EFECTELE CUCERIRII. FEUDALITATEA SI VIATA ECONOMICA

EFECTELE CUCERIRII. FEUDALITATEA sI VIAŢA ECONOMICĂ

I. De pe vremea regilor saxoni existasera tarani si seniori, colibe si castele, dar spiritul saxon lasa sa se adune în voie cutuma dupa cutuma si sa se formeze o retea confuza de relatii economice. Nor­manzii, cu mintea lor limpede si constructiva, in­troduc o ordine mai rigida, bazata pe principiul: "Nici o bucata de pamânt fara senior". În vârful ierarhiei economice, ca si a ierarhiei politice, este regele.

El e proprietarul tuturor pamânturilor rega­tului si, pentru ca spiritul normand sa fie perfect satisfacut de acest edificiu logic, se admite ca regele însusi a primit regatul sau de la Dumnezeu. Dar regele nu pastreaza pentru sine decât o parte a pamânturilor si restul îl da sub forma de feude mari­lor vasali si unora dintre cavaleri, în schimbul unor servicii militare si al unor anumite redevente. Sa presupunem, de pilda, ca regele acorda o suta de manoruri unui baron, în schimbul fagaduielii de a-i pune la dispozitie cincizeci de cavaleri în caz de razb 949l1120j oi; baronul însusi va retine patruzeci din aceste domenii pentru a-si asigura existenta siesi si suitei sale si va da ca feude saizeci de domenii unor vasali de rangul al doilea în schimbul a saizeci de cavaleri. (Marele vasal, pentru prestigiul sau per­sonal si totodata pentru a evita amenzile în cazul unor dezertari, se asigura de câtiva soldati în plus fata de numarul promis regelui.) În principiu si cu exceptia unor cazuri de crime grave, toate feudele sunt ereditare în ordinea primogeniturii, ceea ce evita partajul. Seniorul si cavalerul, neputând face cultura extensiva, ca un proprietar modern (pentru ca n-ar gasi nici o piata unde si-ar vinde produsele), pastreaza numai o singura ferma pentru nevoile domeniului si restul pamântului îl dau taranilor, în schimbul unor redevente în natura si în munca. Pe vremea saxonilor ierarhia taranilor era tot atât de complexa ca si aceea a nobililor, deoarece drepturile câstigate creau statute diferite. Se deosebeau atunci oameni liberi, socmeni (greu de diferentiat de oa­menii liberi), cottarii, bordarii . Seniorii normanzi, care nu întelegeau aceste subtilitati, nu prea tineau seama de ele.

E lesne sa-ti închipui ce greu îi venea unui socman saxon sa explice situatia lui privile­giata unui cuceritor nerabdator, a carui limba n-o cunostea. Se constata astfel ca în cei douazeci de ani care au urmat dupa cucerire, exceptie facând nord-estul danez, oamenii liberi dispar aproape cu desavârsire. Ţaranii devin sau vilani (care cultivau o virgate, circa treizeci de acri), sau cotteri (care n-aveau decât patru sau cinci acri). Vremurile erau grele pentru micul cultivator liber sau pe jumatate liber. În comitatul Cambridge erau noua sute de socmeni pe vremea lui Eduard Confesorul si doar doua sute în 1086.

