Europa nu va fi creata toata dintr-o data sau printr-o constructie globala; va fi creata prin realizari concrete, prin obtinerea, in primul rand, a unei solidaritati de facto
Jean Monnet. Memorii
Istoria il aseaza pe J. Monnet alaturi de alti cativa oameni ai acestui secol care, prin activitatea lor si-au pus amprenta asupra cursului evenimentelor. Jean Monnet a fost activ in primul razboi mondial; a contribuit la nasterea Societatii Natiunilor; s-a implicat in evenimentele celui de-al doilea razboi mondial; a ajutat la crearea, la Alger, a Comitetului de Eliberare Nationala; la reconstructia Frantei si la edificarea Europei unite.
Jean Monnet s-a nascut la 9 noiembrie 1888, la Cognac, intr-o familie de comercianti. Bunicul lui era mic proprietar. Tatal, calatorea mult, nu era un parinte sever si nu a fost niciodata interesat de politica. Mama, era o pioasa, dar toleranta catolica si mult mai autoritara decat tatal. Jean Monnet a avut o copilarie disciplinata; din acei ani i s-a dezvoltat instinctul ce va fi regula in conduita - "Reflexia sau meditatia nu poate fi separata de actiune". La 18 ani calatoreste deja in Canada si Marea Britanie.
La sfarsitul anului 1917 este numit seful misiunii de la Londra pentru comert si transporturi marine si delegat al ministerului Reconstructiei. Echipa lui se remarca prin actiuni precise si rapide, dar isi face dusmani, intre care pe Louis Loucheur, ministrul comertului, ostil colaborarii cu Anglia.
In 1919, la 30 de ani, Clemenceau si Balfour l-au propus secretar general adjunct al Societatii Natiunilor. A fost apoi bancher si expert international s 747e45h i, in aceasta calitate a ajutat Polonia si Romania sa se refaca economic (monetar si financiar); a fost consilier guvernamental pe probleme economice; consilier in China pentru reconstructia cailor ferate; a fost unul dintre lichidatorii falimentului trustului Kreuger - regele chibriturilor. Incepand cu 1939 devine presedinte al Comitetului de Programe si de cumparari aliate. Este tentat de uniunea franco-britanica. Devine membru al British Supply Council in SUA si joaca un rol important in Victory Program. Este cel care a dat SUA apelativul de "arsenal al democratiilor"[i].
In perioada 1940-1943 s-a aflat alaturi de de Gaulle la Londra. J. Monnet a facut legatura intre generalii Girauld si de Gaulle, si i-a determinat sa formeze Comitetul Francez de Eliberare Nationala; a devenit membru al guvernului de Gaulle de la Alger ca si Comisar al revitalizarii. A fost trimis la Washington in noiembrie 1943, pentru a negocia recunoasterea Frantei libere si aprovizionarea in armament, in calitatea de membru al Consiliului Britanic pentru Aprovizionare. Americanii, la insistentele lui, au recunoscut Franta libera, in octombrie 1944 si i-au permis participarea la Prèt-bail, in februarie 1945. In ianuarie 1946, din insarcinarea lui de Gaulle a inceput sa aplice Planul de modernizare si echipare. A murit la 16 martie 1979. François Mitterrand a propus transferarea repauzatului in Pantheon, in 1988. "Time Magazine" l-a pus pe aceeasi pozitie cu de Gaulle[ii].
In calitate de secretar general adjunct al Societatii Natiunilor, si-a castigat titlul de parinte al constructiei europene". A fost impresionat de titlul acordat de ziaristul englez John Davenport intr-un articol publicat in revista "Fortune", din august 1944,- Mr. Jean Monnet de Cognac". Astazi, din perspectiva rolului jucat in constructia europeana, este frecvent numit "Monsieur Europe". De Gaulle (1888-1979) l-a numit "Inspiratorul"; Henry Kissinger* in 1975 l-a considerat singurul om de pe pamant care a marcat, mai puternic si a schimbat, mai profund, viata politica a timpurilor noastre. A fost Parintele Europei"[iii].
