ECONOMIA ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL (1914 - 1918)
Economia României în perioada neutralitatii
Izbucnirea primului razboi mondial si politica de expectativa adoptata la început de guvernul român au influentat profund economia tarii care nu era pregatita de razboi. În primii doi ani (1914-1916) România a pastrat o atitudine de neutralitate armata. Ţara noastra a intrat în razboi la 15/28 august 1916, de partea Antantei (Franta, Imperiul Britanic, Imperiul Rus) 545g62f , care îi recunostea revendicarile nationale legitime. Participarea ei a durat pîna la încheierea razboiului, produsa la 11 noiembrie 1918, cînd Germania a semnat armistitiul.
Desi s-a mentinut neutra în primii doi ani, România a resimtit, de la început, o puternica influenta a starii de razboi asupra vietii sale economice. Legaturile economice normale cu alte state au fost perturbate, sau întrerupte, ceea ce a avut multiple repercursiuni asupra tuturor ramurilor de activitate. Pe de alta parte, România nu putea ramîne indiferenta sau inactiva fata de perspectiva iminenta a intrarii în razboi pentru înfaptuirea idealului national, ci trebuia sa ia anumite masuri de pregatire si în domeniul economic.
Pregatirile militare facute de România dupa izbucnirea razboiului mondial au luat agriculturii multa forta de munca, taranimea constituind principala sursa din care era formata armata. Din acest motiv puterea de productie a majoritatii gospodariilor taranesti a scazut, grabind procesul de ruinare a multora dintre ele. În ceea ce priveste culturile agricole, caracteristice sunt productia de grâu si cea de porumb.
În industrie, ramurile care îsi exportau produsele - cum erau industria moraritului, industria petrolului si industria forestiera - au fost rupte de pietele de desfacere, si, ca urmare, au trebuit sa-si reduca productia, concediind si o parte din personal. Ramurile ce importau materia prima o obtineau acum cu greu sau nu mai puteau sa o obtina. În ceea ce priveste masinile, utilajele si piesele de schimb pe care toate industriile le adusesera din afara, acestea nu mai puteau fi aduse din import, datorita restrictiilor si întreruperii cailor de comunicatii provocate de razboi. În aceste conditii preturile la aceste produse - aflate în stocuri - au început sa creasca vertiginos. Treptat lipsa respectivelor produse s-a accentuat.
Întreruperea legaturilor cu exteriorul crea mari greutati, deoarece României îi lipseau o gramada de ramuri cheie ale industriei care sa produca pentru aparare. Pentru fabricarea unor materiale de razboi existau în tara doar trei întreprinderi specializate: Arsenalul Armatei, Pirotehnica Cotroceni si Pulberia Dudesti, dar care nu aveau o dotare tehnica moderna si nici o productie suficienta. Înzestrarea armatei - dupa cum s-a constatat printr-o revizie generala facuta de oficialitati în august-decembrie 1914 - nu era suficienta, nu numai în ce priveste mijloacele moderne de lupta (avioane, artilerie grea, artilerie de munte), ci si cele "clasice", cum erau pustile, mitralierele, tunurile si munitia pentru ele.
În situatia existenta guvernul a luat masurile pe care le-a crezut posibile în aceste conditii. În aprilie 1915 a fost creata "Comisia tehnica industriala", avînd ca sarcina sa plaseze comenzi pentru armata în industriile existente. Comisia avea un caracter consultativ. În noiembrie 1915 ea a fost înlocuita cu "Directia generala a munitiilor", creata ca organ de decizie în Ministerul de razboi. În fruntea ei a fost numit inginerul Anghel Saligny, profesor la scoala Politehnica. Conform programului minimal întocmit, urmau sa se produca în tara 30% din materialele necesare armatei (ceea ce nu s-a reusit). Restul se preconiza sa fie acoperit din import. Dar, atîta vreme cît România ramînea neutra, importul se lovea de greutati insurmontabile. N-au lipsit, din pacate, nici cazuri în care o serie de industriasi se aratau interesati mai ales în încasarea banilor pentru comenzi si mai putin de calitatea livrarilor.
