EFECTELE DURABILE ALE PURITANISMULUI

EFECTELE DURABILE ALE PURITANISMULUI

I. Viata spirituala a Angliei pe vremea sfintilor constituie unul din fenomenele cele mai surprin­zatoare ale istoriei. Un întreg popor occidental a avut atunci drept unica lectura, drept constitutie si credinta povestiri si poeme orientale vechi de câteva mii de ani. În ochii acestui popor legalist trebuia totdeauna sa fie respectata litera legii si, pentru ca Biblia era legea lui Dumnezeu, fiecare urma sa duca o viata în stricta conformitate cu litera Bibliei. Deoarece israelitii îi masacrasera pe amaleciti, Cromwell nu ezita sa-i masacreze pe irlandezi. De­oarece ei lapidasera câtiva culpabili, s-a auzit strigându-se în Camera Comunelor: "Sa-l lapidam!" Deoarece psalmii sunt poeme razboinice, puritanii erau totdeauna gata sa-i combata cu arma în mâna pe dusmanii lui Iehova. Deoarece Biblia glorifica poporul lui Israel, socotindu-l mai presus decât toate celelalte, englezii, convinsi ca erau noul popor al lui Israel, simtira crescându-le orgoliul, pe care raz­boiul de o suta de ani îl nascuse în suflet 12112v213m ul lor. Milton, de pilda, era de parere ca daca Dumnezeu ar avea de îndeplinit vreo misiune grea pe pamânt, ar face apel la englezii sai. E un sentiment care se va regasi în secolul al XlX-lea la Curzon si la Cecil Rhodes2 .

II. Dupa Vechiul testament, puritanii citesc cel mai bucuros Epistolele sfântului Pavel si cartile lui Calvin. Dumnezeul lor nu este Dumnezeul evangheliei, mort pentru toti oamenii, ci Dumnezeul înspaimântator si gelos, care nu-i mântuieste decât pe alesii sai. Puritanul, care urmareste cu spaima ceea ce se întâmpla în sufletul sau, încercând sa recunoasca semnele harului, nu poate fi decât ostil placerilor. "Cum sa traiesti în veselie, cum sa te bucuri de farmecul primaverii, cum sa suporti tea­trele si spectacolele, când simti ghiarele diavolului pe tine, când te-au si atins flacarile iadului?" Cromwell a luptat toata viata sa împotriva demonului. Se apleaca în fata lui Dumnezeu pâna în praful tarânii. Asteapta de la inspiratia divina sa afle tot ce-i este dat sa faca în viata. A fost supranumit "un om îmbatat de Dumnezeu". Dar aceasta doc­trina care întuneca viata îi face foarte puternici pe cei care o profeseaza. Sacrificarea voluntara a tot ceea ce omul Renasterii numise placere sau fericire faureste fiinte grave si curajoase. Au o frica atât de mare de pacat încât se straduie sa fie soldati disciplinati, comercianti cinstiti, muncitori sârguinciosi. Exigenti fata de altii, sunt tot atât de exigenti si fata de ei însisi. Când, mai târziu, veteranii lui Cromwell au fost demobilizati, "nici unul dintre ei nu s-a lasat ademenit nici de vagabonzi, nici de banditi". Regalistii însisi au marturisit ca "în toate ramurile profesiunilor cinstite acestia prosperau mai mult decât alti oameni, ca nici unul dintre ei n-a fost acuzat de vreo pungasie sau hotie si ca daca un brutar, un zidar sau un carutas se facea remar­cat prin cumpatarea sau munca sa, aproape sigur era unul din fostii soldati ai lui Oliver".

