Egiptului Antic.
(Materia ca "chezasie" a imortalitatii)
Pentru egipteni, Zeul care a creat lumea murise. Zeul acesta a fost Plath, el "a facut sa existe zeii". Trebuie sa precizam ca el a facut totul din propria substanta. Mai apoi zeii au patruns în corpurile lor vizibile, intrând "în fiecare fel de planta, în fiecare piatra, în toata argila, în orice lucru care creste din stratul sau (pe Pamânt), si în care se pot manifesta"14.
Cea mai potrivita forma în care se p 12112f59m oate materializa Zeul este, fara îndoiala, Faraonul - succesorul terestru al lui Osiris. Faraonul supravegheaza ordinea lucrurilor si contribuie la restabilirea conditiei primordiale a lui "Prima Oara", adica întoarcerea la Vârsta de Aur a omenirii, din care oamenii au cazut prin pacat. Deoarece ordinea sociala reprezinta un aspect al ordinii cosmice, regalitatea este considerata ca existând de la începutul lumii. Creatorul a fost primul Rege; el a transmis aceasta functie fiului si succesorului sau, primul Faraon15.
Opera Faraonului asigura stabilitatea cosmosului si a statului si prin urmare continuitatea vietii. Asa cum Ra în fiecare dimineata îl "alunga" pe sarpele Apophis, fara a reusi totusi sa-l nimiceasca; deoarece Haosul (Tenebrele) reprezinta virtualitatea, deci sunt indestructibile, tot asa si activitatea politica a faraonului repeta fapta lui Ra: el însusi îl "alunga" pe Apophis, altfel spus vegheaza ca lumea sa nu se întoarca în haos.
Vedem deci ca prima
si cea mai importanta "icoana" a Zeului Suprem este însusi
Faraonul. Faraonul "întrunea" toate calitatile si
virtutile, culminând cu cele de a fi nemuritor si atotputernic.
Desigur, faptul presupunea un puternic grad de idealizare, motiv pentru care "e
imposibil sa recunoastem trasaturile individuale ale
faraonilor dupa felul cum sunt înfatisati pe monumente
si în texte"16. Aceeasi tendinta spre impersonal se
constata si în reprezentarea zeilor. Cu exceptia lui Osiris
si
De altfel, tendinta spre idealizare reiesea din însasi credinta egiptenilor. De exemplu, "barbatul frumos va fi întotdeauna pictat cu un brun viril, iar femeia gratioasa pentru vesnicie, va fi colorata delicat într-un galben deschis... Zeiii, regii, mortii gloriosi sunt mai înalti decât celelalte personaje tocmai pentru a-si afirma si confirma puterea superioara"17. Nu în zadar picturile egiptene trebuiau sa fie colorate viu, "culoarea fiind un semn esential de identificare si legata de aspectul oricarei fapturi luminate18". De aceea si sculptura (ronde-bosse) se bucura de o mai mare popularitate, datorita posibilitatii de a surprinde si cea de a treia dimensiune, ceea ce nu realizase înca pictura egipteana.
Jean Yoyotte, rezumând parerea generala a cercetatorilor, afirma ca "arta lor era o "magie a formelor"19, nu în sensul metaforic sau metafizic atribuit acestei expresii de catre esteticienii moderni, ci în sensul cel mai concret. În conceptia lor, imaginile unei persoane sau ale unui obiect reproduc durabil si dedubleaza integral realitatea persoanei sau a obiectului: portretul e la fel de adevarat, la fel de viu ca si modelul, conform principiilor pe care se întemeiaza practica farmecelor. de asemenea, reprezentarea unui act repeta actul si îl va repeta atâta timp cât îi va dura imaginea. Ca atare, confectionarea de imagini a fost folosita la nevoie pentru a-i neutraliza pe vrajmasii zeilor, regilor si oamenilor... Spre a îngriji trupul zeilor protectori ai lumii se modeleaza idoli; spre a le da viata vesnica oamenilor li se ridica statui. Pentru ca activitatile ce însufletesc divinitatile si oamenii sa fie îndeplinite în veci, imaginile acestor activitati sunt desenate pe peretii templelor si ai capacelor mortuare"20.
