ELEMENTELE LA PRESOCRATICI

ELEMENTELE LA PRESOCRATICI

ciudate transformari: ea topeste solidele si preface pamīntul īn apa; evapora lichidele si preface apa īn aer...

Sa te īntrebi īn aceste conditii care element a preexistat altuia, īnseamna a pune problema oului si a gainii, si īnte­legem ca 444n1319e fizicienii scolii ioniene s-au īndreptat, rīnd pe rīnd asupra unuia sau altuia dintre elemente.

Nu vom putea aborda alegoriile fizice, fara sa aruncam o privire prealabila asupra teoriei elementelor la principalii filosofi presocratici.

īn cele ce urmeaza vom prezenta, referindu-ne cīt mai mult cu putinta la izvoarele antice, teoriile acestor "fizi­cieni" anteriori lui Socrate, relative la alcatuirea cosmosului. Vom semnala pe parcurs apropierile facute īn antichitate īntre apa lui Thales si Oceanul lui Homer; īntre Homer si Xenofanes īn legatura cu imprecatia lui Menelau; īntre Zeus-ul lui Homer si aerul lui Diogenes din Apollonia. Dar toate acestea sīnt, sa o spunem de la bun īnceput, cai se­cundare sau fara iesire. Abia īn capitolele urmatoare vom apuca marea cale pe care au mers alegoristii.

Ipotezele succesive ale "filosofilor" scolii ioniene sau siciliene au īngaduit grecilor sa alcatuiasca, dupa multe retusuri, un tablou, o viziune a universului care va deveni aproape clasica īn vremea lui Platon sau Aristotel.

Toate acestea se bazeaza pe cīteva notiuni destul de simple: existenta a patru elemente, transformarea acestor elemente unele īn altele, existenta unui principiu intern sau extern care provoaca toate aceste transformari.

Cele patru elemente, apa, aer, pamīnt, foc fusesera sta­bilite īnca īnainte de Empedocles, caruia i se atribuie īn general descoperirea lor. De fapt totul se prezinta īn na­tura sub unul din cele trei aspecte pe care le numim "solid, lichid, gazos". si chiar in acest sens destul de larg trebuie sa īntelegem acesti termeni generali: "pamīnt", "apa", "aer". Thales, de pilda include īn elementul "apa" sperma sau sa-mīnta animalelor.

Focul vine sa se adauge celor trei elemente. Dansul misterios al flacarii este īntr-adevar un lucru foarte diferit de celelalte trei. Caldura sa opereaza dealtfel īn natura

I. Apa lui Thales si Oceanul lui Homer

Pentru Thales din Milet (catre anul 585 ī.e.n.), apa constituie elementul originar. Iata, dupa doxografi ¹, ra­tiunile care l-au condus catre aceasta inductie: samīnta din care īsi trag existenta toate animalele este un lichid; seva care hraneste toate plantele este de asemeni un lichid; lumea īnsasi este un mare animal² care se hraneste cu va­porii de apa ce se ridica din mare pīna la soare si pīna la astre, care, fiind si ele fiinte vii, aspira si īnghit acesti vapori care le īntretin viata divina.

In felul acesta Thales, a carui teorie va fi reluata si īnti­nerita de catre Hippon din Samos, dadea un rol preponderent oceanului, marele receptacol al apelor, - batrīnul parinte Okeanos cīntat de Homer.

īnrudirea Homer-Thales a fost adesea invocata; comen­tatorii s-au complacut īn sublinierea influentei, asupra lui Thales, a doua versuri homerice, foarte la moda.

Aceste versuri sīnt din cīntul XIV al Iliadei. Primul este spus de catre Hera care īsi propune sa mearga la capatul pamīntului sa viziteze, pentru a-i īmpaca, pe:

"Okeanos, parintele zeilor si Thotys, mama lor.³"

Al doilea face parte dintr-o tirada pe care o recita Somnul: la rugamintea Herei sa-l adoarma pe Zeus, acesta ezita sa se lege de stapīnul zeilor: daca ar fi fost macar vreun zeu subaltern! īn cel mai rau caz, va risca sa paralizeze cursul Oceanului...

"Okeanos, care este la originea tuturor fiintelor⁴."

