EXEGEZA ALEGORICA INAINTE DE STOICI

EXEGEZA ALEGORICĂ ÎNAINTE DE STOICI

Cei mai multi dintre filosofii care, de la Tales si pîna la Socrate, au faurit explicatii ale Cosmosului, dadasera ope­rei lor titlul comun de Natura ^l.

Tot astfel, un adevarat tratat despre Natura ar fi scris si Homer, ascunzîndu-si gîndurile sub ceturile alegoriei. în loc sa numeasca apa, aerul, pamintul si focul cu numele lor stiintifice, poetul le-a împodobit cu nume prestigioase: Zeus, Hera, Hades, Poseidon; divinele lor aventuri, iubirile si luptele lor nu erau mai putin expuneri ale istoriei univer­sului, genezei si constituirii sale. Homer este un "fizician" care se exprima în alegorii.

Am expus bazele si liniile mari ale acestui "alegorism fizic" (fiindca trebuie totusi sa-i dam un nume). Metoda, cum am vazut, îsi are începuturile în primele timpuri ale gindirii elenice, si numele gramaticianului din sec. VI, Thea-genes din Rhegium, a ramas legat de acesata initiativa. Am constatat ca acest curent alegoric primitiv este în mod va­dit paralel cu cercetarile si cu ipotezele filosofilor preso­cratici.

Nu trebuie sa uitam ca tratatele alegorice de care dis­punem sînt tîrzii, posterioare stoicismului. Pîna unde mer­sesera primii alegoristi, cei anteriori Porticului, cu identi­ficarile lor? Este o problema delicata: de aceea înainte de a merge mai departe cu expunerea alegoriilor fizice - expu­nere în cursul careia va trebui mereu sa punem problema originii si a datei - sa stabilim pozitia, examinînd rînd pe rînd curentul primitiv si afluxul stoic.

Curentul primitiv este cu mult mai important decît ne imaginam de obicei: aluziile sau informatiile precise ale lui Xenofon sau Platon si diverse marturii confirma ca exegeza alegorica a lui Homer era deja înfloritoare în secolul V sau IV.

Vom încerca sa izolam, într-un viitor capitol, afluxul stoic. Vom arata ca ofera o culoare destul de particulara si ca .specializarile" Porticului nu au trecut în tratatele de ale­gorie pe care le avem, cele ale lui Heraclit sau Pseudo-Plu tarh. Acesti autori ne transmit deci, nu descoperiri ale stoi-oilor, ci o doctrina comuna, bine constituita înca din timpul lui Platon.

I. Alegoria în timpul lui Platon

Cînd Socrate, în Republica, defineste educatia ce trebuie data tinerilor razboinici, el îndeparteaza toate fabulele min­cinoase ale poetilor, deoarece ele nu povestesc decît lupte între zei, iar în Stat nu trebuie sa existe ura între cetateni: Sa povestesti ca Hera a fost înlantuita de catre fiul ci, ca He-faistos a fost azvîrlit de catre tatal sau pentru ca ar fi voit sa-si apere mama de loviturile sotului si ca zeii au purtat Intre ei toate luptele imaginate de Homer, iata ce nu vom admite in republica noastra, fie ca este alegorie, fie ca nu, în aceste nas­cociri, caci un copil nu este capabil sa discearna ceea ce este ale­gorie de ceea ce nu este -.

Platon stie deci foarte bine ca mitul Herei înlantuita din porunca lui Zeus de catre fiul sau Hefaistos si suspen­data în spatiu cu cîte o nicovala legata de picioare, poate primi o interpretare alegorica (evident, aceea pe care am gasit-o în Heraclit sau în scolii). stie ca mitul lui Hefaistos azvîrlit din cer este interpretat de unii ca ascunzînd un alt sens, o hyponoia: va trebui deci sa punem exegeza fizica a acestui mit pe seama alegoristilor din secolele VI, V, IV l.e.n.