J. Monnet scrie in Memorii cum a constientizat repeziciunea cu care a renascut economia germana, dar si teama manifestata de vecinii acesteia fata de eventuale noi incercari de dominatie asupra continentului.
Avand in vedere aceasta situatie, potential exploziva, in primavara anului 1950 va cauta rapid o solutie care sa combine un simbolism politic puternic, menit sa acapareze imaginatia liderilor si a populatiei cu un continut tehnic suficient de riguros, pentru a aborda problema de baza, aceea a revenirii Germaniei. Si cum in perioada imediat urmatoare razboiului s-au auzit - vezi Miscarea europeana - multe voci pentru unificarea Europei, J. Monnet isi va concepe cu febrilitate Planul reconcilierii franco-germane in acesti parametrii.
Nu mai departe de martie 1950, cancelarul Konrad Adenauer sugereaza, la randu-i, unificarea completa a Frantei si a Germaniei (o idee mult prea indrazneata pentru a fi si bine primita). J. Monnet a vazut in ideea lui Adenauer germenele solutiei, numai ca intr-o alta viziune, adica, prin concentrarea eforturilor inspre o problema (s.n.) considerata centrala, si nu spre rezolvarea tuturor diferendelor (s.n.) intr-o abordare globala. Mergand mai departe cu aceasta logica, J. Monnet considera ca o problema centrala poate fi redusa la partile ei fundamentale. Astfel, in timp de pace, cat si de razboi, economiile Germaniei si Frantei erau traditional interesate de productia de carbune si de otel. Regiunile cu productie pentru aceste industrii de baza, erau situate la granita dintre Franta si Germania. Nici una dintre parti nu se simtea in siguranta - ne fiind in posesia tuturor resurselor strategice. De aici o stare nefireasca, de neincredere care a generat, alaturi de alte cauze, situatii de criza si razboi. "Atat carbunele, cat si otelul erau cheia spre puterea economica, deci si spre arsenalul armamentului de razboi. Aceasta dubla putere le dadea o imensa incarcatura simbolica pe care noi am utilizat-o - scria J. Monnet -, asemanatoare celei atribuite astazi energia nucleare"[iv].
Propunerea cu care a venit in 1950 a fost una extrem de interesanta - intreaga productie de otel si de carbune, atat a Frantei, cat si a Germaniei, sa fie pusa sub puterea unei Inalte Autoritati internationale, avand ca scop unificarea conditiilor de productie care sa duca la o extindere treptata a cooperarii efective si in alte domenii.
Fara a intra in analize punctuale, mai amintim doar ca in 1952, dupa ce a prezidat Conferinta in cadrul careia a fost redactat primul tratat, a fost numit presedinte al Inaltei Autoritati a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (precursoarea actualei Comisii Europene). Si, in final, in 1973 (dupa aderarea Marii Britanii la Comunitate, Monnet a fost inventatorul a ceea ce astazi se numeste Consiliul European - intrunirea regulata a sefilor de guverne din Comunitatea Europeana creat cu scopul de a aborda aspecte strategice si de a da UE o directie politica.
Nu putem incheie scurta trecere in revista a carierei lui Monnet, fara a puncta cateva principii care i-au calauzit viata si activitatea. Unul dintre acestea a fost acela ca toti oamenii sunt egali la nastere, dar pe masura ce cresc, ei se dezvolta intr-un anumit mediu si intr-un anumit sistem de reguli care, mai tarziu, le determina comportamentul si in cadrul caruia indivizii incearca sa-si mentina, deseori printr-o politica de dominatie, privilegiile castigate pana atunci. Natiunea a devenit ea insasi un astfel de mediu. De aceea, Monnet credea ca, din moment ce nu este posibil sa schimbi natura omului, atunci ar fi posibil schimbarea mediului care determina comportamentul uman si, mai ales, ar putea fi conceput un nou mediu, prin crearea, pentru indivizi - sau natiuni - a unui nou sens si a unui obiectiv comun. La un anumit nivel, acest lucru poate fi interpretat ca fiind nu mai mult decat adevarul bine cunoscut, familiar oricui din lumea afacerilor, conform caruia elementele cele mai diferite pot fi aduse la un numitor comun pentru a obtine increderea reciproca in urmarirea unui rezultat. Acest lucru este de fapt esenta oricarui acord negociat cu succes.
