Evolutia sistemelor de securitate colectiva dupa 1945

Organizatia Natiunilor Unite au aparut dupa cel de-al doilea razboi mondial din dorinta tarilor aliate de a ''apara generatiile viitoare de flagelul razboiului'' . In cei aproape 55 de ani, echilibrul puterilor s-a modificat, au izbucnit noi conflicte, iar Natiunile Unite au fost criticate pentru modul sau de gestionare a situatiilor tensionate. Cu toate aceste, Natiunile Unite ca organizatie apare ca un instrument necesar al dialogului dintre state într-un context marcat de cautarea unei noi ordini mondiale.

Termenul de ''natiuni unite'' apare pentru prima data în ''Declaratia Natiunilor Unite'' din 1 ianuarie 1942 prin care reprezentanti ai 26 de natiuni se angajeaza sa lupte împreuna împotriva puterilor Axei. Proiectul de a crea o Organizatie Internationala este expres formulat în ''Declaratia de la Moscova'' din 30 octombrie 1943 si în care se afirma necesitatea de a pune cât mai repede posibil bazele unei organizatii internationale fondate pe principiul unei egale suveranitati a tuturor statelor. Statele fondatoare au tras învataminte din erorile si lacunele Societatii Natiunilor înfiintata dupa primul razboi mondial si, reuniti la Conferinta quadripartita de la Dumbarton Oaks din august -septembrie 1944, elaboreaza cadrul general al viitoarei organizatii. Conferinta de la Yalta din 11 februarie 1945 decide convocarea Conferintei Internationale asupra Natiunilor Unite la San Francisco în 25 aprilie 1945. Cele trei etape ( Moscova, Dumbarton-Oaks si Yalta) demonstreaza cu claritate faptul ca initiativa înfiintarii acestei organizatii revine celor trei puteri victorioase ceea ce explica rolul important al acestora asa cum este prevazut în Charta Natiunilor Unite.

Complexitatea adoptarii articolelor Cartei precum si a Anexei cu 70 de articole referitoare la Statutul Curtii Internationale de Justitie reflecta tendintele politice contradictorii si compromisul la care s-a ajuns pentru adoptarea sa. Actuala modificare a raportului de forte asa cum era acesta în perioada imediat urmatoare razboiului precum si emergenta noilor puteri pun cu acuitate problema reforma repartitiei puterilor în cadrul organizatiei. Carta este semnata în 26 iunie 1945 si intra în vigoare în 24 octombrie 1945, dupa ratificarea sa de cele cinci puteri membre ale Consiliului de Securitate si de catre majoritatea tarilor semnatare. Constituirea si punerea în functiune a diferitelor organe ale Organizatiei ( Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Curtea Internationala de Justitie ) au avut loc chiar în prima sesiune a Adunarii Generale de la Londra din 10 ianuarie pâna în 14 februarie 1946. In cadrul acestei sesiuni este numit si Secretarul General al Organizatiei, Trygve Lie la 1 februarie. Determinarea sediului Organizatiei a constituit obiectul unor ample dezbateri; candidaturile Genevei si San Francisco-ului au fost respinse în favoarea celei a New York-ului, ratiunea fundamentala fiind aceea a integrarii durabile a Statelor Unite în cadrul noii organizatii pentru a evita pericolul izolationismului american care a marcat momentele ulterioare fond 353r173d arii Societatii Natiunilor.

Fundamentele ideologice ale noii ordini internationale se regasesc în Carta Atlanticului si în Declaratia Nasiunilor Unite. Ele se refera la:

Afirmarea principiului securitatii colective drept garantie a securitatii individuale;

Deyarmarea în cadrul securitatii colectve;

Dreptul la auto-determinare a popoarelor;

Dreptul fiecaurui stat la comert, dezvoltare economica si protectie sociala;

Libertatea marilor ( esentiala pentru comertul liber);

Libertatea religioasa;

O ordine economica liberala.