Platon respinge aceste interpretari ca fiind prea subtile pentru inteligenta copiilor: aceasta este dovada formala ca existau deja pe timpul sau, ca erau propuse de catre contem­porani sau fusesera propuse de catre înaintasi.

Platon numise în alta parte trei personaje care erau, în vremea sa, specialisti în materie de alegorii homerice.

Aceasta se întîmplase la începutul dialogului Ion. So­crate îl felicita pe rapsod pentru placuta sa meserie: fiind în contact permanent cu Homer, obligat sa-l comenteze pen

tru auditori în cursul declamatiilor sale, Ton trebuie sa stie de minune sensul poemelor homerice.

în fata acestui elogiu a carui ironie nu o sesizeaza, rapso­dul se umfla în pene:"... cred ca nu e om pe lume care sa spuna despre llomer lucruri mai frumoase decit mine. Nici Metrodor din Lampsacos, nici Stesimbrotos din Thasos nici Glaucon, nici vreun altul din rapsozii de odinioara nu s-a priceput sa dea glas, vorbind despre llomer, atîtor gin-duri frumoase ca mine" ³.

Dintre cei trei comentatori ai lui llomer, ultimii doi, Stesimbrotos si Glaucon sînt numiti în scolii si vom dovedi imediat ca trebuiesc inserati în curentul clasic al alegoris­mului.

Dimpotriva, despre Metrodor nu aflam nici o urma in aceleasi scolii: teoria sa nu a supravietuit. si totusi despre el avem informatiile cele mai precise, cele mai complete. Sînt abia citeva rînduri, e adevarat, insa aceste rînduri sînt de ajuns pentru a reconstitui sistemul sau cu o asemanare vecina cu certitudinea. De el ne vom ocupa mai iutii.

II. Metrodor din Lampsacos

în biografia lui Anaxagora, Diogenes Laertios vorbeste incidental despre Metrodor. Citîndu-l pe Favorinus din A re­iate, Diogenes scrie:

Anaxagora pare sa fie primul care a exprimat ideea ca poezia lui Homer trateaza despre virtute si justitie. Ideea a fost dusa mai departe de catre Metrodor din Lampsacos, apropiat al lui Anaxagora, care a fost de asemenea primul care s-a interesat de studiul fizic al poetului⁴.

Acesta este, desigur, Metrodor cel citat de Platon în Ion: el nu are nimic de-a face cu celalalt Metrodor din Lampsa­cos ⁵, discipol al lui Epicur, si despre care Plutarh spune ca profesa cel mai mare dispret pentru poezia homerica¹⁵.

Metrodor cel care ne intereseaza facea parte din anturajul lui Anaxagora. Este de notat o apropiere: patria lui Me­trodor, orasul Lampsacos, pe malul Ilelespontului. fusese si locul exilului lui Anaxagora; acuzat de impietate si obligat

sa paraseasca Atena la începutul razboiului peloponeziac, filosoful se duce sa moara în Lampsacos, în anul 428; fara îndoiala ca discipolul si prietenul sau Metrodor a fost cel care i-a asigurat retragerea în orasul sau de origine.

Metrodor ar fi fost, dupa Favorinus, primul dintre ale-goristi. Favorinus nu auzise deci da Theagenes din Rhegium si de înca alti cîtiva, care, desigur, se inserasera în intervalul de un secol care îl separa pe Theagenes de Anaxagora ⁷.

în afara textului citat de Diogene, un pasaj din Tatia-nus ⁸ face aluzie la Metrodor si îl ironizeaza pentru prea "naivele" sale alegorii din opera sa Despre Homer, în care dizolva personalitatea zeilor si eroilor pentru a le transforma în elemente ale naturii.

Citindu-l pe Tatiamis, am putea confunda cu usurinta pe Metrodor cu restul alegoristiior. însa o nota mai precisa a lui Ilesychius ne spune ca acesta îl transforma pe "Aga-memnon în eter" ⁹.

