ELEMENTELE LA PRESOCRATICI

ELEMENTELE LA PRESOCRATICI

ciudate transformari: ea topeste solidele si preface pamîntul în apa; evapora lichidele si preface apa în aer...

Sa te întrebi în aceste conditii care element a preexistat altuia, înseamna a pune problema oului si a gainii, si înte­legem ca 444n1319e fizicienii scolii ioniene s-au îndreptat, rînd pe rînd asupra unuia sau altuia dintre elemente.

Nu vom putea aborda alegoriile fizice, fara sa aruncam o privire prealabila asupra teoriei elementelor la principalii filosofi presocratici.

în cele ce urmeaza vom prezenta, referindu-ne cît mai mult cu putinta la izvoarele antice, teoriile acestor "fizi­cieni" anteriori lui Socrate, relative la alcatuirea cosmosului. Vom semnala pe parcurs apropierile facute în antichitate între apa lui Thales si Oceanul lui Homer; între Homer si Xenofanes în legatura cu imprecatia lui Menelau; între Zeus-ul lui Homer si aerul lui Diogenes din Apollonia. Dar toate acestea sînt, sa o spunem de la bun început, cai se­cundare sau fara iesire. Abia în capitolele urmatoare vom apuca marea cale pe care au mers alegoristii.

Ipotezele succesive ale "filosofilor" scolii ioniene sau siciliene au îngaduit grecilor sa alcatuiasca, dupa multe retusuri, un tablou, o viziune a universului care va deveni aproape clasica în vremea lui Platon sau Aristotel.

Toate acestea se bazeaza pe cîteva notiuni destul de simple: existenta a patru elemente, transformarea acestor elemente unele în altele, existenta unui principiu intern sau extern care provoaca toate aceste transformari.

Cele patru elemente, apa, aer, pamînt, foc fusesera sta­bilite înca înainte de Empedocles, caruia i se atribuie în general descoperirea lor. De fapt totul se prezinta în na­tura sub unul din cele trei aspecte pe care le numim "solid, lichid, gazos". si chiar in acest sens destul de larg trebuie sa întelegem acesti termeni generali: "pamînt", "apa", "aer". Thales, de pilda include în elementul "apa" sperma sau sa-mînta animalelor.

Focul vine sa se adauge celor trei elemente. Dansul misterios al flacarii este într-adevar un lucru foarte diferit de celelalte trei. Caldura sa opereaza dealtfel în natura

I. Apa lui Thales si Oceanul lui Homer

Pentru Thales din Milet (catre anul 585 î.e.n.), apa constituie elementul originar. Iata, dupa doxografi ¹, ra­tiunile care l-au condus catre aceasta inductie: samînta din care îsi trag existenta toate animalele este un lichid; seva care hraneste toate plantele este de asemeni un lichid; lumea însasi este un mare animal² care se hraneste cu va­porii de apa ce se ridica din mare pîna la soare si pîna la astre, care, fiind si ele fiinte vii, aspira si înghit acesti vapori care le întretin viata divina.

In felul acesta Thales, a carui teorie va fi reluata si înti­nerita de catre Hippon din Samos, dadea un rol preponderent oceanului, marele receptacol al apelor, - batrînul parinte Okeanos cîntat de Homer.

înrudirea Homer-Thales a fost adesea invocata; comen­tatorii s-au complacut în sublinierea influentei, asupra lui Thales, a doua versuri homerice, foarte la moda.

Aceste versuri sînt din cîntul XIV al Iliadei. Primul este spus de catre Hera care îsi propune sa mearga la capatul pamîntului sa viziteze, pentru a-i împaca, pe:

"Okeanos, parintele zeilor si Thotys, mama lor.³"

Al doilea face parte dintr-o tirada pe care o recita Somnul: la rugamintea Herei sa-l adoarma pe Zeus, acesta ezita sa se lege de stapînul zeilor: daca ar fi fost macar vreun zeu subaltern! în cel mai rau caz, va risca sa paralizeze cursul Oceanului...

"Okeanos, care este la originea tuturor fiintelor⁴."

