Etnie si confesiune in bazinul superior al Crasnei la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea

Etnie si confesiune în bazinul superior al Crasnei la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea

Cercetarea noastra îsi propune surprinderea structurilor etnice si a dinamicii acestor structuri, în a doua parte a secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea, în bazinul superior al Vaii Crasnei, adica în zona situata în partea de nord-vest a Muntilor Meses, în depresiunea simleului, dar urmareste si situatia etnico-confesionala în localitatile situate la iesirea Crasnei din judetul Salaj, respectiv, Giurtelecu simleului, Maieriste, Bobota, si Dersida. Pe de alta parte, pe baza unui studiu de caz pe orasul simleu Silvaniei vom aborda si analiza casatoriilor interetnice si interconfesionale, ca important mecanism sociologic de schimbare a volumului demografic al unor comunitati confesionale si grupuri etnice. În opinia noastra, casatoria interetnica sau interconfesionala reprezinta unul dintre cele mai importante mecanisme de schimbare a structurilor etnice si confesionale. Ea este legata atât de mecanismele de dominatie culturala cât si a celor de dominatie politica, prin intermediul sistemelor de valorizare sociala a grupurilor etnice si religioase.

Depresiunea Simleului este o importanta punga demografica aflata la poalele Muntilor Meses. Înca documentele medievale pun în evidenta numarul mare de localitati din aceasta zona a bazinului superior al Crasnei. Dimpotriva, aceleasi documente arata ca la iesirea Crasnei înspre câmpie, în zona sudica a actualului judet Satu Mare, numarul localitatilor se împutineaza, atestarile documentare vechi, din secolele al XIII-lea si al XIV-lea fiind mai rare. Aceasta constatare reconfirma vechea teorie a geografiei umane si sociologiei românesti privind functia socializatoare si de intensa locuire a zonelor subcarpatice, fie ca este vorba despre centura continua de asezari din Muntenia si Oltenia subcarpatica, fie ca este vorba de depresiunile moldovenesti sau depresiunile subcarpatice de pe versantul vestic si nord-vestic al Muntilor Apuseni (depresiunea Zarandului, cea a Beiusului) sau de Ţara Fagarasului, Ţara Hategului, Maramures sau Ţara Oasului. Pe de alta parte, analiza structurilor etnice ale localitatilor de pe Valea Crasnei indica faptul ca zona joasa, de lunca si de câmpie, mai expusa proceselor de infiltrare etnica a unor elemente alogene venite dinspre vest, este compusa din mozaicuri etnice, mai mult sau mai putin pronuntate, în timp ce zona montana si colinara are un pronuntat caracter românesc.

Înainte de prezentarea localitatilor care vor forma obiectul cercetarii, trebuie reamintit faptul ca prima lor atestare documentara, care a fost conservata în documentele medievale, nu indica faptul ca localitatea a fost înfiintata în acel moment ci, de obicei, aceste prime consemnari indica fenomenul de cadere în aservirea feudala maghiara a localitatii respective. De aceea, analiza cartografica a primelor atestari documentare poate constitui o importanta metoda de surprindere a directiilor de infiltrare ale feudalitatii maghiare în Transilvania si Partile Vestice si luarea în stapânire efectiva de tip economico-feudal a localitatilor aflate în calea acestei patrunderi. Nu întâmplator, satele din bazinul superior al Crasnei sunt atestate documentar, în cea mai mare parte a lor, în secolele al XIII-lea si al XIV-lea, ceea ce arata ca ele s-au aflat în prima linie pe directia de patrundere a feudalitatii maghiare înspre Transilvania. Aceasta patrundere are loc pentru prima data la încep 121w228b utul secolului al X-lea si s-a realizat prin campania militara descrisa si în Cronica notarului Anonymus. Faptele ungurilor, (vezi Gesta Hungarorum, Ed. Româneasca, cu traducerea si comentariul lui Paul Lazar Tonciulescu, Ed. Miracol, Bucuresti, 1996). Patrunderea spre tinuturile de margine ale Câmpiei de Vest se realizeaza prin zona Careiului, pe doua coloane, una venind prin zona ceva mai înalta si nisipoasa a dealurilor Nirului, pe la sud de marea balta a Ecedului, iar cealalta, urcând pe Tisa, pâna aproape de confluenta cu Somesul, înainteaza apoi spre rasarit prin stânga Somesului, pâna în zona Berveniului de unde o ia spre Satu Mare care dupa un asediu de trei zile este cucerit. De aici se va înainta spre sud-est spre Muntii Meses, realizând jonctiunea cu prima coloana cea venita din zona Careiului, foarte posibil pe Valea Crasnei, iar de la Sarmasag, pe Valea Zalaului. De altfel si trupa care a cucerit cetatea Satu Mare va patrunde pe Valea Crasnei si apoi, fara îndoiala, de la Sarmasag, pe Valea Zalaului. Se pare deci ca prima patrundere maghiara spre Transilvania se realizeaza tocmai pe acest culoar de nord-vest al vailor Crasnei si Zalaului, iar Muntii Meses vor constitui o perioada de timp frontiera dintre Transilvania, în care se fac incursiuni militare, dar nu este înca cucerita si regatul Ungariei. Dar iata cum se descrie în Gesta Hungarorum aceasta prima incursiune militara maghiara înspre Muntii Meses:

