilor pentru poporul american. Ca toti cei de fata sa fim noi însine profetii unei noi ordini, a competentei si curajului. Este mai mult decât o campanie politica, este o chemare sub arme". (7 ; 239)
În conceptia presedintelui american fenomenele de criza nu puteau fi înlaturate decât prin stoparea scaderii preturilor si cresterea profiturilor. O prima masura a fost luata la 19 aprilie 1933 când si S.U.A abandoneaza etalonul aur, convertibilitatea dolarului în aur este suspendata, si a devalorizat dolarul cu pâna la 50%. Alte masuri cuprinse în New-Deal: controlul preturilor, al creditului, al puterii de cumparare, remonetizarea partiala a capitalului. Totodata, statul a concentrat uriase fonduri pe calea împrumuturilor bancare în vederea subventionarii industriei si finantarea de lucrari publice, pentru redresarea somajului. Programul lui Roosevelt a fost apreciat drept "unul din proiectele cele mai revolutionare si cele mai importante în vederea controlului industriei ce-a fost vreodata elaborat în Statele Unite". (1 ; 145)
Retinem aici, în concluzie, ca, pe pozitie de placa turnanta, criza din 1929-1933 a orientat societatea spre alte alte modele economice decât cel liberal, ca dupa parerea multor specialisti, criza economica a fost de conjunctura în apusul Europei, acolo unde societatea a înregistrat progrese evidente, si de repercursiune în estul si sud-estul Europei, zone în care procesul respectiv s-a aflat pe alte coordonate. Prin aceasta s-a produs o mutatie decisiva în istoria omenirii. Daca omenirea a scapat pâna astazi de repetarea crizei de tip 1929-1933, meritul reveni, fara îndoiala functiei noi pe care statul o îndeplineste, responsabil principal al bunului mers al masinii economice. (3 ; 516)
Pe de alta parte trebuie subliniat ca urmarile politice ale crizei din 1929-1933 au fost mai puternice si mai nefaste pentru omenire decât consecintele ei economice. Impactul crizei cu politica a fost deosebit de dur în Occident si Europa centrala. În Germania ea a dus la dictatura nazista, în Franta si Anglia a dus la dezagregarea executivului si instabilitate ministeriala (Paris) si la un reflux electoral în favoarea conservatorilor (Londra). Temerile politice au împiedicat cooperarea economica, esentiala în redresarea si restaurarea încrederii. Preocuparile pentru îndepartarea dificultatilor materiale si financiare au distras atentia oamenilor de stat de la pericolele politice iminente - revizionismul si revansardismul - si au izolat natiunile, prejudiciind speranta de securitate.
Perioada 1929-1933 reprezinta, pentru omenire, esecul tentativei si al efortului de a restabili componentele esentiale ale doctrinei liberale în economie. Criza a reânviat dificultatile aparute dupa Versailles, determinând domolirea valului de idealism Wilsonian de fraternitate umana învederând ca resortul moral al colectivitatii a fost prea slab pentru a rezista adversarilor si perspectivei plumburii care aparea la orizont.
3. ECONOMIA ÎN PERIOADA PREMERGĂTOARE CELEI DE-A DOUA MARE CONFLAGRAŢIE MONDIALĂ.
Solutionarea marii crize n-a dus cu sine si restabilirea factorilor care au contribuit, anterior declansarii ei, la extinderea cooperarii internationale si la o conlucrare normala a economiilor nationale. Va fi de acum înainte imposibil de împiedicat cresterea protectionismului si disolutia sistemului cooperarii internationale, fiecare stat întelegând sa duca numai politica propriilor interese.
În opinia istoricilor Pierre Milza si Serge Berstein doua grupe de tari se opun, în plan economic, din ce în ce mai fatis:
-"tarile bogate" - S.U.A, Marea Britanie, Franta, care detin 80% din stocurile mondiale de aur si controlul pietelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale;
-"tarile sarace" - Italia, Japonia, Germania, greu îndatorate, lipsite de stocuri de aur dar mai ales fara posesiuni coloniale, se aflau în situatia folosirii propriilor resurse care au fost insuficiente pentru a combate depresiunea si a se relansa economic. (7 ; 235)
De partea "tarilor bogate" S.U.A, care proteja vasta lor piata interna si-a înmultit acordurile cu statele continentului american ale caror monede au urmat în 1934, politica de devalorizare a dolarului. Marea Britanie s-a aflat în fruntea unei zone a lirei sterline constituita din tarile care au decis sa-si alinieze cursul monedei cu cel al devizelor britanice (Common wealth, tarile iberice si scandinave). Marea Britanie prin acordul de la Ottawa, din 1932, a instituit un sistem de taxe vamale preferentiale între centrul si periferia imperiului sau. Franta, la rândul ei, a luat, în 1935, initiativa formarii unui "bloc al aurului" cu tarile ce refuzasera sa-si devalorizeze moneda. Esecul în politica deflationista a determinat Franta sa se replieze catre imperiul sau colonial în care va constitui o zona a francului sudata prin legaturi comerciale si financiare.