Numerosi autori apropie doctrina lui Thales, care sustine ca totul se trage din apa, de Oceanul lui Homer, izvorul tuturor lucrurilor. De la Heraclit la Sextus Empiricus, trecînd prin Pseudo-Plutarh⁵, toti îl acuza pe Thales si

Împreuna cu el pe Xenophanes si Empedocles, ca l-ar fi copiat pe Homer.⁶

Asupra dependentei lui Thales fata de miturile poetilor, avem o marturie mult mai veche, cea a lui Aristotel: "Unii cred ca înca din cea mai îndepartata vechime, cu mult îna­inte de generatia actuala, cei dintîi care.au tratat despre zei, au exprimat aceasta opinie (aceea ca apa este primul principiu), caci facusera pe Okeanos si Thetis parintii tu­turor nasterilor" ⁷.

Este posibil ca Thales sa fi suferit mai mult sau mai putin constient influenta vechilor credinte ⁸, transmise în mod obscur prin fictiunile poetilor ⁹. Nu este imposibil sa fi facut el însusi apropierea între ipoteza sa si vreun vers homeric. Cel putin, reiese în mod lamurit din fraza lui Aris­totel, ca în ochii celor vechi nu exista nici un fel de ruptura între explicatia mitica a fenomenelor si explicatia lor stiin­tifica ^l0.

Discipolul lui Thales, Anaximandru (610-546 aproxi­mativ), primul care a afirmat existenta unei infinitati de lumi în spatiul infinit, presupune la originea tuturor fiintelor o masa nedeterminata ¹¹, ca o nebuloasa primitiva din care se separa mai întîi "caldul" si "recele", iar la urma pamîntul, apa, aerul, focul ¹².

"In centru se condenseaza masa de apa, din care o parte formeaza aerul prin evaporare, iar alta, prin uscare, pamîntul; cît priveste materia usoara si aprinsa, ea se îndreapta catre exterior, pentru a forma un învelis de foc analog cu scoarta copacilor" ¹³.

Iata deja cele patru elemente, pe care le va codifica Empe-docle; si iata "separarea" lor în univers care va deveni doctrina clasica: pamîntul, cu apa marilor, în centrul cos­mosului; aerul care le înconjoara; focul care ar putea fi numit eter, învaluind întregul ansamblu ^u.

II. Aerul lui Anaximene si Diogene si Zeus-ul lui Homer

Cel de-al treilea dintre marii ionieni, Anaximenes (acme catre 546, mort catre 528-524 î.e.n.), concepe si el lumea cam în acelasi fel, însa socoteste aerul drept principiu, aerul nelimitat si viu. Aerul se dilata, se rarefiaza si devine foc;

se condenseaza, iar stadiile succesive ale acestei "restrîn-geri" sînt vîntul, norii, ploaia, apa, gheata, pamîntul, stînca.

Aerul e cel care sustine pamîntul în spatiu si apa care îl înconjoara. Vom vedea cît de bine se potriveste alegoria Herei cu nicovale legate de picioare, cu aceasta viziune a lumii.

Aerul pe care îl inspiram este cauza \ietii noastre; uni­versurile respira si ele în spatiul aerian. Aerul explica în acelasi timp viata si gîndirea ¹⁵.

Conceptie materialista, fara îndoiala, însa Anaximenes, pentru a explica misterul vietii si gîndirii, utilizeaza elementul cel mai subtil, mai "spiritual" ce se poate închipui. Sa nu uitam ca însesi cuvintele pe care le folosim pentru desemnarea acestor realitati - suflet, spirit - ramîn impregnate de aceasta conceptie primitiva. Cînd, trei sferturi de secol mai tîrziu, Anaxagora va face primul apel la Nous, la spirit, ca principiu organizator al cosmosului, va concepe acest Nous ca fiind cea mai fina ¹⁶ dintre realitatile corporale. Iar scoala lui Anaxagora va da numele de Zeus acestui Nous care nu este chiar atît de diferit de aerul lui Anaxi­mene.

"Fizica" lui Anaximene va fi reluata în liniile sale mari de catre un gînditor cretan, Diogene din Apollonia (catre 500 î.e.n.). El este cel care pune în relatie aerul lui Anaxi-mene cu Zeus-ul lui Homer.

