ELISABETA SI COMPROMISUL ANGLICAN

ELISABETA sI COMPROMISUL ANGLICAN

I. Urcarea pe tron a Elisabetei a fost primita de poporul englez cu o bucurie aproape unanima. Dupa ce se temuse atât de mult de tirania spaniola, era o usurare sa aclame o regina libera de orice lega­tura straina. De la cucerirea normanda, nici un suveran nu fusese de sânge englez atât de pur. Prin tatal ei, Elisabeta descindea din regii traditionali, prin mama sa din gentilomii tarii. În tot timpul domniei sale, ea a cautat sa câstige simpatia poporu­lui. S-a scris ca monarhia Tudorilor a fost tot atât de absoluta ca si aceea a lui Ludovic al XIV-lea sau ca imperiul cezarilor; s-a reamintit ca Elisabeta îsi mâna parlamentul cu cravasa, ca warrant-ele ei erau dispozitii samavolnice de arestare , ca acuzatii au fost torturati de judecatorii ei în dispretul legilor engleze. Dar Ludovic al XIV-lea sau Tiberiu, ca sa-si impuna vointa, aveau armata la ordinul lor. Elisabeta, ca si tatal si bunicul ei, n-avea decât o garda atât de putin numeroasa încât cea mai redusa militie din Londra o putea pune pe fuga. Ea nu a fost puternica decât pentru ca a fost iubita, sau cel putin preferata. Când se vazu amenintata de o invazie spaniola, chema "nu un conetabil, nu pe seful armatei (nici nu avea), ci pe lordul-primar al Londrei". Îi ceru cincisprezece nave si cinci mii de oameni. El raspunse ca Londra ar fi fericita sa-i ofere maiestatii sale zece mii de oameni si treizeci de vase. Aproape întregul regat dadu dovada de aceeasi loialitate. Rarele revolte fura zdrobite usor, fiind considerate de popor ca niste crime. Într-o vreme când aproape toate regatele Europei erau sfâsiate de certuri religioase sau tinute în frâu prin teroare, Elisabetei îi placea sa arate ambasadorilor ca ea putea fi sigura de supusii sai. Trecea cu tra­sura pe unde era multimea mai deasa, statea în picioare si vorbea cu cei din jurul ei. "Dumnezeu sa va aiba în paza lui", i se striga. Ea raspundea: "Dumnezeu sa aiba în paza lui poporul meu!" Fie ca se afla la Londra sau în vreo calatorie anuala prin orasele din regat, îsi juca fara încetare rolu 555w2210f l - sprintena, spirituala, erudita -, complimentând pe primar pentru latina lui sau pe gospodine pentru bucataria lor. "Înjura, scuipa, izbea cu pumnul când era furioasa, râdea în hohote când era amuzata, si ce usor era s-o amuzi... Reactiona la orice stimulent imediat si din plin; sub imboldul placerii, si în fata cumplitului tumult al marilor evenimente, inima ei fremata cu vioiciune, deschis, cu o prezenta de spi­rit care facea din ea un spectacol fascinant".