II. Cunoastem cu precizie compozitia diferitelor clase ale natiunii la douazeci de ani dupa cucerire, caci în anul 1085, Wilhelm Cuceritorul "îsi purta coroana la Gloucester si avu discutii profunde cu înteleptii sai". Acolo arata ca danegeld-ul perceput în anul precedent daduse rezultate dezamagitoare. Era un impozit de mare randament (în 991 dane­geld-ul produsese zece mii de livre, în 1002, douazeci si patru de mii de livre, în 1018, pe timpul lui Canut, saptezeci si doua de mii de livre), dar, pentru ca perceperea lui sa fie eficace, ar fi trebuit sa existe o situatie exacta a tuturor pamânturilor rega­tului. Se hotarî, asadar, la Consiliul din Gloucester ca un numar de baroni, numiti comisari speciali, sa cutreiere tara. Iata instructiunile ce li s-au dat: "Baronii regelui trebuiau sa întrebe, sub prestare de juramânt, pe sheriff-ul shire-ului, pe toti baronii si pe francezii lor si, în ce priveste suta , pe preoti, pe reeve-i si pe sase vilani din fiecare sat, cum se chema castelul, cine îl ocupa în timpul regelui Eduard, cine îl ocupa acum, câte hides de teren îi apartin, câte pluguri exista pe domeniu, câti tarani, câti oameni liberi, câti socmeni, câte paduri, câte pasuni, câte mori, câte pescarii, toate acestea de trei ori, adica situatia pe vremea lui Eduard, situatia în momentul când regele Wilhelm a daruit dome­niul, situatia din anul 1086, si de asemenea cu cât s-ar putea scoate mai mult decât acum".

Comisarii îsi îndeplinira sarcina, si totalitatea rapoartelor lor formeaza ceea ce se numeste Domesday Book . si pe vremea regilor saxoni fusesera facute, fara în­doiala, asemenea anchete statistice, fara de care un impozit ca danegeld nu s-ar fi putut încasa, dar an­cheta normandului se deosebeste prin precizia sa meticuloasa. Totul este notat: "La Limpsfield, Sur­rey, exista la ferma domeniului cinci pluguri cu boii lor; sunt de asemenea douazeci si cinci de vilani si sase cotteri, având paisprezece pluguri; exista o moara care aduce doi silingi pe an, o pesca­rie, o biserica, patru acri de pasune, o padure care poate nutri o suta cincizeci de porci, doua cariere de piatra aducând fiecare doi silingi pe an, doua cuiburi de soimi în padure si zece sclavi. Pe vremea regelui Eduard domeniul aducea douazeci de livre pe an; în 1066, cincisprezece livre, acum douazeci si patru de livre". Nici cel mai izolat individ nu scapa anchetatorilor Cuceritorului: "Aici, în mij­locul padurilor si în afara oricarei sute traieste un fermier singuratic. Are opt boi si un plug al sau. Doi serbi îl ajuta sa cultive cam o suta de acri pe care i-a destelenit. Nu plateste taxe si nu e supusul nimanui". E un spectacol patetic si putin comic sa vezi groaza cronicarului saxon în fata preciziei normande: "Cu atâta iscusinta a organizat întoc­mirea acestei conscriptii de catre comisarii sai ca nici un yard de teren, ba mai mult (mi-e rusine s-o spun, cu toate ca regelui nu i-a fost rusine s-o faca), n-a ramas nici macar un bou, nici o vaca, nici un porc care sa nu fi fost înscris în registrul sau".

Daca se aduna toate cifrele consemnate în Domesday Book, se gasesc aproape noua mii trei sute mari vasali si vasali care reprezinta nobilimea si pe demnitarii ecleziastici; treizeci si cinci de mii socmeni si oameni liberi, care traiesc aproape toti în nord-est; o suta opt mii vilani, optzeci si noua de mii cotteri, douazeci si cinci de mii de sclavi (care se vor transforma în serbi în secolul urmator), adica aproape trei sute de mii capi de familie, ceea ce îngaduie sa se aprecieze populatia totala a tarii la un milion si jumatate, poate doua milioane de barbati, femei si copii.

