EVOLUTIA VIETII SOCIAL-POLITICE IN ROMANIA (1918-1940) (I)

EVOLUŢIA VIEŢII SOCIAL-POLITICE ÎN ROMÂNIA (1918-1940) (I)

-STRUCTURI SI  MUTAŢII ÎN PLAN SOCIAL ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ.

CONFLICTE SOCIALE. - PARLAMENTUL SI MONARHIA - FACTORI IMPORTANŢI Al VIEŢII POLITICE.

<

Structuri si mutatii în plan social în România interbelica. Conflicte sociale. La nivel social,'Marea Unire din 1918 si activitatea reformatoare de dupa aceasta au generat mutatii semnificative. Astfel, a avut loc o crestere importanta a populatiei tarii, grevata însa, în vara anului 1940, de pierderile teritoriale.

Anul , Numar de locuitori Suprafata tarii

316 710 km²

316 710 km²

316 710 km²

195198 km²

România a devenit un stat de marime medie, aflându-se, în ceea ce priveste populatia si suprafata, pe locul 8 si respectiv 10 între statele Europei. Cel mai important recensamânt al populatiei s-a desfasurat în anul 1930, când au fost numarati 18 025 896 locuitori. Dintre acestia, 71,9% erau români, 7,9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni si ucraineni, 2,3% rusi, 14114s1819o 2% bulgari, 1,5% tigani, 0,9% turci, 0,6% gagauzi, 0,3% sârbi si croati, 0,3% polonezi, 0,1% greci, 0,1% tatari, 0,3% alte nationalitati.

România a încetat sa mai fie un stat de emigratie, mai ales dupa ce, în 1925, a fost adoptata o lege ce consfintea libertatea emigrarii. Pâna în 1938, s-au asezat în România 28 580 cetateni straini si au plecat 11 709 cetateni români. Marea majoritate a populatiei, în procenf de 78,9%, a continuat sa traiasca în lumea statelor. Restul, de 21,1%, era concentrata în orase, ca Bucuresti, cu 630 000 locuitori, sau Cernauti, Galati si lasi cu cea. 400 000 -locuitori fiecare. O statistica din 1930, privind repartitia fortei de munca pe profesiuni, arata ca 72,3% dintre locuitori lucrau în agricultura, 9,4% în activitati industriale, 4,8% erau functionari, iar 4,2% se ocupau de comert si credit.

Fiecare provincie unita cu patria-mama, în anul 1918, a avut, în acest context, elemente specifice ale structurii sociale. în Basarabia, taranimea era numeroasa, iar intelectualitatea redusa, dar activa din punct de vedere politic. în Bucovina, marea majoritate a întreprinzatorilor capitalisti era de origine straina -germana sau evreiasca. Ţaranimea se ocupa în special cu cresterea vitelor. în

Transilvania, dominau burghezia mica, industriala si comerciala, dar si taranimea si lucratorii industriali. Acestea au contribuit la cresterea, în ansamblul structurii sociale, a rolului si importantei burgheziei si muncitorilor, categorii sociale între care s-a stabilit relatia sociala fundamentala în perioada interbelica.

Burghezia a jucat un rol important în plan economic si politic. Pozitiile sale s-au consolidat în urma fauririi cadrului industrial al României Mari. Consolidându-si pozitiile social-economice, întreprinzatorii capitalisti au trasat linia de dezvoltare a societatii românesti dupa Marea Unire. Desi s-a conturat un grup al burgheziei mari, industriale si bancare, reprezentat, între altii, de Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Ion Gigurtu, O. Kaufmann, în tara noastra a dominat burghezia mica si mijlocie. Dupa 1934, evolutia întreprinzatorilor capitalisti a fost legata si de cresterea comenzilor statului, tot mai interesat de apararea tarii în fata pericolului exfern. în acelasi timp, s-a conturat, în jurul regelui Caro/ al //-/ea, camarila regala dornica de a prelua controlul asupra întregului aparat de stat.