Cîteva fragmente esentiale din Diogene ne-au fost pas­trate de un comentator al lui Aristotel, Simplicius ¹⁷. Dupa Diogene, trebuie sa existe un principiu care sa explice în acelasi timp schimbarile suferite de catre fiinte cît si iden­titatea funciara a Fiintei (fr. 2). Acest principiu trebuie sa fie inteligent, deoarece conduce cu o asa mare regula­ritate toate lucrurile, vara si iarna, zi si noapte (fr. 3)... Or, oamenii, ca si animalele, traiesc gratie aerului pe care îl respira. Lipsiti de aer, ei îsi pierd si sufletul si gîndirea (fr. 4). Gîndirea se identifica deci cu "ceea ce oamenii numesc aer". Acela este zeu care se extinde la toate lucrurile, dis­pune tot, este prezent în toate. Aerul la care "participa toate lucrurile", este mai mult sau mai putin cald, mai mult sau mai putin uscat, mai mult sau mai putin mobil, toate aceste diferente explicînd diversitatea fiintelor si diferitele

grade de inteligenta. Aerul din care sînt alcatuite sufletele noastre este mult mai cald decît aerul ambiant, mult mai rece decît cel în care e scaldat soarele... (fr. 5).

Fragmentele acestea reflecta climatul de gîndire în care s-au putut naste alegoriile identificînd pe homericul Zeus cu aerul sau eterul.

S-a vazut ca, pentru apolloniat, aerul este însusi Zeul, sufletul si gîndirea lumii.

Or, Diogene pusese în paralel pe Zeul sau cu marele Zeu al lui Homer, fara sa-i creada prea diferiti... stim aceasta dintr-un fragment din tratatul lui Philodemos, regasit în ruinele de la Herculanum ¹⁸.

"Diogene îl lauda pe Homer fiindca vorbise despre divi­nitate nu în forma mitica, ci dupa adevar; acest poet, dupa Diogene, crede ca aerul este Zeus, fiindca spune ca Zeus stie tot" ¹⁹.

De unde aflase Diogene ca Zeus-ul lui Homer stie tot ? ²° In orice caz, el vedea în stapînul Olimpului o personificare a aerului, aer prezent peste tot în lume, a carei consti­inta este.

Gîndirea lui Diogene din Apollonia trebuie sa fi avut destul rasunet. Ea a inspirat teoriile medicale ale tratatului hipocratic Despre vînturi sau sufluri²¹ si, poate, i-a inspirat lui Diocles din Carystos, medic din scoala siciliana, teoria pneumei.²² Ea si-a gasit de asemeni un ciudat ecou în comedia atica: Socrate din Norii, în 423, profeseaza aceasta religie a aerului a lui Diogene; întrebat de Strepsiades de ce sta în cos, agatat la înaltime, el raspunde ca o face pentru a asigura mai bine întrepatrunderea dintre "gîndirea sa sub­tila cu aerul care-i este asemanator" ²³. Ceva mai încolo Socrate pune pe seama vîrtejurilor eterate tot ceea ce Strep­siades, la fel ca si poporul simplu, atribuie lui Zeus: ploaie, tunet, fulger ²⁴. Iata si rugaciunea lui Socrate:

"O stapîn suveran, aer fara margini, care sustii pamîntul în spatiu, eter stralucitor.. .²⁵"

Aerul, eterul, acestia sînt noii zei ai sofistilor si filoso­filor (Aristofan îi baga pe toti în aceeasi oala). Conserva­torul Aristofan era îngrijorat de acest val de rationalism si aducea pe scena aceste încercari de explicatie stiintifica

si atee pentru a le ridiculiza. Poporul atenian nici nu le-a bagat în seama.

Pe timpul noii comedii, Philemon (361-262) îsi mai aminteste si el de Diogene din Apollonia. Unul din perso­najele sale se prezinta astfel spectatorilor:

"Unul care vede tot, tot ce s-a facut, se face sau se va face, fie de oameni, fie de zei, sînt, eu, aerul, care ma pot numi la fel de bine Zeus" ²⁶.

In scolii, gasim unele urme ale acestei identificari ale lui Zeus cu aerul. într-adevar epitetul lui Zeus "cel care aduna norii" provoaca explicatiile destul de curioase ale unui scoliast: "Zeus înseamna aerul. Or, atunci cînd va­porii se îndesesc în aer, se ridica norii²⁷. Iata de ce îl numeste pe Zeus (aerul) ridicatorul de nori" ²⁸.

