EPOCA REGINEI ANA (1702-1714)

EPOCA REGINEI ANA (1702-1714)

I. Regina Ana nu a avut niciodata aceiasi prie­teni pe care i-a avut cumnatul ei Wilhelm al III-lea. Acesta îi sustinuse pe whigi pentru ca erau straini de orice iacobitism, pentru ca sprijineau politica sa europeana si pentru ca se dovedeau mai toleranti în chestiunile religioase decât adversarii lor. Ana a fost insulara, anglicana riguroasa si fanatica tory. Trecea drept proasta; scrisorile ei o arata mai cu-rând încapatânata. S-a scris despre ea ca si-a propus în viata trei obiective: 16216p157q sa fie regina, sa favorizeze aripa dreapta a bisericii si sa dea sotului ei, printul George de Danemarca (despre care Carol al II-lea spunea: "L-am încercat când a fost beat si l-am încercat când a fost treaz, dar nu-i nimic de facut cu el"), functii pe care era incapabil sa le îndepli­neasca. La aceste trei obiective trebuie adaugat un al patrulea: sa placa favoritelor sale. În timpul vietii sale a avut pentru doua femei o prietenie care semana mai mult a dragoste. Obiectul primei dintre aceste pasiuni a fost Sarah Jennings, care prin casatorie deveni lady Churchill, apoi ducesa de Marlborough. "Te implor nu-mi mai spune «Al­teta Voastra»", îi scria ea Sarei si, pentru a înlatura atitudinea respectuoasa, ea adopta în aceasta cores­pondenta numele de Mrs. Morley, Sarah Churchill devenind Mrs. Freeman. "Nimic nu poate exprima, scumpa Mrs. Freeman, pasiunea pe care o am pen­tru dumneata". Dar Mrs. Freeman, desi accepta ploaia de binefaceri pe care o raspândea asupra ei si asupra barbatului sau morbida afectiune a regi­nei, o judeca pe Ana cu severitate: "În discutiile obisnuite - spunea ea - vorbele ei nu erau nici stralucite, nici spirituale; când se discutau chestiuni importante, vorbea totdeauna la repezeala si se tinea într-un mod suparator de ceea ce a fost sfa­tuita sa spuna, fara a da nici cel mai mic semn de inteligenta, nici de judecata". În timpul ultimei treimi a vietii2 reginei, Sarah Marlborough a fost înlocuita cu Abigail Hill, care deveni Mrs. Masham, apoi lady Masham si distruse situatia sotilor Marl­borough.

II. Cariera lui John Churchill (dupa 1702, duce de Marlborough) ofera un ciudat amestec de amorali­tate, dibacie si geniu. Fiul unui squire, Winston Churchill, debuta ca paj al ducelui de York, multu­mita protectiei surorii sale Arabella, care era aman­ta lui Iacob al II-lea. El însusi deveni amantul doamnei Castlemame, ducesa de Cleveland, si ac­cepta de la ea un dar de cinci mii de livre. Banii acestia dobânditi în mod necinstit fura însa plasati în mod onorabil: tânarul Churchill îi ceda lordului Halifax în schimbul unei anuitati de cinci sute de livre. si acesta fu începutul unei imense averi. S-a întâmplat ca acest bun amant, acest capitalist pru­dent sa fie si un mare ostean. Pe vremea lui Iacob al II-lea, Churchill s-a ridicat pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare. În timpul revolutiei din 1688, ca majoritatea barbatilor politici din acea epoca dificila, a dus o politica duplicitara, sustinându-l pe Wilhelm si asigurându-si, din precautie, si pozitiile la Saint-Germain. Urcarea pe tron a regi­nei Ana (care, din dragoste pentru sotie, îl proteja pe sot) facu dintr-însul omul cel mai puternic al regatului, si norocul acesta întemeiat pe favoare si-l mentinu prin merite. Marlborough era nu nu­mai un excelent general, atent la detalii, plin de grija pentru sanatatea ostenilor, dar si barbatul politic cel mai întelept si cel mai putin subiectiv. Tory prin nastere si obisnuinta, accepta sa colabo­reze cu whigii pentru ca acestia, deoarece îl spriji­nisera pe Wilhelm al III-lea, îl sustineau acum împotriva lui Ludovic al XIV-lea. Cei doi oameni mari de pe vremea domniei Anei, Marlborough si Godolphin (sau, cum li se spunea, generalul si vis­tiernicul) au fost tehnicieni care s-au plasat deasu­pra partidelor, tipul de oameni indispensabili în vremuri grele, dar pe care, dupa ce a trecut peri­colul, patimile de partid sfârsesc prin a-i doborâ.