În primul moment al izbucnirii razboiului mondial, în iulie 1914, sub motivul ca trebuiau constituite în tara rezervele necesare de produse alimentare si de materii prime, guvernul a interzis exportul a numeoase produse, singura cereala ramasa libera la export fiind porumbul. Totodata însa, guvernul si-a rezervat dreptul ca, de la caz la caz, ministrul de finante sa poata acorda permise de export pentru produse interzise.
Comertul exterior al României în anii neutralitatii a întîmpinat mari greutati si piedici, mai ales dupa ce Turcia a închis - în septembrie 1914 - strîmtorile. Comertul nostru pe cale maritima era astfel total strangulat. În plus, am fost nevoiti sa vindem, în 1915, peste trei sferturi din produse în tarile Puterilor Centrale. Regimul comertului exterior al României a fost modificat în cîteva rînduri, ajungîndu-se, pîna la urma, la stabilirea unor taxe de export platibile în aur (la porumb, faina de porumb si fasole).
Pentru a-i feri pe exportatorii români de pierderi, guvernul României a înfiintat în octombrie 1915 "Comisiunea centrala pentru vînzarea si exportul cerealelor si derivatelor". Comisia avea atributii cu caracter de monopol de stat. Ea stabilea cantitatile necesare consumului intern, preturi maximale în interior si preturi minimale la export. Exportul de cereale se putea face numai prin intermediul comisiei. În felul acesta exportatorii români de cereale reuseau sa faca front comun împotriva organismelor similare ce luasera fiinta în Germania, Austria si Ungaria si care cautau sa cumpere produsele agricole românesti la preturi cît mai mici. Tratând centralizat prin intermediul comisiei, exportatorii români evitau acest pericol. Au fost încheiate, în aceste conditii, doua contracte generale pentru vînzari de cereale catre Puterile Centrale si unul cu Anglia. Acesta din urma a avut însa ca scop împiedicarea aprovizionarii inamicului, cerealele cumparate de englezi neavînd pe unde sa fie transportate.
Alte doua organisme de acelasi tip au mai fost "Comisia pentru exportul vinului" si "Comisia pentru import", aceasta din urma avînd ca sarcina sa procure materiale deficitare prin import în compensatie.
Exportul de petrol a scazut simtitor, datorita reducerii productiei. Germania exercita presiuni sa-i vindem petrol; s-a încheiat chiar o conventie prin care, pentru fiecare vagon de benzina, Germania se angaja sa livreze un vagon cu munitii sau cu medicamente. În ansamblu, între 1913 si 1915, volumul fizic al exportului românesc a scazut de peste 3 ori, iar al importului de aproape 5 ori. Valoric, însa, el a crescut, datorita umflarii preturilor, provocata de conjunctura de razboi.
În comertul interior, datorita reducerii importului si a prioritatii acordate productiei pentru nevoi militare, o serie de produse industriale a început sa se gaseasca mai greu si sa fie vînduta la preturi de specula. Cererea mare de produse agricole peste granita genera o tendinta de stocare si de crestere a preturilor si pe piata interna.
În aceasta situatie, la 24 noiembrie 1914 a fost adoptata o lege a masurilor exceptionale, în virtutea careia - din aprilie 1915 - au început sa fie stabilite preturi maximale - la articolele de prima necesitate. Cum însa aceste preturi erau revizuite periodic, cu care prilej erau de regula majorate, efectul acestei masuri a fost foarte redus, neputînd împiedica scumpirea traiului, scumpire resimtita cel mai greu de masele muncitoare ale populatiei.
Însemnate afaceri în domeniul exportului au facut în aceasta perioada bancile din România care aveau capital german sau austro-ungar. Acestea, cumparau din România produse la preturi derizorii, pe care le exportau apoi pe credit liber, sau pe baza de permis, la preturi de doua trei ori mai mari în Germania si Austro-Ungaria.
Revenirea la politica libertatii exportului de cereale s-a facut în august 1915, ca urmare a recoltei foarte bune din acel an.
Desi în aceasta perioada cantitatea de petrol exportata a înregistrat o scadere, totusi afacerile cu petrol au fost foarte rentabile.
