ELISABETA SI MAREA

ELISABETA sI MAREA

I. Când navigatorii europeni, în stradania lor de a ajunge, în pofida barierei musulmane, la mirode­niile, parfumurile si giuvaerele Orientului, desco­perira teritoriile situate dincolo de Atlantic, putine natiuni pareau în stare sa participe la cucerirea lor. Italia trebuia sa apere Mediterana împotriva turci­lor; Franta era sfâsiata de razboaiele religioase; Anglia avea mare nevoie de navele sale pentru pro­priile coaste. Numai Sp 13113w224n ania si Portugalia îsi dispu­tara noile continente. Cele doua puteri catolice ac­ceptara arbitrajul papei Alexandru al VI-lea. Care putea fi frontiera justa între acele întinderi necu­noscute? Papa trase pur si simplu pe harta lumii o linie de la un pol la altul. Linie dreapta, daca pamântul era plat, un cerc mare, daca pamântul era o sfera. Oricum ar fi, toate întinderile descoperite la vest de aceasta linie vor fi spaniole, cele de la est portugheze. Însemna ca Portugalia sa primeasca Africa si India, iar Spania toata America de Sud, în afara de Brazilia. Portugalia îsi construi, asadar, un imperiu de la Golful Persic pâna în Malaezia, si caracele încarcate cu tamâie înmiresmara portul Lisabonei.

Iar în ce-i priveste pe spanioli, ei desco­perisera ca între Europa si India exista un continent fara moschee, fara bazare, fara arabi si fara in­dieni, dar unde se dezvoltasera odinioara uluitoare civilizatii, în care minele de aur, de argint si de rubine faceau sa curga valuri de bogatie si unde imperii ca acela al lui Montezuma în Mexic, ca acela al incasilor în Peru adunasera comori prost pazite de popoare prost înarmate. Curând galioane în­carcate cu aur strabatura oceanul si bogatia regilor Spaniei crescu în mod fabulos.

II. Sub guvernarea Mariei Tudor, posesiunile lui Filip al II-lea nu puteau fi decât respectate. Dar acestea cuprindeau toata lumea. Prin provinciile sale italiene, regele Spaniei era stapânul Meditera­nei, prin provinciile burgunde stapânea comertul flamand si gura Rinului, prin coloniile sale americane - cele mai bogate mine de aur si argint de pe glob. Puterea sa financiara si comerciala parea invincibila. Comercian­tilor englezi, siliti sa adulmece de la distanta uimitorul festin al regilor catolici, nu le ramânea decât o speranta. Deoarece Spania des­coperise o trecere prin sud-vest si Portugalia o tre­cere prin sud-est spre India, poate ca mai exista si o trecere prin nord-est sau nord-vest. Multa vreme au cautat-o navigatorii englezi. Chancellor o porni spre nord-est si nu descoperi decât drumul spre Moscova; Frobisher o porni spre nord-vest si se lovi de obstacolul banchizei polare.

III. Daca suveranii englezi nu îndrazneau sa rupa cu redutabila Spa­nie, daca Elisabeta însasi cerea ca în mod oficial nici un act de ostilitate sa nu se comita împotriva coloniilor spaniole, negustorii en­glezi nu aveau nici un motiv sa respecte acordurile care îi excludeau din cele mai bogate regiuni ale lumii.

"Pirateria engleza era celebra înca de prin secolul al XV-lea; în seco­lul al XVI-lea ea atinse proportii patriotice". Limita dintre comert si pira­terie era vag stabilita. Unele forme de piraterie erau legale. Un capi­tan care fusese pradat de un vas strain primea "scrisori de recunoaste­re", care-l autorizau sa se despagubeasca de la oricare alt vas de aceeasi nationalitate. Chiar si curtile straine ad­miteau aceste "scrisori de recu­noastere" si tratau ca negustori pe posesorii lor, în loc sa-i spânzure ca pirati. Marinarii englezi, proprietari ai unor nave înarmate cu tunuri, îsi faceau o meserie vadita din jefuirea corabiilor portugheze care se înapo­iau din India. Altii organizau raiduri profitabile în coloniile spaniole, un­de intrau în concurenta cu corsarii fran­cezi, care aveau o mare experien­ta în astfel de în­deletniciri.

