EGIPTUL, DAR AL NILULUI
"Egiptul este tara cea mai veche din lume, iar vechimea si maretia sa, precum si "misterul" care l-a învaluit timp îndelungat au stârnit întotdeauna interes deosebit, o tara recunoscuta azi ca fiind izvorul viu al civilizatiilor clasice &# 626c24g 351;i de care suntem prin urmare, în parte dependenti". [1]
Într-adevar, nicicând Egiptul nu a fost rupt de lume, de fapt el nu a cunoscut acea "splendida izolare" care i se atribuie uneori. Pe mari si prin deserturi, prin pistele de caravane, pe canale si oceane, el se oferea cu generozitate lumii din jur. Astfel, Egiptul a constituit cea mai importanta cale de circulatie a lumii antice, între platourile înalte ale Africii si Mediterana, între stepele Libiei si lumea asiatica. Din Sudan pâna în Anatolia, din Libia pâna în Mesopotania, Egiptul a fost marea raspântie comerciala, politica, spirituala, timp de aproape patru milenii înainte de Hristos.
Peste trei milenii de istorie, cel mai lung parcurs cunoscut pâna astazi al unei civilizatii originale, care a rezistat influentelor straine, caci a reprezentat o ideologie, un întreg sistem de gândire zamislit treptat pe malurile Nilului si care a oglindit înalta spiritualitate a unui popor deosebit.
Egiptul era o tara predestinata, un ansamblu unic de tinuturi, cu contururi net delimitate, fie de deserturi, fie de mari, un ansamblu de tinuturi grupate în jurul unei singure axe vitale, valea fluviului Nil.
Cât cuprindeai cu privirea se întindeau deserturile Saharei orientale, mai putin aride ca în zilele noastre, unde traiau mândre fiare - pantere, lei - ce se apropiau pe înserat primejdios, venind sa se adape la câte un izvor. Aici traiau în turme si tot felul de animale mari si mici - bivoli, antilope, gazele, hiene si sacali - pândite de vânatorii nomazi.
Dar Nilul, parintele zeilor si al oamenilor deopotriva, aducea în aceste nisipuri sterile, apa datatoare de viata, de aceea Egiptul era numit "dar al Nilului" iar dictonul "ajuta-te singur si Nilul te va ajuta" exprima reciprocitatea factorului geografic cu cel uman. Fluviul sacru era reprezentat ca o fiinta androgena, cu sânii lasati si pântecul rotunjit (ca o batrâna si fecunda doica), cu bratele încarcate de flori, fructe si pesti.
Înca din timpuri preistorice Egiptul era împartit în doua regate - regatul Egiptului de Sus, fâsie de pamânturi rodnice, marginite la vest de falezele platoului libian, iar la est de colinele arabe, comunicând prin vai laterale, cu salba oazelor la vest si Marea Rosie la est si regatul Egiptului de Jos, la nord, coincide cu delta Nilului, care îsi rasfira cele sase brate în evantai, între lacul Mareotis si lagunele de la Pelusium, vasta câmpie aluvionara întinsa pe doua sute de kilometri, pâna la tarmul Mediteranei.
Cam pe la 2300 i.d.Hr., Narmer uneste Egiptul de Sus si cel de Jos, creând un regat unic ce se întindea de la Assuan pâna la Marea Mediterana. El instaureaza puterea faraonica.
Dar cine erau acei oameni care au întemeiat regatul Egiptului? Erau o rasa puternica, ale carei caracteristici etnice au rezistat adesea invaziilor succesive.
"Conditiile geografice, ritmul de viata impus de Nil, sistemul grafic deosebit constituie trasaturi esentiale pentru conturarea entitatii egiptene. Îi vom întelege mai bine sufletul daca ne vom lasa calauziti de intuitie, si nu de ratiune, daca îl vom simti, îl vom ghici, prin intuitie sau deductie, si vom sti sa auzim mesajul pe care ni-l adreseaza peste milenii".
Se poate vorbi de o rasa egipteana, cu o exprimare mai savanta, se spune rasa hamito-semitica. Au venit aici oameni din cele patru zari, ademeniti de bogatia vaii Nilului: africani din Nubia, Sudan si Libia, semintii din Asia. Toti acestia s-au amestecat între ei timp de milenii, înainte de istoria propriu-zisa a Egiptului. Tocmai aceasta "fuziune" umana a dat nastere tipului egiptean.
Egiptenii erau oameni puternici, îndragostiti de viata. Poporul Egiptului era prin excelenta optimist, agreabil, dusman al dezordinii si al exceselor, iubitor al masurii, având drept ideal bucuriile simple ale vietii de familie, iar drept regula de conduita respectul aproapelui. Dintre toate popoarele semitice ale antichitati, el este singurul care n-a practicat sacrificiile omenesti.
Poporul Egiptului era foarte sensibil, cu gândul îndreptat mai degraba catre lumea realitatilor si a vietii, decât spre introspectie si filosofie, sensibilitatea lui transpare în toate domeniile exprimarii personale: arta (care materializeaza gândul), credinta religioasa (care îl exalta).
Un popor de artisti pentru care arta era, în toate genurile sale, un mijloc si un sprijin în dobândirea nemuririi, pentru ca niciodata viata, atât de îndragita, sa nu înceteze pe pamânt. Arta, mijlocitoare a eternitatii, devine în Egipt, metefizica.
Ca sa întelegem egipteanul e de-a ajuns sa privim basoreliefurile si picturile: el nu se supune senzatiei percepute. El nu reprezinta imaginea unei fiinte sau a unui obiect asa cum ea este transmisa printr-o vizualitate directa, ci analizeaza aceasta viziune cu luciditate, o descompune în elementele ei esentiale, o sintetizeaza apoi în chip inteligent si construieste un ansamblu rational de linii si volume care dezvaluie în întregime fiinta sau obiectul reprezentat în toate amanuntele si în esenta sa. Sensibilitatea artistului se manifesta în tehnica utilizata: el îsi traseaza liniile cu un uimitor simt al puterii de sugestie si uneste într-o confruntare neîncetata scena si emotia personala.