Ori, un papirus de la Herculanum ne-a redat în mod miraculos ceea ce am putea numi urmarea la Hesyehius. I?;ta ce cuprindea:

.. .Agamemnon, eterul; Ahile, soarele; Elena, pamîntul; Ale­xandru, aerul; Hector, luna; si asa mai departe. Printre zei, De-meter, ficatul; Dionysos, splina, Apollo, bila¹⁰.

Th. Gomporz are meritul de a fi recunoscut în acest fragment o parte din tratatul epicureanului Philodemos Des­pre pietate, si de a fi dedus, prin apropierea de nota lui Hesy-chuis, ca Philodemos rezuma sistemul lui Metrodor.

însa Gomperz nu a mers mai departe si s-a multumit sa mediteze asupra "extravagantei" lui Metrodor ale carui interpretari îi aminteau "salturile cele mai dezordonate ale interpretarii mitice..." ^u.

Or, sistemul lui Metrodor, oricît de straniu la prima ve-dore, se lumineaza, macar pentru partea care-i priveste pe eroi, daca îl apropiem de fizica lui Anaxagora.

Anaxagora, la fel ca majoritatea presocraticilor, plasa pamintul in centrul lumii: un pamint presat din toate par­tile si mentinut in echilibru de catre aerul înconjurator. Plat deasupra si egalizat de catre mari, este scobit pe de­desubt si aerul patrunde în cavitati ^v-.

Metrodor compara pamîntul aflat In centrul universului, strîns înlantuit de aer, cu Elena, rapita de catre Alexandru: Elena, centrul poeziei homerice, Elena în bratele rapitorului sau.

Dar cum putea Agamemnon sa reprezinte eterul, Ahile soarele, Hector, luna ?

Sa ne amintim ca, dupa Anaxagora, la origini exista o masa infinita, formata din toate substantele, din toate cali­tatile, din toti germenii, atît de strîns amestecate (amestec total, îl numeau doxografii) îneît în fiecare particica dintr-un lucru erau continute toate celelalte în proportii diverse (este ceea ce Aristotel mimea homeomerii).

Separat de toate si strain de orice amestec, Nous-u\, spiritul, a patruns la un moment dat "totul" si a început sa-l ordoneze, într-o miscare turbionara. Acest Nous, care joaca rolul de mare organizator, era identificat de catre discipolii lui Anaxagora cu Zeus.

Dupa separarea diverselor elemente sub influenta Nous-ului, si în vreme ce pamîntul, înconjurat de aer, ocupa cen­trul cosmosului, eterul sau focul îsi cortinua, la periferia lumii, cursa circulara antrenînd în ea imense blocuri de piatra. Soarele este cel mai însemnat dintre aceste blocuri, aprinse pîna la incandescenta de focul eterului si devenite astre. Luna face si ea parte dintre ele însa nu are lumina proprie.

Dar sa revenim la Metrodor.

Eterul care aprinde soarele si stelele, antrenîndu-le în cursa în jurul pamîntului, este Agamemnon, animatorul ma­rii expeditii pe tarmurile troiene, seful tuturor acelor eroi ce graviteaza în jurul Elenei si dintre care cel mai stralucit este Ahile.

Cuplul Ahile-Hector raspunde cuplului soare-luna. Se pot usor imagina ratiunile care l-au condus pe alegoristul nostru. Cei doi eroi, prin vitejia lor, eclipseaza pe toti tovarasii lor, unul în tabara grecilor, celalalt în tabara troienilor: tot asa cum soarele si luna domnesc pe firmament, unul în timpul zilei, celalalt în timpul noptii. "O, sufletul meu, - exclama Pindar în vestitul debut al rimei Olimpice, - nu cauta în timpul zilei, în eterul desert, un alt astru mai stralucitor decît soarele". Probabil ca Metrodor facea din urmarirea lui Hector de catre Ahile în jurul Ilionului o imagine a urma-

ririi celor doua astre pe cer ¹³; uciderea lui Hector de catre Ahile ar mai fi putut aminti si faptul ca soarele stinge, atunci eînd rasare, stralucirea mai slaba a lunii.