în Iliada, Zeus este numit panomphaios ²⁹ "cel de la care vine orice prevestire", traduce scoliastul. însa el adauga ca unii înteleg: "cel pe care toti îl fac sa rasune cînd vorbesc" adica aerul ³°.

III. Xenophanes: apa si pamînt

Ne-am aplecat urechea la primele accente ale "muzelor ioniene" si am auzit proclamîndu-se rînd pe rînd de catre Thales si Anaximene întîietatea apei sau a aerului; am vazut doctrina întîietatii aerului confirmata si dezvoltata de catre Diogene din Apollonia si am putea masura interesul stîrnit de ea dupa agitatia pe care a produs-o la comici. Apa lui Thales nu putuse fi identificata decît cu Oceanul lui Homer, pe cînd aerul, conceput ca principiu de viata si gîndire, putea fi egalat cu stapînul zeilor, cu însusi Zeus "adunatorul de nori" si "stapînul vocilor".

Celelalte doua elemente, pamîntul si focul, si-au avut si ele "partea lor de glorie" caci elementele cam seamana si ele cu eroii Iliadei, carora Zeus le acorda triumful rînd pe rînd...

Pentru Xenophan din Colophon (580-485), Zeul este unul, imobil, etern; este identic cu Totul si se confunda cu el. Este imobilitatea Fiintei, aparata de eleati, Parmenide,

Zenon, Melissos. însa înauntrul acestui univers mereu egal cu sine însusi, exista totusi macar aparentele unei schim­bari, cum va spune Parmeride.

Cînd se coboara din înaltimile Fiintei, - plenitudine per­fecta careia nu i se poate adauga sau scoate nimic - pentru a examina problemele fizicii, Xenophan asaza ca element initial pamlntul: "toate vin din pamînt, si toate se reîntorc în pamînt", scrie el în cartea sa Despre natura³¹.

Acest pamînt est 3 lent dizolvat de ape: fluviile îl cara catre ocean, care sfîrseste prin a-l absorbi în întregime. Rolul "marii celei mari" este în definitiv la fel de important ca si cel al pamîntului: ea da nastere norilor, vînturilor, ploii, rîurilor.. ,³². Iar noi însine, "sîntem facuti din apa si pamînt"³³.

Ultimul vers ofera o curioasa asemanare cu imprecatia lui Menelau împotriva fratilor sai de arme, care nu vor sa primeasca provocarea lui Hector:

Ahl laudarosilor, mai curînd se cuvine sa va spunem aheene si nicidecum ahei. Schimbati-va, mai bine în apa si în pamînt, decît sa stati aici, lipsiti de îndrazneala, uitînd de faima voastra^M-

Comentatorii homerici, pentru care Homer se afla la originea tuturor doctrinelor filosofice, n-au întîrziat sa faca apropierea si sa proclame ca acest vers l-a inspirat pe Xenophan sugerîndu-i sa aseze la originea lumii doua ele­mente: apa si pamîntul³⁵.

Picanta revansa: iata-l pe filosoful care a fost unul dintre primii care au aruncat anatema asupra lui Homer si a conceptiilor sale antropomorfice, dovedit de a-si fi luat bazele fizicii sale tocmai de la inamic!

IV. Heraclit, Anaxagora, Parmenide: aer, eter si foc

împotriva imobilismului Fiintei, pe care Xenophan îl preda eleatilor, se ridica Heraclit (acme catre 504-500 î.e.n.^ cu vestita sa formula "totul curge".Cu el focul devine prota­gonistul marii drame cosmice.

Focul este moneta de aur cu care se schimba într-un circuit etern, toate celelalte elemente: condensarea extrema a focului produce pamîntul, pamîntul se dizolva în apa:

este calea descendenta. Apa evaporîndu-se, produce aerul, aerul aprins de fulgerul lui Zeus face sa se aprinda iarasi focul: este calea ascendenta³⁶.

Heraclit distinge doua feluri de exalatii. Unele limpezi si pure, care urca pîna la peretele sferei, la marginile univer­sului, se aprind în aceasta regiune supraîncalzita si dau nastere astrelor din care soarele este cel mai luminos. Soarele si stelele sînt deci, pentru Heraclit, gaze în combustie. Ce­lalalt fel de exalatie, opaca si rece, ramîne mai aproape de pamînt, în regiunea umeda în care se scalda luna³⁷.