"Szabolcs si sotii au împartit trupa în doua, urmând ca o parte sa înainteze de-a lungul Somesului, iar cealalta parte prin Nyirség (regiunea Nirului, care este teritoriul de la vest de Carei, pâna la Debretin si Niregyh za, o zona cu pamânt nisipos, brazdat de dune de nisip si cu o vegetatie arboricola de mestecanis).

Szabolcs si Tas, tatal lui Lel, au pornit cu jumatatea trupei pe Valea Tisei si supunând pretutindeni popoarele, au ajuns în regiunea Somesului, pâna la locul ce se numeste «Cetatea de Lut» ( Sárvár-probabil în zona Berveniului, unde se gaseste o urma a unei cetati de pamânt, numita de localnici Sárvár, dar este posibil ca sa fie totusi ceva mai la nord cetatea mentionata în cronica). Pe acest loc, mai jos de mlastini, Tas, tatal lui Lel, cu ajutorul poporului adunat a tras un sant mare si a construit o foarte puternica cetate de pamânt, care demult s-a numit cetatea lui Tas, dar azi se numeste «Cetatea de lut». Luând apoi ostatici fiii locuitorilor, s-a îndepartat de cetatea încarcata cu paznici. Szabolcs si Tas, plecând de aici, au ajuns la cetatea Satmarului, pe care dupa un asediu crâncen de trei zile au ocupat-o. Intrând în a patra zi în cetate, încatusând pe soldatii lui Menumorut, pe care i-au putut prinde, i-au aruncat în fundul urâtelor temnite si luând de ostatici fiii locuitorilor, s-au îndepartat de cetatea încarcata cu paza. Dupa aceea si-au continuat drumul spre portile Mesesului (n. n. asa numita Poarta Meseseana este o trecatoare din nordul Muntilor Meses, în imediata apropiere a Zalaului, una dintre caile cele mai folosite de trecere dinspre tinuturile vestice spre Transilvania. Aceasta zona, situata în apropierea fostei capitale a Daciei Porolissensis, datorita importantei sale strategice, a fost fortificata înca de romani).

Tuhutum si fiul sau Horca, calarind prin Nyirség, au supus populatia numeroasa ce locuia între padurile Nyrség si Hómosóér (Jerul de astazi) si astfel înaintând au ajuns pâna la Zalau. Nimeni nu le-a stat în cale deoarece Menumorut si soldatii lui nu au avut curajul sa ia lupta cu ei, retragându-se la apararea liniei Crisului. Atunci Tuhutum si fiul, Horca s-au dus în regiunea Mesesului la Szabolcs si Tas". Lucrarea din care redau acest fragment este facuta de I. German, în lucrarea despre plasa Carei si este la rândul ei o traducere dupa un autor maghiar, care la rândul lui îl traduce din latina pe Anonymus, Bagossy Bertalan cu lucrarea sa Szatmárvármegye tőrténete-Monografia judetului Satu Mare, p. 412. Gesta Hungarorum povesteste în continuare ce s-a întâmplat dupa cucerirea zonei de la nord-vest de Muntii Meses. Se povesteste despre prima incursiune în Transilvania, incursiune care se produce prin Poarta Meseseana, ce nu va fi blocata la timp de catre români. Urmeaza apoi lupta de pe râul Almas cu armata româneasca a lui Gelu si urmarirea acestui cneaz si uciderea lui, dupa care este atacata si cucerita cetatea Bihariei, dupa un asediu de 12 zile, spune cronica maghiara. Cnezatul lui Menumorut intra sub stapânire maghiara, ca si întreaga zona de la vestul liniei Muntilor Apuseni. Se pare însa ca aceasta stapânire este mai mult nominala fara implicatii asupra structurilor economice ale zonei. De abia la începutul secolului al XIII-lea sunt mentionate procesele de aservire feudala efectiva pentru satele zonei de la vest de Muntii Meses, inclusiv pentru satele din bazinul superior al Crasnei, care fac obiectul cercetarii noastre.