Originalitatea lui Monnet se afla si in gasirea unor solutii pentru aplicarea in sfera publica a acestui mod de gandire si, mai ales, in domeniul nebulos al relatiilor dintre natiuni, in care in prima jumatate a secolului nostru, indeosebi, practici bazate pe dominatie au pustiit Europa. Esecul suferit de Liga Natiunilor in mentinerea pacii dupa primul razboi mondial, l-a convins de necesitatea unei noi abordari a relatiilor internationale.
J. Monnet - consecvent acestor principii, le va trece din teorie in practica relatiilor internationale si va intra pe "usa din fata" a unei Europe care a asteptat si dorit atat de mult o noua arhitectura[v].
Robert Schuman[vi], ministru al afacerilor externe al Frantei in perioada 1948-1953, provine dintr-o familie lorena. S-a nascut la Clausen, in Luxemburg, la 29 iunie 1886, dintr-o mama luxemburgheza si un tata francez. Familia s-a stabilit in Luxemburg dupa ocuparea Alsaciei si Lorenei de catre germani. A facut studii la Luxemburg, apoi la Metz (Germania), Bonn, München, Berlin si Strasbourg. In 1912 a devenit avocat in Metz, iar dupa primul razboi mondial, in 1919 si deputat. Cariera sa parlamentara nu a fost intrerupta decat de al doilea razboi mondial.
Robert Schuman a facut si o cariera guvernamentala. In iunie 1946 devenea ministru de finante. Printre masurile luate de el se numara legea asupra prelevarii exceptionale si retragerea bancnotelor de cinci mii de franci de pe piata. In 1947 este pentru o scurta perioada presedinte al Consiliului de ministri. In aceasta calitate el da un exemplu de fermitate facand fata grevelor declansate de comunisti impotriva Planului Marshall.
La 27 iulie 1948 ii succede la Quai d'Orsay lui Georges Bidault, colegul si rivalul sau din partid. Conceptia politica i-a fost puternic influentata de catolicismul social. Devenit ministru de externe, Schuman dorea ca organizarea Europei occidentale sa progreseze. De altfel, el a fost pentru o perioada, alaturi de Sir Winston Churchill, Paul-Henri Spaak, Alcide de Gasperi, presedinte de onoare a Miscarii Europene.
R. Schuman gandea reconcilierea franco-germana in cadrul unei Europe unite, convins fiind ca constrangerea nu va putea fi impusa definitiv unei tari mari cum este Germania; ca singura metoda prin care nationalismul german putea sa renasca era refuzarea egalitatii in drepturi ale germanilor cu celelalte natiuni ale Europei. Schuman considera ca trebuia creat un cadru in care dinamismul german sa se poata manifesta in voie, fara a deveni periculos pentru vecini.