Mentinerea pacii si securitatii internationale;

Dezvoltarea unor relatii amicale între tarile membre fondate pe principiul egalitatii de drepturi a popoarelor;

Realizarea cooperarii internationale pentru a rezolva problemele internationale de ordin economic, social, intelectual si umanitar prin dezvolatarea si încurajarea respectului drepturilor omului si a libertatilor fundamentale fara deosebire de rasa, sex, limba, religie;

Instituirea organizatiei ca un centru de armonizare a eforturilor nationilor pentru realizarea scopurilor comune.

Articolul al doilea se refera la anumite principii care trebuie sa reglementeze actiunile Organizatiei printre care cele mei importante sunt

Îndeplinirea de catre fiecare stat membru cu buna credinta a obligatiilor asumate prin termenii Cartei;

Reglementarea diferendelor internationale prin mijloace pasnice;

Abtinerea de la recurgerea la amenintarea sau folosirea fortei în relatiile internationale;

Sprijinirea Organizatiei în toate actiunile acesteia precum si abtinerea de la a sprijini un Stat împotriva caruia Organizatia întreprinde o actiune.

Organizatia nu poate interveni în acele probleme care tin de competenta nationala a unui stat ( principiul non-ingerintei în treburile interne ale fiecarui stat).

Fondata pe principiul universalitatii, Organizatia Natiunilor Unite cuprindea in ianuarie 1993, 180 de state membre. Statele membre originare ale Organizatiei sunt acele state care au participat la Conferinta de la San Francisco sau care au semnat Declaratia Natiunilor Unite din 1 ianuarie 1942 si care au semnat si ratificat Carta. Cele 51 de state fondatoare sunt Africa de Sud, Arabia Saudita, Argentina, Australia, Belgia, Bielorusia, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, China, Columbia, Costa Rica, Cuba, Danemarca, Egipt, Salvador, Ecuador, Statele Unite, Etiopia, Franta, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Iran, Iraq, Liban, Liberia, Luxemburg, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua-Zeelanda, Panama, Paraguay, Olanda, Peru, Filipine, Polonia, Republica Dominicana, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Siria, Cehoslovacia, Turcia, Ucraina, URRS ( Federatia Rusa i-a succedat acesteia din 24 decembrie 1991), Uruguay, Venezuela, Yugoslavia. Toate statele non-originare pot fi admise, în virtutea articolului al patrulea cu conditia respectarii unei serii duble de conditii:

Conditii de fond: sa fie un stat pasnic, sa accepte obligatiile Cartei, sa fie capabil si dispus sa le îndeplineasca.

Conditii de forma : admiterea se face prin decizia Adunarii generale la recomandarea Consiliului de Securitate.

Anumite state beneficiaza de statutul de observator ( Elvetia, Monaco, Vatican) ceea ce le permite sa participe la unele din activitatile organizatiei cu conditia respectarii principiilor ONU pentru mentinerea pacii si securitatii internationale.

Sistemul Natiunilor Unite

Potrivit termenilor Cartei, Natiunile Unite cuprind sase organe principale : Adunarea generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Curtea Internationala de Justitie si Secretariatul.

Adunarea Generala este compusa din reprezentantii statelor membre ale Natiunilor Unite si este fondata pe principiul ''un stat un vot'' stipulat în Carta la articolul 18. Adunarea se reuneste în sesiuni, sesiunea anuala ( din septembrie în decembrie), sesiuni extraordinare sau sesiuni extraordinare de urgenta ( convocate la cererea Consiliului de Securitate, a majoritatii statelor membre sau a unui singur membru al Consiliului dar cu sprijinul majoritatii Statelor membre). Adunarea generala functioneaza fie în sedinte plenare, fie în cele sapte mari comisii:

Prima comisie este însarcinata cu chestiuni politice si de securitate;

Comisia politica speciala însarcinata cu probleme politice particulare;

Comisia însarcinata cu chestiuni economice si financiare;

Comisia însarcinata cu chestiuni sociale, umanitare si culturale;

Comisia pentru teritorii sub tutela sau ne-autonome;

Comisia administrativa si bugetara;

Comisia juridica.