Numerosi autori apropie doctrina lui Thales, care sustine ca totul se trage din apa, de Oceanul lui Homer, izvorul tuturor lucrurilor. De la Heraclit la Sextus Empiricus, trecīnd prin Pseudo-Plutarh⁵, toti īl acuza pe Thales si

Īmpreuna cu el pe Xenophanes si Empedocles, ca l-ar fi copiat pe Homer.⁶

Asupra dependentei lui Thales fata de miturile poetilor, avem o marturie mult mai veche, cea a lui Aristotel: "Unii cred ca īnca din cea mai īndepartata vechime, cu mult īna­inte de generatia actuala, cei dintīi care.au tratat despre zei, au exprimat aceasta opinie (aceea ca apa este primul principiu), caci facusera pe Okeanos si Thetis parintii tu­turor nasterilor" ⁷.

Este posibil ca Thales sa fi suferit mai mult sau mai putin constient influenta vechilor credinte ⁸, transmise īn mod obscur prin fictiunile poetilor ⁹. Nu este imposibil sa fi facut el īnsusi apropierea īntre ipoteza sa si vreun vers homeric. Cel putin, reiese īn mod lamurit din fraza lui Aris­totel, ca īn ochii celor vechi nu exista nici un fel de ruptura īntre explicatia mitica a fenomenelor si explicatia lor stiin­tifica ^l0.

Discipolul lui Thales, Anaximandru (610-546 aproxi­mativ), primul care a afirmat existenta unei infinitati de lumi īn spatiul infinit, presupune la originea tuturor fiintelor o masa nedeterminata ¹¹, ca o nebuloasa primitiva din care se separa mai īntīi "caldul" si "recele", iar la urma pamīntul, apa, aerul, focul ¹².

"In centru se condenseaza masa de apa, din care o parte formeaza aerul prin evaporare, iar alta, prin uscare, pamīntul; cīt priveste materia usoara si aprinsa, ea se īndreapta catre exterior, pentru a forma un īnvelis de foc analog cu scoarta copacilor" ¹³.

Iata deja cele patru elemente, pe care le va codifica Empe-docle; si iata "separarea" lor īn univers care va deveni doctrina clasica: pamīntul, cu apa marilor, īn centrul cos­mosului; aerul care le īnconjoara; focul care ar putea fi numit eter, īnvaluind īntregul ansamblu ^u.

II. Aerul lui Anaximene si Diogene si Zeus-ul lui Homer

Cel de-al treilea dintre marii ionieni, Anaximenes (acme catre 546, mort catre 528-524 ī.e.n.), concepe si el lumea cam īn acelasi fel, īnsa socoteste aerul drept principiu, aerul nelimitat si viu. Aerul se dilata, se rarefiaza si devine foc;

se condenseaza, iar stadiile succesive ale acestei "restrīn-geri" sīnt vīntul, norii, ploaia, apa, gheata, pamīntul, stīnca.

Aerul e cel care sustine pamīntul īn spatiu si apa care īl īnconjoara. Vom vedea cīt de bine se potriveste alegoria Herei cu nicovale legate de picioare, cu aceasta viziune a lumii.

Aerul pe care īl inspiram este cauza \ietii noastre; uni­versurile respira si ele īn spatiul aerian. Aerul explica īn acelasi timp viata si gīndirea ¹⁵.

Conceptie materialista, fara īndoiala, īnsa Anaximenes, pentru a explica misterul vietii si gīndirii, utilizeaza elementul cel mai subtil, mai "spiritual" ce se poate īnchipui. Sa nu uitam ca īnsesi cuvintele pe care le folosim pentru desemnarea acestor realitati - suflet, spirit - ramīn impregnate de aceasta conceptie primitiva. Cīnd, trei sferturi de secol mai tīrziu, Anaxagora va face primul apel la Nous, la spirit, ca principiu organizator al cosmosului, va concepe acest Nous ca fiind cea mai fina ¹⁶ dintre realitatile corporale. Iar scoala lui Anaxagora va da numele de Zeus acestui Nous care nu este chiar atīt de diferit de aerul lui Anaxi­mene.

"Fizica" lui Anaximene va fi reluata īn liniile sale mari de catre un gīnditor cretan, Diogene din Apollonia (catre 500 ī.e.n.). El este cel care pune īn relatie aerul lui Anaxi-mene cu Zeus-ul lui Homer.