La inceput relatia dintre Schuman si Adenauer a fost glaciala, dar apoi cei doi oameni politici au gasit pe parcursul colaborarii puncte de interes si conceptii comune. Amandoi au ajuns sa fie de acord ca la baza viitoarei organizari politice ale Europei unite se afla reconcilierea franco-germana. Schuman credea ca reabilitarea morala a Germaniei trebuia insotita de restituirea progresiva a libertatilor politice. Corelat acestei viziuni, propunerea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului a venit la timp. Ea va raspunde la intrebarea: Ce este de facut cu Germania
In martie 1950 Schuman declara in fata Comitetului Central al Miscarii pentru Patrie si Republica (MPR) din conducerea careia facea parte, ca era in cautarea realizarii unei comunitati europene si a reglarii si stabilizarii relatiilor franco-germane. El considera ca nu se va putea merge pana la fuziunea economica totala, asa cum o sugera cancelarul Adenauer, datorita diferentelor intre preturile de productie ale celor doua tari. Cat despre fuziunea politica, luand exemplu rezistenta cu care a fost intampinata pana atunci si neputinta Consiliului Europei, constata ca era un obiectiv prea ambitios la care nu se putea ajunge decat pe etape. Practic, Planul Schuman a fost initiat de Jean Monnet.
[vii].
Guvernul francez si-a dat acordul in 9 mai 1950. Din acest moment Robert Schuman a considerat ca trebuie actionat rapid si spectaculos, urmarind in primul rand sa-l faca public pentru a frapa opinia publica si a pune oamenii politici in fata planului implinit. Desi lipsit de calitati de orator, prezentarea Planului intr-o conferinta speciala, a reprezentat punctul de varf al carierei lui politice. Schuman explica in Declaratie ca prin constituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului va fi realizata fuziunea de interese indispensabila stabilirii unei comunitati economice. De asemenea, spunea el, se vor pune bazele unei comunitati mai largi si mai profunde intre Franta si Germania, tari intre care au existat pentru multa vreme rivalitati sangeroase. CECO a venit ca un pas mare spre realizarea reconcilierii franco-germane si a unificarii europene prin punerea bazelor dezvoltarii economice comune.
Dupa acest moment de varf in cariera i-au urmat perioade mai putin reusite. In ceea ce priveste reinarmarea Germaniei, Schuman s-a opus cu inversunare. (Oferind germanilor un instrument militar, o armata, chiar si cu precautii, i se parea destul de periculos militar si psihologic.) Schuman este de acord, insa, cu crearea unui sistem european comun de aparare. Crearea Comunitatii Europene de Aparare (European Defence Community) a divizat insa guvernul francez. Noul Prim-ministru, René Mayer, era rezervat in ceea ce priveste crearea acesteia. De asemenea el considera ca parerile lui Robert Schuman nu mai erau adecvate noii orientari a Frantei. De aceea, in 1953 il inlocuieste ce Georges Bidault[viii].
Robert Schuman va ramane in istoria constructiei europene ca unul dintre cei, atat de meritoriu numiti "fondatori".
Adenauer avea 73 de ani in momentul in care a devenit - pentru 14 ani - cancelar. Putin cunoscut opiniei publice germane si internationale, dupa numai 4 ani va fi elogiat de W. Churchill ca cel mai intelept om politic german de la Bismark incoace.
Konrad Adenauer s-a nascut la 5 ianuarie 1876, la Köln, intr-o familie oraseneasca, de mijloc. A facut studii universitare de drept si a devenit avocat in baroul din oras. Si-a construit cariera politica in randul formatiunii catolice, ajungand in 1917 primar general al orasului.
Din 1919, dupa colapsul Imperiului si al dinastiei de Hohenzollen, Adenauer a propus re-orientarea politicii germane in directia unificarii europene. Concret, el viza crearea unei republici Vest-Germane in cadrul imperiului german, menita sa contrabalanseze tendintele expansioniste ale Prusiei si in care sa se echilibreze interesele franco-germane, considerate si de el, vitale pentru pacea continentului.
In toiul crizei Ruhr-ului (1923) isi va reforma ideile si va pleda pentru colaborarea franco-germana; el s-a opus deschis politicii duse de Streseman. In 1925 se alatura miscarii pan-europene a lui Kalergi.