IV. John Hawkins, fiul unui armator din Ply­mouth, încerca primul sa substituie pirateriei un comert regulat cu coloniile spaniole. Negustor si, deopotriva, marinar, luase parte din adolescenta la expeditii pe coastele Guineei si învatase arta de a-i rapi pe negri, pe care-i vindea apoi la un pret bun în Insulele Canare. În 1562, lucrând pe cont propriu, furase un lot întreg de sclavi pe care i-a schimbat în coloniile spaniole pe ghimbir si zahar. "Prima sa calatorie facuse din el omul cel mai bogat din Plymouth, a doua - omul cel mai bogat din Anglia". La a treia calatorie intra în portul spaniol San-Juan de Ulloa, ca sa se aprovizioneze. În timp ce se afla acolo, sosi si flota spaniola. Haw­kins nu era în stare sa lupte; încerca sa ajunga la o tranzactie, dar fu tratat ca inamic de viceregele spaniol. La întoarcere s-a dus sa se plânga reginei. Elisabeta declara so­lemn în Consiliul sau ca Haw­kins fusese în culpa, ca posesiunile spanio­le tre­buiau respectate si ca marinarii care vor calca tra­tatele o vor face pe riscul lor. Dupa care îl angaja pe vinovat în serviciul sau, aducându-i mari elogii si-l facu vistiernicul flotei, careia el îi aduse expe­rienta sa. Dar cu siguranta ca Spania si-ar fi pas­trat mult timp stapânirea asupra marii daca Francis Drake nu ar fi înfruntat-o.

V. Francis Drake era pe atunci marinarul legen­dar, îndraznet pâna la temeritate, în stare sa con­damne la moarte pe unul din locotenentii sai daca o cerea disciplina de bord si sa petreaca prieteneste cu condamna­tul ultimele ore înainte de a-l spânzura, adorat de echipajul lui în pofida severitatii sale si, curând, idolul Angliei. Hawkins încercase fara succes sa faca comert legal cu coloniile spaniole; Drake, fara sa stea mult pe gânduri, trecu la mij­loace ilegale. Cu doua corabii si cincizeci de oameni ataca cele mai puternice orase fortificate ale spanio­lilor si se întoarse la Plymouth cu mica sa nava încarcata de aur, într-o duminica, tocmai în timpul predicii. Marinarii din Plymouth nu mai putura sta locului si iesira din biserica sa afle noutati. Drake debarcase pe istmul Darien, atacase convoiul de catâri care aduceau aur din Peru si, punându-i pe fuga pe însotitori, capturase pretioasa încarcatura. Aventura o încânta, în taina, pe Elisabeta. În 1577 Drake se îmbarca pe Golden Hind pentru o lunga calatorie, în cursul careia îsi propunea sa faca în­conjurul lumii prin strâmtoarea Magellan si prin India. Expeditia era întreprinsa pe cheltuiala co­muna a mai multor asociati, printre care Elisabeta însasi, care în mod oficial continua sa dezaprobe atacurile acestea în timp de pace si împotriva unei puteri amice, dar care nu era mai putin apriga în a cere, la întoarcere, partea ei din prada.

VI. De asta data mica flota a lui Drake era înar­mata cu câteva tunuri si numara câteva sute de oameni. El considera ca era destul pentru a ataca insule si porturi în care Spania nu avea mai mult decât o singura fortareata. Sosirea flotilei lui Drake îi lua prin surprindere pe guvernatorii spanioli. En­glezii cereau un pret de rascumparare a orasului, daca nu, îi dadeau foc. Dar acestea nu erau decât profituri accesorii; adevaratul scop al lui Drake era sa dea peste flota care aducea în fiecare an din Eldorado încarcaturi de aur si argint. Între Lima si Panama, un indian care vâslea într-un golf si care era incapabil sa distinga un spaniol de un englez, îl lua pe Drake drept un stapân de al sau si-l pilota spre un golfulet unde ancorase galera principala, încarcata toata cu aur. Drake nu avu altceva de facut decât sa transbordeze lazile. Apoi, traversând Oceanul Indian si ocolind Capul Bunei Sperante, se întoarse în Anglia în 1580, cu o încarcatura în va­loare de trei sute douazeci si sase de mii cinci sute optzeci de livre (aproximativ patru sute de milioane de franci în moneda noastra ). Elisabeta lua o buna parte din prada, ceilalti asociati primind, dupa cum se spune, un procent de 47% la capitalurile în­credintate lui Drake. Acesta, supraîncarcat de cap­tura spaniola, trecând prin fata Cartagenei, înaltase steagul Sfântului Gheorghe

VII. Când se afla în Spania de aceasta isprava, se dezlantui o furie nemarginita împotriva marinarilor acestei "Jezabel a Nordului" . Ambasadorul Spaniei la Londra fu însarcinat sa protesteze. Elisabeta ras­punse ca nu stia nimic de cele întâmplate si ca ar fi, desigur, ultima sa tolereze asemenea atacuri nerusinate împotriva posesiunilor fratelui sau prea-iubit.