Originalitatea sistemului lui Metrodor statea In faptul ca a dat o semnificatie cosmica nu zeilor, ci eroilor Iliadei: eterul este Agamemnon si nu Zeus; soarele este Ahile si nu Apollo, pamîntul este Elena si mi Hera sau Atena.

Metrodor nu a fost urmat de catre comentatorii poste­riori: teoria sa pare a nu fi avut nici un ecou la antici. Zeii si nu eroii r-înt cei pe care alegorismul clasic îi transforma în elemente sau forte cosmice. S-a urmat calea deschisa de catre Thcagen.es din Rhegium si nu cea a discipolului lui

Anaxagora.

Ratiunea, se pare, este dubla. Din punct de vedere apolo­getic era important ca zeii sa fie spalati de reprosul de imora­litate aruncat de catre filosofi; aceasta necesitate nu-i afecta pe eroi, personaje umane si în consecinta supuse greselilor. Era suficient sa stigmatizezi iubirea vinovata a lui Paris si a Elenei asa cum vor face de altfel moralistii; dar adulterul lui Ares cu Afrodita, sau relatiile intempestive dintre Zeus si Hera pe muntele Ida, nu puteau fi pur si simplu condamnate: trebuia salvata perfectiunea divina.

Pe da alta parte, era mai normal, diu punct de vedere stiintific de a regasi fortele sau elementele naturii în figurile marilor zei homerici, decît de a le întrupa intr-un Agamemnon sau un Alexandru. Acestia dealtfel aveau pentru toti grecii o realitate istorica si era greu sa fie dizolvati în alegorii.

Dar ce se întîmpla cu zeii în sistemul lui Metrodor?

Foarte probabil identificase Nous-u\ maestrului cu Zeus al epopeii. Chronografia bizantinului Georgios Synkellos^u no spune ca aceasta era interpretarea discipolilor lui Ana­xagora - a acelor anaxagoricieni al caror sef în domeniul interpretarii miturilor era Metrodor. Nu lipseau raporturile între Noiis si Zeus: zeul "cu gînduri adinei" punînd în miscare universul doar cu o încruntatura din sprîncene devine acea inteligenta caro, în filosofia lui Anaxagora, imprima masei brute miscarea fecunda din care se va naste cosmosul. Zeus, de-o parte, pe culmile Olimpului sau, dar luînd parte la tre­burile lumii, era imaginea acestei inteligente, net distincta de univers, dar chemata sa actioneze asupra lui, sa-l patrunda, sa-l organizeze.

Daca în scoala lui Anaxagora Zpus era inteligenta care mediteaza, Atena era mina care executa. Synkellos adauga într-adevar: "Atena, techne - abilitatea manuala, de unde expresia: daca mîinile dispar, nu mai este nici înteleapta Atena" ¹⁵. Aceasta corespunde perfect cu maxima lui Anaxa­gora, pastrata de Aristotel ¹⁰ care îi rastoarna termenii in numele logicii: Omul este cel mai inteligent ¹⁷ dintre animale, deoarece are mîini.

Dar ceilalti zei ? Daca ar fi sa-l credem pe Philodemos ¹⁸, Melrodor facea din Demeter ficatul, din Dionysos splina si din Apollo bila... Prin ce fel de apropieri? Ar fi probabil un ramasag sa încercam sa le descoperim, credem însa ca am reusit pentru ultima dintre cele trei: Apollo-bila.

stim tot, de la Aristotel ¹⁹, ca scoala lui Anaxagora atri­buia bilei bolile acute²⁰: ei explicau aceste boli printr-o revarsare a bilei care îneaca plamînii, venele, coastele.