Marii proprietari funciari si-au pierdut importanta social-politica, cu precadere dupa reforma agrara din 1921. Procesul de dezintegrare politica a sporit, ei nemaiputând angrena un partid politic. Marea lor majoritate a parasit agricultura sau a adoptat tehnica moderna de lucru. Altii au investit sume mari în industrie si sistemul bancar.

Ţaranimea a reprezentat principala forta de munca, fiind, la începutul perioadei interbelice, subiectul celei mai largi reforme agrare din Europa rasariteana. în acelasi timp, dupa 1929, ea a cunoscut un proces de stratificare, în cadrul caruia s-a conturat o patura importanta a micilor proprietari agricoli si o alta a lucratorilor agricoli; ea s-a manifestat, în plan politic, ca o categorie sociala care a alimentat toate gruparile si partidele politice.

Pe de alta parte, evolutia impetuoasa la nivel economic s-a tradus si prin cresterea numerica a muncitorilor industriali, concentrati în jurul platformelor industriale din centrele urbane. în 1938, functionau în România zeci de întreprinderi cu peste 1 000 de lucratori. De asemenea, este de retinut si gradul de pregatire profesionala al acestora si antrenarea lor în numeroase ramuri de vârf, purtatoare ale progresului tehnic.

Intelectualitatea s-a plasat, într-o proportie covârsitoare, pe pozitii progresiste. Ea a primit un spor considerabil prin antrenarea în viata so­cial-politica a reprezentantilor intelectualitatii din Transilvania. Cresterea sa numerica si calitativa a avut un suport deosebit în contributia decisiva a învatamântului superior si secundar. Astfel, Universitatea din Bucuresti s-a situat, în privinta numarului de studenti si a gradului lor de pregatire, printre primele trei din lume.

Precum orice societate în evolutie, cea din România interbelica nu a fost lipsita de contraste în ceea ce priveste conditiile de viata, munca, gradul de cultura, nivelul de salarizare. Nivelul mediu al venitului burgheziei românesti a fost, în aceasta perioada, de 200 000 lei pe an. O statistica din 1938 arata ca în România traiau 716 oa-neni cu un venit la nivelul milioanelor de lei, 70 529 cu venitul mai mare de 1C 000 lei si peste 300 000 cu venituri între 20 000 si 40 000 iei. De asemenea, continua sa existe o patura importanta a saracimii, la orase si mai ales la sate, traind sub indicele minim de viata. S-a repercutat greu asupra populatiei si cresterea numarului de someri, ca si apasarea impozitelor

fiscale. în acelasi timp, cadrul politic democratic a fost deseori încalcat, ceea ce s-a adaugat nemultumirilor sociale, atât în lumea satelor, cât si în cea a oraselor.

Istoria sociala a perioadei interbelice a fost marcata de numeroase con­flicte de munca, a caror durata a tins sa se mareasca - între care greva lucra­torilor bucuresteni,din decembrie 1918, greva generala din 1920, grevele din anii crizei economice (1929-1933) - în ciuda unei legislatii sociale si a muncii. Cu precadere, în aceasta perioada, au fost grav afectate' de efectele crizei edono-mice (scaderea productiei, închiderea de întreprinderi, falimentul unor banci, cresterea numarului de someri, introducerea "curbelor de sacrificiu") numeroase categorii socio-profesionale, salariatii, pensionarii, orfanii, invalizii de razboi. în lumea satelor, framântarile au avut la baza tergiversarea aplicarii reformei agrare din 1921, raporturile dintre tarani si proprietarii agricoli, scaderea pretului produselor agricole, impactul fenomenului de camata asupra taranilor.