În timpul acesta Hawkins pregatea flota de lupta si regina însarcina pe cel mai priceput financiar al ei, sir Thomas Gresham, sa cumpere arme la Anvers si tunuri la Malines. Fara îndoiala ca se simtea bine pregatita când îl duse pe ambasadorul Spaniei pe bordul navei lui Drake si-i spuse cu asprime aces­tuia ca spaniolii îl considera un pirat, dupa care, poruncindu-i sa îngenuncheze pe punte, îi dadu acolada cu o calma maiestate si încheie: "Ridica­ti-va, sir Francis". Razboiul dintre Spania si Anglia deveni inevitabil. În Spania inchizitia a fost însar­cinata sa judece ca eretici pe marinarii englezi facuti prizonieri. Sir Francis Drake, în fruntea unei flote regale, pustii coloniile spaniole si afirma drep­tul marinarilor englezi la libertatea marilor si a cultului. Filip dadu ordin sa se pregateasca o mare armada la Cadix pentru a ataca Anglia. Drake, cu o cutezanta nemaipomenita, facu înconjurul Spaniei, patrunse în portul fortificat si distruse cu lovituri de tun cele mai frumoase galere de razboi. În câteva minute, galera (sau crucisator cu vâsle), care de mii de ani domina Mediterana, se vazu condamnata în favoarea corabiei cu pânze.

VIII. Filip al II-lea nu era lipsit de tenacitate si, cu toate pagubele pricinuite de Drake la Cadix, re­constitui armada, care fu gata de lupta în 1588. Pla­nul spaniolilor era maret si ingenios. Ducele de Par­ma, comandantul trupelor spaniole din Ţarile de Jos, trebuia sa pregateasca un corp de debarcare de treizeci de mii de oameni si salupe pentru transportarea acestor soldati în Anglia. Dar o pedestrime ambarcata pe salupe fiind fara aparare, trebuia ca vasele de razboi sosite din Spania sa se însiruie la punctul de trecere, gata sa opreasca orice bastiment inamic. În fruntea armadei care aducea din Spania alti treizeci de mii de soldati se afla ducele de Medina-Sidonia, mare senior, mare ostas, dar care habar nu avea cum sa se descurce pe mare. Flota engleza era comandata de lordul Howard, care avea sub ordinele sale pe Hawkins, Drake si Frobisher; ea se compunea din treizeci si patru de nave de razboi construite pentru Elisabeta de catre Hawkins, tot atât de puternic înarmate ca acelea ale lui Hen­ric al VIII-lea, dar mai lungi si mai joase, si o suta cincizeci de vase comerciale furnizate de porturi. Marea flota spaniola sosi în fata Plymouth-ului în­tr-o formatie asemanatoare cu a unei armate de uscat. Ducele de Medina-Sidonia avea intentia sa transforme, dupa uzul de atunci, lupta navala într-o lupta de pedestrime. Ancorele cu gheare se si pre­gatisera pentru abordaj si invincibila pedestrime spaniola era masata pe "castele" când vazura flota engleza plasându-se într-o formatiune neasteptata. Corabiile lui Drake si ale lui Hawkins defilau în sir indian, la o asemenea distanta ca nici o arma nu putea sa le atinga. si atunci începu tragedia. Englezii deschisera focul, si Medina-Sidonia, dispe­rat, dar neputincios, constata ca bataia tunurilor engleze le permitea sa-i bombardeze fara ca el sa poata riposta. Nu avea alta solutie decât sa între­rupa lupta, ceea ce facu cât putu mai bine, apropiin­du-se de Ţarile de Jos si de ducele de Parma. Reusi sa se îndeparteze fara pierderi prea mari. Batalia nu fusese decisiva pentru ca flota engleza nu avea suficiente munitii. O invazie a Angliei de catre spa­niolii din Ţarile de Jos era înca posibila.

IX. Parma nu era pregatit si-i ceru lui Medina-Sidonia un ragaz de cincisprezece zile. Îndata ce amiralii englezi vazura flota spaniola ancorata la Calais, o atacara cu ambarcatii incendiare încarcate cu pulbere si catran. Spaniolii, pentru a scapa de acest nou pericol, taiara ancablurile si se îndreptara spre Marea Nordului. Acolo tunurile englezesti avariara multe corabii. Mai interveni si o furtuna. Spre ce tari trebuiau sa navigheze acum? Spre Suedia? Scotia? Irlanda? Ducele alese Irlanda, tara catolica, unde spera sa poata debarca, si încerca sa ocoleasca nordul Scotiei. Daca ar fi fost marinar, si-ar fi dat seama ca vasele sale nu erau în stare sa întreprinda acest dificil periplu. La bordul multora dintre vase nu mai era apa potabila. Curând dezordinea lua pro­portiile unui dezastru. Împrastiata de vânt, jefuita de riverani, flota care cu opt zile înainte fusese splendida armada se vazu la discretia valurilor si a stâncilor. Din o suta cincizeci de vase, numai vreo cincizeci se întoarsera în Spania. Din cei treizeci de mii de soldati, zece mii pierisera în naufragii, fara a mai pune la socoteala pe cei care murisera loviti de ghiulele sau de boli. Spania pierduse suprematia pe mare.

