EXEGEZA NEOPLATONIC SI NEOPITAGOREICA

EXEGEZA NEOPLATONIC SI NEOPITAGOREICĂ

Neoplatonicii au imprimat exegezei lui Homer o orier tare noua. Din acest poet, cel mai uman si unul dintre ce mai putin mistici din cîti exista, ei au scos comori de mia ticism, cu o linistita siguranta si o virtuozitate de presti­digitatori.

Primii alegoristi, care cautînd eterul sub numele lui Zeus, aerul sub cel al lui Hera sau al lui Hades, "descifrau" de fapt miturile lui Homer, credeau ca traduc poezia sa îr limbaj stiintific.

Cei ca Numenius si Porphirius îl vor încifra mai degraba: în nevinovata descriere a pesterii Nimfelor, ei reusesc sa insereze întreaga lor eshatologie; în mitul Circei ei închideau credintele lor despre reîncarnare; din Ares si din Afrodita, închisi împreuna sub plasa lui Hefaistos, vor face trupul si sufletul, înlantuiti unul de altul de catre demiurg.

Ei vor crea o retea de simboluri, uneori bizare, alteori sublime si pe care le-am accepta mai bucurosi daca ei n-ar încerca sa ne convinga ca Homer le-a vazut si le-a vrut... Insa pentru exegeza mistica, ca si pentru exegeza fizica sau morala, intentiile lui Homer sînt cît se poate de clare.

Acest al treilea curent de interpretare are un caracter net distinct de cele doua precedente. "Fizicienii" se legau mai ales de zeii epopeii, dizolvînd fara scrupule caracterul lor divin, schimbîndu-i în elemente materiale, în apa, în foc, în aer...

Neoplatonicienii sau neopitagoreicii (cele doua tendinte, vom avea ocazia sa notam acest lucru, se gasesc reunite de obicei într-una si aceeasi persoana) se leaga mai mult de problema sufletelor decît de cea a zeilor; ei vor face din Homer un spiritualist promotor al credintei în nemurire; 11 vor înalta atît de mult din aceasta lume "sensibila" în lumea ideilor pure, îl vor travesti cu atîta arta si ingenio-

itate încît va iesi din mîinile lor mai platonician decît PlatoA însusi.

Fara îndoiala, exegeza morala se ocupa si ea de sunet: dar nu sub acelasi unghi. Gautînd în poeme regulile de com­portare pentru omul care traieste pe pamînt, ea nu privea dincolo" ; ea nu considera sufletul decît din punct de vedere psihologic, pentru a-l analiza, psntru a stabili o ierarhie între diversele sale "potente"; ea cauta sa afle, în Homer, secretul bunului trai, însa doar pentru aceasta viata.

Pe neoplatonicieni îi intereseaza mai ales cealalta viata: soarta sufletelor înainte de sosirea lor pe pamînt si dupa plecarea lor departe de pamînt. Doar lumea cealalta e ade­varata, aceasta e doar o imagine fara consistenta.

Bine despartita de celelalte doua prin spiritul sau, exegeza mistica este de asemenea distincta în timp. Ea a înflorit în ultimele secole ale elenismului, cînd exegeza fizica nu mai avea mare vigoare, si a distrus de asemenea si exegeza morala.

Ea a putut mocni, ca un foc sub cenusa, în taina comu­nitatilor pitagoreice: dar nu o vedem aparînd la lumina înainte de Plutarh. Autorul Moraliilor ofera în unele tra­tate cîteva urme interesante. Insa abia în Numenius, în a doua jumatate a secolului al doilea al erei noastre, îsi va gasi adevaratul hierofant. Gronius, discipolul lui Numenius, va continua opera maestrului sau. In scoala lui Plotin, Porphi­rius (care a venit la Plotin în 263) este marele specialist al acestor comentarii "inspirate" si merge pe urmele celor doi pitagoreici. Trebuie apoi sa ajungem la Syrianus si la Produs, discipolul sau, pentru a vedea reaparînd curentul; Produs îl va urma, în acest domeniu, îndeaproape pe Sy­rianus ; el se preocupa mai mult de punerea de acord a nenu­maratelor sale triade cu divinitatile mitologiei antice decît de soarta sufletelor: el se ridica dealtfel, dupa cum vom vedea, împotriva "elucubratiilor" lui Numenius.

Marele curent a tîsnit, în definitiv, de la Numenius si se poate spune despre acest spirit original ca a fost unul din cei mai puternici fermenti ai misticii neoplatoniciene.

Numenius si discipolul sau Gronius, si Porphirius, care îi urmeaza pe amîndoi, trimit sufletele (chipurile, urmîndu-l pe Homer) în zodiac, în galaxie, facîndu-le sa calatoreasca prin cercurile planetare: va fi eshatologia cea mai curenta în neoplatonism.

Insa Plutarh, cu aproape un secol înaintea lui Numenius, s-a facut martorul, nu îndraznim sa spunem initiatorul, unei| alte eshatologii, care asaza sufletele, dupa moarte, în luna] si în soare, identificate cu Cîmpiile Elizee ale lui Homer.