Dar iata aceste localitati si câteva mentiuni despre atestarile lor documentare:

Bobota, este atestata documentar pentru prima oara, în documente care ne-au parvenit pâna la noi, în 1213 sub forma villa Babut (Suciu, p. 85). La 1471 apare, surprinzator, sub denumirea de Babuk Telek, adica proprietatea lui Babuk. De multe ori în Transilvania atribuirea denumirii unei localitati va fi facuta sub aceasta forma în documentele medievale, în sensul desemnarii unui sat ca fiind proprietatea unei anumite persoane. Mecanismul de atribuire a numelui unui sat pe baza ipoteticului stramos eponim, atât de raspândit pentru Moldova si Muntenia, dar, si pentru românii din Transilvania, este substituit, în ideologia regalo-feudala maghiara printr-un nou mecanism de logica legitimista, acela de atribuire a numelui pe baza unei proprietati feudale. Este evident ca si în acest caz mecanismul de atribuire dezvaluie o ideologie fictiva, satele, de obicei fiind mult mai vechi decât momentul luarii lor în stapânire de catre un nobil apartinând stapânirii maghiare si chiar acest nobil poate sa fie unul inventat post-festum dintr-o necesitate de logica interna a ideologiei cancelariei regale. O alta observatie care se poate face este aceea ca în primele atribuiri de multe ori transpare evident, chiar sub învelisul maghiarizant, numele curat românesc (sau câteodata slav), ca apoi acest nume românesc sa se estompeze în mentionarile succesive de-a lungul secolelor, ca apoi sa irupa la suprafata prin anul 1850, atunci când la recensamânt, austriecii, cu meticulozitatea lor recunoscuta, au încercat sa transcrie cât mai fidel numele localitatii, asa cum îl spuneau localnicii si nu cum era el înregistrat sub forme maghiarizante de-a lungul timpului. Credem ca o localitate cum este Bobota s-a aflat pe axul central de strapungere economico-militara a regalitatii maghiare asupra Transilvaniei. Aproape toate localitatile aflate pe acest ax îsi dateaza primele atribuiri documentare în secolul al XIII-lea. Credem, de asemenea, ca feudalitatea maghiara în patrunderea ei spre Transilvania a urmarit, în primul rând, aservirea marilor pungi demografice reprezentate de zonele de intensa locuire subcarpatica. O asemenea zona este reprezentata de depresiunea simleului unde atestarile de sate prin cancelariile nobiliare sau episcopesti maghiare provin din secolul al XIII-lea, ceea ce arata ca feudalitatea maghiara se instaleaza de timpuriu aici, atacând apoi zonele de peste muntele Meses.

Badacinul, consemnat documentar tot la 1213, când sunt luate sub stapânire feudala maghiara cele mai multe sate din zona, sub numele de villa Botocun, arata expansiunea maghiara într-o zona extrem de interesanta arheologic si etnologic, reprezentata de vechea linie dacica a asezarilor de înaltime adapostite de Magura simleului (Sici, Badacin, Ilisua, Lompirt). Consemnat sub diverse calchieri lingvistice, Badaczon-1461, Badachon-1475, austriecii, la 1854, îi vor reproduce numele adevarat, Badacin; în versiune maghiara citindu-se aproape ca în varianta româneasca, Badacson.