În ceea ce priveste "tarile sarace", acestea au fost supuse unor puternice tensiuni care au dus la modele dirijiste autoritare si totalitar-corporatiste. Solutia autarhica rezultata dintr-un dirijism exacerbat, un protectionism si un control al schimburilor fara fisuri n-a fost suficienta pentru a depasi criza. Ea a cerut o baza teritoriala largita care, în opinia dictatorilor din aceste tari, nu se putea abtine decât prin razboi. Aceste tari au pus si ele, în 1938, baza unei zone a marcii în Europa care întretinea relatii privilegiate cu Japonia care avea si ea un obiectiv expansionist la fel de precis ca Italia si Germania.
Cum, pe de alta parte, Uniunea Sovietica n-a reusit sa rupa izolarea economica în care s-a zbatut dupa prima mare conflagratie mondiala, lumea s-a aflat la sfârsitul anilor '30 se gasea compartimentata în zone monetare si comerciale care au devenit în scurt timp blocuri rivale ce se vor confrunta peste foarte putin timp.
Redictionarea economiilor nationale de la starea de pace la starea de razboi a fost la fel de grea si costisitoare ca si reconversia economiilor de razboi. Fata de primul deceniu interbelic, când 64 de state au cheltuit pentru înnarmare 400 milioane de dolari, în urmatorii 10 ani s-a facut saltul la imensa suma de 2,5 miliarde, din care 7,5 miliarde cheltuite de marile puteri. Din 1938, Reich-ul german s-a instalat în fruntea cursei pentru înnarmare cu un ritm de peste 16 ori mai mare decât în 1932. Ea a fost întrecuta doar de Uniunea Sovietica a carei dinamica raportata la acelasi an a fost de aproape 20 de ori mai mare. (11 ; 359)
Munca productiva a fost returnata de la scopurile consumului la cel de razboi facându-se o mare risipa de materiale si energie. Pentru întretinerea unui militar aflat în lupta era necesar sa munceasca 15 muncitori în spatele frontului. Într-un crucisator era încorporata munca a 18.000 de oameni pe timp de un an, iar într-un distrugator efortul a peste 5400 de oameni. Într-o alta varianta de calcul o zi de razboi în 1939 a costat tot atât cât bugetul României pe întregul an financiar. (11 ; 300-361)
Privind global si în comparatie rezultatele, fizionomia economica a planetei arata în preajma celei de-a doua conflagratii mondiale profund schimbata fata de 1913. S.U.A, prima putere industriala asigurau o treime din productia totala. Urmau , în ordine URSS cu 19% fata de 6% cât era ponderea Rusiei înainte de primul razboi mondial; Germania cu 11%; Marea Britanie cu 9%. (1 ; 211)
Sentimentul pierderii de catre Europa a întâietatii în viata economica a lumii, exprimata dupa terminarea primei conflagratii mondiale, s-a dovedit a fi veridic. Statistica arata ca, în preajma celei de-a doua conflagratii mondiale, Europa detinea 44% din productia industriala mondiala fata de 16% cât avea în anul 1913. În agricultura productia a crescut în Europa cu 20-30% în comparatie cu nivelul antebelic, iar în S.U.A cu 30-38%. În planul comertului exterior mondial "batrânul continent" mai avea ca pondere doar 47% fata de 64% în anul 1913. (1 ; 213)
Situatia nu doar globala, ci si la nivelul statelor indica diferentele de dezvoltare economica. Vom retine numai câteva exemple. Dupa iesirea din impas, economia americana a atins în 1938 nivelul din 1929. Politica marilor investitii publice ...din 1933 a ameliorat infrastructura tarii si a condus în cele din urma si la cresterea productivitatii cu 22% în cei zece ani. Venitul national a crescut de la 42,5% la 72,8% desi nu a mai atins nivelul anului 1929 când a fost de 87,6%. (7 ; 250)
Economia japoneza a cunoscut o redresare si apoi o crestere rapida dupa adaptarea unei politici inflationiste care a dus la ...industriala si la favorizarea exporturilor. Redresarea a fost spectaculoasa în domeniul industrial. Comenzile militare au impulsionat industria chimica, metalurgica si a constructiilor de masini, aeronautica si industria navala. Statistic aceasta a crescut în 1937 cu 173% fata de anul 1929. Numarul muncitorilor a crescut, pastrând aceleasi repere, de la 1,8 milioane de oameni la peste trei milioane.(7 ; 358)
În Europa economia Marii Britanii a luat avânt pâna în 1937, când productia a reprezentat 123,9% fata de 1929. Dupa un scurt declin ea s-a redresat în contextul angajarii în conflagratie. Pericolul pe care l-a perceput Franta dinspre militarismul german a facut ca sensurile economiei sa fie îndreptate spre productia de razboi fara ca aceasta sa poata depasi cu adevarat declinul crizei. În 1939, nivelul economiei franceze nu atinsese înca nivelul din 1929. Aceasta ....economica s-a manifestat printr-o insuficienta a investitiilor, care au antrenat învechirea tehnologica si a frânat capacitatea de productie. Fenomenul a fost mai accentuat în uzinele de armament si tehnica militara. La momentul declansarii celei de-a doua conflagratii mondiale Franta nu era economic pregatita pentru razboi. Acest lucru va determina si capitularea ei deosebit de rapida în fata masinii de razboi germane.