în atari împrejurari, s-au desfasurat grevele de la Lupeni (august 1929), Bucuresti si Valea Prahovei (1932-1933). Autoritatile au recurs, în aceste cazuri! si la armata, a carei interventie, provocata de grupuri de agitatori comunisti care au actionat, prioritar, din motive politice si mai putin din cauze economice si sociale, a dus la victime din rândul populatiei civile (1933). La Lupeni, din ordinul prefectului judetului Hunedoara, Rozvan'i, armata a deschis focul, cazând 22 morti si 100 raniti. La atelierele C.F.R. Grivita din Bucuresti, la 16 februarie 1933 s-au înregistrat în ciocnirile cu armata, dupa cum a declarat în Parlament ministrul de interne, G.G. Mironescu, 3 morti, 16 grav raniti si multi raniti usor. Dupa ce redresarea economica a început, framântarile sociale au devenit mai rare.

Demonstratie studenteasca în anii crizei economice

_r

lk* -: *.    *♦%

Palatul Regal din Bucuresti

în cadrul

vietii politice din România interbelica Parlamentul si Monarhia au jucat un rol semnificativ. Parlamentul reprezenta puterea legislativa si, în cadrul regimului democratic, era un organism de prima importanta. La baza activitatii sale au stat articolele 33 si 42 din Constitutia din 1923, ce au prevazut ca puterea emana de la natiune si, respectiv, ca membrii Parlamentului reprezentau natiunea. Având o structura bicamerala, fiind format din Adunarea Deputatilor si Senat, el era un for de control al activitatii executivului. Ministrii erau responsabili pentru actele lor în fata Parlamentului. Totodata, Parlamentul a gazduit ample dezbateri, ce s-au concretizat în importante hotarâri asupra marilor probleme ale societatii românesti între cele doua razboaie mondiale, si anume, ratificarea tratatelor de pace dupa primul razboi mondial, Constitutia din 1923, organizarea admi­nistrativa, evolutia economica si directiile sale primordiale, consultarile elec­torale, progresul culturii si altele.

Functia de presedinte al Parlamentului reprezenta încununarea unei îndelungate activitati social-politice si culturale. Printre detinatorii acestei demnitati mentionam pe Nicolae lorga, Duiliu Zamfirescu, D. Pompei, Alexandru Lapedatu si altii. Practica parlamentara cuprindea interpelarile la adresa 9uyernului r- între anii 1919 si 1937 s-au formulat 12 000 interpelari - votul de neîncredere acordat executivului, invalidarea de mandate, dezbaterile si raspunsurile pe marginea Discursului Tronului, rostit la începutul fiecarei sesiuni ^a forului legislativ. Parlamentul a fost dominat, în ceea ce priveste culoarea Politica a membrilor sai, de catre Partidul National Liberal s\ de Partidul National , sranesc, dar si de catre alte partide, urmare a diversificarii spectrului vietii Politice. Au activat în cadrul sau reprezentantii marii burghezii, dar, cu precadere,

ai celei mici si mijlocii - intelectuali, juristi, învatatori, avocati, industriasi, reprezentanti ai minoritatilor nationale.

Monarhia a avut în România un rol traditional. Ea a îmbracat forma con­stitutionala, prerogativele sale fiind stabilite prin Constitutia din 1923. în acord cu legea fundamentala a tarii si Statutul Casei Regale din anul 1884, regele, din dihastia Hohenzollern - Sigmaringen, exercita puterea executiva, numea si revoca ministrii, sanctiona legile, exercita dreptul de gratiere, era seful fortelor armate, conferea decoratii, avea dreptul de a încheia acorduri si a bate moneda. Orice act al suveranului trebuia însa contrasemnat de ministrul de resort. Pâna în anul 1938 acestea, au fost prerogativele de care s-a bucurat Monarhia în România. Ulterior, ele au sporit gratie politicii personale a lui Caro/ al //-/ea.