Banisorul, ca si Banul, sunt atestate documentar tot la 1213, sub forma villa Bantheluke (Suciu, p. 64), evident iarasi de la maghiarul telek, adica proprietate, mosie. La 1341 un alt document medieval confirma caracterul românesc al localitatii "possessio olachalis", ceea ce arata faptul ca potrivit dreptului cutumiar feudal se recunoaste caracterul românesc al hotarelor ca fiind în posesie româneasca, iar potrivit vechilor uzante indica faptul ca o proprietate sateasca se transforma, prin cucerire feudala, în uzufruct. Intrarea unei localitati în sistemul de aservire feudala maghiara nu înseamna decât înlocuirea unui drept de proprietate în unul de uzufruct, fara consecinte majore în planul demografic, în sensul unor stramutari de populatii sau deposedare absoluta de pamânt a vechilor sate. În alte cazuri, se pare ca unele sate intra dintr-un sistem nobiliar românesc în unul maghiar, prin aceasta nu se produce decât o schimbare a stapânului nominal, fara consecinte majore imediate în planul servitutiilor feudale, dovada fiind faptul ca multe zone din Transilvania, Maramures sau Partile Vestice vor conserva, în continuare vechile dari feudale românesti. Existenta quinquagesimei, conservata si în perioada feudalitatii timpurii maghiare, care este considerata si în actele cancelariilor maghiare ca o dare tipic româneaca, indica faptul ca feudalismul maghiar de cucerire s-a suprapus peste un feudalism mai vechi, românesc, care avea propriul lui sistem de dari, conservate apoi de feudalitatea maghiara. Atât în Maramures, cât si în Ţinutul Secuiesc documentele maghiare timpurii, de imediat dupa cucerirea maghiara, indica existenta darii românesti a quinquegesimei. Din pacate însa, pentru zona Partilor vestice, inclusiv a Salajului nu exista înca cercetari privind feudalismul timpuriu maghiar si feudalismul românesc premaghiar. Cercetarile lui Radu Popa pe Maramuresul apropiat si analogiile proceselor de aservire, ne fac sa banuim ca si în Salaj infiltrarea prin cucerire a feudalitatii maghiare are loc prin dislocarea unor institutii politico-feudale românesti. Diferentele dintre Salaj si Maramures apar în ceea ce priveste perioada infiltrarii. Daca în Maramures, pentru secolul al XIII-lea se consemneaza cu certitudine structuri feudale înca românesti de tip cânezal, cum este cânezatul de Mara cu centrul la Giulesti sau cel de Iza, cu centrul la Cuhea, aflate apoi înca si în secolul al XIV-lea în lupta cu regalitatea maghiara, pentru zona bazinului superior al Tisei si Izei, documentele feudale arata clar ca feudalitatea maghiara ajunse deja în Salaj la începutul secolului al XIII-lea si luase sub stapânire efectiva satele din zona. Existenta precis stipulata prin cancelarii a posesiunilor valahe din zona ne face sa banuim vechi drepturi cutumiare românesti premaghiare. Or, se stie ca, de obicei, scoaterea la suprafata istoriei a unor asemenea drepturi are loc, de obicei, atunci când satele se confrunta cu sisteme exterioare de aservire, indiferent de ce origine.

Refenind la localitatea Ban, se pare ca în acea perioada nu exista decât o singura localitate, Banul, din care se desprinde, apoi, prin roire demografica, Banisorul. Austriecii îl consemneraza la 1850 sub forma Banyisora, iar la 1854, sub forma curat româneasca, Banisor, în timp ce Banul este consemnat documentar de austrieci, la 1850, sub denumirea de Banu din Szusz, iar la 1854, sub forma Banu de Sus. Credem ca în acest caz, ca în atâtea alte rânduri, în mecanismul românesc de atribuire a numelui, diminutivarea indica roirea din satul matca. În legatura cu originea numelui, chestiunea este extrem de interesanta si în acelasi timp, incitanta. Daca ar fi sa ne luam dupa Dictionarul Explicativ al Limbii Române, ban înseamna "guvernator al unei regiuni de granita în Ungaria feudala. Mare dregator în Ţara Româneasca în secolul al XV-lea. Boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. În Muntenia, cel mai înalt rang boieresc". Etimologic, este considerat ca provenind din maghiara-bán. Uitându-ne însa în dictionarul limbii maghiare este curios faptul ca cercetatorii maghiari nu-l considera un maghiarism autentic ci un termen de autoritate care intra în maghiara pe filiera sârbo-croata, iar sârbo-croatii au preluat termenul de la avarii care s-au asezat în Câmpia Panonica. În fapt dictionarul maghiar îi atribuie o origine turco-avara. Termenul exista însa si în alte limbi europene, cum ar fi franceza, ceea ce face discutabila originea lui turco-avara. Ipoteza unui posibil centru de autoritate feudala româneasca pentru satele zonei nu poate fi de neglijat, însa deocamdata ea este totalmente lipsita de consistenta faptica.

Ceheiul, este o localitate asezata în apropierea Simleului Silvaniei, la poalele Magurii simleului. Ceheiul este atestat la 1259 sub forma "terra Chechy" (C. Suciu, p.30). La 1850 apare în recensamântul austriac sub forma Csehi.

Cizerul este mentionat la 1219 sub forma "terra Cesar"(Suciu, 154), probabil o latinizare excesiva a numelui, deoarece peste scurta vreme, într-un document din 1329 este mentionat sub o forma foarte apropiata de cea actuala, Chyzer. Localitate importanta la Poalele Mesesului, pe drumul care face legatura peste munte cu valea Crisului Repede, Cizerul este consemnat ca un sat românesc, "villa olakalis Chyzer vocata", într-un document din 1341 (Suciu, 154).