Aceasta regiune extrema a sferei lumii, calda si lumi­noasa, în care stralucesc astrele, se va numi la filosofii poste­riori lui Heraclit, eter, pe cita vreme atmosfera cetoasa si umeda din jurul pamîntului va fi domeniul aerului. Pregatim intrarea în scena a lui Zeus si a Herei.

Distinctia dintre eter si aer, unul la periferia lumii, altul în jurul pamîntului - distinctie sau mai degraba supra­punere pe care se întemeiaza alegoriile homerice, pentru a da un sens cuplului Zeus-Hera - este un lucru curent, In secolul VI, conturîndu-se si mai mult în secolul V.

Anaxagora (acme catre 460 î.e.n.j credea ca la origine "aerul si eterul, amîndoua infinite, ocupau totalitatea uni­versului" ³⁸. Nous-u\ care rînduieste toate lucrurile imprima miscarea de rotatie astrelor, soarelui, lunii, aerului si ete­rului ³⁹. Elementele cele mai grele se aduna în centrul vîr-tejului cosmic, cele mai usoare la periferie ⁴°. Eterul, sub­stanta arzatoare, antreneaza în revolutia sa blocuri enorme de piatra pe care le aprinde, si care sînt astrii ⁴¹. Acest eter, de o natura rarefiata, fina, calda, se opune aerului mai dens, mai gros si mai rece ⁴². Anaxagora explica tunetul ca pe un soc al eterului cald cazînd peste aerul rece⁴³ explicau în acelasi timp fulgerul, ca pe o vie lumina a acestui eter (care pentru Anaxagora este focul, precizeaza Aristotel) ⁴⁴.

Asadar, la periferia lumii se afla o zona de eter sau de foc care învaluie din toate partile stratul de aer cu care este învelit pamîntul. Eterul este luminos, aerul obscur, stra­lucind doar ziua sub razele soarelui.

Aceasta este si credinta lui Parmenide (catre 504-501 î.e.n.) lnaltîndu-se în nori pe carul înaripat ce i-l oferisera Muzele, el întîlneste "portile eterului, care separa ziua de noapte". Acest limbaj plin de imagini vrea sa semnifice simplu ca

filosoful a traversat patura întunecata de aer, înainte de a ajunge la eterul stralucitor.⁴⁵

Se pare totusi ca Parmenide distingea eterul propriu-zis - in care aseza Luceafarul de dimineata identificat cu Lucea­farul de seara - si o zona de foc pe care o numea cer si in care plasa celelalte astre.⁴⁶

O oarecare ezitare pare sa domneasca în terminologia fizicienilor, si aceasta sovaiala se regaseste în alegoriile apli­cate zeilor epopeii. Eterul se poate confunda cu focul⁴⁷, se poate de asemeni confunda cu aerul, fiind doar, dupa unii, o varietate a sa mai pura si mai fina ⁴⁸. întrucît cu Empe-docle grecii se oprisera la cifra de patru elemente, dintre care apa si pamîntul sînt intangibile, nu mai ramîneau decît doua locuri pentru aer, eter, foc. Aristotel va permite clarificarea lucrurilor facînd din eter un al cincilea element,⁴⁹ din care sînt compuse corpurile subtile ale zeilor astrali; element impasibil ⁵° si imuabil care are proprietatea de a misca circular, pe cîta vreme celelalte patru se misca de sus în jos si de jos în sus si sînt supuse tuturor vicisitudinilor care afecteaza materia ⁵¹.

V. Cele patru elemente ale lui Empedocle

Dar am anticipat. Sa revenim la Empedocle, pe care antichitatea l-a considerat initiatorul doctrinei celor patru elemente si la care se refera alegoristii pentru a face divini­tatile homerice sa se potriveasca cu ele.