X. Aceasta victorie navala, care ne apare astazi ca primul semn al puterii engleze, fu departe de a conta în ochii contemporanilor ca o victorie decisiva. Cu toata înfrângerea armadei, Spania ramânea cea mai puternica din Europa, iar Anglia - o insulita fara armata. Franta, sfâsiata de razboaiele religioase, deveni câmpul de batalie dintre acesti luptatori ine­gali, Elisabeta aparându-i pe hughenotii francezi, Filip aliindu-se cu liga catolica. Pedestrimea spa­niola ocupa Calais. Armatele protestante fura învin­se. Englezii încercara o noua expeditie pe mare spre Cadix si continuara sa hartuiasca pe comerciantii spanioli din Azore si pâna în Antile. Dar Filip, în ce-l privea, puse pe picioare o noua armada si in­vada cu succes Irlanda. Anglia anului 1588 cunos­cuse exaltarea provocata de acel sentiment al trium­fului patriotic, usor perceptibil în teatrul istoric al lui Shakespeare; în ultimii ani ai domniei, când o armata engleza fusese învinsa de rebelii irlandezi si când Spania ocupa porturile de la Canalul Mânecii, se raspândi pesimismul. Astfel dramele lui Shakespeare reflectau pasiunile spectatorilor, si melancolia lui Hamlet era, pe la sfârsitul secolului al XVI-lea, un sentiment mult mai frecvent printre englezi decât s-ar putea crede.

XI. Ar fi un neadevar sa se spuna ca pe vremea Elisabetei s-au pus primele baze ale unui imperiu britanic. Terra Nova, unde se duceau de multa vre­me pescarii englezi, a fost ocupata în 1583, dar în mod provizoriu. Unul dintre favoritii Elisabetei, care a fost si unul dintre cei mai învatati barbati ai rega­tului, sir Walter Raleigh, si-a cheltuit o mare parte a averii încercând sa întemeieze pe coastele Americii de Nord o colonie, careia regina însasi i-a pus nu­mele de Virginia. Dar grupul de colonisti pe care i-a lasat acolo în cursul expeditiei din 1587 (optzeci si noua de barbati, saptesprezece femei) n-a mai fost gasit doi ani mai târziu, când s-a trimis acolo o expeditie de reaprovizionare. Se crede ca un slu­jitor al lui Raleigh a introdus în Anglia tutunul si cartoful. Raleigh a fost unul dintre primii europeni care a fumat. El a lansat aceasta moda noua, ofe­rind prietenilor sai pipe mici argintate. În timpul domniilor urmatoare, impozitul pe tutun a produs cinci mii de livre în 1619, opt mii trei sute patru­zeci de livre în 1623, socotindu-se sase silingi si opt penny de fiecare livra de tutun importat. În secolul al XVI-lea s-au dezvoltat marile companii, societati pe actiuni care obtineau monopolul comertului în anumite tari. Am vorbit mai înainte de Merchant Adventurers care controlau mai ales comertul pe fluviile germane, Rinul si Elba. O alta companie comerciala se ocupa de comertul pe Baltica. Com­pania moscovita avea monopolul comertului cu Rusia, Armenia, Persia si Caspica. O companie a Levantului exploata Turcia. Tocmai pe la sfârsitul domniei Elisabetei, în 1600, fu fondata East India Company, singura care avea dreptul sa faca negot cu insulele si porturile din Asia, Africa si America, de la Capul Bunei Sperante pâna la strâmtoarea Ma­gellan. Aceasta societate avea sa intre în rivalitate militara cu portughezii si olandezii. "Mult mai mult sânge s-a varsat în legatura cu cuisoarele decât în luptele dinastice", scrie Thorold Rogers. Sistemul marilor companii, care stârneau în acelasi timp do­rinta de cucerire si aviditatea comerciala, era, din­tre toate formele de colonizare, cea mai periculoasa pentru indigeni si cea mai putin controlabila pentru guvernamântul national.