Cīteva fragmente esentiale din Diogene ne-au fost pas­trate de un comentator al lui Aristotel, Simplicius ¹⁷. Dupa Diogene, trebuie sa existe un principiu care sa explice īn acelasi timp schimbarile suferite de catre fiinte cīt si iden­titatea funciara a Fiintei (fr. 2). Acest principiu trebuie sa fie inteligent, deoarece conduce cu o asa mare regula­ritate toate lucrurile, vara si iarna, zi si noapte (fr. 3)... Or, oamenii, ca si animalele, traiesc gratie aerului pe care īl respira. Lipsiti de aer, ei īsi pierd si sufletul si gīndirea (fr. 4). Gīndirea se identifica deci cu "ceea ce oamenii numesc aer". Acela este zeu care se extinde la toate lucrurile, dis­pune tot, este prezent īn toate. Aerul la care "participa toate lucrurile", este mai mult sau mai putin cald, mai mult sau mai putin uscat, mai mult sau mai putin mobil, toate aceste diferente explicīnd diversitatea fiintelor si diferitele

grade de inteligenta. Aerul din care sīnt alcatuite sufletele noastre este mult mai cald decīt aerul ambiant, mult mai rece decīt cel īn care e scaldat soarele... (fr. 5).

Fragmentele acestea reflecta climatul de gīndire īn care s-au putut naste alegoriile identificīnd pe homericul Zeus cu aerul sau eterul.

S-a vazut ca, pentru apolloniat, aerul este īnsusi Zeul, sufletul si gīndirea lumii.

Or, Diogene pusese īn paralel pe Zeul sau cu marele Zeu al lui Homer, fara sa-i creada prea diferiti... stim aceasta dintr-un fragment din tratatul lui Philodemos, regasit īn ruinele de la Herculanum ¹⁸.

"Diogene īl lauda pe Homer fiindca vorbise despre divi­nitate nu īn forma mitica, ci dupa adevar; acest poet, dupa Diogene, crede ca aerul este Zeus, fiindca spune ca Zeus stie tot" ¹⁹.

De unde aflase Diogene ca Zeus-ul lui Homer stie tot ? ²° In orice caz, el vedea īn stapīnul Olimpului o personificare a aerului, aer prezent peste tot īn lume, a carei consti­inta este.

Gīndirea lui Diogene din Apollonia trebuie sa fi avut destul rasunet. Ea a inspirat teoriile medicale ale tratatului hipocratic Despre vīnturi sau sufluri²¹ si, poate, i-a inspirat lui Diocles din Carystos, medic din scoala siciliana, teoria pneumei.²² Ea si-a gasit de asemeni un ciudat ecou īn comedia atica: Socrate din Norii, īn 423, profeseaza aceasta religie a aerului a lui Diogene; īntrebat de Strepsiades de ce sta īn cos, agatat la īnaltime, el raspunde ca o face pentru a asigura mai bine īntrepatrunderea dintre "gīndirea sa sub­tila cu aerul care-i este asemanator" ²³. Ceva mai īncolo Socrate pune pe seama vīrtejurilor eterate tot ceea ce Strep­siades, la fel ca si poporul simplu, atribuie lui Zeus: ploaie, tunet, fulger ²⁴. Iata si rugaciunea lui Socrate:

"O stapīn suveran, aer fara margini, care sustii pamīntul īn spatiu, eter stralucitor.. .²⁵"

Aerul, eterul, acestia sīnt noii zei ai sofistilor si filoso­filor (Aristofan īi baga pe toti īn aceeasi oala). Conserva­torul Aristofan era īngrijorat de acest val de rationalism si aducea pe scena aceste īncercari de explicatie stiintifica

si atee pentru a le ridiculiza. Poporul atenian nici nu le-a bagat īn seama.

Pe timpul noii comedii, Philemon (361-262) īsi mai aminteste si el de Diogene din Apollonia. Unul din perso­najele sale se prezinta astfel spectatorilor:

"Unul care vede tot, tot ce s-a facut, se face sau se va face, fie de oameni, fie de zei, sīnt, eu, aerul, care ma pot numi la fel de bine Zeus" ²⁶.

In scolii, gasim unele urme ale acestei identificari ale lui Zeus cu aerul. īntr-adevar epitetul lui Zeus "cel care aduna norii" provoaca explicatiile destul de curioase ale unui scoliast: "Zeus īnseamna aerul. Or, atunci cīnd va­porii se īndesesc īn aer, se ridica norii²⁷. Iata de ce īl numeste pe Zeus (aerul) ridicatorul de nori" ²⁸.