III. Primul parlament al Anei fu compus din tory extremisti. Apoi generalul si vistiernicul se vazura împinsi spre whigi din necesitati de politica externa. Ei încercara sa guverneze cu cabinete de concentrare; însemna "sa se amestece untdelemnul cu otetul". Controversele politice si religioase devenira pe cât de violente pe atât de stralucite. Liber­tatea presei, de data foarte recenta, îngaduia sa se publice pamflete, redactate de cei mai mari scriitori. În vremea aceea, Steele si Addison, whigi, au creat Tatler si Spectator; Swift, prieten al toryilor si al Bisericii de sus, scrise Povestea unui poloboc, pe când Daniel Defoe exprima parerile moderatilor. Aceste "obuze de hârtie", încarcate cu proza explo­ziva, duceau razboiul dintre partide în medii în care nu ajunsese pâna atunci. Pasiunile se îndârjira. Ames­tecul untdelemnului si al otetului, al whigismului si al torysmului, pe care-l putusera impune Carol al II-lea, Iacob al II-lea si Wilhelm al III-lea, paru scandalos. Ţara mergea de la sine spre acea alter­nare a partidelor care face din razboiul civil o boala cronica si deseori benigna.

IV. Razboiul de succesiune la tronul Spaniei dura pâna în 1713. Obiectivul englezilor ramase acelasi: a) sa mentina balanta puterii în Europa; b) sa îm­piedice pe Ludovic al XlV-lea sa coalizeze fortele Spaniei si ale Frantei; c) sa-l constrânga la eva­cuarea Mandrei si a deltei Rinului. Franta avea avantajul ca ocupase de la începutul razboiului teri­toriile în litigiu, dar era epuizata de cincizeci de ani de lupte si, mai ales, nu era stapâna marilor. Generalii aliatilor, Marlborough si printul Eugen2 , profitând de faptul ca armatele lui Ludovic al XlV-lea se aventurasera dincolo de liniile fortifi­cate ale lui Vauban, se straduira, spre marea groaza a militarilor ortodocsi, sa substituie razboiului de asediu razboiul de miscare. Pusca cu cremene si baioneta (inventata de Vauban în 1687) înlocuisera, pentru pedestrimea celor doua armate, sulita si mus­cheta. Pierderile, în ambele tabere, fura groaznice. Marlborough îi zdrobi pe bavarezi si pe francezi la Blenheim (1704), apoi recuceri Flandra la Ramillies (1706). Dar whigii, care au stiut sa câstige razboiul, n-au stiut sa faca pace. Englezii ar fi putut obtine în 1709 un tratat care i-ar fi scutit de orice temeri în Flandra. Ei voira însa mai mult, având pretentia sa impuna lui Ludovic al XlV-lea ca el însusi, sa-l alunge pe nepotul sau din Spania. Aceasta insulta îi apropie pe francezi de regele lor. O frumoasa scrisoare a lui Ludovic al XlV-lea catre poporul sau redadu acestuia curajul. Batalia de la Malplaquet fu departe de a fi tot atât de fericita pentru aliati ca cea precedenta; învingatorii pierdura acolo mai mult de o treime din efectivele lor si maresalul de Villars se retrase într-o ordine atât de perfecta încât orice urmarire deveni imposibila.