II. Dintre numeroasele secrete ale fortei sale, cel mai eficace era acea rapida intuire a ceea ce putea sa placa poporului sau si un simt al economiei demn de Henric al VIII-lea . Avaritia, care este un viciu la un supus, devine o virtute la un print. Poporal cerea Elisabetei putine libertati pentru ca ea îi cerea putini bani. Bugetul ei anual nu atingea o jumatate de milion de livre. Deoarece era saraca, si pentru ca era si femeie dintre cele lipsite de cruzime, nu-i placea razboiul. Ea s-a razboit uneori, cu succes, dar niciodata nu s-a azvârlit în întâmpinarea primejdiei. Ca sa evite razboiul, era gata sa minta, sa jure unui ambasador ca nu stie nimic despre o afacere careia îi consacrase toata atentia sau, suprem expe­dient, sa devieze discutia pe un plan sentimental si, prin farmecul ei, sa iasa triumfatoare. "Ţara aceasta - scria ambasadorul Spaniei - a încaput pe mâinile unei femei care este fiica diavolului". Nu erau pe placul ei proiectele vaste; se gândea - si în privinta aceasta semana cu supusii sai - ca trebuie sa tra­iesti de pe o zi pe alta. Englezilor, chiar si acelora din evul mediu, nu le-au placut niciodata crucia­dele; cel mult au dat altora subventii ca sa le întreprinda. Mai multi dintre sfetnicii Elisabetei ar fi vrut s-o determine sa intre într-o liga a natiunilor protestante. Ea manevra si sfârsi prin a se eschiva, împrumutând bani si câteva regimente. Forta ei consta în a renunta la forta. "Ea se comporta ca o femeie de bun-simt într-o lume de maniaci vio­lenti, între forte adverse de o teribila intensitate - nationalismul Frantei, rival cu nationalismul Spa­niei, religia Romei, rivala cu religia lui Calvin; ani de zile zdrobirea ei de catre una sau de alta dintre aceste forte amenintatoare paru inevitabila; nu-si datora salvarea decât priceperii de a opune extremelor care o înconjurau ceea ce la ea erau de asemenea extreme: siretenia si subterfugiile". Fie ca era vorba de o expeditie sau de o cucerire, daca trebuia sa se verse sânge, prefera sa lase altora ras­punderea si, în caz de îndoiala, sa se abtina. Domnia sa e departe de a fi fost ferita de nedreptati, dar poate ca ea a facut cât mai putin rau posibil în acele vremuri grele.

III. Într-o singura privinta a rezistat întotdeauna dorintelor poporului sau. Camera Comunelor o presa sa se marite. Nimic nu parea mai urgent decât sa-si asigure un urmas. Atâta timp cât regina n-avea mostenitor, viata ei si religia tarii erau în pericol. Nu era oare de ajuns sa fie asasinata Elisabeta ca sa fie adusa pe tron regina Scotiei, Maria Stuart, stranepoata a lui Henric al VII-lea, catolica si sotie a delfinului Frantei? Mare ispita pentru fanatici. Dar Elisabeta nu voia sa se marite. În zadar o curtau regi si printi. Juca cu toti acelasi joc al cochetariei, al scrisorilor amabile, al flirtului poetic si adesea îndraznet, pentru ca, de fiecare data, sa puna capat interminabilului divertisment eschivân­du-se. Facu astfel sa tânjeasca dupa ea pe Filip al II-lea, pe printul Suediei, pe arhiducele Austriei, pe ducele d'Alençon, fara a mai numara si pe frumosii englezi care-i placeau atât: Leicester, Essex, Ra­leigh, curtezani, osteni si poeti, carora le îngaduia foarte multe libertati si mângâieri neîmplinite, pâna în ziua în care, femeia redevenind regina, îi trimitea la Turn. Ce dorea? Voia sa moara fecioara? Dar era oare? Din zilele tineretii sale, când unchiul ei, amiralul Seymour, intra în camera ei, se aseza pe pat si începea cu ea un joc înfocat, Elisabeta se compromisese cu multi barbati. Îi placeau lingusirile lor; era fermecata când i se spunea regina zânelor, sau Gloriana. Dar cei mai bine informati înclina sa creada ca ea n-a fost cu adevarat amanta nimanui, ca avea o oroare fizica de casatorie si ca siguranta ca nu va putea deveni mama sfârsi prin a determina hotarârea sa. O casatorie fara mostenitor ar fi su­pus-o în mod inutil puterii barbatului sau si ar fi lipsit-o de extraordinarul ei prestigiu de "Fecioara publica".