Adunarea generala are un domeniu larg de competente întrucât ea dezbate toate problemele Organizatiei, de la mentinerea pacii la cele economice, culturale sau bugetare ori de numiri în diverse posturi. În domeniul mentinerii pacii, Adunarea are competenta de a studia principiile generale de cooperare pentru mentinerea pacii si securitatii internationale, inclusiv principiile de reglementare a dezarmarii sau armamentelor, de a discuta toate problemele legate de mentinerea pacii si securitatii internationale si de a face recomandari cu exceptia acelor situatii care se afla în dezbaterea Consiliului de Securitate si de a face recomandari pentru reglementarea pasnica a oricarei situatii care e de natura a compromite relatiile amicale dintre state. Într-un sens mai larg, Adunarea Generala studiaza si face recomandari pentru dezvoltarea cooperarii internationale în domeniul politic si pentru a încuraja dezvoltarea progresiva a dreptului international si a codificarii sale; de a dezvolta cooperarea internationala în domeniul economic, social, cultural, educational si în cel al sanatatii, precum si facilitarea afirmarii drepturilor omului si a drepturilor fundamentale, precum si studiul rapoartelor Consiliului de Securitate si ale altor organisme ale Natiunilor Unite. În domeniul functionarii interne, Adunarea Generala este însarcinata cu examinarea si aprobarea bugetului Organizatiei, precum si a aranjamentelor financiare si bugetare încheiate cu institutiile specializate. Adunarea Generala determina contributiile financiare ale fiecarui stat membru la bugetul Organizatiei ( articolul 17). Totodata, Adunarea generala alege membrii nepermanenti ai Consiliului de Securitate, membrii Consiliului Economic si Social si ai Consiliului de Tutela si, împreuna cu Consiliul de Securitate, numeste membrii Curtii Internationale de Justitie, iar la recomandarea Consiliului de Securitate, pe Secretarul General ( articolul 97).

Carta stabileste o deosebire între deciziile ce vizeaza chestiunile ''importante'' care se iau cu o majoritate de doua treimi din voturile Adunarii si alte decizii care se iau cu o majoritate simpla. Potrivit articolului 18 se considera a fi decizii importante acele decizii referitoare la mentinerea pacii si securitatii internationale, alegerea membrilor nepermanenti ai Consiliului de Securitate, a membrilor Consiliului Economic si Social si a membrilor Consiliului de Tutela. Tot cu o majoritate de doua treimi se iau deciziile ce privesc admiterea de noi state, suspendarea unor drepturi ale membrilor sai ori excluderea unora dintre ei precum si deciziile referitoare la unele probleme ale functionarii regimului de tutela si bugetului. Din ce în ce mai mult, consensul s-a impus ca modalitate de luare a deciziei în locul procedurilor de vot prevazute de Carta. Consensul ca practica ca desemneaza actiunea de a considera adoptate fara un vot formal acele decizii care nu au generat o opozitie declarata în timpul discutiilor. Altfel spus, este vorba de un acord formal dobândit printr-un compromis între grupurile de state. Daca impactul politic al unor decizii poate fi important, forta lor juridica ramâne slaba întrucât Adunarea Generala nu emite decât recomandari fara a avea un caracter obligatoriu pentru statele membre.

Consiliul de Securitate

Organ colegial, permanent si restrâns, Consiliul de Securitate ocupa un loc aparte în cadrul organelor Natiunilor Unite atât datorita responsabilitatii sale principale de mentinere a pacii si securitatii internationale conferite prin Carta cât si compozitiei, procedurilor de vote si puterilor de care dispune. Initial, Consiliul de Securitate cuprindea 11 membrii. Datorita amendamentelor adoptate de Adunarea Generala din 1963, Consiliul de Securitate s-a marit la 15 membri. Desemnati prin Carta, cinci dintre acestia ( China, Federatia Rusa, Franta, Marea Britanica si Statele Unite ) sunt membri permanenti. Ceilalti zece sunt alesi pe o perioada de doi ani de catre Adunarea Generala datorita contributiei acestora la mentinerea pacii si securitatii internationale dar si criteriului geografic. Articolul 28 din Carta prevede exercitarea puterilor sale într-o maniera continua pentru a se putea reuni în orice moment în care pacea si securitatea internationala ar fi amenintate, motiv pentru care statele membre mentin delegatii permanente la sediile din New York si Geneva. Fiecare membru al Consiliului dispune de un vot potrivit articolului 27, iar deciziile ce privesc chestiunile de procedura au nevoie de un vot ''afirmativ'' a cel putin noua din cei cincisprezece membri între care trebuie sa fie si cei cinci membri permanenti.