V. Reactia torylor avu mai multe cauze; spiritele erau plictisite de razboi. Swift publica un pamflet: Comportarea aliatilor. "Dupa zece ani de razboi triumfal, pare surprinzator sa ni se spuna ca-i impo­sibil de obtinut o pace favorabila". Îi critica pe cei care voiau sa impuna Frantei conditii de pace prea aspre. "Dupa batalia de la Ramillies, francezii erau atât de descurajati de pierderile suferite si atât de nerabdatori sa faca pace, încât regele lor era hotarât sa semneze orice fel de conditii rezonabile. Dar când supusii sai fura informati de cererile noastre exorbitante, devenira atât de zelosi sa apere onoa­rea regelui, încât cazura cu totii de acord sa-i dea sprijinul necesar pentru a continua razboiul cu orice pret, mai curând decât sa se supuna". Un eveniment neprevazut întari dorinta englezilor de a trata cu Franta. Dupa moartea neasteptata a îm­paratului Austriei, exista pericolul, în cazul când Filip al V-lea ar fi abdicat, ca arhiducele sa poarte si coroana Spaniei si pe aceea a Austriei. Ceea ce însemna ruperea "echilibrului puterii", trecerea Flandrei în stapânirea Spaniei, adica tot ceea ce provoca spaima Angliei de un secol încoace. Aplicând jocul de-a balanta, care urma sa devina me­toda favorita a politicii sale externe, ea îsi parasi aliatii, care fura batuti de francezi la Denain (1712).

VI. Tratatul semnat la Utrecht în 1713 avea sa fie aspru atacat de whigi, dar nu era un tratat rau. Împaratul pierdea orice speranta de reconstituire a imperiului lui Carol Quintul, Ludovic al XlV-lea aceea de a reuni cele doua coroane. Anglia obtinea în Mediterana doua baze importante: Gibraltarul si portul Mahon din insula Minorca. Îsi marea im­periul cu Terra-Nova si Golful Hudson, pe care i le ceda Franta. În sfârsit, neputând smulge Spaniei acel imens teritoriu colonial pe care de atâta vreme îl râvneau negustorii englezi, ea obtinea acolo o se­rie de privilegii. De aici înainte Anglia va avea dreptul sa introduca în America de Sud un anumit numar de sclavi. În afara de asta, ea va putea tri­mite acolo, în fiecare an, o nava încarcata cu pro­dusele sale, ceea ce, prin abuz si înselatorie, se va transforma într-o flota întreaga. În sfârsit, prin tra­tatul de la Utrecht, Franta se angaja sa nu mai dea azil pretendentilor englezi (Iacob al III-lea si fiul sau Carol-Eduard). De la acest tratat dateaza pozitia preponderenta a Angliei în Europa. Îsi slabise toti rivalii europeni. Dobândise, chiar si împotriva Olan­dei, "salupa pe urmele acestei nave", suprematia pe mare, cel putin temporara. Aceasta tara mica de­venea arbitrul lumii. Pacea de la Utrecht, pe care whigii o socoteau prea favorabila Frantei, era o pace tipic engleza, destul de supla ca sa nu duca pe adversar la desperare, destul de aspra ca sa îm­bogateasca Anglia si sa dezvolte comertul ei. Ludo­vic al XlV-lea se dovedise în aceasta întoarcere a norocului un politician modest si prudent. Sacrificând la timp cuceririle pe care nu le putea apara, lasa cel putin frontierele Frantei mai sigure decât le gasise.

