EXISTĂ TEMPLE!
Exista temple si eu am vazut unul. Era un templu fara forme de piatra, cu bolta din stele viclene si dintr-o luna învechita. Am vrut sa pipai cu mâna formele templului si n-am reusit. Atunci am pipait cu ochii si am simtit un cer cenusiu care coborâse acoperind jumatate din templu. Era ziua, o toamna zdrentuita, fluiera hâda printre coloane si nimeni n-o baga în seama. Am vazut acolo în mijlocul templului un altar parasit în care nu se mai aducea nici o jertfa.
M-am apropiat de coloanele care spuneau parca ceva. Am înteles ce cerea doar una singura: Sa mi se spovedeasca. Iar eu am devenit Marele Preot,- nevinovatul preot al întâmplarii -, am ascultat si am intrat chiar în templul acela, sufletul care cerea iertarea. Pe nesimtite însa am vazut ca încep sa devin o coloana. N-am vrut-o. M-am rupt cu ochii de iertarea mea si am iesit. A ramas toamna sa fluiere hâda. Pe poarta de iesire era însemnat un cuvânt. Au citit ochii mei si mi-au spus ca scria iubire. Descoperisem un nou templu, o continuare a celuilalt, în care eu, calator întârziat, ma plimbam cu pasi de scandare a vechilor poeme latine, apoi ma oprisem sa iert cuiva ceva. Pe haine îmi ramasesera zdrentele toamnei. În urechi aveam murmurul templului. Dar oamenii ma cred acolo ramasa coloana în templu. Ei nu cred ca am reusit sa scap.
- Voi, care ati ramas în templu, mirati-va cum de am reusit sa scap!
- Cred ca m-a chemat un vuiet, vuietul surd al sufletului meu care nu se vrea înlantuit. El vrea sa rataceasca în pasi de scandare a vechilor poeme latine prin toate templele.
Am soptit vorbe în templul iubirii. Daca cineva vrea sa le asculte, sa mearga la pomii dezgoliti ai toamnei. În vârfurile lor stau aninate vorbele spuse atunci, marturia trecerii mele, Exista temple! Acum o stiu. Da, sigur, nu toti le vad ci numai cei ai caror ochi le cauta.
As vrea sa le spun oamenilor sa se opreasca în temple. Ratacitorii ar pieri, iar sufletele lor n-ar fi coloane asa cum eram eu.
|