Ori ciuma din lliada este provocata de Apollo. Heraclit alegoristul, citat de numeroase scolii, consacra multe rînduri dovedirii faptului ca sagetile cu care zeul îi loveste pe greci, la începutul primului cîntec, nu reprezinta altceva decît o epidemie de ciuma, datorata caldurii excesive a soarelui.

Episodul este cunoscut: la rugamintea lui Chryses, Apolo descinde de ps culmile Olimpului. Pentru a-l razbuna pe preotul sau si pentru a-i obliga pe ahei sa i-o înapoieze pe Chryses:

.. .înainteaza zeul, oprindu-se departe de navele aheilor. Apoi cu vuiet crîncen, azvîrli sagetile din arcul de argint. Mai întîi tinti în catlri si-n clini; apoi sageala lui îi lovi pe oameni. Iar rugurile mortilor mereu so înaltau, arzind necontenit ²¹.

Este clar vorba de o epidemie de ciuma: chiar Ahile o lamureste cîteva versuri mai încolo: "Razboiul si ciuma îi coplesesc pe ahei" ²².

Apolo este autorul acestei ciume, Apolo este soarele, ne spune Heraclit care se straduie sa demonstreze, cu multe argumente subtile, mai întîi ca era vara, în perioada zilelor lungi si toride ²³; apoi ca grecii îsi asezasera tabara într-o vale, pe un teren mlastinos si, în fino, ca sagetile lui Apollon sînt razele soarelui²⁴.

însa dupa teoriile medicale ale scolii lui Anaxagora, ciuma, boala acuta, avea drept cauza un exces de bila, ale carei va-

luri se raspîndesc în organism. Homer voia sa semnifice aceasta revarsare a bilei, spunea desigur Metrodor, atunci cînd vorbea de sagetile lui Apollo.

Probabil ca între partizanii lui Apolo-soare si cei ai lui Apolo-bila s-au dat lupte teribile: insistenta cu care He­raclit se straduie sa dovedeasca ca autorul ciumei este Apolo-soarele pare sa indice ca partizanii acestui sistem, care va ramîne stapîn pe cîmpul de lupta, multiplicasera argumentele si fortificasera în mod deosebit sectorul; desigur ca trebuisera sa-l apsre împotriva partizanilor lui Apolo-bila...

Daca am fi avut mai multe detalii despre biologia scolii lui Anaxagora, asupra rolului pe care îl atribuiau ficatului si splinei, am fi aflat si ratiunile pentru care Metrodor apropia pe Demeter de ficat si pe Dionysos de splina. Cele doua divi­nitati interveneau dealtfel foarte putin in lliada si Odiseea. liste îndoielnic ca, pentru a le explica simbolismul, Metrodor s-ar fi referit la miturile homerice ²⁵.

Sa ne multumim sa stim cum acest om excelent l-a preschim­bat pe Apollo în bila. Dupa cum se vede, lucrul nu era nici atît de extravagant, nici atît de ciudat pe cît ar parea dupa secul rezumat al lui Philodemos.

Principiul lui Metrodor era simplu: înlocuirea agentilor supranaturali ai mitologiei homerice cu cauze naturale, tocmai cu acelea pe care tînara stiinta greceasca le descoperea: Metrodor este un rationalist. El nu face alegorii pentru a a-para divinitatile traditionale, ci pentru a arata ca sub apa­rente divine se ascund realitati care nu au nimic divin. Este stiinta substituita religiei.

Aceasta stare de spirit este foarte îndepartata de aceea care-i \ a împinge, de pilda, pe neopitagoreici sa caute în Homer simboluri materiale ale realitatilor imateriale. Alegoria lui Metrodor nu se aseamana nici cu cea a lui Philon din Ale­xandria, cu toate ca Gomperz ²⁶ a facut apropierea între ele: Philon leaga de povestile Bibliei, în modul cel mai artificial si în virtutea unui simbolism subiectiv, propriile sale credinte religioase sau filozofice; Metrodor cauta explicatia stiintifica a miturilor, asa cum vor face, douazeci si cinci de secole mai tîrziu, Max Mullcr sau Adalbert Kuhn; solutia lui Metrodor este deja o ebosa a solutiilor acestora: el reduce legendele eroilor la fenomene solare sau cosmologice.