Este reales primar, in 1927 si apoi demis de catre nazisti in 1933. Pana in 1945 va duce o viata retrasa, fiind arestat de doua ori si supravegheat permanent. Reinstalat de americani ca primar in 1945, este demis dupa cateva luni de britanici, pentru incompetenta. Devine membru al Uniunii Crestin-Democrate, lider local si apoi national. In 1948 devine presedinte al Sfatului parlamentar, iar in 1949 este ales cancelar federal de catre Adunarea parlamentara, cu o majoritate de doar un vot. (Intre 1951-1955 a detinut si portofoliul externelor.)[ix]
"Der Alte" (Batranul) isi atrage simpatia generala a cetatenilor. Scopul principal urmarit de cancelar a fost recladirea statului german si obtinerea unui statut egal cu al celorlalti aliati europeni, adica transformarea Germaniei din obiect al relatiilor internationale in subiect al acestora. El intreprinde initiative in vederea redobandirii suveranitatii nationale - prin Conventia de la Petersberg (1949) se pun bazele politicii externe proprii, drept obtinut in 1951 si intarit prin aderarea la organismele internationale. In 1952, prin acordurile asupra Germaniei, obtine suveranitatea limitata, pentru ca prin Tratatul de la Paris (1954) sa se consfinteasca ridicarea starii de ocupatie si reinarmarea Germaniei in cadrul UEO si NATO.
Adenauer este interesat de politica externa si evita diplomatic implicarea in campul economic, unde Ludwig Erhard, "parintele" noii teorii a economiei sociale de piata, obtine rezultate spectaculoase .
Politica externa se indreapta spre SUA si aliatii occidentali. Ca bun catolic, este preocupat sa salveze mostenirea crestina a continentului de pericolele nationalismului exagerat si de amenintarea ascensiunii comunismului.
Declansarea Razboiului rece a grabit solutionarea litigiilor dintre statele occidentale, mai ales cele dintre Franta si Germania. Esecul constituirii Comunitatii Europene de Aparare este, insa, descris de Adenauer in Memorii ca fiind cel mai mare esec politic, asumat personal. Anul 1956 aduce cu sine solutionarea diferendului Saar si realipire acestuia la statul german.
Noul succes, precum si cele economice, se concretizeaza in victoria electorala din 1957. Crestin-democratii obtin majoritatea absoluta in Bundestag si guverneaza singuri. Acelasi an este marcat de continuarea integrarii europene - semnarea Tratatelor de la Roma, consacrand crearea CEE si EURATOM, respectiv deschiderea pietelor continentale pentru competitia industriala germana.
Criza celei de-a 4-a Republici franceze il propulseaza la putere pe generalul de Gaulle (1958). In ciuda unor temeri, dupa intalnirea de la Colombey - les deux - Eglises (septembrie 1958), de Gaulle l-a cucerit pe Adenauer prin europenismul sau[x]. Se stabileste o relatie de colaborare si amicitie intre cei doi oameni de stat pe baza unor puncte de vedere comune: neincrederea fata de tarile anglo-saxone; morala in politica; ideea unificarii europene. Integrarea continentala este privita ca premisa a autonomizarii Europei pe scena internationala, a crearii unui destin istoric propriu, in afara jocurilor de putere ale URSS si SUA.
Chiar daca au existat si divergente, mai ales in privinta rolului SUA si NATO devenite evidente dupa intalnirea de la Rambouillet (1960), relatiile franco-germane s-au amplificat de la an la an si s-au concretizat in semnarea Tratatului de prietenie intre cele doua tari in 1963.
In ceea ce priveste politica de securitate - la distanta de Franta - Germania s-a sprijinit permanent pe SUA. Adenauer a intretinut relatii de amicitie cu J.F. Dulles, iar raporturile cu presedintele Eisenhower au fost foarte bune. O relativa racire s-a produs o data cu venirea lui J.F. Kennedy, in 1960, un presedinte tanar, care apartinea unei generatii neintelese de Adenauer. (Cancelarul era suspicios fata de noua politica americana care incuraja un dezghet americano-sovietic. Ca anticomunist convins, Adenauer nu a vazut cu ochi buni "o Europa de la Atlantic la Urali".)