III. Unele secte mergeau, în interpretarea Bibliei, mai departe decât Cromwell si oamenii lui. Partida celei de-a Cincea Monarhii credea în revenirea lui Hristos si în apropierea Milenniumuiui2 . Capito­lul al saptelea din Daniel, capitolul apocaliptic, era evanghelia lor si pentru ca unul din versetele sale anunta domnia sfintilor, ei pretindeau ca Anglia sa fie guvernata de un sanhedrin. Anabaptistii rebotezau pe barbati si femei, la apusul soarelui, în apa râurilor. În vremea aceea George Fox înfiinta Socie­tatea prietenilor, prieteni care capatara curând po­recla de quakers (tremuratorii), deoarece extazul credintei lor se manifesta, în anumite reuniuni, prin tremuraturi ale corpului. În ochii quakerilor, reli­gia nu trebuia sa fie decât o experienta spirituala interioara. Ei socoteau de prisos hirotonisirea preo­tilor sau construirea de biserici. Contrar puritanilor, "prietenii" erau de parere ca fiecare om poate repurta în viata sa o victorie completa asupra paca­tului. Ei dovedeau mai multa bunatate si mai multa seninatate decât cea mai mare parte dintre celelalte secte. Dar refuzul de a presta juramântul, refuzul de a lua parte la razboaie, chiar juste, si refuzul de a recunoaste autoritatea functiilor ecleziastice faceau din ei, fara voia lor, niste rebeli.

IV. În timpul domniei puritanilor, viata, în ma­sura în care o puteau reglementa, fu destul de trista. Interziceau placerile favorite ale englezilor: teatrul, cursele de cai, luptele de cocosi. Tripourile si bordelurile fura interzise. Duminica circulau patrule pe strada pentru a supraveghea închiderea cârciumilor. Fiecare trebuia sa-si petreaca ziua de duminica în familie, citind scriptura si cântând psalmi. În aceasta zi, în orasul Londra nu se auzea decât "murmurul rugaciunilor si al cântarilor venind din biserici". În 1644 parlamentul interzise ca în ziua de sabat sa se vânda merinde, sa se calatoreasca, sa se transporte poveri, sa se admita trage­rea clopotelor, tirul, târgurile, bufetele cu racori­toare, dansurile, jocurile, sub pedeapsa unei amenzi de cinci silingi pentru fiecare persoana mai mare de paisprezece ani. Pentru copiii care comiteau asemenea fapte infamante, plateau parintii sau tutorii. Slujbele religioase erau lipsite de tot ce pu­tea sa reaminteasca pompa si frumusetea ceremo­niilor catolice sau chiar anglicane. Evelyn2 , în jurnalul sau, povesteste ca în 1657 a fost arestat în ziua de craciun, într-o capela, pentru ca a respectat "superstitia privind nasterea Domnului". Credincio­sii erau atât de înfricosati sa nu para papisti, încât pierdusera orice moderatie si buna cuviinta. "Citesc si se roaga fara metoda - mai spune Evelyn -, fara respect si fara evlavie. Am vazut o întreaga congregatie stând cu palaria pe cap în timpul citirii psalmilor. În unele temple nu se citesc de loc scrip­turile, ci se fac niste rugaciuni serbede, dupa care urmeaza o predica, neînteleasa nici de cei ce asculta nici de cei care o tin, dar care este extraordinar de lunga... Multe biserici sunt pline acum de banci îm­prejmuite, pe care participantii stau izolati în grupe de trei sau patru insi". Aceasta banca împrejmuita va ramâne unul din semnele individualismului puri­tan, unul dintre subiectele de dezbateri între Bise­rica de sus si Biserica de jos.