Empedocle (acme catre 444-441 î.e.n.J este contem­poran cu Anaxagora. In timp ce prietenul lui Pericle aducea atenienilor o explicatie rationala si stiintifica a lumii, ex­plicatie în care zeii religiei nu joaca nici un rol, locuitorii orasului Agrigentum ascultau cuvîntul inspirat al acestui ciudat geniu care se dadea el însusi drept zeu: filosof, vinde­cator, poet, mistic, Empedocle este figura cea mai pestrita pe care a cunoscut-o omenirea. Multe idei pe care le-a lansat sau vulgarizat urmau sa aiba o lunga cariera, metempsihoza sau vegetarismul de pilda. Iar teoria sa a celor patru "ra­dacini" ale lucrurilor a strabatut antichitatea si evul mediu.

El a expus-o, ca si restul, în versuri solemne si putin cam obscure, pe care le-a pastrat un doxograf:

Afla deci mai întîi a tuturor patru principii: Zeus cel luminos si Hera, izvod de viata, si Aidoneus si Nestis, ce uda cu lacrimi izvorul înlacrimat al bietilor oameni⁵².

Sub aceste nume stranii' trebuie sa regasim eele patru elemente, pe care Empedocle le numeste în alta parte în termeni clari:

...din Unul iesit-au mai multe

Focul si apa si glia si aer în imonsa-naltime ⁵³.

In alt pasaj, focul este înlocuit cu eterul:

.. .pamîntul si marea cu valuri,

Aerul umed si-eterul, Titan ce-nconjura cercul

în întregime ⁵⁴.

Este pentru Empedocle eterul identic cu focul? Ele par totusi sa se distinga, daca ne luam dupa Aetius: "pentru Empedocle, scrie doxograful⁵⁵, eterul a fost separat primul, focul al doilea... iar din eter s-a nascut cerul (ouranos) si din foc soarele...

Aetius descrie mai departe cerul lui Empedocle, alcatuit din eter⁵⁶: "Dupa Empedocle, cerul este o bolta de aer, care, sub influenta focului, s-a solidificat aidoma unui cristal, înconjurînd partea de foc si de aer din amîndoua emisferele" ⁵⁷.

Eterul - Titanul Eter care cuprinde tot restul cu bratele sale puternice - nu ar fi deci un element primar, propriu-zis, ci o bolta de aer ars de foc, întarit si devenit transparent ca sticla sau cristalul: un fel de "firmament", aer trecut prin foc ⁷⁸.

Cele patru "radacini ale lucrurilor" sînt deci: focul, aerul, pamîntul si apa, sau, sub numele lor mitice, Zeus, Hera, Aidoneus si Nestis.

Anticii însa nu erau de acord, si modernii sînt si mai putin, atunci cînd era vorba sa hotarasca ce element se ascunde sub fiecare din numele alegorice de divinitati.

Anticii se întelegeau cel putin asupra a doua dintre ele: Zeus stralucitorul era focul; Nestis apa. însa Hera "izvod de viata", era aerul dupa unii⁵⁹, pamîntul dupa altii⁶⁰; reciproc Aidoneus era cînd pamîntul, cînd aerul. Interpretarea cea buna ar fi, dupa Diels⁶¹, Hera-aer; Hera-pa-mînt ar fi o coruptie datorata alegoristilor homerici⁶². Or acestia, cum vom vedea, identificau în realitate pe Hera cu aerul.

Oricum ar fi, trebuie sa retinem acest fapt capital: Empedocle a dat nume mitice celor patru elemente; dintre aceste nume, primele doua, Zeus si Hera, coincid cu cele ale marelui cuplu divin⁶³ al lliadei; al treilea, Aidoneus, a aparut cel mai adesea anticilor ca o varianta a lui Aides sau Hades. Daca Empedocle este un savant care se exprima ca un poet, de ce n-ar fi Homer un poet care ascunde un sa­vant ?⁶⁴. Acesta este rationamentul pe care-l faceau primii alegoristi; nu spunem primul, caci, dupa datele noastre cronologice, Theagenes din Rhegium se produsese cu vreo trei sferturi de secol înainte de Empedocle!⁶⁵

VI. Cele patru elemente ale lui Philolaos

Mai înainte de a ne ocupa de aceste alegorii, ni se pare interesant sa facem apropierea între Empedocles si un pita-gorician posterior, Philolaos. Figura sa este destul de neclara, perioada existentei sale destul de nesigura (stim doar ca a trait înaintea lui Platon), dar unele puncte ale doctrinei sale ne sînt cunoscute cu destula precizie (cu toate ca unii au pus la îndoiala autenticitatea fragmentelor ramase de la el).