Fiecare oras era
considerat un "Centru al Lumii" iar zeul sau si-l situa pe primul
plan. Cultul divin, se adresa statuii zeului pastrata în naosul
templului. Zilnic, oficiantul, dupa ce îndeplinea purificarea
rituala, se apropia de naos, spargea sigiliul de lut si
deschidea
Icoane ale zeilor sunt peste tot! Grâul, copacii, chiar si un ciob de argila, poate servi ca forma în care sa se manifeste zeul. Osiris, desi mort, continua sa traiasca ca sursa si temei al oricarei Creatii. Cuvintele lui suna amenintator: "Fie ca traiesc, fie ca mor, eu sunt Osiris! Eu patrund în tine si reapar dincolo de tine; pier în tine si cresc în tine... Zeii traiesc în mine pentru ca eu traiesc si cresc în grâul care îi sustine. Eu acopar pamântul; fie ca traiesc, fie ca mor, eu sunt Orzul, nu pot fi nimicit. Am patruns Ordinea... Am devenit Stapânul Ordinii... Rasar din trupul Ordinii..."21
Dar acelasi lucru se poate spune despre toti zeii. Toti par "la fel de atotputernici", crescând într-un fel unul din altul. si Ra, si Osiris, si Horus sunt atotputernici, dar totodata neavând puteri unul asupra altuia. Din competitie nu lipseste nici Faraon, care nu poate fi judecat de Osiris, fiind în acelasi timp toti trei deodata: el este si expresie (fiu) a lui Ra, ca initiator al statului, dar si Horus, deoarece succeda pe Faraonul decedat, precum Horus l-a mostenit pe Osiris. Dar el este si Osiris, si vom vedea mai târziu de ce.
Zeii se pot materializa în orice, pot lua orice forma. De exemplu, "crimanalul" Seth, dupa ce îl omoara pe Osiris, este transformat în barca si condamnat sa-si poarte victima pe Nil22. Chiar si Faraon, daca nu în viata aceasta, în cea viitoare cunoaste acest proces de metamorfozare. În drumul spre cer, sufletul Faraonului mort poate lua forma unei pasari - soim, bâtlan, gâsca salbatica (Pir. 461-463, 890-891, 913-1048), a unui scarabeu (366) sau a unei lacuste (890-891 etc.)23. Iata, deci si alte "icoane" posibile ale Faraonului.
Moartea, fiind vazuta ca o noua nastere, cu o renastere în lumea eterna a Stelelor, da nastere la un alt idol: Cerul - Zeita-Mama, (reprezentata sub forma unei vaci) care urmeaza sa-l "nasca" pe cel mort a doua oara pentru viata de veci. Conceptia implica ideea ca mortul, dupa renasterea sa celesta, era alaptat de aceasta vaca divina. Vom vedea cum credinta despre moarte va afecta ulterior cultul însusi al lui Faraon.