Functia principala a Consiliului de Securitate este aceea de mentinere a pacii si securitatii internationale în conformitate cu scopurile si principiile Cartei care defineste functiile si puterile acestui organ:

Ancheteaza orice situatie susceptibile de a antrena un dezacord între natiuni ( articolul 34);

Recomanda mijloacele de rezolvare a unui diferend ori stabilirea termenilor unei reglementari ( articolele 36 si 38);

Elaboreaza planurile de stabilire a unui sistem de reglementare a armamentelor astfel încât sa nu fie alocate acestui domeniu decât un minimum de resurse umane si economice;

Constata existenta unei amenintari la adresa pacii, a unei rupturi a pacii sau a unui act de agresiune precum si recomandarea masurilor necesare restabilirii pacii ( articolul 39);

Invita statele membre sa aplice sanctiuni economice ori alte masuri care nu implica utilizarea fortei armate pentru prevenirea agresiunii ori stoparii acesteia ( articolul 41);

Stabileste si întreprinde masurile de ordin militar împotriva unei agresiuni.

Consiliul economic si social

Principala instanta de dezbatere a chestiunilor economice si sociale, Consiliul economic si social ( ECOSOC) se afla sub autoritatea Adunarii generale a Natiunilor Unite si constituie un organ consultativ în domeniul economic, social, educational, medical, cultural si în domenii conexe. Asigura coordonarea activitatilor economice si sociale ale Organizatiei precum si pe cele ale institutiilor ce compun sistemul Natiunilor. CES elaboreaza studii, rapoarte, recomandari si întreprinde actiuni în domenii legate de dezvoltarea sociala, comertul international, drepturile omului, stiinta si tehnologie, probleme demografice, industrializare, bunastare sociala ori conditia femeii. CES cuprinde 54 de membri alesi de Adunarea Generala pe baza criteriilor geografice ( Africa 14, America Latina 10, Asia 11, Europa de Est 6, Europa occidentala si alte zone 13). Reunit în sesiuni cu durata unei luni de doua ori pe an, la New York si Geneva, CES are trei tipuri de comitet si comisii ce lucreaza pe perioada unui an întreg;

sase comitete permanente: comitetul programului si coordonarii, Comitetul resurselor naturale, Comisia societatilor transnationale, Comisia asezarilor urbane, Comitetul însarcinat cu organizatiile non-guvernamentale:

sase comisii tehnice : comisia de statistica, comisia pentru problemele populatiei, comisia dezvoltarii sociale, comisia drepturilor omului, comisia pentru conditia femeii, comisia însarcinata cu problemele legate de stupefiante;

Cinci comisii regionale: comisia economica pentru Africa ( Addis Abbeba, Comisia economica si sociala pentru Asia si Pacific cu sediul la Bankok, Comisia economica pentru America Latina si Caraibe ( Santiago), Comisia economica pentru Asia de Vest ( Bagdad). Scopul comisiilor regionale este acela de a facilita dezvoltarea economica a fiecarei regiuni si de a întari legaturileeconomice dintre sarile ce apartin acestor regiuni.

Comisiile studiaza problemele specifice regionale si recomanda masuri si actiuni guvernelor si institutiilor specializate.