În anii neutralitatii bugetul a avut înca un caracter excedentar. Se remarca totusi, o crestere a presiunii fiscale. S-au contractat de catre stat si împrumuturi interne de la B.N.R. (în suma totala de 400 milioane lei), precum si unele împrumuturi secrete (în Anglia si Italia) pentru armament. Circulatia monetara a crescut de peste trei ori din 1913 pîna în 1916 (de la 437 milioane lei la 1452 milioane lei). Fara sa fie înca inflatie, o crestere atît de mare într-un interval atît de scurt anunta, totusi începutul unui proces inflationist ce avea sa se amplifice în anii urmatori.
Pregatirile militare facute de guvern în perioada neutralitatii armate au dus la cresterea cheltuielilor bugetare ale statului. În conditiile în care industriasii si capitalul strain care investeau se bucurau de o scutire masiva de impozite, iar negustorii si bancile practicau evaziunea fiscala, principala sursa a veniturilor statului erau impozitele indirecte suportate în cea mai mare parte de salariati si tarani. Tot pentru a acoperi cheltuielile statului acum au sporit cu 50% taxele pe alcool, a crescut pretul tutunului si hârtiei de tigarete, precum si tarifele la calea ferata.
Întrucât impozitele percepute nu acopereau cererile de fonduri pentru cheltuielile militare, guvernul a recurs la un sir de împrumuturi interne si externe. O parte însemnata din aceste împrumuturi au fost facute la B.N.R. De asemenea, datoria publica a crescut prin împrumuturile contractate în Italia si Anglia.
Economia României în perioada neutralitatii s-a caracterizat si prin dezorganizarea crescânda a circulatiei monetare. Un rol însemnat în dezvoltarea inflatiei l-a avut faptul ca în aceasta perioada circulatia interna a marfurilor de consum civil a înregistrat o scadere însemnata : o parte din industrie în loc sa lucreze pentru populatie lucra pentru armata, alte ramuri sufereau de lipsa de materii prime si de aceea si-au redus productia si, în fine, importul de produse pentru populatie a scazut extrem de mult. În aceste conditii generale, preturile articolelor industriale de larg consum si cele ale articolelor alimentare provenite din import au crescut vertiginos.
Ca urmare, anii 1914-1916 s-au remarcat printr-o agravare a saracirii taranilor si a locuitorilor de la orase si o înrautatire a conditiilor de trai. A crescut numarul somerilor, a început sa fie prelungita ziua de lucru a salariatilor si sa se reduca salariile. Produse precum zaharul, untdelemnul, orezul, sapunul devenisera în mare masura inaccesibile maselor. Însasi ziarele recunosteau faptul ca mizeria în rândurile largi ale taranimii luase proportii neobisnuit de mari.
Situatia economica a României în timpul participarii la razboi
România a intrat în razboi în august 1916, contra Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). La 15/28 august 1916 armata româna trece Carpatii în Transilvania, dupa ce în ziua precedenta România declarase razboi Austro-Ungariei. Întâmpinata cu bucurie de populatie, ea înainteaza timp de o luna de zile, dupa care, sub presiunea fortelor inamice, întarite cu 40 de divizii aduse de pe frontul de vest, este nevoita sa se retraga dînd batalii succesive. Ofensiva inamica a putut fi oprita numai la portile Moldovei, pe linia Galati - Namoloasa - Focsani. Partea de sud a tarii (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) - reprezentînd circa doua treimi din teritoriul ei - a cazut sub ocupatia Puterilor Centrale. Guvernul, administratia si o parte din populatia civila s-au refugiat în Moldova, unde a fost organizata rezistenta nationala împotriva invadatorilor, care planuiau sa desfiinteze România ca stat. Refacîndu-si potentialul în cîteva luni, primind si sprijin din partea aliatilor, armata româna a înscris în istoria patriei stralucitele victorii din vara anului 1917 de la Marasti, Marasesti si Oituz. Planurile Puterilor Centrale au fost astfel zadarnicite.