Perceptia lui Adenauer a influentat decisiv discutiile de politica externa germane pentru patru decenii, mai ales in privinta asa numitei "Ostpolitik". Adenauer considera ca dupa declansarea Razboiului rece Europa este condamnata sa traiasca in conflict pana la victoria uneia dintre parti. Prin urmare, Germania trebuia sa se angajeze in eforturile de unificare a Occidentului european si nu in cel de re-unificare cu Estul comunist. Reintregirea germana era, din aceasta perspectiva, vazuta nu ca o sinteza, ci ca o extindere spre Est a Republicii Federale ca urmare a victoriei occidentale asupra URSS. Consecvent principiilor sale, Cancelarul va prefera unificarea europeana unitatii nationale oferite in 1952 de Stalin in schimbul neutralitatii.
Dupa constructia zidului Berlinului (1961) popularitatea lui Adenauer a scazut dramatic. Tot acum crestin-democratii pierd alegerile din 1957. Coalizarea cu liberalii il va mentine le putere pana in 1963, cand este nevoit sa cedeze puterea in fata colegului si vesnic rivalului sau - Ludwig Erhard.
Konrad Adenauer ramane in politica pana in 1966. Din pozitia de presedinte a CDU el continua sa sustina unificarea europeana. Mai mult, il ataca deseori pe Erhard pentru raceala indusa in relatiile cu Franta. Adenauer va ramane un sustinator si prieten apropiat al lui Charles de Gaulle, cu care se consulta deseori.
In aprilie 1967 s-a stins din viata le 91 de ani. Si el considerat fondator", a sustinut cu succes unificarea Europei si a pus baze trainice pentru pacificarea continentului. Timpul i-a dat dreptate si in privinta re-unificarii Germaniei realizata dupa caderea Cortinei de Fier, prin efortul Republicii Federale[xi].
S-a nascut la Pieve Tesino (Trento), la 3 aprilie 1881. A studiat mai intai la Trento (Austria), iar apoi la Universitatea din Viena. Aici a obtinut o licenta in filosofie. Dupa terminarea studiilor, in 1905, a preluat directiunea ziarului "Il Trentino", ce asigura propaganda pentru "Partito Popolare Trentino" si pentru toti ce credeau in Miscarea Catolica Sociala.
In 1911 a fost ales in Parlamentul multinational de la Viena, unde a ramas membru pana la anexarea Trentino-ului la Italia. In timpul primului razboi mondial a lucrat pentru asistenta minoritatilor din Imperiul austro-ungar. El va fi printre primii care vor adera la "Partito Popolare Italiano".
In anul 1921 a fost ales in Parlamentul Italian ca presedinte al grupului parlamentar al Partidului Popular Italian. Dupa dizolvarea Partidului Popular, in 1926, De Gasperi a fost condamnat pentru antifascism la patru ani de detentie, din care a ispasit 16 luni, fiind apoi angajat la Biblioteca Vaticanului.
La sfarsitul anului 1942, De Gasperi a inceput elaborarea "Ideilor de Reconstructie (Idee Riconstruttive) care devine programul oficial al Democratiei Crestin[xiii]e, pana la sfarsitul lui 1943.
Presedinte al Democratiei Crestine si al Comisiei Centrale ce administra partidul in asteptarea unui Congres liber, De Gasperi[xiv] a fost ales secretar politic al Congresului Inter-regional de la Napoli, din iulie 1944.
Imediat dupa razboi, a fost ales ministru fara portofoliu, mai apoi ministru de externe[xv], iar intre 1945 si 1953 presedinte al Consiliului de Ministri. In toata aceasta perioada, in calitate de Prim-ministru, De Gasperi s-a implicat asiduu in lupta pentru integrarea europeana.
Autor - impreuna cu Schuman si Adenauer al CECO, De Gasperi a sprijinit si proiectul realizarii rapide a integrarii politice si militare a Europei, prin Comunitatea Europeana a Apararii si prin Comunitatea Politica Europeana.