īn Iliada, Zeus este numit panomphaios ²⁹ "cel de la care vine orice prevestire", traduce scoliastul. īnsa el adauga ca unii īnteleg: "cel pe care toti īl fac sa rasune cīnd vorbesc" adica aerul ³°.

III. Xenophanes: apa si pamīnt

Ne-am aplecat urechea la primele accente ale "muzelor ioniene" si am auzit proclamīndu-se rīnd pe rīnd de catre Thales si Anaximene īntīietatea apei sau a aerului; am vazut doctrina īntīietatii aerului confirmata si dezvoltata de catre Diogene din Apollonia si am putea masura interesul stīrnit de ea dupa agitatia pe care a produs-o la comici. Apa lui Thales nu putuse fi identificata decīt cu Oceanul lui Homer, pe cīnd aerul, conceput ca principiu de viata si gīndire, putea fi egalat cu stapīnul zeilor, cu īnsusi Zeus "adunatorul de nori" si "stapīnul vocilor".

Celelalte doua elemente, pamīntul si focul, si-au avut si ele "partea lor de glorie" caci elementele cam seamana si ele cu eroii Iliadei, carora Zeus le acorda triumful rīnd pe rīnd...

Pentru Xenophan din Colophon (580-485), Zeul este unul, imobil, etern; este identic cu Totul si se confunda cu el. Este imobilitatea Fiintei, aparata de eleati, Parmenide,

Zenon, Melissos. īnsa īnauntrul acestui univers mereu egal cu sine īnsusi, exista totusi macar aparentele unei schim­bari, cum va spune Parmeride.

Cīnd se coboara din īnaltimile Fiintei, - plenitudine per­fecta careia nu i se poate adauga sau scoate nimic - pentru a examina problemele fizicii, Xenophan asaza ca element initial pamlntul: "toate vin din pamīnt, si toate se reīntorc īn pamīnt", scrie el īn cartea sa Despre natura³¹.

Acest pamīnt est 3 lent dizolvat de ape: fluviile īl cara catre ocean, care sfīrseste prin a-l absorbi īn īntregime. Rolul "marii celei mari" este īn definitiv la fel de important ca si cel al pamīntului: ea da nastere norilor, vīnturilor, ploii, rīurilor.. ,³². Iar noi īnsine, "sīntem facuti din apa si pamīnt"³³.

Ultimul vers ofera o curioasa asemanare cu imprecatia lui Menelau īmpotriva fratilor sai de arme, care nu vor sa primeasca provocarea lui Hector:

Ahl laudarosilor, mai curīnd se cuvine sa va spunem aheene si nicidecum ahei. Schimbati-va, mai bine īn apa si īn pamīnt, decīt sa stati aici, lipsiti de īndrazneala, uitīnd de faima voastra^M-

Comentatorii homerici, pentru care Homer se afla la originea tuturor doctrinelor filosofice, n-au īntīrziat sa faca apropierea si sa proclame ca acest vers l-a inspirat pe Xenophan sugerīndu-i sa aseze la originea lumii doua ele­mente: apa si pamīntul³⁵.

Picanta revansa: iata-l pe filosoful care a fost unul dintre primii care au aruncat anatema asupra lui Homer si a conceptiilor sale antropomorfice, dovedit de a-si fi luat bazele fizicii sale tocmai de la inamic!

IV. Heraclit, Anaxagora, Parmenide: aer, eter si foc

īmpotriva imobilismului Fiintei, pe care Xenophan īl preda eleatilor, se ridica Heraclit (acme catre 504-500 ī.e.n.^ cu vestita sa formula "totul curge".Cu el focul devine prota­gonistul marii drame cosmice.

Focul este moneta de aur cu care se schimba īntr-un circuit etern, toate celelalte elemente: condensarea extrema a focului produce pamīntul, pamīntul se dizolva īn apa:

este calea descendenta. Apa evaporīndu-se, produce aerul, aerul aprins de fulgerul lui Zeus face sa se aprinda iarasi focul: este calea ascendenta³⁶.

Heraclit distinge doua feluri de exalatii. Unele limpezi si pure, care urca pīna la peretele sferei, la marginile univer­sului, se aprind īn aceasta regiune supraīncalzita si dau nastere astrelor din care soarele este cel mai luminos. Soarele si stelele sīnt deci, pentru Heraclit, gaze īn combustie. Ce­lalalt fel de exalatie, opaca si rece, ramīne mai aproape de pamīnt, īn regiunea umeda īn care se scalda luna³⁷.