Teritoriul vremelnic ocupat a fost supus de cotropitori unui jaf vast si sistematic, sprijinit pe un regim de teroare împotriva populatiei, care nu putea fi decît ostila ocupantilor. Ei au instalat o "Administratie militara în România", condusa de un guvernator militar. În cadrul acestei administratii a fost creat "statul major economic" ("Wirtschaftstaab") organizat pe sectii - dupa resursele principale existente aici - si care avea ca sarcina "sa îngrijeasca din rasputeri de a se ridica din România tot ceea ce putea fi ridicat". Aceasta politica a fost tradusa în practica cu toata energia în timpul celor 708 zile (aproape doi ani) cît a durat regimul de ocupatie.
În domeniul industriei au fost jefuite masinile si utilajele din unele ramuri si trimise în Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria si Turcia. Cantitatea totala s-a cifrat la aproape 60.000 de tone. Puterile Centrale îsi dezvaluiau astfel, înca o data, ostilitatea fata de dezvoltarea industriala a României, pe care vroiau sa o transforme într-o anexa agrara si de materii prime. Au fost jefuite si "exportate" (fara echivalent) mari cantitati de produse petroliere (circa 1,2 milioane tone), lemn (peste 200.000 tone), sare, alcool, tutun, chimicale si diverse alte produse, în afara de cele consumate pe loc de armata de ocupatie sau de trupele aflate în trecere.
Ocupantii au cautat sa puna în functiune unele industrii, de ale caror produse aveau nevoie: minele de carbuni, pirita, salinele, unele fabrici metalurgice, fabricile de hîrtie, fabrica de zahar Chitila, fabrica de bere Bragadiru, fabrici de conserve si marmelada, mori si un numar mare de alte întreprinderi. Industriei petroliere i s-a acordat o atentie speciala, ocupantii cautînd sa redreseze productia pentru a o putea jefui. Terenurile petroliere ale statului si cele care au apartinut capitalistilor din tarile Antantei au fost preluate de societati germane, în frunte cu "Steaua Româna". Ocupantii au procedat si la refacerea transporturilor, atît pentru nevoile lor militare, cît si pentru a putea trimite peste granita bunurile jefuite. Obligînd populatia la munca fortata, ocupantii au demontat conducta de petrol ce mergea spre Constanta si au construit alta, spre Giurgiu, de unde puteau trimite petrolul pe Dunare spre tarile lor.
În domeniul agriculturii ocupantii au avut doua obiective principale:
a) sa expedieze în tarile lor stocurile de cereale si furaje gasite în România
b) sa asigure recolta viitoare, astfel ca tara noastra "sa fie mentinuta ca grînar al Puterilor Centrale".
Pentru lucrarea pamîntului au fost obligate la munca toate persoanele capabile de lucru între 14 si 60 de ani, folosindu-se si prizonierii de razboi.
Cu prilejul evacuarii în Moldova, slabiciunile regimului au iesit la iveala cu o forta deosebita. În loc sa se preocupe de averea tarii, de aprovizionare, de necesitatile populatiei si ale armatei, autoritatile s-au preocupat în primul rând, de transportarea familiilor celor bogati. Retragerea a fost însotita de distrugeri sistematice de instalatii, constructii, utilaje industriale, rezerve de combustibil si alimente.
Exista o mare lipsa de combustibil. Pentru acoperirea nevoilor au fost luate unele masuri în vederea sporirii extractiei de carbuni si petrol în zona ramasa libera. Dar, aceste sporuri abia acopereau nevoile de combustibil ale cailor ferate, ale armatei si întreprinderilor industriale. În aceste conditii, exploatarea padurilor din Molodova a luat o amploare deosebita, fondul silvic fiind supus unor taieri extraordinare.
Pentru jefuirea României ocupantii au folosit si circulatia monetara. Odata cu ocuparea Bucurestilor, "Banca generala româna" (banca cu capital german) a primit sarcina sa emita bani de hîrtie, asa-numitii "lei noi". Se pretindea ca acesti lei de ocupatie erau emisi pe baza unui "depozit de numerar" aflat la "Banca Imperiului German" din Berlin, depozit care, bineînteles, era fictiv. Au fost emisi în total 2.114.000.000 "lei noi". Ei au fost folositi la "plata" produselor cumparate de ocupanti, la "plata" salariilor, ca si pentru efectuarea altor operatiuni. Putînd fi tipariti la discretie, ei serveau în realitate ca instrument de jaf, reprezentînd si o încalcare a atributelor suverane ale României. Jaful si teroarea practicate de ocupanti au stîrnit lupta si rezistenta populatiei.