Crasna este o importanta localitate din centrul depresiunii simleului. Este evidenta originea slava a numelui. Se pare ca aici a existat o importanta cetate maghiara timpurie, localitatea fiind mentionata la 1214 cu numele de Crazna, iar apoi, la 1259, apare mentiunea despre cetate "terra castri Crasna" sau Crasnavár (vár însemnând în maghiara cetate). Primele mentiuni arata ca localitatea apartine de Capitlul catolic de Oradea, apoi din 1445 de domeniul cetatii simleului, iar din 1590 de domeniul feudal al cetatii Valcaului. Interesanta este si o denumire germanizanta a localitatii, Krasmarkt, asemenea mark-uri mai aparând în regiune, în zone strategice, cum ar fi cea de la iesirea Barcaului dintre dealuri, unde exista satul Marca (si cu cetate dacica, ceea ce arata importanta strategica a locului), de asemenea pentru Zalau este semnalata o germanizare de acelasi tip si acest oras având o importanta strategica exceptionala prin asezarea sa la poalele Mesesului, în apropierea Portii Mesesene, una dintre principalele cai de acces dinspre nord-vest-înspre Transilvania. Aparitia acestor "mark"-uri, fara îndoiala termenul fiind preluat de catre maghiari de la germani, indica existenta unor avanposturi înaintate ale maghiarilor care la începutul expansiunii lor înspre Transilvania vor controla punctele strategice de la vest de Muntii Meses, aflate pe ruta acestei expansiuni.

Dersida, este atestata la 1349, sub forma Derszida, iar Maieriste la 1351 sub numele de Hydueg, a carui posibile semnificatii ne scapa. La 1850, Maieriste apare sub numele de Hidyg (forma care s-a pastrat pâna târziu, în perioada comunista)(Suciu, p.382). Tot lânga aceste sate se gaseste si Giurtelecul, atestat la 1351, sub forma Gyurgteluke, iarasi o încercare de a asocia un sat unei proprietati.

O evolutie interesanta în documentele medievale o are numele satului Horoatu Crasnei. Atestat la 1270 sub forma "terra Huruath", numele satului reapare la 1353 sub forma Horvath, apoi pe la 1760 sub forma Kraszna Horvathi (Suciu, 295, I). Horvath însemnând în maghiara "croat", credem ca s-a încercat aici o apropiere între vechiul "huruath" si croat (horvath). E îndoielnica însa aceasta asociere, se pare ca un vechi nume românesc a fost treptat înlocuit cu un termen maghiar cu o semnificatie precisa, între cele doua cuvinte existând similitudini fonetice. O alta evolutie interesanta a numelui o prezinta cazul satului Hurez. El este atestat documentar la 1481, printr-un document prin care satul este dat în proprietatea nobiliara a lui Losonczi Banfi Mihály. Specificul românesc al localitatii este mentionat în document "villa olachalis" (Suciu, 298, I). Mai neobisnuita este denumirea localitatii asa cum este ea consemnata: Bogolyfalwa. La 1492 apare sub numele de Bogolh za, denumire care se mentine de-a lungul secolelor si pe care o consemneaza si austriecii la 1854. În mod aproape surprinzator însa, alaturi de denumirea maghiara va aparea la suprafata, consemnata de austrieci, denumirea româneasca a localitatii, care s-a mentinut camuflata de-a lungul a sute de ani: Huhurez. În maghiara "bogoly" înseamna chiar "huhurez", deci documentele maghiare nu fac decât sa traduca în ungureste denumirea localitatii, existând în acest caz un paralelism toponimic cu aceeasi semnificatie, însa denumirea româneasca fiind camuflata, pâna la 1854.

Huseniul, cunoscut de populatia din zona sub vechea denumire de Husasau, este atestat la 1341 (Suciu, 298, I), ca sat ce apartine de domeniul feudal al cetatii Valcaului. Denumirea sub care este consemnat este cea de Huzyazo, iar la 1850 Hosszuszeu si la 1854, Hosszuaszo si Hususau. Desi este o simpla ipoteza, poate ca în vechea denumire asa cum a fost ea consemnata la 1341, se întrezareste un cuvânt românesc: yazo-iazul, denumire care mai apare pentru un sat din zona, satul Iaz. Este, desigur, o simpla ipoteza.