IV. Daca vreo câtiva dintre frumosii adolescenti care îi faceau curte reusira s-o tulbure, ea stiu tot­deauna sa-si pastreze mintea departe de ratacirile simturilor. Consilierii pe care si-i alese fura toti de o alta factura. Ca si bunicul sau, îi lua dintre oa­menii noi, fii de yeomen sau de negustori, remarca­bili nu prin nastere, ci prin inteligenta lor. În evul mediu virtutile cavaleresti sau demnitatile eclezias­tice duceau la scaunul de ministru; Elisabeta pre­tindea ministrilor sai calitati de guvernare si doua sentimente noi: patriotism si simtul ratiunii de stat. Principalul ei consilier, William Cecil (ulterior lor­dul Burghley), fiu de yeoman, îmbogatit cu ocazia distribuirii bunurilor monahale, puse bazele unei familii care, ca si familiile Russell sau Cavendish, aveau sa participe pâna în zilele noastre la guver­narea tarii. Desi în ce priveste inteligenta lui Cecil, toti martorii sunt de acord s-o recunoasca, Macau­lay îi reproseaza ca n-a fost din fire asemenea stejarului, ci mai curând ca o salcie. "Dadea o mare atentie intereselor de stat, dar si mare atentie inte­reselor propriei sale familii. Nu-si parasea niciodata prietenii pâna când nu devenea periculos sa-i sustii; era un excelent protestant atunci când nu era foarte avantajos sa fii papist, n-a supus niciodata torturilor pe acei carora parea putin probabil ca tortura le va putea smulge vreo informatie utila si a fost atât de moderat în dorinta sa de îmbogatire încât nu lasa la moarte decât trei sute de domenii".

V. O judecata aspra si, dupa cât se pare, nejusta. Este exact ca Cecil a preferat sa nu fie ars pe rug sub domnia reginei Maria, ca a apreciat ca viata lui William Cecil "merita o liturghie" si ca a trimis mai târziu la suplicii oameni care nu comisesera alta crima decât aceea de a fi respectat din convingere riturile pe care el însusi le respectase odinioara din prudenta. Dar când era vorba de treburi de stat, dadea dovada de curaj. El se opunea adesea Elisa­betei si, într-o anumita masura, îi impunea vederile sale. Iesit din rândurile clasei mijlocii, o cunostea la perfectie si ideile lui erau pe placul clasei sale. "Daca Marea Britanie este astazi o natiune, daca Anglia este o tara protestanta, o tara comerciala, daca se poate lauda cu o anumita continuitate, nu atât a institutiilor cât a denumirilor lor, ea dato­reaza aceste trasaturi lui William Cecil mai mult decât oricarui alt barbat de stat". La urcarea pe tron a Elisabetei, el îi arata mai întâi o mare neîn­credere, având prea putin respect fata de autoritatea unei femei. Îndrazni sa-i dezaprobe pe ambasadorii care i se adresau ei. Încet, încet începu sa cunoasca ciudata si profunda întelepciune a reginei. Sfârsira prin a forma o echipa care se întelegea de minune si la care se alaturara barbati ca gravul secretar de stat Walsingham, mai aprig protestant decât Cecil si care dorea "mai întâi slava Domnului, apoi mântuirea reginei". Lui Burghley i-a spus odata Elisa­beta: "Parerea mea despre dumneavoastra e ca veti fi credincios statului." Se arata astfel o buna cu­noscatoare a oamenilor, ceea ce intra în rolul sau de femeie. Atât de strâns uniti devenira suverana si ministrul, încât s-a putut spune despre Elisabeta ca era si barbat si femeie în acelasi timp: Cecil si ea însasi.

VI. În inima ei, a fost ea oare catolica sau pro­testanta? Multi cred ca era pagâna sau, cel putin, sceptica. Crescuta în protestantism, ea nu sovaise mai mult decât Cecil, pe vremea surorii sale Maria, sa-si salveze viata jucând comedia unei convertiri. Era fara îndoiala religioasa într-un mod filozofic, în maniera lui Erasm. În momentul urcarii pe tron s-a rugat lui Dumnezeu s-o învredniceasca sa gu­verneze fara varsare de sânge. N-a reusit, dar a facut tot ce i-a stat în putinta. A fost totdeauna mândra de loialismul supusilor sai catolici. Zarind într-o zi, în multime, un batrân care striga: "Vivat regina! Honni soit qui mal y pense" ea îl arata încântata ambasadorului Spaniei: "Omul acesta de treaba e un preot al vechii religii". Prudenta, îi respingea pe calugarii care veneau în întâmpinarea ei cu lumânari: "Luati tortele de aici, se vede destul de bine", dar a pastrat totdeauna un crucifix în propria sa capela si-i închise gura, cu asprime, unui pre­dicator protestant care îndrazni s-o dezaprobe. În religie, ca si în politica, ea tergiversa, cauta o cre­dinta mijlocie, cultiva compromisul. La începutul domniei sale, Cecil îi impuse întoarcerea la national-catolicismul lui Henric al VIII-lea. În 1559 parla­mentul vota, pentru a doua oara, Actul de supre­matie, care abolea puterea papala, si Actul de uni­formizare, care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugaciuni si slujba în limba vorbita de popor.