Aceasta regiune extrema a sferei lumii, calda si lumi­noasa, īn care stralucesc astrele, se va numi la filosofii poste­riori lui Heraclit, eter, pe cita vreme atmosfera cetoasa si umeda din jurul pamīntului va fi domeniul aerului. Pregatim intrarea īn scena a lui Zeus si a Herei.

Distinctia dintre eter si aer, unul la periferia lumii, altul īn jurul pamīntului - distinctie sau mai degraba supra­punere pe care se īntemeiaza alegoriile homerice, pentru a da un sens cuplului Zeus-Hera - este un lucru curent, In secolul VI, conturīndu-se si mai mult īn secolul V.

Anaxagora (acme catre 460 ī.e.n.j credea ca la origine "aerul si eterul, amīndoua infinite, ocupau totalitatea uni­versului" ³⁸. Nous-u\ care rīnduieste toate lucrurile imprima miscarea de rotatie astrelor, soarelui, lunii, aerului si ete­rului ³⁹. Elementele cele mai grele se aduna īn centrul vīr-tejului cosmic, cele mai usoare la periferie ⁴°. Eterul, sub­stanta arzatoare, antreneaza īn revolutia sa blocuri enorme de piatra pe care le aprinde, si care sīnt astrii ⁴¹. Acest eter, de o natura rarefiata, fina, calda, se opune aerului mai dens, mai gros si mai rece ⁴². Anaxagora explica tunetul ca pe un soc al eterului cald cazīnd peste aerul rece⁴³ explicau īn acelasi timp fulgerul, ca pe o vie lumina a acestui eter (care pentru Anaxagora este focul, precizeaza Aristotel) ⁴⁴.

Asadar, la periferia lumii se afla o zona de eter sau de foc care īnvaluie din toate partile stratul de aer cu care este īnvelit pamīntul. Eterul este luminos, aerul obscur, stra­lucind doar ziua sub razele soarelui.

Aceasta este si credinta lui Parmenide (catre 504-501 ī.e.n.) lnaltīndu-se īn nori pe carul īnaripat ce i-l oferisera Muzele, el īntīlneste "portile eterului, care separa ziua de noapte". Acest limbaj plin de imagini vrea sa semnifice simplu ca

filosoful a traversat patura īntunecata de aer, īnainte de a ajunge la eterul stralucitor.⁴⁵

Se pare totusi ca Parmenide distingea eterul propriu-zis - in care aseza Luceafarul de dimineata identificat cu Lucea­farul de seara - si o zona de foc pe care o numea cer si in care plasa celelalte astre.⁴⁶

O oarecare ezitare pare sa domneasca īn terminologia fizicienilor, si aceasta sovaiala se regaseste īn alegoriile apli­cate zeilor epopeii. Eterul se poate confunda cu focul⁴⁷, se poate de asemeni confunda cu aerul, fiind doar, dupa unii, o varietate a sa mai pura si mai fina ⁴⁸. īntrucīt cu Empe-docle grecii se oprisera la cifra de patru elemente, dintre care apa si pamīntul sīnt intangibile, nu mai ramīneau decīt doua locuri pentru aer, eter, foc. Aristotel va permite clarificarea lucrurilor facīnd din eter un al cincilea element,⁴⁹ din care sīnt compuse corpurile subtile ale zeilor astrali; element impasibil ⁵° si imuabil care are proprietatea de a misca circular, pe cīta vreme celelalte patru se misca de sus īn jos si de jos īn sus si sīnt supuse tuturor vicisitudinilor care afecteaza materia ⁵¹.

V. Cele patru elemente ale lui Empedocle

Dar am anticipat. Sa revenim la Empedocle, pe care antichitatea l-a considerat initiatorul doctrinei celor patru elemente si la care se refera alegoristii pentru a face divini­tatile homerice sa se potriveasca cu ele.