Meseseniul de Jos si Meseseniul de Sus reprezinta un interesant dublet de sate, care pâna în 1964 au avut denumirea de Catelul Unguresc si respectiv, Catelul Românesc (sau Catalul si Catalusa, nume evident latine). Asa cum le arata vechile nume, Meseseniul de Sus este românesc, în timp ce Meseseniul de Jos este un sat mixt, maghiaro-român. Meseseniul de Sus este atestat mai timpuriu decât Meseseniul de Jos, fapt care ridica noi probleme de interpretare. Se pare ca Meseseniul de Jos este un sat mai nou, rezultat în urma asezarii unui grup de populatii române si maghiare pe pamânturile unui domeniu feudal, oricum daca el ar fi existat la 1213, atunci când este atestat Meseseniul de Sus, el ar fi fost, fara îndoiala, consemnat. În privinta denumirii sub care apare mentionat Meseseniul de Sus la 1213, aceasta este de Kechel, la 1217, Cocil, iar un document din 1341 îi mentioneaza specificul românesc "villa olakalis Fulkechel" (Suciu, p. 392, I). Meseseniul de Jos, atestat documentar la 1341, sub denumirea de Kezel, apoi la 1345, poss. Kecel, va aparea în 1760 sub denumirea de Magyar-Ketzel, în timp ce Meseseniul de Sus este numit înca de la 1471 Olahkechel (Suciu, p. 392, I). Oricum este interesanta aceasta supravietuire a unui cuvânt românesc, de origine latina, chiar într-o forma maghiarizata, pentru denumirea unui sat cu o importanta populatie maghiara.

Maladia, este atestata documentar la 1259, "terra Maledei", iar Moiadul, o mica localitate de la confluenta Crasnei cu râul Zalau, la 1246, sub numele Mayad.

Fara a mai intra în posibile interpretari etimologice, iata celelalte localitati pe care le-am luat în analiza si atestarea lor documentara:

ónyi. Este, spre exemplu, cazul românilor din Secuime, unde în procesul de maghiarizare elementul care a fost primul afectat este limba. "Daca limba oficiala (prima conditie si treapta pe calea maghiarizarii) se impunea «minoritarilor» oarecum automat, de la sine si destul de rapid dintr-o generatie la alta, ca o consecinta a necesitatilor practice din viata politica-sociala (administratia, armata, scoala, procesul social de productie, comertul, circulatia etc.), mai ales si intens în mediul urban si în teritoriile unde populatia maghiarofona era majoritara,- înlocuirea antroponimelor nationale si a constiintei despre obârsia etnica (ce persista în chip firesc mai mult decât idiomul cotidian), ca si a confesiunii (religia), a durat ceva mai mult" (I. I. Russu, p. 29). Am putea spune ca maghiarizarea, în special cea desfasurata la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea a atins, acolo unde s-a produs (în primul rând în zonele urbane, în Secuime si în Câmpia de Vest) niveluri diferite zonal si local:

âna la pierderea treptata a acesteia, care nu se mai transmite de la o generatie la alta, lipsind atât agentul de transmitere (familia-care este purtatoarea altei limbi, scoala, biserica), cât si nevoia sociala a folosirii ei ca limba de comunicare. În acest caz, declararea limbii maghiare ca limba materna, la recensamintele de la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul celui de-al XX-lea, devine fenomen de masa. Este situatia care s-a produs în zonele svabesti, în unele zone cu populatie slovaceasca, dar si în cazul unor comunitati românesti din Secuime si din zonele de câmpie, în special din judetele Satu Mare si Bihor. De asemenea, fenomenul este caracteristic pentru românii din spatiile urbane. Doua institutii par fundamentale în reusita acestui proces: scoala în limba maghiara si ritualul religios, desfasurat în aceeasi limba. Acolo unde aceste institutii au functionat, maghiarizarea era extrem de accelerata. Un asemenea fenomen s-a produs în unele localitati ale Câmpiei de Vest, în care numai religia si antroponimele mai amintesc de foste populatii românesti asimiliate lingvistic si identitar maghiarilor. De altfel, tocmai pentru a sprijini acest proces, la 1912 se va înfiinta Episcopia greco-catolica de Hajdudorog, "cu menirea în primul rând de a sustine maghiarizarea românilor «.sa-i învete ungureste», cum preciza între altii primul episcop al eparhiei St. Miklossy. Cine poate sa vorbeasca maghiara este apoi trecut în registrul starii civile si în tabelele statistice ca ungur" (I. I. Russu, op. cit. p. 28). În zona de nord-vest a României, în secolul al XIX-lea si începutul celui de-al XX-lea, maghiarizarea la nivel comunitar, în unele localitati, va atinge acest nivel al pierderii limbii materne si al mutatiei identitare, dar al pastrarii apartenentei religioase, în cazul românilor, a religiei greco-catolice sau, mai putin, a celei ortodoxe, populatia ortodoxa fiind în aceasta zona, numeric, foarte redusa. În paralel, în unele cazuri, desi s-a pierdut identitatea lingvistica s-a mentinut pe lânga identitatea religioasa si constiinta apartenentei la etnia româna. Ca si în Secuime, unde apare extrem de curioasa combinatie de secui-români, adica persoane declarate maghiare, vorbitoare de maghiara, dar de religie greco-catolica sau ortodoxa si, în unele cazuri, cu vaga sau înca relativ puternica amintire a identitatii românesti si în tinuturile de vest va apare aceasta inedita combinatie hibridata de maghiari-români, în care persoane declarate în recensaminte maghiare, vorbitoare de maghiara si necunoscatoare sau slab cunoscatoare ale românei, dar de religie greco-catolica (mult mai putin ortodoxa), îsi mai mentin constiinta etnic-identitara româneasca. Mentinerea acestei constiinte a facut posibil faptul ca dupa 1918 în judetele din vest unele persoane, desi nu mai stiu limba româna sau o stiau foarte putin, sa se declare la recensamântul din 1930 de etnie româna. În acest caz, asa cum vom vedea, unirea acestor teritorii cu România a întrerupt procesul de maghiarizare si a refacut, desi într-o mica masura, centura româneasca de pe frontiera de vest. În schimb locuitorii satelor ramase în Ungaria, dupa 1918, aflati exact în aceeasi situatie pűnő atunci, au fost supusi în continuare acestui proces de maghiarizare, disparând ún cea mai mare parte ca etnie româneasca.