în perioada domniei lui Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), Partidul National Liberal si, în special, seful acestuia, Ion I.C. Bratianu, a avut un ascendent deosebit asupra monarhiei pe care, de fapt, a tutelat-o. La 15 octombrie 1922 a avut loc, la Catedrala Reîntregirii din Alba-lulia, ceremonia de încoronare a lui Ferdinand si a reginei Maria ca suverani ai României. Ea a simbolizat actul unirii tuturor românilor sub sceptrul aceluiasi monarh. Serviciul religios a fost asigurat de catre Miron Cristea, Patriarhul României, si Episcopii Balan si. Pimen al Ardealului, si respectiv al Moldovei. Regele Ferdinand a primit coroana de la Mihail Pherekide, presedintele Adunarii Deputatilor si si-a asezat-o singur pe cap. Apoi a încoronat-o pe regina Maria. Se împlinea, astfel, si profetia lui Nicolae Filipescu, care îi declarase regelui: "Sire, esti trimisul lui Dumnezeu, ca sa împlinesti visul unui neam. Vei fi cel mai mare voievod al tarii, împodobindu-te cu titlurile lui Mihail Viteazul: domn al Ardealului, al Ţarii Românesti si Moldovei". La festivitatile de la Alba-lulia si Bucuresti, au luat parte reprezentanti din 13 state ale lumii ca o noua confirmare internationala a Marii Uniri. Printre acestia mentionam pe ducele de York, generalii Berthelot si Weygand, regina Elisabeta a Greciei si Maria a Iugoslaviei, principesa Beatrice de Bourbon. Sub guvernarea lui Ferdinand s-a transpus, de fapt, programul democratic ce a stat la baza desavârsirii unitatii nationale, si care a consfintit, prin Constitutia din 1923, România interbelica.

Odata cu Criza dinastica si mai ales în perioada Regentei (1927-1930), monarhia a devenit un instrument al partidelor politice. Criza a fost provocata de catre printul mostenitor Carol. S-a iscat, astfel, o lupta pentru controlul puterii politice între Ion I.C. Bratianu si Carol. Premierul s-a folosit de temperamentul instabil si aventuros al lui Carol pentru a-l denigra în ochii opiniei publice si a regelui Ferdinand. în 1925, Carol a reprezentat Curtea Regala a României la funeraliile reginei Alexandra a Angliei. La 12 decembrie 1925, printul a trimis o scrisoare tatalui sau, regele Ferdinand, prin care a renuntat la prerogativele de mostenitor al tronului si a ramas în strainatate împreuna cu Elena Lupescu. Printul mai renuntase o data la tron în 1918, dupa ce se casatorise în secret cu Ioana Maria Valentina sau Zizi Lambrino, si cu greu a fost convins atunci sa accepte anularea actului. La 28 decembrie 1925, Carol a reconfirmat însa atitudinea sa, la Milano, în fata lui Hiott, ministrul Casei Regale, care a facut o ultima încercare de a-l convinge sa renunte la gestul sau. La 30 decembrie 1925, Consiliul de Coroana de la Sinaia a acceptat renuntarea la tron a lui Carol.

I

«* jt*   **>

_h

wf

încoronarea regelui Ferdinand si a reginei Maria la Alba-lulia, în 1922

La 3 ianuarie 1926, un nou consiliu intim, la Sinaia, a aprobat proiectele de lege, ce urmau sa fie înaintate Parlamentului si care confirmau noua realitate de la conducerea tarii. în ziua urmatoare, camerele reunite ale Parlamentului au luat act de hotarârea de renuntare la tron a printului Caro/ si au proclamat succesor al regelui Ferdinand pe fiul lui Carol, Minai, sub autoritatea unei Regente. Aceasta a fost alcatuita din printul Nicolae, fratele lui Caro/, Patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, presedintele Curtii de Casatie. în 1929, la moartea celui din urma, Regenta a fost completata cu Constantin Sarateanu. Filozoful Nichifor Crainic o caracteriza, vorbind despre ea, ca despre "racul, broasca si stiuca". Triumful liberalilor asupra monarhiei era, astfel, complet. Lui Carol, devenit Carol Caraiman, i s-a interzis ferm intrarea în România si s-au prevazut masuri drastice contra acelora ce puneau în discutie actul de la 4 ianuarie 1926. în 1927a murit Ferdinand, si, pe neasteptate, si Ion I.C.Bratianu. Criza dinastica 3 impietat asupra dezvoltarii politice normale a statului român. Pe de o parte, P-N.L. a încercat sa-si subordoneze Regenta, prin includerea în cadrul sau a reginei Maria. Pe de alta parte, s-a desfasurat în tara o puternica agitatie politica pe tema revenirii lui Carol la tron. Ea a fost folosita de Partidul National Ţaranesc pentru a lovi si rasturna pe liberali de la putere. Astfel, s-a initiat, la 6 mai 1928, o mare adunare naponal-taraneasca la Alba-lulia, unde se zvonea ca trebuia sa soseasca si Carol. De aici, urma sa se organizeze un mars spre Bucuresti, pentru a rasturna pe liberali si a cuceri puterea. Iu/iu Maniu era, totodata, dornic sa intre în legatura cu Regenta, pe care a dorit sa si-o subordoneze prin intrarea în rândurile sale a lui Constantin Sarateanu. Dar, abia ^la 10 noiembrie 1928 luliu Maniu a format guvernul, primul guvern national-taranesc din istoria români/or.