VII. Pentru a obtine votarea tratatului de la Utrecht de catre Camera Lorzilor, alcatuita în ma­joritate din whigi, regina trebui sa dea o adeva­rata lovitura de stat si sa creeze doisprezece pairi tory, precedent ilustru în istoria constitutionala a Angliei. Atât de violente erau pasiunile politice, în-cât Marlborough, victoriosul general, a fost huiduit pe strazile Londrei. "Arestati-l pe hot", se striga, caci era acuzat ca ar fi încasat comisioane de la furnizorii armatei. Fu nevoit sa se refugieze pe con­tinent. Reactiunea se manifesta pretutindeni. Mem­bri liber-cugetatori ai partidului tory se faceau cam­pionii bisericii statornicite si amenintau cu prigoana pe non-conformisti. Oxford, prea moderat dupa gustul partidului sau, era dominat de Bolingbroke, Acesta pregatea o lege electorala care, dupa parerea lui, ar fi permis instalarea partidului tory la putere pentru vesnicie. Dar el lupta împotriva unui adver­sar mult mai puternic decât partidul whig, si anume timpul. Regina Ana era batrâna si se putea prevedea ca nu va mai trai mult. Prudenta impunea sa i se faca curte viitorului rege, George de Hanovra; nu era un lucru usor pentru ministrii reginei Ana. Re­zultatul a fost ca numai whigii i-au facut curte. Curând deveni evident ca, daca moare regina, vor veni la putere whigii. Ce puteau face ministrii? Sa se înteleaga cu pretendentul Iacob al III-lea? Nici­odata squire-ii tory n-ar fi sustinut un rege catolic. Era o situatie foarte falsa aceea a unor ministri legitimisti care stiu ca regele legitim este inaccep­tabil. Sfârsitul veni cu o repeziciune dramatica. Re­gina, dupa o discutie cu Oxford, în care ea îi ceruse sa-i remita bastonul alb, insemnul puterii, avu un atac de apoplexie. În timp ce ea îsi dadea sufletul, avu loc o înfruntare între cele doua partide. Marlbo­rough, care se afla la Amiens, recruta soldati pen­tru apararea cauzei protestante. Bolingbroke, care exercita puterea fara sa fi fost învestit în mod oficial, pregatea un guvern legitimist, sustinând ca nu-i trebuiau decât sase saptamâni ca sa fie gata. Sa fie gata pentru ce? Sa-l proclame rege pe Iacob al III-lea? Nu s-a mai putut afla, caci Bolingbroke n-a intrat niciodata în Ţara fagaduintei. "Harley2 a fost alungat marti, regina a murit duminica - scria Swift; ce lume e lumea în care traim, si cum se joaca soarta cu noi!"

VIII. Din Hanovra sosi un suveran ciudat. Bolingbroke, pe care noul rege nici nu voi sa-l pri­measca, s-a exilat, din prudenta, în Franta. De aci înainte va trai retras, când la Chanteloup, aproape de Amboise, când în Anglia, unde curând succesorii sâi, considerându-l prea putin periculos, îi vor în­gadui sa se întoarca. Împiedicat sa mai intre în Consilii, el îsi facu cunoscuta doctrina prin scrierile sale politice, dintre care una, Regele patriot, a ramas celebra, întrucât a inspirat actiunile lui George al III-lea si doctrina lui Disraeli. Bolingbroke apara în scrierile sale un torysm reînnoit. Se straduia sa elibereze partidul sau de idei înve­chite: dreptul divin, nonrezistenta, dar sustinea ca guvernarea unui rege puternic, care se sprijina pe masele populare, poate fi mai favorabila acestora decât guvernarea unei oligarhii parlamentare. Ce au adus poporului englez marii whigi? "O guvernare venetiana, finante olandeze si ostilitatea Frantei", avea sa raspunda mai târziu, în mod destul de ne­drept, Disraeli. Era aproape si teza lui Bolingbroke. Mai mult decât prin scrierile sale deconcertante, Bolingbroke s-a remarcat prin faptul ca a jucat în secolul al XVIII-lea rolul de agent de legatura spi­rituala între Franta si Anglia. La Bolingbroke l-a întâlnit Voltaire pe Pope, pe Swift; la dânsul a facut cunostinta tânarul francez cu institutiile carora vic-toriile lui Marlborough le dadusera un atât de mare prestigiu în Europa.