III. Într-un regim feudal, asa cum unitatea poli­tica este pamântul cavalerului, care trimite pentru armata regelui doar un singur cavaler, unitatea economica este domeniul. Întinderea lui varia, dar, într-un mare numar de cazuri, domeniul corespundea unui sat de astazi. Adeseori domeniile erau separate unele de altele prin paduri sau baragane si legate de domeniul vecin doar prin poteci, impracticabile în timp de iarna. În centru se afla hall-ul, mai târziu castelul lordului, înconjurat de rezerva senio­riala sau alodiul acestuia. Când seniorul avea mai multe domenii, se muta din unul în altul pentru a consuma pe loc redeventele în natura. În absenta sa era reprezentat de un senesal sau de un bailiv . Câmpiile si pasunile comunale au pastrat acelasi aspect ca pe vremea stapânilor saxoni. Vilanii tre­buiau sa-si macine tot grâul lor - platind un pret mare la moara care apartinea lordului. Multi îsi macinau ei însisi grâul, pe ascuns, dar erau con­damnati la amenzi, daca-i prindea. În fruntea tara­nilor se afla un reeve, reprezentantul lor, ales de ei si care, strâns între bailiv si sateni, avea o viata grea. Multe din conflictele locale erau judecate de Curtea manoriala, care se întrunea la fiecare trei saptamâni, fie în hall, fie sub un stejar traditional, si pe care o prezida lordul sau reprezentantul sau. În principiu nu se judecau decât delicte marunte: "William Jordan, pentru ca a lucrat prost pamântul, amenda: sase livre... Ragenhilda, pentru ca s-a ma­ritat fara permisiune, da doi silingi... Preotul bise­ricii, a carui vaca a fost gasita pe pasunea senio­rului, este iertat de pedeapsa... Se amendeaza tot satul, în afara de sapte vilani, pentru ca n-au venit sa spele mieii lordului: sase silingi, opt... Doisprezece jurati hotarasc ca Hugh Cross are drept asupra gardului cu privire la care a existat o neîntelegere între el si William White". Pe unele domenii regele îngaduise dreptul sa se judece crime mai grave. În principiu un domeniu trebuia sa-si acopere singur toate necesitatile. Îsi avea cizmarul lui, rotarul lui, tesatorii lui. Femeile torceau lâna. Nu se cumpara din afara decât sare, unelte de fier sau de otel si pietre de moara. Pietrele de moara, foarte rare, veneau uneori din împrejurimile Parisului si baili­vul trebuia sa se duca în portul de debarcare ca sa negocieze cumpararea si sa organizeze transportarea lor. Pentru plata acestor "importuri", domeniul ex­porta lâna si piei. Toate celelalte produse erau con­sumate pe loc, în afara de cazul când exista o piata în vecinatate.

IV. Care era situatia vilanilor? Dupa o cercetare sumara, un om de pe vremea noastra ar considera-o destul de nenorocita. Vilanul este legat de pamânt si nu-l poate parasi, daca este nemultumit. El e vândut o data cu proprietatea. Un abate nu ezita sa cumpere si sa vânda oameni pentru douazeci de silingi. O vaduva bogata daruieste niste vilani: "Eu, subsemnata doamna Aundrina de Driby, aduc la cu­nostinta tuturor celor de fata si viitori ca, în exer­citiul deplinelor si legalelor mele drepturi de va­duva, i-am donat prea iubitului si devotatului meu Henry Cole si mostenitorilor sai, pentru serviciile aduse, pe Agnes si fiul sau Simon, cu toate bunurile si vitele lor, si ca le las lor orice drept de serbie". Vilanul nu-si poate marita fata fara consimtamântul lordului, care-l pune sa-i plateasca pentru asta. Daca moare vilanul, lordul are dreptul sa pretinda, ca drept mortuar , cea mai buna vita sau cel mai frumos obiect lasat de mort. Dupa senior, preotul parohiei are dreptul sa-si aleaga partea sa de mos­tenire. Asa se face ca printre veniturile unei abatii se afla vaci, capre si porci, luati în virtutea dreptu­rilor mortuare . Socmanul nu ia parte decât la lucrari extraordinare, de exemplu cara grâul la piata pentru lord, dar vilanul lucreaza la ferma dome­niului doua sau trei zile pe saptamâna si înca vreo câteva zile suplimentare la spalatul si tunsul miei­lor, la culesul nucilor, la adunatul fânului. El pla­teste un mic tribut în natura: douasprezece oua la pasti, un fagure de miere, câtiva pui de gaina pe an, un car cu lemne. În afara de asta, lordul poate ridica în fiecare an de la serbii sai o dare personala (taillage), de valoare variabila.