Empedocle (acme catre 444-441 ī.e.n.J este contem­poran cu Anaxagora. In timp ce prietenul lui Pericle aducea atenienilor o explicatie rationala si stiintifica a lumii, ex­plicatie īn care zeii religiei nu joaca nici un rol, locuitorii orasului Agrigentum ascultau cuvīntul inspirat al acestui ciudat geniu care se dadea el īnsusi drept zeu: filosof, vinde­cator, poet, mistic, Empedocle este figura cea mai pestrita pe care a cunoscut-o omenirea. Multe idei pe care le-a lansat sau vulgarizat urmau sa aiba o lunga cariera, metempsihoza sau vegetarismul de pilda. Iar teoria sa a celor patru "ra­dacini" ale lucrurilor a strabatut antichitatea si evul mediu.

El a expus-o, ca si restul, īn versuri solemne si putin cam obscure, pe care le-a pastrat un doxograf:

Afla deci mai īntīi a tuturor patru principii: Zeus cel luminos si Hera, izvod de viata, si Aidoneus si Nestis, ce uda cu lacrimi izvorul īnlacrimat al bietilor oameni⁵².

Sub aceste nume stranii' trebuie sa regasim eele patru elemente, pe care Empedocle le numeste īn alta parte īn termeni clari:

...din Unul iesit-au mai multe

Focul si apa si glia si aer īn imonsa-naltime ⁵³.

In alt pasaj, focul este īnlocuit cu eterul:

.. .pamīntul si marea cu valuri,

Aerul umed si-eterul, Titan ce-nconjura cercul

īn īntregime ⁵⁴.

Este pentru Empedocle eterul identic cu focul? Ele par totusi sa se distinga, daca ne luam dupa Aetius: "pentru Empedocle, scrie doxograful⁵⁵, eterul a fost separat primul, focul al doilea... iar din eter s-a nascut cerul (ouranos) si din foc soarele...

Aetius descrie mai departe cerul lui Empedocle, alcatuit din eter⁵⁶: "Dupa Empedocle, cerul este o bolta de aer, care, sub influenta focului, s-a solidificat aidoma unui cristal, īnconjurīnd partea de foc si de aer din amīndoua emisferele" ⁵⁷.

Eterul - Titanul Eter care cuprinde tot restul cu bratele sale puternice - nu ar fi deci un element primar, propriu-zis, ci o bolta de aer ars de foc, īntarit si devenit transparent ca sticla sau cristalul: un fel de "firmament", aer trecut prin foc ⁷⁸.

Cele patru "radacini ale lucrurilor" sīnt deci: focul, aerul, pamīntul si apa, sau, sub numele lor mitice, Zeus, Hera, Aidoneus si Nestis.

Anticii īnsa nu erau de acord, si modernii sīnt si mai putin, atunci cīnd era vorba sa hotarasca ce element se ascunde sub fiecare din numele alegorice de divinitati.

Anticii se īntelegeau cel putin asupra a doua dintre ele: Zeus stralucitorul era focul; Nestis apa. īnsa Hera "izvod de viata", era aerul dupa unii⁵⁹, pamīntul dupa altii⁶⁰; reciproc Aidoneus era cīnd pamīntul, cīnd aerul. Interpretarea cea buna ar fi, dupa Diels⁶¹, Hera-aer; Hera-pa-mīnt ar fi o coruptie datorata alegoristilor homerici⁶². Or acestia, cum vom vedea, identificau īn realitate pe Hera cu aerul.

Oricum ar fi, trebuie sa retinem acest fapt capital: Empedocle a dat nume mitice celor patru elemente; dintre aceste nume, primele doua, Zeus si Hera, coincid cu cele ale marelui cuplu divin⁶³ al lliadei; al treilea, Aidoneus, a aparut cel mai adesea anticilor ca o varianta a lui Aides sau Hades. Daca Empedocle este un savant care se exprima ca un poet, de ce n-ar fi Homer un poet care ascunde un sa­vant ?⁶⁴. Acesta este rationamentul pe care-l faceau primii alegoristi; nu spunem primul, caci, dupa datele noastre cronologice, Theagenes din Rhegium se produsese cu vreo trei sferturi de secol īnainte de Empedocle!⁶⁵

VI. Cele patru elemente ale lui Philolaos

Mai īnainte de a ne ocupa de aceste alegorii, ni se pare interesant sa facem apropierea īntre Empedocles si un pita-gorician posterior, Philolaos. Figura sa este destul de neclara, perioada existentei sale destul de nesigura (stim doar ca a trait īnaintea lui Platon), dar unele puncte ale doctrinei sale ne sīnt cunoscute cu destula precizie (cu toate ca unii au pus la īndoiala autenticitatea fragmentelor ramase de la el).