Socrate face aluzie, In Fedru^2T, la aceasta explicatie a miturilor, care le dizolva de la bun început tot continutul divin. Ei însusi da o exegeza, în maniera "savantilor", a ra­pirii Orithyei de catre Boreus. Acest gen de exegeza care pleaca de la faptul divers, pe care mitul îl îngroasa, îl ampli­fica, îl deformeaza, va fi dezvoltata de scoala peripatetica, de care îsi va lega numele unul din membrii sai, Palaiphatos.

Ceea ce trebuie scos în evidenta, este spiritul care-i anima pe "savanti", cum îi numeste Platon cu oarecare dispret: spirit ce pare sa-i caracterizeze pe toti alegoristii anteriori platonismului. In orice caz, un astfel de spirit stiintific îl îndemna pe Metrodor sa caute în aventurile eroilor lui Homer povestea înflorita si poetica a genezei universului; tot aceasta îl facea sa vada, în interventia lui Apolo lovindu-i pe ahei cu ciuma, un fenomen biologic, trecut în supranatural si atribuit unei divinitati de catre ignoranta primitivilor sau de catre nevoia lor de miraculos.

Metrodor întrebuinteaza, pentru a-l explica pe Ilomer, teoriile cosmogonice sau medicale ale scolii lui Anaxagora. Tot asa, poste cîteva secole, Porphirius va introduce teo­logia neoplatoniciana în pestera homerica a nimfelor; el va juca, în scoala lui Plotin, un rol de exeget analog celui pe care Metrodor îl juca printre anaxagoreeni. în scoala stoica nu exista aceasta dedublare: Cleanthes sau Chrysippos comenteaza ei însisi pe poeti, cautînd un reflex al doctri­nelor lor filosofice.

III. Stesimforotos si Glaueon

Din pulberea papyrilor de la Herculanum am putut ex-huma un Metrodor din Lampsacos mult mai putin extra­vagant decît îl dorea Philodemos si, gratie datelor laconice ale polemistului epicurean, i-am putut reconstitui doctrina cu destul de mult relief pentru ca sa nu mai fie în ochii nostri doar un simplu nume.

Trebuie acum sa ne îndreptam atentia catre ceilalti doi homerizanti numiti de catre Ion: Stesimbrotos si Glaueon.

Despre Glaueon stim putine lucruri.

Un Glaueon este numit de Aristotel în capitolul 25 al Poeticii în legatura cu o problema homerica foarte mult

dezbatuta in antichitate: în ce ordine se prezentau cele cinci placi ale scutului lui Ahile ? Acest scut este ocazia unei vaste fresce alegorice si vom vedea ca dispunerea acestor placi este foarte importanta pentru sustinerea simbolis­mului cosmic al armei faurite de Hephaistos. Deoarece Glaueon se ocupase în mod special de acest scut, asa cum arata Aristotel, este foarte probabil ca furniza si o exegeza simbolica. Caci Glaueon de care vorbeste Aristotel este de­sigur acelasi cu cel pomenit de Pldton, specialist al "sen­surilor ascunse" ale lui Homer. In Ion el figureaza între doi alegoristi notorii, Metrodor din Lampsacos si Stesim­brotos din Thasos.

Sa-l lasam aici pe Glaueon, pe care-l vom cunoaste mai bine cînd vom examina hoplopoia.

Pentru Stesimbrotos avem marturia precisa a lui Xe-nofon ²⁸.

In Banchetul lui Xenofon fiecare din convivi trebuie sa aduca o lauda lucrului de care e cel mai mîndru. Unul dintre ei, Nikeratos, se mîndreste ca stie pe dinafara toata lliada si Odiseea.