Sistemul lumii imaginat de catre Philolaos se îndeparta de la conceptia comuna, deoarece nu punea pamîntul în inima universului, ci presupunea în centrul lui un bloc de foc numit "Hestia", vatra cosmosului⁶⁶. Cu toate acestea, elementele pe care le gasea în compunerea totului erau cele traditionale, atita doar ca, dupa exemplul lui Empedocle, le daduse mitice, dupa un sistem propriu.

Produs, comentînd geometria lui Euclid, scria:

Philolaos închina unghiul triunghiului la patru divinitati: Cronos, Hades, Ares, Dionysos. [...] Cronos sustine întreaga substanta umeda si rece, iar Ares întreaga natura aprinsa; Hades contine întreaga viata htoniana, iar Dionysos dirijeaza întreaga gene­ratie umeda si calda, al carei simbol e vinul, care este umed si cald. Toate acestea, cît priveste actiunea lor asupra lucrurilor de al doilea ordin, se separa, însa sînt unite între ele. Iata de ce Philolaos opereaza jonctiunea lor asupra unuia singur dintre unghiuri si le reduce astfel la unitate⁶⁰.

Acest text obscur, pe care l-am tradus pe eît s-a putut de literal, a facut sa curga multa cerneala si a suscitat inter­pretarile cele mai complicate si mai stranii⁶⁸.

Sa facem abstractie pentru moment de constructia geo­metrica si sa luam în consideratie doar cele patru divinitati. Ele desemneaza, nici mai mult nici mai putin, cele patru elemente. Se stie ca acestea sînt combinatii ale "caldului" si "recelui" cu "uscatul" si "umedul". La Aristotel, caldul si uscatul dau focul; caldul si umedul, aerul; recele si uscatul dau pamîntul; recele si umedul, apa.

în textul în care Produs retranscrie doctrina lui Philo­laos, "substanta umeda si rece", adica apa, este pusa sub patronajul lui Cronos (sa ne amintim ca heracliteenii apro­piau pe Cronos de krounos, fîntîna); focul este numit Ares; pamîntul Hades; iar "nasterea umeda si calda", este aerul, numit Dionysos. Termenii "nastere", "natura", sînt poate o coloratie neoplatonica; ele sînt obiecte ale lumii sensibile, ale acestei lumi în care totul se naste si moare, în opozitie cu lumea ideala.

Dionysos, simbolizat de vin, reprezinta aerul. Putem lumina acest punct printr-o apropiere cu Omiliile Clemen-iine: "Dionysos, zeul care tulbura spiritul, este adunarea tumultoasa, tulbure, si asa-zicînd beata, produsa de aburii care urca si coboara"⁶⁹.'

Astfel în scoala pitagoriciana a lui Philolaos, elementele purtau, ca si la Empedocle, nume divine. însa aceste nume sînt diferite de cele pe care le vom gasi în exegeza alegorica a lui Homer, si daca Cronos desemneaza apa sau Dionysos atrul acesta nu pare sa se faca prin referire la miturile ho-

merice. Acest fapt trebuie sa ne faca neîncrezatori fata de atribuirea unei influente excesive în domeniul exegezei ale­gorice primei scoli pitagoreice.

Ce aflam daca facem bilantul acestei rapide incursiuni In presocratici? Un studiu pasionat al fenomenelor naturii, pentru a descoperi secretele marelui mecanism cosmic; o multime de ipoteze; numeroase variante în jurul unei teme comune, cea a celor patru elemente; o eliminare aproape totala a supranaturalului: totul trebuie explicat rational, stiintific; tendinta de a cauta cauza vietii si a gîndirii în cele doua elemente mai putin materiale, aerul si focul - si eterul, un fel de termen median între cele doua.

Promotorul celor patru elemente, Empedocle, face din ele în chip poetic - sau mistic - divinitati, si aceasta stare de spirit se perpetueaza în scoala lui Pitagora. Diogene din Apollonia face apropierea între aer, inteligenta lumii si Zeus al lui Homer; Anaxagora face din Zeus Nous-vl.

Acesta este climatul intelectual în care au trait primii alegoristi. Nu era firesc ca ei sa încerce sa regaseasca la Homer aceste "elemente" sub forma de divinitati?