V. Cu tot dispretul lui pentru frumos, puritanis­mul a produs doi mari scriitori, care de altfel au scris operele lor esentiale dupa caderea Common­wealth-ului. Primul este Milton (1608-1674), poet delicat în tinerete, succesorul imediat al marilor elisabetani, care a renuntat la poezia pagâna în timpul conflictelor politice si s-a aruncat în "apele înghetate ale prozei", el a fost "secretarul latin al Consiliului de stat" si unul dintre credinciosii par­tizani ai lui Cromwell; dupa Restauratie, orbind, a dictat doua mari poeme epice: Paradisul pierdut si Paradisul regasit, apoi o drama, Samson Agonistes, autobiografie spirituala în care eroul, învins si orb, ca si Milton, se tânguie printre filistinii triumfatori. Milton este, într-o epoca devenita clasica, ultimul supravietuitor al Renasterii. El este singurul în care s-au îmbinat farmecul pagân cu sublima solemnitate a puritanismului. Al doilea este Bunyan (1628-1688), autorul acelei Calatorii a pelerinului publicata în 1678, tot atât de celebra la englezi ca Iliada la greci, povestire simbolica care scapa de ariditate datorita naivitatii sale. Acest caldarar ambulant, chinuit când de viziuni infernale, când de viziuni ceresti, a avut ideea simpla, dar geniala, de a înlocui zugra­virea abstracta a evolutiei unui suflet de crestin pe calea mântuirii printr-o descriere a unei cala­torii reale. Crestinul, personajul central al cartii si care, fara îndoiala, nu-i altcineva decât Bunyan însusi, cauta drumul spre cetatea eterna. În cele din urma si în pofida dusmanilor sai, ajunge la locul râvnit. Naturaletea povestirii si a dialogului, trans­punerea evenimentelor spirituale în drame con­crete îngaduie cititorilor simpli si sinceri sa înte­leaga mai bine decât din alte carti pioase esenta vietii religioase.

VI. S-a întâmplat cu tirania puritana ceea ce se întâmpla cu toate celelalte tiranii care au pretentia sa schimbe moravurile. O minoritate se supune din convingere, majoritatea din teama, supunerea aces­teia din urma fiind mai mult aparenta decât reala. E destul sa se citeasca scrisorile lui Dorothy Osborne catre sir William Temple2 pentru a vedea cum barbatii si femeile de pe numeroase domenii au încercat sa duca, discret, o viata omeneasca, linistita si înteleapta, în afara timpului lor. Regalistii cei mai hotarâti, cu toata oroarea lor de rebeli, dupa ce-au ratacit o vreme pe continent, s-au stra­duit sa se întoarca la ei acasa si sa se stabileasca acolo. Chiar si pretendentul îi încuraja. Era mai avantajos pentru el sa aiba partizanii la fata locu­lui. Evelyn povesteste cum s-a hotarât sa-si redes­chida domeniul, "pentru ca nu avea decât o slaba speranta într-o schimbare favorabila, totul fiind acum în mâinile rebelilor". Cât timp a trait Cromwell, Restauratia, desi atât de aproape, n-a fost pre­vazuta nici chiar de mintile cele mai întelepte.

VII. Dupa Restauratie spiritul puritan avea sa fie prigonit la rândul sau. Dar era destinat sa supra­vietuiasca. Disidentul, omul care nu-i de acord "sa se conformeze", care pretinde pentru constiinta sa dreptul de a judeca toate cazurile, care s-a obisnuit sa faca parte dintr-o minoritate, sa se complaca în aceasta situatie si care, dupa ce si-a facut alegerea, îi ramâne credincios chiar cu riscul fericirii sau al vietii sale, va ramâne unul dintre cele mai remar­cabile si statornice tipuri englezesti. Fie ca se va consacra problemelor religioase, fie ca se va consa­cra problemelor politice, oricare ar fi obiectul pa­siunii sale, el va fi puternic, încapatânat, incorup­tibil. Va duce lupta împotriva sclaviei, împotriva prostitutiei, împotriva razboiului si va mentine pâna în zilele noastre tristetea duminicii engleze. Carac­terului englez îi va datora câteva din trasaturile sale cele mai frumoase si câteva din cele care vor stârni ura împotriva lui. Seriozitatea, fidelitatea, integri­tatea morala figureaza între atributele sale, dar uneori si duplicitatea, caci natura umana e mai complexa decât voiau calvinistii. Adevarul nu este ca unii îl au în suflet pe Dumnezeu si altii pe Satana, ci ca în fiecare din noi se da o lupta între Dumnezeu si Satana. Neacceptând inevitabilele lor gânduri rele, puritanii se vor sforta sa le interpreteze prin pioase discursuri. Ei vor impune o masca morala intereselor lor personale si chiar nationale. În pri­vinta aceasta, ca si în multe alte privinte, un mare numar de englezi erau sortiti sa-si pastreze felul de gândire puritan si, trei secole mai târziu, Disraeli va trebui sa recunoasca ca nimeni n-ar putea guverna Anglia împotriva constiintei neconformiste.