Plutarh, Numenius: cele doua nume sînt pe drept aso-~. ciate de Origene. Cînd face aluzie la credintele paginilor» asupra sufletelor si la teoriile celor mai recenti filosofi în'] acest domeniu, el îi citeaza împreuna pe Plutarh din Chero-neea si pe pitagoricianul Numenius ^l.

si la unul si la celalalt, sufletul este alcatuit din materie astrala: pentru Numenius, este o stea care coboara de pe firmament si se încarca strabatînd sferele de efluvii din ce^J în ce mai dense; pentru Plutarh, cel putin pentru Plutarh din De fade, este un fragment de luna cu care se leaga spiri­tul, emanatie a soarelui.

Ne vom abandona si noi acestui val de misticism, care-l cuprinde pe batrînul Homer ca si pe toate celelalte, în aceste ultime secole ale elenismului.

Zeii, demonii, sufletele: trei scari de coborît sau de urcat. Le vom urca mai degraba, lasîndu-i pentru sfîrsit pe demoni si pe zei: este bine, spuneau cei vechi², sa termini cu zeii, ca într-o ielele. Aceasta teologie va fi de altfel scurta, caci istoria sufletelor ocupa locul cel mai întins în aceste mistere homerice.

Destin al sufletelor, citit prin transparenta în vechile mituri ale epopeii! Va trebui mai întîi sa ne convingem ca Homer stia ca sufletele sînt nemuritoare si ca se rînduia, alaturi de Platon si de Pitagora, printre marii întelepti care au propovaduit supravietuirea si nemurirea.

Iliada si Odiseea - mai ales Odiseea - sînt poemele sufletu­lui exilat pe acest pamînt, departe de patrie.

Odata elucidat sensul general al operei homerice, vom aborda exegeza celui mai bogat si mai extraordinar fragment al lui Homer: descrierea pesterii nimfelor în care poetul a ascuns, sub valul simbolurilor, viziunea sa despre univers si credintele sale eshatologice; vom vedea sufletele coborînd în grota obscura a lumii pentru a-si tese un trup, aceste suflete care vin din cerul înstelat si care urca prin cele doua porti ale tropicelor, Cancerul si Capricornul.

Dupa ce Numenius, Cronius si Porphirius ne vor initia i minunile pesterii din Ithaca - adevarat catehism sim­bolic în care vom afla esentialul - îi vom parasi pe acesti mistagogi pentru a urma alte carari, nu mai putin acciden-tate: vom reface cu alte calauze aceasta calatorie a sufletului, întrupat o vreme pe pamînt, apoi întorcîndu-se din nou în ceruri, pentru a reveni din nou sa se întrupeze.

Conditia sufletului este în aceasta lume aceea a unui prizonier venit dintr-o lume straina. Doua mituri homerice ne vor învata sa o întelegem: cel al lui Ulise, captiv semi-voluntar în insula lui Calypso; cel al Afroditei, înlantuita împreuna cu smgerosul Ares in plasa demiurgului Hepha-

istos.

Echilibrul, sau mai degraba armonia sufletului, este tot timpul amenintat în aceasta lume sensibila. Pentru a lupta împotriva tensiunilor sau slabirilor excesive, pitagoreicii îi ofera un remediu divin: muzica. Muzica îi va îngadui sa se puna în acord cu armonia lumilor, simbolizata de cîntecul Sirenelor homerice.

Unda se duce sufletul dupa ce îsi paraseste tovarasul de pe pamînt ? La locul pedepsei, în Tartar, sau în Cîmpiile Elizee. O exegeza al carei ecou s-a facut Plutarh, transporta în soare si in luna Cîmpiile Elizee homerice: vom face, deci, aceasta calatorie în soare si în luna împreuna cu filosoful din Cheroneea.

Sufletele, însa, dupa Platon si Pilagora, revin pe pamînt dupa un numar de secole, p?n'ru a renaste într-un trup. Homer nu a putut ignara acest fapt: el s-a tradus cu sigu­ranta într-unui sau altul din miturile sale. Circe silind sufle­tele tovarasilor lui Ulise sa treaca în trupuri de animale, este imaginea clarobscura a Naturii care reglementeaza ciclul reincarnarilor.

Odata circuitul terminat, dupa ce n3-am asigurat ca Homer nu a lasat nimic In umbra în ceea ce priveste viata sufletelor, despartite sau legate de un trup, ne vom ridica privirea catre turbulenta demonilor sau calmul zeilor platonici.

Demonii, acesti mediatori între uman si divin, vor servi un timp la rezolvarea problemei divinitatilor homerice. Plu­tarh si Maxim din Tyr identificau cu demonii pe acesti zei, a caror virtute ramînea cu mult în urma puterii.

In timp ce Porphirius insista în modelarea, pentr o ultima data, a figurilor panteonului stoic, Plotin începe integrare în profunzime a zeilor traditionali în teologia neo-J platonismului. Aceasta integrare va ii deplin realizata, trej secole mai tîrziu, de catre discipolul lui Syrianus, Produs] Parasind pe zei, eare sînt gîndire pura, vom i'i admisi la contemplarea realitatii supreme: Numerele, zeii prin excelenta ai pitagoreilor; Homer si unele dintre personajele sale ne vor prezenta acest model ideal al lucrurilor, a carut imagine degradata este universul, sensibil sau gînditor.