In mai 1954 a fost ales presedinte al Adunarii CECO.
A murit la 19 august 1954, la Sella, in Valsugana.
Noua orientare economica este favorizata de ajutoarele primite in cadrul Planului Marshall (1,5 mrd.$), de lipsa cheltuielilor militare si coloniale, respectiv de climatul social intern. Productia a crescut cu 129% pana in 1959; balanta comerciala este an de an activa, incepand in 1952, chiar daca importurile se maresc de 4 ori; salariile cresc cu 139%, iar valorizarile succesive ale marcii vizeaza hegemonia economica pe continent. In 14 ani de era Adenauer se contureaza miracolul economic german.
[i] J. Monnet, Memorii, 1976, p. 422.
[ii] Temoignoges à la memoire de Jean Monnet, 1989, p. 317.
[iii] Ibidem, p. 424.
[iv] Dirk Spierenburg, Raymond Poidevin, The History of the High Authority of the European Coal and Steel Community, London, 1994, p. 3-5; Jean Monnet, The Path to European Unity. Introduction by George W. Ball. Edited by Douglas Brinkley and Clifford Hockett, Macmillan, London, 1991.
[v] Vezi William Nicoll, Trevor C. Salmon, Understanding the European Communities, Philip Allen, Worcester, 1990, 264 p.; Recomandam apoi exceptionala lucrare a lui Gérard Bossuat, Les fondateurs de l'Europe, Berlin, Paris, 1994, p. 34 si urm.
[vi] Desmond Dinan, Historical Dictionary of the European Community, International Organisations, Series no. 1, London, The Sacrecrow Press, Inc. Methuen N.Y., 1993, p. 29-291.
[vii] R. Poidevin, Robert Schuman. Homme d'Etat 1886-1963, Paris, 1986, p. 40 si urm.
[viii] Ibidem.
[ix] Richard Hiscocks, Germany Revived. An Appraisal of the Adenauer Era, Gollancz Ltd, London, 1969; Alfred Grosser, Deutschlandbilanz, Mainz, 1971, p. 19 si urm.
[x] Vezi lucrarea Martin Alfred Mantzke, Die Frankreichpolitik Deutschlands zur Zeit Konrad Adenauers, Bonn, 1975.
[xi] Horst Osterbeld, "Ich gehe nicht leichten Herzens" Adenauers letzte Jahre. In: Adenauer Studien, 1980, Band V, Bonn; H. P. Schwarz, Die Ara Adenauer. Gründerjahre de Republik 1949-1957, Stuttgart, 1981.
[xii] Maria Romana Catti de Gasperi, De Gasperi, uomo solo, Mondadori, Milano, 1964; Maria Romana Catti de Gasperi, La nostra patria Europa, Mondadori, Milano, 1969; Maria Romana de Gasperi, De Gasperi e l'Europa, Morcellina, Brescia, 1979; Alcide de Gasperi nella politica estera italiana (1944-1953), Note e riflessioni di Adstans, Mondadori, Milano, 1953.
[xiii] Gianni Baget-Bozzo, Il partito cristiano al potere. La democrtazia cristiana di De Gasperi e di Dossetti 1945-1954, Vallecchi, Firenze, 1974, 2. vol.; Alcide De Gasperi, rinascita della democrazia cristiana, in appendice la studi e appelli della lunga vigilia, Capelli, Bologna, 1953.
[xiv] Giulio Andreotti, De Gasperi e il suo tempo, Mondadori, Milano, 1964.
[xv] Gaetano Martino, Il contributo di Alcide De Gasperi alla politica estera italiana. In: Alcide De Gasperi, Testimonianze di Giulio Delugan, Randolfo Pacciardi, Alberto Giovanni, Oscar Luigi Scalfaro, Paolo Rossi, Edoardo Martino, Gaetano Martino, Capelli, Bologna, 1967.
|