La sfârsitul celei de a VI-a dinastii, pe vremea Faraonului Pepi II, catre ~ 2200, Egiptul a fost grav zguduit de un razboi civil. Criza politica si economica trezeste suspiciuni la adresa Faraonului. Deoarece Faraonul era considerat ca detinator al puterii absolute nu doar asupra ordinii comunitatii, ci si a celei cosmice, asupra fenomenelor naturale, el este învinuit de actiuni rauvoitoare constiente îndreptate împotriva poporului sau. Poporul se revolta. Apar primele scrieri "nonconformiste", care ataca religia traditionala. În una din ele, Faraonul este condamnat pe fata: "Autoritatea si justitia sunt cu tine; dar pretutindeni în tara tu instalezi confuzia si zgomotul certurilor... Totul arata ca actele tale au creat aceasta situatie si ca ai proferat minciuni"24. Cultul lui Faraon este puternic zdruncinat, pentru prima data are loc demitizarea si "umanizarea" lui. Unul din regii acelei perioade ajunge pâna la a-si recunoaste cu umilinta pacatele. Într-un tratat compus pentru fiul sau, el scrie ca nenorocirile tarii "au avut loc din cauza faptelor mele, si am luat cunostinta (de raul pe care l-am facut) numai dupa ce l-am savârsit!" Sfaturile regelui pocait sunt impresionante, ducându-ne cu gândul la Decalog: "Actioneaza astfel încât monumentul tau sa dureze prin dragostea pentru tine... Iubeste întreaga lume! Consoleaza-l pe cel ce plânge; nu urgisi vaduva. Nu despuia pe nimeni de averea tatalui sau... Nu strica mormântul altuia... Nu pedepsi pe nedrept. Nu ucide!... etc."25.
Dar "reforma" nu se opreste aici. Nobilii încep sa-si recopie pe sarcofagele lor Textele Piramidelor, redactate exclusiv pentru faraoni. Faptul va duce la devalorizarea religioasa a mortii. Din cauza saraciei, mormintele au ajuns sa fie jefuite: "Regele a fost luat de saraci. Iata cel care fusese înmormântat ca un soim (divin), zace acum pe un simplu dric..."26 Misterul impenetrabil al mortii este bagatelizat, lasând loc hedonismului: "Nimeni nu se întoarce de dincolo, ca sa ne povesteasca cum o duc ei, sa ne spuna de ce au nevoie, sa ne linisteasca inimile pâna când vom lua si noi calea catre locul în care ei s-au dus... Da urmare dorintei tale, atâta timp cât vei trai... Nu-ti lasa inima sa tânjeasca"27.
Aceasta stare grea se agraveaza odata cu invazia hikosilor (~ 1674), dusmani de temut, datorita armelor lor avansate. Cuceritorii au importat si anumiti zei sirieni, în primul rând pe Baal si Ţesub, pe care i-au identificat cu Seth. Promovarea la rangul suprem a ucigasului lui Osiris constituia o grea umilire pentru egipteni. Cu timpul, Egiptul va fi nevoit sa aprobe si alti zei, gasindu-le echivalenti în religia egipteana, evoluând într-un sincretism religios si cosmopolitism inadmisibil pâna atunci. Încrederea egiptenilor într-o pozitie privilegiata, predeterminata de zei, a fost grav afectata.
Ocupatia hikosilor a durat 22 de ani. Treptat însa egiptenii au învatat sa mânuiasca armele cuceritorilor si se razbuna cu succes. Pentru a stinge sentimentul de nesiguranta al populatiei, si pentru a face Egiptul invulnerabil la atacurile externe, Tutmosis III întreprinde o serie de cuceriri, care au dus la ceea ce se va chema Imperiul Nou. Urmarile conducerii soacrei sale, Hatsepsut, care vreme de 22 de ani a profesat expansiunea culturala si comerciala, în locul razboaielor de cucerire, s-au facut simtite. Nu doar divinitatile straine a ajuns sa fie tolerate de egipteni si asimilate zeitatilor nationale, dar si zeii egipteni încep sa fie adorati în tarile straine. Amon-Ra devine un zeu universal.
Zeul solar este restabilit în rangul întâi, dar nu fara concursul celorlalti zei. Aceasta usureaza atât sincretismul religios, cât si pozitia Faraonului. Zeii au fost "pusi" sa conduca într-un mod mai direct statul. Aceasta însemna ca Amon-Ra îsi comunica sfaturile prin intermediul corpului sacerdotal. Marele Preot al lui Amon a câstigat o autoritate care-l situa imediat dupa Faraon.