- si rapsozii îl cunosc pe Homer pe dinafara, îi raspunde Antisthene, ceea ce nu-i împiedica sa fie oamenii cei mai prosti din lume.

- Aceasta deoarece nu cunosc sensurile ascunse ²⁰, pre­cizeaza Socrate. Dar tu Nikeratos, ai dat multi bani lui Stesimbrotos, lui Anaximandros si multor altora, îneît nimic din ceea ce are pret nu-ti este necunoscut³⁰.

Acest mic dialog este plin de învataminte. Nikeratos a gasit numerosi profesori pentru a-l învata hyponoiai, sau alegoriile lui Homer: acest fel de exegeza era deci foarte raspîndita pe vremea lui Socrate; acesti maestri în alegorii erau scump platiti pentru lectiile lor, la fel ca sofistii; ei îsi prezentau învatatura ca o revelatie senzationala, pre-tinzînd ca dau auditorilor o cunoastere în profunzime a lui Homer, cu mult mai interesanta si pretioasa decît simplul comentariu literal³¹.

Se pare ca pentru Socrate alegoristii se confundau cu acei sophoi, savanti sau sofisti, despre care vorbeste Phai-dros-u\ lui Platon în legatura cu Boreus si Orithya si care îsi atribuiau misiunea de a explica rational miturile. Avem

o noua dovada ca exegeza alegorica a lui Homer era mult mai putin preocupata, în secolul IV, de a-l apara pe poet de acuzatia de impietate, cît de a scoate în evidenta sub­stratul stiintific al miturilor sale.

Stesimbrotos din Thasos era deci unul din acei profesoi de alegorii homerice si înca unul dintre cei mai de vaza dii epoca sa, daca Platon si Xenofon se gîndesc amîndoi la atunci cînd e vorba da doctrina ascunsa a lui Homer.

Stesimbrotos este numit de trei ori în scolii^S2, si douf din pasajele în care intervine - împartirea lumii si cupe lui Nestor - sînt subiecte alese pentru alegorie.

Dupa cum am vazut, Stesimbrotos propunea o lectura originala a faimosului vers "Totul a fost împartit în trei" ^3b. Aceasta lectura fusese adoptata de catre Crates din Mallos. Or, acest Crates pare sa fi fost unul din izvoarele lui He-raclit retorul, care îl citeaza cdata si care desigur îl copia în multe rînduri³⁴. Avem aici o filiatie interesanta: princi­palul nostru tratat de alegorii ar putea sa urce, prin in­termediul gramaticianului din Pergam, pîna la Stesimbrotos din Thasos, macar în ce priveste esentialul.

Scoliastul care îl citeaza pe Stesimbrotos si pe Crates Sn legatura cu împartirea universului între Zeus, Poseidon si Hades, nu ne spune pozitiv ca cei doi autori întelegeau prin Zeus focul, prin Poseidon apa, prin Hades aerul. însa cînd, dupa ce i-a citat, explica în ce fel pamîntul este comun celor trei divinitati, el da ca dovada faptul ca focul, aerul si apa se întâlnesc aici³⁵. Este de presupus ca aceste explicatii urca pîna la Crates si de la Crates la Stesimbrotos, iar ele presupun evident ca cei trei mari zei au fost metamor­fozati în elemente. în acelasi fel, pentru ca sistemul lui Theagenes sa se fi putut perpetua si mentine pîna la schimbul stoic, trebuie sa fi existat relee de-a lungul veacurilor. Daca este cineva calificat pentru acest rol, acela este desigur Stesimbrotos.