în acelasi timp, s-a intensificat propaganda în jurulreîntoarceriiîn tara a lui Carol, ca o solutie pentru rezolvarea crizei politice interne. S-a constituit, astfel, un grup de sustinatori ai lui Carol - Elena Lupescu, Constantin (Puiu) Dumitrescu, Nicolae Gatoski, Mircea Mihail. Intrau în cadrul sau si unii diplomati - Alexandru Cretzianu, militari - colonelul Nicolae Tataranu, maiorul Victor Precup, generalul Ernest Baliff, financiari - Aristide Blank, oameni politici -Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu, membri ai familiei regale - printul Nicolae, principesa Elisabeta. De asemenea, au avut loc numeroase contacte între Caro/sl unii oameni politici din tara. /u/iu Maniu i-a cerut lui Carol ca, odata revenit în tara, sa întrerupa orice legatura cu Elena Lupescu si sa respecte prevederile Constitutiei din 1923.

La 6 iunie 1930, Carol s-a reîntors în România. Folosindu-se de adâncirea contradictiilor din viata politica, de lipsa de autoritate si prestigiu a Regentei, Carol a obtinut, la 8 iunie 1930, în Parlament, recunoasterea sa ca rege sub numele de Carol al //-/ea. Astfel s-a consumat Restauratia car/ista. Monarhul s-a înconjurat de un grup de militari si oameni politici care i-au exploatat slabiciunile pentru a se îmbogati peste noapte. Ei au format "camarila regala". Desi i s-a fixat o lista civila, pe diferite cai, cuantumul sau a crescut, Carol devenind un mare industrias. Regina Maria a fost silita, la 16 iunie 1930, sa se retraga la Balcic. Desi promisese sa o tina la distanta de tara, Carol a rechemat-o, în vara lui 1930, pe Elena Lupescu, considerata "geniul rau" al regelui. De pe aceste pozitii, Carol a dezlantuit lupta pentru cucerirea puterii si pentru a guverna "deasupra" partidelor politice. între anii 1930-1934, el a încercat sa impuna guverne de "uniune nationala", iar "camarila regala" s-a conturat ca un centru de putere. A urmat, între anii 1934-1938, pregatirea instaurarii unui regim personal m care activitatea Parlamentului si partidelor politice a fost drastic limitata, regimul democratic fiind, astfel, încalcat în mod flagrant.

*

PETRE GHIAŢĂ despre scopul politicii printului Carol

"înca în epoca exilului în Franta, fostul suveran nutrind gândul revenirii în tara, îsi precizase în cercul prietenilor intimi punctul sau de vedere în ipoteza restauratiei. Daca îmi reiau tronul -spunea el - voi inaugura un sistem de conducere de mâna forte si, cum îmi cunosc foarte bine tara, cred ca voi gasi destule elemente ambitioase, care se vor integra noii conceptii de guvernare..."

TEMĂ:

Ilustrati dinamica structurii sociale în România interbelica.

Prezentati consecintele perioadei Regentei (1927-1930).

Ce a reprezentat camarila regala?