Egiptul este tara iubita de zei, locul privilegiat al unei reflectii religioase interne. Toti adepti religiilor pagâne se identifica profund cu natura, egiptenii îndeosebi. Sa ne gândim numai la nesfârsitele întinderi de nisip, la prezenta providentiala a marelui fluviu, rodnic si unic datator de viata, la lumea atragatoare si plina de primejdii a mlastinilor. În chip firesc si spontan, egiptenii si-au manifestat iubirea si recunostinta fata de fortele binefacatoare ce îi înconjurau si, pe de alta parte, au încercat sa împace fiintele si lucrurile care le erau ostile. Ei au însufletit universul cu niste prezente superioare, incontrolabile, dar accesibile oamenilor: acestia au fost zeii.
Religia Egiptului antic nu este o religie universala, o "Buna Vestire", oferind lumii întregi Mântuire sau Adevarul. Este o religie strict nationala, legata mai mult de pamântul sau decât de poporul sau. Egiptul este centrul Pamântului, reflectare a lumii ceresti în lumea pamânteana. Egipteanul este în consecinta, singurul om demn de acest nume, singurul care "cunoaste zeii". Egipteanul, prin firea sa, nu putea întelege "lumea în sensul de cosmos, adica de univers, conceput ca un domeniu ordonat, deoarece pentru el, portile ordonate ale universului (cerul si pamântul) se circumscriu în puterile haosului (lumea inferioara si apa)".
A întocmi un panteon egiptean înseamna a întreprinde ceva nerealizabil numarul zeilor este nesfârsit. Unii mentioneaza mai multe sute, altii, doua mii. Sa ne gândim numai la faptul ca s-a descoperit, gravata pe mormântul lui Tutmosis III, lista zeilor, în numar de 540.
În afara zeului sau zeilor sai tutelari, fiecare oras avea mai multe lacasuri de rugaciune închinate altor zei. În plus, egiptenii, care divinizau orice manifestare a naturii, plasmuisera cu fantezia lor neterjii, zei care ocroteau fiecare lucru si fiecare fapta.
Fiecare om în asezarea lui îsi avea propriul zeu. Textele mentioneaza adesea pur si simplu netjer (zeul) fara vreo alta precizare de persoana. Fiecare îsi avea credinta proprie; pe vremea aceea intoleranta nu aparuse. Erau adorate fortele naturii, ale caror nume erau diferite în functie de loc. Aceasta larghete de gândire va permite panteonului egiptean, în timpul cuceririlor rameside si ale marelui imperiu, sa primeasca cu generozitate divinitatile straine, care întruchipau soarele sau vegetatia.
În linii mari religia egipteana urmeaza mersul general al istoriei Egiptului. Din conglomeratul de credinte si zei, de rituri si practici magice preistorice s-au definit, în Imperiul Vechi, componentele fundamentale ale religiei faraonice: sacerdotiul si organizarea, cultul funerar si cel divin, doctrina si mitologia. Devenirea a fost cauzata si unitatea ei întretinuta de accentuatul centralism de stat, specific acestei epoci. Rezulta ca religia faraonica luase nastere din contopirea cultelor regionale, dupa cum statul despotic egiptean se nascuse din unificarea tuturor nomelor.
Din acest proces concurent victorios iesise din Imperiul Vechi solarul Ra (Re), care devine zeu panegiptean suprem. Era originar din On (Heliopolis).
"Pe de alta parte, faraonul, fiind proclamat zeu viu, zeu întrupat, închinarea si slavirea divinitatii devenea închinarea si ascultarea de faraon (religia) cel putin în Imperiul Vechi. Ea este în ultima esenta supunerea oarba si ascultarea ordinelor tiranice si despotice ale faraonului, zeul viu, care comunica cu tatal sau Ra, dar si cu alti zei".
Imperiul Mijlociu îl ridica pe Amon din Teba, pe care cei mai multi dintre cercetatori îl considera un zeu local neimportant, patron al atmosferei, calauza navigatorilor de pe Nil, un zeu al vazduhului si al cerului. Cariera lui a fost prin excelenta politica, fiind protectorul principiilor din Teba; când vizirul ultimului faraon din dinastia Montuhotep, Amenemhat a uzurpat puterea si a întemeiat dinastia a XII-a (prin anul 2000 î.d.Hr.), acesta l-a situat pe primul loc pe divinul sau pastor, Amon, numind un cler numeros pentru a-i sluji, astfel Amon devine patronul tarii si exponentul politicii expansioniste ce caracterizeaza Imperiul Mijlociu si epocile imediat urmatoare.
Dar Amon nu se putea impune singur. Re, zeul din Heliopolis, era înca puternic, de aceea are loc un "compromis", potrivit unei noi maniere de sincretism religios: zeii locali devin niste forme, niste ipostaze ale lui Re, care e tot mai strâns legat de noul zeu teban, pâna la a se confunda cu acesta. De acum înainte Amon-Re va domina cu suprematia sa spirituala panteonul egiptean, devenind marele zeu al imperiului.
Suprematia absoluta a lui Amon-Re va fi întrerupta însa pentru o scurta perioada în timpul dinastiei a XVIII-a, mai precis în timpul faraonului Amenofis al IV-lea, care, prin reforma sa religioasa, a instituit ca zeu unic suprem pe Aton, zeul discului solar, reforma ce i-a adus denumirea de "eretic" sau "faraon rebel".
|