Totalul acestor redevente pare destul de împovarator, dar nu era poate mai oneros pentru taran decât un contract de arenda din zilele noastre. În loc sa-i ceara jumatate din produsele sale, lordul îi cere aproape jumatate din timpul sau. Reeve-ii si bailiv-ii discutau cu vio­lenta despre aceste corvezi; dupa lungi târguieli terminau prin a se întelege, mai mult sau mai putin. Anotimpul verii trebuie sa fi fost greu pentru vilan, cum e înca si astazi la tara, "dar iarna nu putea fi decât linistita, si biserica veghea sa se respecte zilele de duminica si nenumaratele praznuiri ale sfintilor". În sfârsit, fiecare lord trebuia sa respecte cutumele domeniului, adica drepturile traditionale ale satului pe care taranii însisi se însarcinau sa le reaminteasca în fata curtilor de judecata atunci când aveau loc. Putin mai târziu toate drepturile si obli­gatiile fura înscrise în registrele domeniului. Cam pe la mijlocul secolului al XIII-lea se fixa cutuma de a înmâna detinatorilor de pamânt, la cererea lor, o copie dupa acele pagini din registru care priveau pamântul si drepturile lor. Posesorii unei asemenea copii fura numiti copyholderi, în opozitie cu free-holderi a caror proprietate era deplina si fara rezerve.

V. Una din cele mai grave încriminari aduse de indigenii englezi Cuceritorului si normanzilor sai a fost în legatura cu înfiintarea padurilor regale. Ca duce de Normandia, Wilhelm avusese imense paduri, unde vâna cerbi si porci mistreti. Ca rege al Angliei, el voi sa-si asigure distractia sa favorita si puse de se planta aproape de capitala sa, Winches­ter, Padurea Noua, distrugând, dupa cum spun cro­nicarii, saizeci de sate, câmpii fertile, biserici si ruinând mii de locuitori. Cifrele par exagerate, dar lucru cert este ca padurile regale au fost o plaga. n secolul urmator ele vor acoperi o treime din suprafata regatului . Padurile erau proteguite de legi crude. Pe vremea lui Wilhelm, cui ucidea o caprioara sau un cerb, i se crapau ochii. Era in­terzis, sub pedeapsa mutilarii, sa se atinga cineva de porcii mistreti sau de iepuri. Mai târziu uciderea unui cerb în padurea regala atragea pedeapsa cu spânzuratoare. Pasiunea Cuceritorului se dovedea aici mai puternica decât spiritul sau politic. Scrii­torii timpului încercau sa justifice asprimea legilor padurii spunând ca padurea scapa de sub legislatia comuna a regatului; regele îsi uita acolo orice grija, pâna si aceea de a se comporta drept cu su­pusii sai.

VI. La început, cucerirea schimba prea putin soarta micilor orase saxone. Celor care rezistasera li s-au darâmat zidurile; ici si colo oamenii regelui demolara câteva case pentru a face loc castelului fortificat normand; în schimb, pacea Cuceritorului îngadui primilor negutatori sa se îmbogateasca. Li­bertatile Londrei fusesera în mod prudent confir­mate: "Wilhelm, rege, saluta cu prietenie pe Wil­liam , episcopul, si pe Godefroy, reeve-ul fortului, si pe toti orasenii aflati în Londra, francezi si englezi. si va fac cunoscut ca va voi lasa sa va bucurati de toate legile de care v-ati bucurat si pe vremea rege­lui Eduard. si vointa mea este ca fiecare copil sa fie mostenitorul tatalui sau, dupa moartea acestui tata. si nu voi îngadui nimanui sa savârseasca fata de voi vreo nelegiuire. Dumnezeu sa va aiba în paza lui".