din judetul Covasna (Haromszék) în care maghiarizarea a facut ca locuitorii sa-si piarda total limba româna si religia. sematismul din 1835 indica existenta a 368 de greco-catolici, iar un alt sematism, cel din 1907 indica existenta unei biserici si case parohiale românesti. "În anul 1926 mos Gheorghe Custura de 90 de ani stia toate cântecele bisericesti pe româneste, cu toate ca .nu cunostea limba româna; spunea ca le-a învatat la scoala din sat, înainte de anul 1866, la preotul Boeru. În 1926 erau români 320, iar dupa 14 ani de activitate prin scoala, au revenit în total 1370. Întocmindu-se genealogia familiilor din sat, se constata ca în a treia sau a patra generatie erau români; numai o familie nu a putut fi dovedita. Prin anul 1940 erau cam 1000 de religie unitariana, dar si acestia stiau clar ca la origine erau români; în anul 1965 toti locuitorii erau unitarieni". Tot în Covasna, Vlahita (Nagy-Oláhfalu) si Capîlnita (Kis-Kápolnásoláhfalu) sunt sate românesti complet maghiarizate si trecute la romano-catolicism, desi inclusiv autori maghiari, accepta originea lor româneasca (p. 61, Russu). Exemplificarile, extrem de numeroase, ar putea continua, nu este însa scopul nostru prezentarea situatiei din Secuime; trimitem pe cititorul interesat la cartea lui I. I. Suciu.

si, în unele cazuri, asa cum am mai aratat, mentinerea constiintei etnice. Analiza recensamintelor maghiare ne ofera numeroase exemple în acest sens, pe care le vom analiza mai târziu.

aminte. Recensamântul austriac din 1850 este tradus în româneste si publicat în lucrarea Recensamântul din 1850, Universitatea Babes-Bolyai, Catedra si Laboratorul de Sociologie, Editura Staff, Cluj Napoca, 1996. Recensamântul din 1857 este tradus în româneste si publicat în lucrarea Recensamântul din 1857, Transilvania, Universitatea Babes-Bolyai, Catedra si Laboratorul de Sociologie, Editia a II-a, Ed. Staff, Cluj Napoca. Colectivul care s-a ocupat de traducerea recensamântului a fost coordonat de Traian Rotariu si din cadrul lui au facut parte Maria Semeniuc, Iulia Pah si Mezei Elmer.ensamântul maghiar tradus si publicat în româneste. Datele pentru 1880 au fost luate din lucrarea, Recensamântul din 1880. Transilvania, Ed. Staff, Cluj Napoca, 1997, coordonator Traian Rotariu.

Pentru anul 1900 am folosit recensamântul original maghiar publicat în 1902, Magyar statiszikai kőzlemények, 19 évi, Népszámlálása, első réz, Budapest, iar pentru anul 1910, recensamântul maghiar publicat la Budapesta în 1912, Magyar statiszikai kőzlemények, 191 évi, Népszámlálása, első réz, Budapest. Pentru anul 1930 am folosit Recensamântul general al populatiei României, Neam, limba materna, religie, vol. II., Monitorul Oficial, Imprimeria Nationala, Bucuresti 1938. Atunci când vom face referinte la statistici preluate din recensaminte ne vom referi la aceste recensaminte, fara sa mai indicam de fiecare data la sursele din care am preluat informatia