În virtutea acestor acte, oricine favoriza autoritatea spirituala a papei devenea pasibil de con­fiscarea averii. Refractarul se facea vinovat de înalta tradare. Aceasta legislatie introduse în limba engleza doua cuvinte noi: recuzantii, adica acei care refu­zau sa presteze juramântul; urmaritorii, cei care formau banda de spioni si informatori, condusi de Richard Topcliffe, seful serviciului însarcinat sa-i aresteze pe papistasi si pe puritani. Cel mai celebru urmaritor din Warwickshire a fost Sir Thomas Lucy, geniul rau al familiei Shakespeare

VII. În 1563 fura adoptate cele Treizeci si noua de articole, care trebuiau sa ramâna credo-ul angli­canilor. Protestantismul lor moderat coincidea aproa­pe cu dorintele natiunii. Cardinalul Bentivoglio, descriind situatia religiilor în Anglia sub domnia de atunci, aprecia ca aproximativ a treizecea parte a na­tiunii era formata din catolici zelosi, dar ca patru cincimi din ea ar redeveni catolici fara scrupule daca s-ar restabili legalmente catolicismul, desi erau inca­pabili sa se revolte daca nu se restabilea. În fapt, când coroana si parlamentul restabilira anglicanismul, din opt mii de preoti, sapte mii au acceptat schimbarea, cu toate ca doua mii dintre cei mai ferventi pro­testanti fusesera alungati sub domnia reginei Maria. Supunerea aceasta dovedea nu ca englezii ar fi fost nereligiosi, ci ca multi dintre ei doreau sa se pas­treze ceremoniile catolice suprimându-se în acelasi timp folosirea limbii latine si dominatia papei. Cu exceptia situatiei din câteva familii, putin numeroase, de catolici ferventi, devotamentul catre suveran era mai presus decât sentimentul religios. La începutul domniei cripto-catolicii nu fura de loc tulburati. Li se cerea numai sa participe la slujba anglicana; daca lipseau, trebuiau sa plateasca o amenda de doisprezece penny. În numeroase domenii se tinea ascuns câte un preot care traia într-o încapere sco­bita în grosimea vreunui zid si care citea liturghia în secret pentru toti catolicii din vecinatate. Ţaranii si servitorii erau complici. si ei regretau vremea fratilor "când patruzeci de oua se vindeau cu un penny si când un oboroc de grâu din cel mai bun costa paisprezece penny". Daca Elisabeta ar fi fost atotputernica, s-ar fi statornicit o relativa toleranta. Avea la curtea ei cripto-catolici si nu le cerea decât o supunere aparenta. Ea nu voia nici inchizitia pro­testanta, nici tortura pentru sondarea constiintelor. Dar ministrii ei, mai sectari decât regina, poruncira condamnarea la închisoare a refractarilor. Totusi, în timpul primului deceniu al domniei, nu a existat nici o condamnare la moarte. În unele biserici preotii continuau sa poarte stihar alb, sa cânte la orga, sa celebreze casatorii cu verighete. Aproape pretutindeni se pastrau vitraliile romane ca sa se evite cheltuielile; erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spargeau. Spiritul de economie si nepa­sarea îsi dadeau mâna pentru a impune asemenea compromisuri.

VIII. Trei fapte i-au îngaduit lui Cecil si mai ales lui Walsingham sa se arate mai severi si sa for­teze mâna Elisabetei. Primul a fost noaptea sfântului Bartolomeu din Franta ; al doilea, o bula de excomunicare a reginei, lansata de papa Pius al V-lea, într-un moment foarte inoportun; al treilea, înfiintarea în strainatate a unor seminarii, ca acela de la Douai, destinate sa pregateasca recucerirea Angliei de catre catolicism.

A excomunica pe su­verana însemna a dezlega pe supusii catolici de fidelitatea fata de ea, mergându-se pâna acolo încât se spunea ca papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. În decembrie 1580 secretarul de stat pontifical dadu un raspuns am­biguu si suspect la o întrebare pusa în numele unor iezuiti englezi: "Deoarece aceasta femeie pacatoasa este pricina pierderii pentru credinta a atâtor mi­lioane de suflete, nu încape nici o îndoiala ca acel care o va trimite pe lumea cealalta, cu pioasa in­tentie de a-l sluji pe Domnul, nu numai ca nu va pacatui, dar va dobândi si merite". Începând din 1570 au fost executati în Anglia preoti catolici, pre­cum si laici, dar nu pentru erezie, ci pentru înalta tradare. Multi dintre cei care au fost astfel spânzurati sau sfârtecati, în cursul unor îngrozitoare ceremonii în care trupurile însângerate ale oameni­lor spânzurati erau scoase din streang, taiate în bucati si apoi aruncate într-un cazan cu catran clo­cotind, fusesera nevinovati sau chiar niste sfinti. Astfel a fost cazul nobilului iezuit Campion, despre care însusi Burghley a trebuit sa marturiseasca ca era "un giuvaer al Angliei" si a carui singura crima a fost ca a umblat deghizat din casa în casa predicând si celebrând liturghia. El a murit spunând ca se roaga pentru regina. "Pentru care regina?", tipau spectatorii. "Pentru Elisabeta, regina voastra si regina mea, careia îi doresc domnie lunga si linistita si toata prosperitatea". Astfel, desi Elisabeta era înclinata spre clementa, numarul victimelor fana­tismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca si sub domnia reginei Maria. Consiliul ei a poruncit executarea a o suta patruzeci si sapte de preoti, a patruzeci si sapte de gentilomi, a unui mare numar de oameni din popor si chiar a unor femei. Acei care n-au pierit nu înseamna ca n-au fost prigoniti. Tatal lui Shakespeare, John Shakespeare, este unul din exemple, deoarece era catolic , si textul testa­mentului sau nu-i decât traducerea unui formular adus din Roma de Campion si recomandat preotilor iezuiti de catre cardinalul arhiepiscop al Milanului.

IX. Geneva nu era mai bine tratata decât Roma si calvinismul care s-a raspândit atunci în Anglia, unde a dat nastere puritanismului, n-a fost mai pu­tin suspect decât catolicismul. Puritanii ar fi vrut sa stearga ultimele vestigii ale ceremonialului roman si sa suprime toate ierarhiile care aminteau de "Ba­bilon". Ei nu-i recunosteau pe episcopii anglicani, faceau parada de marea lor aversiune fata de vicii si de admirabilul zel pentru religie. Ei doreau sa reorganizeze statul inspirându-se numai din Biblie si sa impuna guvernarea Angliei de catre "Patriarhii bisericii". Daca ar fi putut, ar fi restabilit toate legile lui Moise, inclusiv aceea a talionului, "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", precum si pe­deapsa cu moartea pentru hula, sperjur, nerespecta­rea sabatului, adulter si depravare. Puritanismul acesta fanatic nelinistea pe regina, pe episcopi si pe cei mai rezonabili dintre credinciosi, dar purita­nismul moderat câstiga aderenti. În zadar episcopii propusera, în parlamentul din 1593, sa se ia masuri riguroase împotriva puritanilor; legea nu fu votata. "Acestia sunt într-adevar oamenii Domnului - spu­neau oratorii. - Sunt sincerii si adevaratii sai profeti". Dar Elisabeta avea un asemenea prestigiu ca nici macar profetii acestia nu puteau sa i-l um­breasca; pioasa lor demagogie avea sa devina mai periculoasa pentru urmasii ei.