Noi mestesugari venira din Normandia în urma ar­matelor. Se aflau printre ei si negutatori evrei. Pozi­tia acestora în comunitatea crestina, în care toate tranzactiile se bazau pe juraminte religioase, nu pu­tea fi decât precara. Deoarece ziua lor de odihna nu coincidea cu aceea a crestinilor (sabatul lor fiind sâmbata), le venea greu sa se îndeletniceasca cu munca câmpului si chiar sa tina vreo pravalie . Mijloacele normale de câstigare a existentei fiin­du-le interzise, recurgeau la acea ocupatie pe care biserica nu o permitea catolicilor: împrumutul de bani. Textele evangheliei, interpretate în litera lor, nu admiteau ca banul, care e steril, sa produca vreo dobânda. (Tot astfel religia interzice musulmanilor, înca si astazi, sa pretinda sau sa primeasca vreo dobânda.) În secolul al XII-lea un baron normand care avea nevoie de o suma de bani pentru a se duce la razboi trebuia sa se adreseze evreilor, care cereau dobânzi enorme, camataresti. Urâti în acelasi timp ca dusmani ai lui Hristos si ca zarafi, acesti nenorociti (care locuiau în cartiere speciale, jewries) erau victimele firesti ale oricarei manifestari a furiei populare. Singurul lor protector era regele, caruia îi apartineau, trup si suflet, ca un serb seniorului sau. Winchester, oras regal, era singurul în care evreii puteau dobândi drepturi de oraseni; îi ziceau Ierusalimul englez. Titlurile de credit ale evreilor erau pastrate într-o sala speciala din palatul West­minster si creantele lor, ca si ale regelui, erau privilegiate. Unul dintre ei, Aaron de Lincoln, deveni sub Henric al II-lea un adevarat bancher si atât de important încât, atunci când muri, pentru a lichida afacerile sale, trebui sa se înfiinteze un serviciu spe­cial al vistieriei: Scaccarium Aaronis. În schimbul acestei protectii, regele, când avea nevoie de bani, cerea de la evrei. În anii normali acestia aduceau vistieriei trei mii de livre, a saptea parte din veni­turile totale ale lui Henric al II-lea. "În casele de bani ale evreilor gasira regii normanzi forta de a-i supune pe baroni".

VII. Ţaranii saxoni si danezi fura, fara îndoiala, tot atât de indignati ca si cronicarul când vazura pe regii normanzi facând, cu o minutiozitate rusinoasa, statistica bunurilor fiecaruia, încasând cu strasnicie impozitele si stabilind în toata tara baroni straini. Dar ordinea noua le aducea cel putin siguranta. În regimul feudal si sub un rege puternic, daca omul din popor nu era liber sa se deplaseze, sa-si vânda bunurile, sa-si schimbe meseria, cel putin locul pe care-l ocupa în armatura sociala nu-i era contestat. Pamântul nu putea fi vândut decât o data cu el; nu stia ce sunt crizele si vânzarea în pierdere. Nimeni nu-l putea legalmente lipsi de mijloacele de a-si produce el însusi hrana sa si a familiei. Era mai putin ferit de erorile judiciare decât un om din zilele noastre, dar regii normanzi aveau sa se stra­duiasca sa-i dea garantii, si seniorul însusi trebuia sa respecte cutuma. Fireste, ar fi o naivitate sa ne închipuim ca oamenii ar fi fost atunci multumiti de soarta lor. Umanitatea a fost întotdeauna împartita, aproape în mod egal, în optimisti si pesimisti. Dar în secolul al XII-lea cea mai mare parte a englezi­lor nu pot concepe o alta stare sociala decât aceea în care traiau. Desi nu se dadeau în laturi sa dezaprobe moravurile preotilor, sunt sincer religiosi si consi­dera un rege uns si încoronat ca un personaj sfânt. Legatura personala dintre ei si seniorul lor le apare ca fireasca. Atâta timp cât va persista amintirea pericolelor din trecut, a invaziilor pirateresti, a sate­lor jefuite, existenta unei clase militare le va parea necesara. Abia în secolul al XIII-lea sistemul feudal va începe sa apara ca inutil si apasator într-o socie­tate care, gratie lui, cunoaste mai multa siguranta. si, putin mai târziu, întocmai ca orice regim de ordine, el va sucomba în urma succeselor sale.