A doua problema în care intervine omul din Thasos este cea a cupei lui Nestor: vasul este atît de greu, cu cele patru toarte, cu porumbeii sai de aur, cu fundul sau dublu, îneît "oricine anevoie l-ar fi ridicat plin, dar mosneagul de-ndata si lesne îl înalta" ^S6. Sa fi fost batrînul Nestor mai puternic decît Ahile, Ajax, Diomede? Cei vechi si-au chinuit mult mintea pentru a rezolva aceasta enigma. Iata ce spunea

Stesimbrotos: "aceasta se spune pentru ca sa se justifice longevitatea sa: si într-adevar se justifica daca puterea sa a ramas intacta si nu a suferit din cauza batrînetii" ³⁷. Explicatia nu are nimic alegoric, dar Stesimbrotos vorbea si de faimosii porumbei. Porumbeii se transforma în stele, dupa Asclepiade din Myrlea si Moero din Bizant. E foarte probabil ca Stesimbrotos sa nu fi fost strain de aceasta transmutatie ³⁸.

A treia oara cînd este citat Stesimbrotos în scolii este în legatura cu vorbele lui Lycaon implorîndu-l pe Ahile sa-l crute: "Tu esti primul la care am mîncat macinatura Demetrei"³⁹. Stesimbrotos spunea în legatura cu aceasta ca barbarii nu cunosteau piinea si mîncau doar turte de orz ⁴°. Athenaios va dezvolta pe larg problema regimului alimentar al eroului homeric⁴¹. Stesimbrotos abordase daja acest subiect.

Trebuie sa recunoastem ca, daca ne luam doar dupa scolii, nu îl putem clasifica pe Stesimbrotos printre ale-goristi.

Sa amintim care sînt certitudinile noastre. Doua nume mari domina istoria primei exegeze a lui Homer; doua sis­teme de explicatie, unul imaginat de catre Theagenes din Regium, celalalt de catre Metrodor din Lampsacos. Amîndoi vedeau în miturile epopeii transpunerea fenomenelor cosmo­gonice: lupte, combinatii, raporturi între elemente. Primul afla aceste elemente ascunse sub masca zeilor, celalalt sub numele eroilor. Primul dintre sisteme va deveni clasic, pe cita vreme cel de al doilea nu va avea continuatori.

Sistemul elaborat de Theagenes, cel al zeilor-elemente, care se va prelungi dincolo de stoicism si va ramîne viabil pîna în secolul II e.n. si chiar dupa aceasta data, înflorea deja în epoca lui Platon. Filosoful atenian cunostea cele mai importante dintre aceste identificari, asa cum rezulta din unele etimologii din Cratylos, de pilda Hera-aer.

Platon si Xenofon dau si numele unor alegoristi celebri în vremea lor: în afara de Metrodor, pomenesc pe un Ana-ximandros, despre care nu stim nimic; pe Glaucon, despre care stim foarte putin; pe Stesimbrotos, al carui nume a

IU

fost perpetuat de scolii, dovada ca apartinea curentului clasic, cel care descindea din Theagenes, - celalalt curent, cel al lui Metrodor, pierzîndu-se repede si nelasînd urme în scolii.

Avem siguranta ca în secolul IV î.e.n. s-a produs o în­florire a exegezei alegorice, fara sa cunoastem în detalii aporturile reprezentantilor ei. Vom vedea' cum curentul traditional va capata pentru scurt timp o coloratura stoica, pentru a reaparea, destul de neutru în opera unui Heraclit sau în Viata si poezia lui Homer.

Platon era ostil acestui fel de explicatii "scientiste". Oare neoplatonicienii, cautînd planuri secundare în miturile lui Homer, vor fi infideli spiritului sau ? Nu, caci Numenius sau Cronius, Porphirius nu vor regasi sub textul Iliadei si Odiseei lupta elementelor, ci luptele si vicisitudinile sufle­telor, istoria lor mistica. Daca Platon'ar fi cunoscut acest gen de exegeza, desigur ca nu l-ar fi condamnat. însa acest gen de simbolism nu capata avînt decît pe timpul lui Plutarh, atunci cînd prima exegeza alegorica începea sa-si piarda vitalitatea.