Vrând sa scape de sub dominatia Marelui Preot, Akhenaton (1375~1350), realizeaza ceea ce s-a numit "Revolutia de la Amara", adica promovarea lui Aton, discul solar, - lumina divina - ca unic zeu suprem, în locul lui Amon. Faraon îsi schimba numele ("Amon este multumit") în Akh-en-Aton ("Cel care îl slujeste pe Aton"). Totodata, el abandoneaza Teba, "orasul lui Amon" si cladeste un altul numit Akhetaton. Spre deosebire de sanctuarele lui Amon, care erau acoperite, acelea ale lui Aton erau descoperite, ca Soarele sa poate fi admirat în toata splendoarea sa. Pe lânga alte inovatii, Akhenaton, acest Faraon bolnavicios si aproape diform, care urma sa moara tânar, încurajeaza în artele figurative naturalismul, pentru prima oara limbajul popular este introdus în inscriptiile regale. În afara de aceasta, liberalul suveran renunta la conventionalismul rigid impus de eticheta, lasând sa domneasca spontaneitatea si firescul în relatiile cu membrii familiei.
Akhenaton nu doar ca îl repune pe Aton în rangul de Zeu Suprem, ci îi înlatura totodata pe toti ceilalti zei. Asistam la întronarea unui oarecare "monoteism". Aton este numit "unic Dumnezeu, în afara caruia nu este altul"28. El este Creator si supraveghetor a toate, "el le-a pus pe toate la locurile lor, având grija de nevoile lor". Aton, Zeul Suprem, identificat cu discul solar, sursa universala a vietii, era reprezentat cu raze care se termin au prin niste mâini aducînd credinciosilor simbolul vietii (ankh-ul). Potrivit expresiilor religioase egiptene, razele sale "saruta toate tarile"29.
Cu toate acestea, trebuie sa remarcam ca Aton, "singurul zeu, în afara caruia nu exista altul", nu era chiar singur. Akhenaton continua sa fie adorat ca o divinitate, deci erau cel putin doi zei.
Reforma lui Akhenaton a fost data uitarii degraba dupa moartea acestuia. Însa de acum încolo cosmogoniile traditionale ale Egiptului îsi pierd din stabilitate. Teologii Imperiului Nou insista asupra complementaritatii zeilor opusi, si chiar antagonici. Vom indentifica în aceasta "noua religie" a egiptenilor ceea ce în Taoism se va exprima prin binomul Yin-Yang. La egipteni cele doua poluri antagonice, dar care se completeaza reciproc în chip armonios sîn Ra, zeul solar - manifest; si Osiris, zeul tenebrelor - latent; respectiv Stapânul Vietii si Stapânul Mortii. Imperiul Nou este postulatul dublului proces al osirizarii lui Ra si al solarizarii lui Osiris, hranit de convingerea ca acest dublu proces reveleaza semnificatia secreta a existentei umane, si anume complementaritatea între viata si moarte.
Ra este numit "Unul-adunat-împreuna"; el este reprezentat sub forma lui Osiris mumie, purtând coroana Egiptului de Sus. Osiris este patruns de spiritul lui Ra, iar identificare dintre cei doi zei se împlineste în persoana faraonului mort. Dupa procesul de osirizare, Regele reînvie ca un tânar Ra.
Aceasta este si cea mai expresiva "icoana" a Egiptului Antic- trupul faraonului mort. Dupa cum Osiris asasinat (faraonul decedat), asigura prosperitatea regatului condus de catre fiul sau Horus (care îl "trezeste", pe tatal sau Osiris, razbunându-l, si îsi recapata drepturile de mostenitor), tot asa Faraon continua sa conduca pe supusii sai în lumea de dincolo: "Îti deschizi locul tau în cer printre Stelele din Cer, caci tu esti o stea... Te uiti peste umarul lui Osiris - (judecatorul mortilor, caruia Faraon nu i se supunea) -, comanzi celor decedati, te tii departe de dânsii, nu esti din ai lor"30. "Ra-Atum nu te da lui Osiris, care nu-ti judeca inima si nu are putere asupra inimii tale..."31 Coborând în lumea cealalta Regele devine echivalentul binomului Osiris-Ra.
|