În Germania, militarizarea economiei pentru a putea duce un razboi fulger ("blitzkrieg") a impus un ansamblu de masuri care sa faca posibil îndeplinirea obiectivelor de politica externa. S-au luat masuri pentru cresterea productiei agricole si industriale si limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de înlocuire pentru benzina, cauciuc, fibre din bumbac ("ersatz-uri").
Aceste masuri au fost
dublate de o uriasa mobilizare a fortei de munca prin
intermediul corporatismului. Din 1935, prestarea unei munci a fost obligatorie
pentru toti tinerii de ambele sexe si eradicarea somajului. În
1939,
În URSS, politica planurilor cincinale a determinat o crestere a productiei industriale de 2,2 ori în 1937 fata de 1932 si de 5,9 ori fata de 1913. Interesant ca 80% din întreaga productie, în 1937, era realizata în întreprinderi noi sau total reconstruite, asigurând tarii un loc alaturi de Germania ca dinamica si locul doi în lume ca volum al productiei industriale.
Decalajele de evolutie economica ca ritm si productie pe de-o parte si autarhia economica promovata pe de alta parte au incitat la "extinderea"teritoriala pentru acces si control la baze de materii prime si piete de desfacere. În momentul punerii problemei reâmpartirii zonelor de influenta, din suprafata de uscat a globului, sapte mari puteri detineau aproape 62%.
Fata de pozitia ocupata în aceasta reâmpartire a sferelor de influenta si cea în ierarhia ecuatiei de putere Germania, Japonia si Italia se percepeau nedreptatite. Germania a cautat sa-si asigure accesul la solul si subsolul unor state din Europa Centrala si de Sud Est. Rezultatele obtinute la început prin penetratie pot fi cotate ca apreciabile, dar, totodata, estimate si ca precare, caci au fost dobândite în cadrul acordurilor de scurta durata. Lucrurile s-au agravat de îndata ce în vara anului 1939 cercurile conducatoare engleze s-au aratat înclinate spre a recunoaste Reich-ului german o zona de influenta economica preferentiala în Europa de Sud-Est daca Germania se angaja pe viitor sa nu mai recurga la forta, oferta pe care A. Hitler a refuzat-o. (1 ; 220) Conducatorul celui de-al treilea Reich a dorit ca razboiul sa decida asupra locului si rolului pe care fiecare dintre marile puteri industriale îl aveau în ierarhia raportului de forte si cât revenea fiecaruia în procente din zonele de influenta.
BIBLIOGRAFIE
1. Saizu I., Tacu Al., Europa economica interbelica. Institutul european, Iasi, 1997.
2. Leon N. G., Noile îndrumari în organizarile economice , în "Analele statistice si economice", I, 1918, nr. 3.
3. Chatelet Francois, Pisier Evelyne, Conceptiile politice ale secolului XX, Bucuresti, 1994.
4. Weber Max, Etica protestanta si spiritul capitalismului, Bucuresti,1994.
5. Iorga Nicolae, Factorii materiali ai epocii contemporane, Bucuresti, 1931.
6.Carpinski Anton, Doctrine politice contemporane, Iasi, 1992.
7. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfârsitul lumii europene. 1900-1905. Bucuresti, 1998.
8. Ropke Wilhelm, L'Economie mondiale aux XIX-e et XX-e siecles, Paris, Genéve, 1959.
9. Badia Gilbert, La fin de la Republique Allemande (1929-1933). Paris, 1958.
10. Habsbawm, Eric. Secolul extremelor. Traducere Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 1994.
11. Dandara Livia, România în vâltoarea anului 1939, Bucuresti, 1985.
|