În cursul retragerii au trebuit sa fie distruse - din ratiuni militare - o serie de obiective economice, sonde si instalatii petroliere, întreprinderi, cai ferate si poduri, depozite de combustibil, cereale si alimente etc. spre a nu cadea în mîinile inamicului. Pentru necesitatile razboiului, au fost rechizitionate vite si mijloace de transport, iar în locul barbatilor plecati pe front a trebuit ca o mare parte din munci sa fie prestata de femei, copii si batrîni.
În Moldova, în urma retragerii era o mare aglomeratie. La populatia locala se adaugau peste 2.000.000 de soldati români si rusi, cîteva sute de mii de refugiati, plus internatii si prizonierii. Dar resursele Moldovei - mai slab dezvoltate si industrial - nu erau suficiente pentru a satisface toate nevoile militare si de consum civil.
În industrie se resimtea, în primul rînd, o mare lipsa de combustibil. De aceea a fost intensificata, cît s-a putut, extractia de carbune si petrol. Pentru acoperirea, fie si partiala, a deficitului de combustibil, s-a recurs la intensificarea exploatarii fondului forestier si la producerea de carbuni din lemn (mangal). Cu începere din 1917 guvernul a promis ca "exploatarea padurilor sa se faca fara observarea legilor silvice". Situatia exceptionala cerea masuri exceptionale.
În industria prelucratoare dificultatile veneau din insuficienta lor dezvoltare, ca si lipsa acuta - în afara de combustibil - a materiilor prime. De exemplu, necesarul zilnic de faina si malai era de 320 vagoane, dar morile din Moldova nu puteau macina decît 200-250 de vagoane. Ca remediu, s-a propus importul din Rusia a cantitatilor deficitare, instalarea de mori mobile si punerea în functiune a instalatiilor evacuate din Muntenia. Se resimtea, de asemenea, lipsa metalului si a unor materii prime agricole.
Situatia agriculturii se înrautatise mult atât din cauza mobilizarii barbatilor, cât si din cauza faptului ca unele dintre judetele agricole ale Moldovei se aflau chiar în zona frontului, ceea ce împiedica desfasurarea muncilor agricole si însemna suportarea a numeroase si masive distrugeri.
În domeniul finantelor publice, razboiul a adus o mare dezorganizare În anii 196 - 1918 bugetele au înregistrat mai deficite. Pentru acoperirea lor guvernul a facut noi împrumuturi la Banca Nationala, în suma totala de 1,2 miliarde lei aflate în circulatie în anul 1918 si care urmau sa fie achitate dupa razboi. Toate acestea, conjugate cu o mare reducere a circulatiei marfurilor, au dus la o puternica depreciere a leului si la dezvoltarea crescînda a inflatiei (care avea sa se declanseze, însa, din plin dupa terminarea razboiului).
Circulatia monetara a fost si ea grav afectata de razboi. Când trupele române au fost nevoite sa se retraga, iar inamicul a început sa ocupe partea de sud a tarii, guvernul român a depus la Moscova, la 21 decembrie 1916, tezaurul Bancii Nationale. Guvernul Rusiei garanta conservarea si restituirea în întregime a tezaurului catre România. Dar, din tot tezaurul depus la Moscova, României nu i s-au mai restituit decât tilurile de renta si documentele, în 1936, iar dupa al doilea razboi mondial doar closca cu puii si colectiile de monede vechi. Restul a ramas nerestituit.
Regimul introdus de autoritatile militare ocupante a fost un regim de exploatare economica a României. Totusi, ocupantii, în propriul lor interes, au trebuit sa se ocupe de unele industrii pentru acoperirea nevoilor militare. Este vorba despre industria prelucratoare de combustibil, de industria alimentara, de câteva întreprinderi metalurgice, de atelierele cailor ferate etc.