Recensamântul austriac din 1850 poate fi considerat ca unul dintre cele mai bine realizate recensaminte din secolele al XIX-lea si al XX-lea. Astfel, austriecii vor aborda înregistrarea apartenentei etnice si a religiei extrem de minutios. Printre etniile care vor fi recenzate ca entitati de sine statatoare se numara evreii, armenii si tiganii, care vor avea rubricile lor, rubrici care dispar la recensamintele maghiare din 1880, 1900 si 1910, de aceea identificarea acestor etnii este uneori extrem de dificila, asa cum este cazul tiganilor, trecuti la rubrica "altele", adica la alte limbi materne sau la rubrica "limba materna necunoscuta". În acest caz identificarea este dificila, iar în privinta armenilor, practic imposibila, ei disparând din recensamintele maghiare, fiind asimilati maghiarilor, desi recensamântul de la 1850 îi consemneaza în câteva localitati, ca sa reapara apoi la suprafata prin recenzarea româneasca din 1930, e drept într-un numar considerabil diminuat.

O alta observatie, importanta în opinia noastra, este cea legata de religia tiganilor. În acest caz functioneaza mecanismul sociologic de identificare religioasa a tiganilor cu religia sau religiile grupurilor etnice majoritare din interiorul unei comunitati, dar în unele cazuri, se produce o identificare religioasa si cu religia sau religiile grupurilor etnice dominante politico-simbolic (în sensul mecanismelor sociale de valorizare a diferitelor etnii, în acest caz, etnia maghiara, dominanta politic si economic în Transilvania, sute de ani, este superior valorizata în raport cu românii). Spre exemplu, în cele trei mari centre maghiare ale zonei, simleu Silvaniei, Crasna si Sarmasag, tiganii vor fi reformati sau romano-catolici, adica se vor identifica religios cu maghiarii, în timp ce în putine localitati cu populatie româneasca majoritara tiganii vor fi de religie greco-catolica, religia românilor din zona, la 1850. Astfel, tiganii din Banisor, unde nu exista nici un maghiar, sunt reformati, la fel cei 24 de tigani din Dersida sunt reformati, iar cei 2 maghiari din localitate sunt romano-catolici. Desigur, asemenea fenomene de identificare religioasa sunt extrem de variabile în cazul tiganilor si situatia trebuie analizata de la caz la caz, deoarece exista mari fluctuatii temporare si zonale. Dar iata tabelul privind populatia zonei la 1850:

Este interesant faptul ca la 1850 în întreaga zona nu va fi înregistrat nici un slovac, desi la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a unui proiect austriac fusese înfiintate în Muntii Plopis, din apropiere, mai multe sate slovacesti (Fagetul, Valea Târnei, sinteul). Miscarea slovacilor spre zona depresionara a simleului înca nu începuse la 1850; ea se va produce însa în scurta vreme fiind înregistrati în zona la recensamântul din 1880, iar forma principala a acestei miscari o va reprezenta casatoria interetnica, în special cu romano-catolici maghiari. Acest aspect va fi însa analizat mai târziu. Dar iata care este structura confesionala a localitatilor zonei la 1850:

Câteva constatari:

La 1850 nu exista în zona nici un român ortodox, întreaga populatie românesca fiind exclusiv greco-catolica;

La simleu Silvaniei numarul romano-catolicilor este aproape egal cu cel al reformatilor, însa asa cum vom vedea mai târziu, comunitatea romano-catolica treptat se va reduce numeric, ca efect al casatoriilor interconfesionale în care sensul de schimb marital este mai puternic, ca volum demografic, dinspre romano-catolici înspre reformati.

Se contureaza deja existenta unor nuclee de comunitati evreiesti care vor capata consistenta demografica în deceniile urmatoare. Practic, din cele 32 de localitati, în 22 exista comunitati evreiesti, cele mai mari fiind la simleu Silvaniei (181 evrei), Maieriste (67), Crasna (59) si Bobota (29).

Exista si mici comunitati armenesti, cea mai importanta fiind în Crasna, numarând 120 de persoane. Aceasta comunitate de religie romano-catolica se va disparea din recensamintele maghiare ale deceniilor urmatoare, armenii romano-catolici fiind asimilati maghiarilor, ca apoi sa reapara la suprafata la recensamântul românesc din 1930 considerabil diminuata, ca efect în primul rând, al aceluiasi mecanism de schimb marital, de aceasta data interetnic, dar intraconfesional, succesorii proveniti din casatorii mixte identificându-se etnic cu maghiarii.

Aplicând metoda de calcul a posibilelor pierderi etnice românesti, conturate în capitolul precedent am creat o noua variabila prin însumarea românilor si a tiganilor, posibili greco-catolici si raportarea lor la totalul greco-catolicilor (deci, greco-catolici minus români tigani). Rezultatul obtinut poate reprezenta posibile pierderi etnice românesti. În urma acestei regrupari si a calculului diferentei, situatia se prezinta astfel: