EVOLUTIA GANDIRII MILITARE ROMANESTI IN PERIOADA 1878-1916
Scopul strategic fundamental in aceasta perioada a fost: apararea tarii cu excluderea oricaror tendinte de cucerire. Acestui scop i-au fost subordonate toate eforturile de a gasi rezolvari stiintifice unor probleme privind: conducerea politica si militara; conceptul de armata, de stiinta si arta militara; de strategie si tactica, raportul dintre evolutia tehnicii militare si formele actiunilor de lupta; corelatia om-tehnica, instruirea militara si educatia militara; dezvoltarea potentialului moral al luptatorului etc.
Printre ganditorii militari care au abordat in lucrarile lor astfel de probleme se numara: Alexandru Iarca, Constantin N.Harjeu, Ion Popovici, Cristodulo Georgescu, Dumitru Cocorascu, Nicolae Arghirescu, Alexandru Anastasiu, Gheorghe Dabija, Nicolae Alevra, Achile Comaneanu si altii.
A fost dezbatut de asemenea, pe larg, conceptul de tactica. Aceeasi autori considerau ca tactica este "totalitatea regulilor si principiilor care ne invata cum sa intrebuintam fortele pe campul de lupta pentru obtinerea victoriei". Alti autori relevau ca tactica are menirea de a se ocupa cu pregatirea, conducerea si desfasurarea nemijlocita a luptei armate. Au fost si autori care au sustinut ca tactica era instrumentul operativ al strategiei(o eroare, pentru ca subordoneaza strategia tacticii).
Referindu-se la un alt aspect si anume la corelatia dintre strategie si politica, ganditorii militari au sesizat dependenta celei dintai de politica statului. C.N.Harjeu a exprimat lapidar aceasta idee prin formula "politica ordona, strategia executa". Potrivit conceptiei sale, politica stabileste scopul razboiului si pune la dispozitia strategiei mijloacele necesare pentru ducerea lui. Aceasta corelatie nu este insa tratata multilateral, ignorandu-se caracterul de clasa al politicii si consecintele ce decurg de aici pentru intelegerea continutului strategiei.
Formele pe care le puteau imbraca actiunile de lupta au fost un alt domeniu al dezbaterilor teoretice, fiind abordate conceptele de ofensiva si aparare, ofensiva-defensiva; defensiva-ofensiva. Toti teoreticienii de atunci au considerat ofensiva si apararea ca forme principale de lupta, celelalte fiind considerate ca actiuni pregatitoare pentru cele doua forme principale.
Discutii interesante s-au purtat asupra punctelor si obiectivelor strategice. Teoreticieni militari romani au exprimat idei judicioase cu privire la aceste doua categorii strategice. De pilda Al. Anastasiu, in lucrarea "Chestiuni strategice" arata ca "armatele in razboi nu pot avea un singur obiectiv de atins ci mai multe, deoarece fortele inamicului nu pot fi nimicite printr-o singura batalie". Se contureaza necesitatea impartirii misiunii generale in mai multe misiuni ce urmeaza sa fie indeplinite succesiv. D.I. Cocorascu si I. Popovici se ridica impotriva acordarii unei atentii exagerate punctelor strategice, considerand ca acestea prezinta importanta numai in masura in care sunt aparate de fortele inamicului si detin un rol principal in desfasurarea actiunilor. Dupa opinia lor prin obiectiv strategic se intelege "principala armata a adversarului", iar efortul trupelor trebuie indreptat spre nimicirea acesteia, ceea ce va asigura si cucerirea punctelor strategice importante.
Doctrinarii au mai abordat probleme ale realizarii acoperirii strategice, a luptei in conditii speciale, a manevrei strategice, influenta progresului tehnic asupra strategiei, asupra corelatiei dintre foc, manevra si izbire, necesitatea cooperarii intre trupele diferitelor arme precizand, in scrierile lor rolul celor trei arme de baza din perioada respectiva si anume: infanteria, cavaleria si artileria.
s-au facut referiri la formele de manevra pe plan tactic: atacul de front, atacul de flanc, invaluirea tactica, intoarcerea tactica, cu explicatii cand se recomanda folosirea uneia sau alteia.
Studiile au condus la perfectionarea dispozitivelor de lupta - inlocuirea "formatiilor stranse", atacul in coloana, cu "formatii risipite", in lant de tragatori.
Privitor la conducere se milita pentru o conducere sigura si supla bazata pe o inalta competenta profesionala, care sa se caracterizeze prin:
Libertatea de actiune a comandantilor;
Statornicia hotararilor; ordine precise si putine la numar;
Necesitatea ca fiecare comandant, oricat de capabil ar fi sa se sprijine in conducere pe statul major;
Reflectarea gandirii militare pe planul organizarii si instruirii trupelor, ca si a populatiei valide;
Conceptiile privitoare la dotare.
Politica militara a statului roman, dusa de-a lungul celor patru decenii, si-a atins, intr-o masura insemnata, obiectivele propuse. Evolutia general ascendenta a societatii romanesti in acest rastimp, a oferit un cadru prielnic dezvoltarii organismului militar, asigurand astfel cresterea capacitatii de apararea a tarii. Armata romana prezenta, in preajm primului razboi mondial, atributele unui instrument de lupta in plin proces de modernizare si de ridicare a potentialului sau combativ. Constiinta misiunii ei fundamentale (de aparatoare a integritatii teritoriului patriei, a independentei si suveranitatii) ca si obiectivul realizarii statului national unitar, insufleteau efectivele armatei, convinse de dreptatea cauzei ce erau chemate s-o slujeasca.
|