Situatia economica precara a fost si mai mult amplificata prin emisiunea de catre ocupanti a asa-numitilor « lei noi ». Astfel, dupa ce au sechestrat sediul de la Bucuresti al B.N.R., comandamentul german a dat Bancii Generale Române, veche banca cu capital german, dreptul de a emite bani de hârtie, obligând populatia sa-i accepte. Cu aceste bilete lipsite de valoare ocupantii « plateau » marfurile luate din România, cumparau actiuni, mine etc. Circulând alaturi de biletele B.N.R., leii de hârtie emisi de Banaca Generala au dezorganizat profund circulatia monetara, dând inflatiei proportii necunoscute vreodata mai înainte în tara noastra.
În timp ce marea parte a populatiei a avut de îndurat suferinte si pagube enorme, au existat si o suma de profitori care au obtinut mari câstiguri în perioada razboiului. Aceste câstiguri au fost dobândite nu numai în comert, unde specula cu produsele de stricta necesitate capatase proportii nemaiîntâlnite, dar si în speculatiile cu titluri de valoare, în sectorul bancar, în cel industrial etc.
La toate acestea s-a adaugat si faptul ca în decembrie 1917 - prin iesirea Rusiei din razboi - România s-a aflat în imposibilitate de a tine piept singura armatelor Puterii Centrale. Ea a fost constrînsa, ca urmare, sa încheie armistitiu (9 decembrie 1917 la Focsani), iar apoi o pace separata (7 mai 1918 la Bucuresti). Trebuie însa spus ca România n-a sanctionat, pîna la urma, aceasta pace de jaf, iar în noiembrie 1918 a intrat din nou în razboi împotriva Puterilor Centrale.
Exploatarea crunta si distrugerile uriase la care a fost supusa România în anii razboiului au facut ca economia sa ajunga într-o situatie catastrofala. Razboiul rapise sute de mii de oameni, precum si bogatiile anilor de belsug, tot ceea ce crease munca româneasca în ultimii 50 de ani.
Economia regiunilor românesti aflate sub dominatia imperiilor straine, în perioada primului razboi mondial
Banatul, Crisana, Maramuresul, Transilvania si Bucovina aflate sub stapânirea habsburgica, precum si Basarabia aflata sub dominatia tarista, au fost supuse regimului economiei de razboi înca de la începuturile conflagratiei mondiale în 1914. Peste tot resursele umane, materiale si financiare au început sa fie mobilizate în interesul frontului.
Românii au fost trimisi pe cele mai diferite fronturi, iar acestia fiind în cea mai mare parte tarani, satele au fost lipsite de forta de munca. În plus, deoarece nevoile de animale si de hrana ale armatei erau mari, multe gospodarii taranesti au ramas fara animale. Drept urmare, suprafata cultivata s-a redus, iar toate acestea au influentat negativ productia agricola. Productia la grâu, porumb, cartofi, sfecla de zahar era sub nivelul dinaintea razboiului.
Razboiul si-a pus amprenta si pe industrie. Înca din anul 1914, în Transilvania au fost militarizate minele de carbuni, cele de minereuri de fier, uzinele siderurgice si metalurgice, fabricile de conserve, de tabacarie, de pielarie si încaltaminte, de stofa si postavuri etc. Productia era preluata pentru armata iar populatiei i se lasa numai partea care depasea nevoile autoritatilor militare.
În ceea ce priveste situatia salariatilor, îndeosebi a muncitorilor, a ajuns în timpul razboiului dintre cele mai grele. Munca barbatilor a fost în mare parte înlocuita cu cea a femeilor, tinerilor si copiilor, iar ziua de lucru era prelungita. La sfârsitul anului 1917, salariul mediu reprezenta doar 65% din minimul de existenta.
La fel stateau lucrurile si în Basarabia. Suprafata cultivata a scazut, iar fiscalitatea, politicile de preturi, greutatile provocate de razboi au condus la slabirea continua a celor mai multe gospodarii taranesti.
Trepat, pe masura desfasurarii razboiului mondial, inflatia a început sa faca ravagii si în Basarabia. La rândul lor, cheltuielile militare crescânde au determinat o masiva sporire a impozitelor. Practic, fiscalitatea a crescut de peste patru ori. Cheltuielile pentru sanatate si cultura s-au redus drastic, iar produsele pentru populatie se scumpeau mereu. Saracirea majoritatii populatiei se agrava. În acelasi timp însa, se constata o crestere uimitoare a câstigurilor profitorilor de razboi.
|