Sistemul lumii imaginat de catre Philolaos se īndeparta de la conceptia comuna, deoarece nu punea pamīntul īn inima universului, ci presupunea īn centrul lui un bloc de foc numit "Hestia", vatra cosmosului⁶⁶. Cu toate acestea, elementele pe care le gasea īn compunerea totului erau cele traditionale, atita doar ca, dupa exemplul lui Empedocle, le daduse mitice, dupa un sistem propriu.

Produs, comentīnd geometria lui Euclid, scria:

Philolaos īnchina unghiul triunghiului la patru divinitati: Cronos, Hades, Ares, Dionysos. [...] Cronos sustine īntreaga substanta umeda si rece, iar Ares īntreaga natura aprinsa; Hades contine īntreaga viata htoniana, iar Dionysos dirijeaza īntreaga gene­ratie umeda si calda, al carei simbol e vinul, care este umed si cald. Toate acestea, cīt priveste actiunea lor asupra lucrurilor de al doilea ordin, se separa, īnsa sīnt unite īntre ele. Iata de ce Philolaos opereaza jonctiunea lor asupra unuia singur dintre unghiuri si le reduce astfel la unitate⁶⁰.

Acest text obscur, pe care l-am tradus pe eīt s-a putut de literal, a facut sa curga multa cerneala si a suscitat inter­pretarile cele mai complicate si mai stranii⁶⁸.

Sa facem abstractie pentru moment de constructia geo­metrica si sa luam īn consideratie doar cele patru divinitati. Ele desemneaza, nici mai mult nici mai putin, cele patru elemente. Se stie ca acestea sīnt combinatii ale "caldului" si "recelui" cu "uscatul" si "umedul". La Aristotel, caldul si uscatul dau focul; caldul si umedul, aerul; recele si uscatul dau pamīntul; recele si umedul, apa.

īn textul īn care Produs retranscrie doctrina lui Philo­laos, "substanta umeda si rece", adica apa, este pusa sub patronajul lui Cronos (sa ne amintim ca heracliteenii apro­piau pe Cronos de krounos, fīntīna); focul este numit Ares; pamīntul Hades; iar "nasterea umeda si calda", este aerul, numit Dionysos. Termenii "nastere", "natura", sīnt poate o coloratie neoplatonica; ele sīnt obiecte ale lumii sensibile, ale acestei lumi īn care totul se naste si moare, īn opozitie cu lumea ideala.

Dionysos, simbolizat de vin, reprezinta aerul. Putem lumina acest punct printr-o apropiere cu Omiliile Clemen-iine: "Dionysos, zeul care tulbura spiritul, este adunarea tumultoasa, tulbure, si asa-zicīnd beata, produsa de aburii care urca si coboara"⁶⁹.'

Astfel īn scoala pitagoriciana a lui Philolaos, elementele purtau, ca si la Empedocle, nume divine. īnsa aceste nume sīnt diferite de cele pe care le vom gasi īn exegeza alegorica a lui Homer, si daca Cronos desemneaza apa sau Dionysos atrul acesta nu pare sa se faca prin referire la miturile ho-

merice. Acest fapt trebuie sa ne faca neīncrezatori fata de atribuirea unei influente excesive īn domeniul exegezei ale­gorice primei scoli pitagoreice.

Ce aflam daca facem bilantul acestei rapide incursiuni In presocratici? Un studiu pasionat al fenomenelor naturii, pentru a descoperi secretele marelui mecanism cosmic; o multime de ipoteze; numeroase variante īn jurul unei teme comune, cea a celor patru elemente; o eliminare aproape totala a supranaturalului: totul trebuie explicat rational, stiintific; tendinta de a cauta cauza vietii si a gīndirii īn cele doua elemente mai putin materiale, aerul si focul - si eterul, un fel de termen median īntre cele doua.

Promotorul celor patru elemente, Empedocle, face din ele īn chip poetic - sau mistic - divinitati, si aceasta stare de spirit se perpetueaza īn scoala lui Pitagora. Diogene din Apollonia face apropierea īntre aer, inteligenta lumii si Zeus al lui Homer; Anaxagora face din Zeus Nous-vl.

Acesta este climatul intelectual īn care au trait primii alegoristi. Nu era firesc ca ei sa īncerce sa regaseasca la Homer aceste "elemente" sub forma de divinitati?