Consiliul pentru tutela

Organ judiciar permanent al Natiunilor Unite, cu sediul la Haga, Curtea functioneaza conform statutului stabilit pe baza celui al Curtii permanente de justitie din 1920, statut anexat la Carta Natiunilor Unite. Toate statele membre sunt ipso facto parti la statutul Curtii. Statele non-membre pot deveni parti la Statut în conditii fixate de catre Adunarea Generala la recomandarea Consiliului de Securitate. Curtea este compusa din 15 judecatori, magistrati independenti fata de statele din care provin, persoane care se bucura de cea mai înalta consideratie morala si profesionala, cu competente internationale recunoscute îndreptul international. Având nationalitati diferite pentru a asigura reprezentarea marilor forme de civilizatie si a principalelor sisteme juridice, judecatorii sunt alesi prin votul majoritar absolut al Adunarii Generale si Consiliului de Securitate. Eu sunt inamovibili, reeligibili si se bucura de imunitate diplomatica. Curtea poate recurge la judecatori ad-hoc, special desemnati pentru un litigiu determinat, a caror misiune înceteaza atunci când ia sfârsit procesul care a motivat numirea lor. Curtea regleaza diferendele juridice dintre statele membre care au sesizat-o si emite avize consultative. Doar statele au calitatea de a se prezenta în fata Curtii potrivit articolului 34. Aceasta dispune de o competenta facultativa cu o arie ce cuprinde problemele pe care statele au decis sa o supuna analizei acestei institutii. Doar 25% din statele care sunt parti la Statut au recunoscut jurisdictia obligatorie a Curtii. Curtea nu poate trata juridic decât diferende de ordin juridic având drept obiect interpretarea unui tratat, orice punct de vedere international, violarea unui angajamet international, natura sau marimea unei reparatii. În îndeplinirea misiunii sale, Curtea aplica în conformitate cu dreptul international:

Conventii internationale ce stabilesc reguli expres recunoscute de statele aflate în litigiu;

Cutuma internationala, dovada a unei practici generale acceptata a avea valoare juridica;

Principii generale de drept recunoscute de natiunile civilizate;

Decizii judiciare si doctrina celor mai calificati publicisti din diverse tari ca mijloc auxiliar de determinare a regulilor de drept.

Curtea este de asemenea investita cu o functie consultativa ; ea emite avize asupra unor probleme juridice la cererea Adunarii Generale, a Consiliului de Securitate sau a altor institutii ale Natiunilor Unite. Aceasta functie consultativa nu se extinde asupra Statelor membre.

Secretariatul si Secretarul General

Secretariatul este coordonat de catre Secretarul General care, în ciuda locului modest acordat de Carta, a dobândit progresiv o larga autonomie si spatiu de actiune, fapt ce îi confera o autoritate superioara celei unui simplu conducator al administratiei Organizatiei. El este numit de Adunarea generala la recomandarea Consiliului de Securitate pentru o perioada de cinci ani, mandat ce poate fi reînnoit. În aceasta calitate el participa la reuniunile Adunarii Generale, Consiliului de Securitate, Consiliului Economic si Social si Consiliului de tutela ( articolul 98). El are un rol politic, diplomatic si administrativ si poate atrage atentia Consiliului de Securitate asupra oricarei situatii care în opinia sa poate constitui o amenintare la adresa pacii si securitatii internationale. Din practica diferitilor titulari ai acestui post, s-a degajat un proces de extindere constanta a atributiilor Secretarului General care apare adesea ca o instanta ''executiva'' fata de Consiliul de Securitate si Adunarea Generala. El poate propune înscrierea unor probleme pe agenda de lucru a celor doua institutii, sa se informeze si sa exprime o pozitie publica asupra oricarei situatii de natura a constitui o amenintare pentru pacea si securitatea internationala, sa exercite ''bunele sale oficii''sau medierea pentru reglementarea conflictelor dintre statele membre.

Functionarii internationali

Pentru a asigura Organizatiei o reala independenta fata de statele membre, indispensabila bunii functionari si continuitatii activitatilor sale, personalul se supune unei triple serii de conditii:

El nu trebuie sa solicite sau sa accepte nici o instructiune din partea guvernelor statelor membre sau a unor autoritati exterioare Organizatiei; el trebuie sa se abtina de la orice act incompatibil cu situatia sa de functionar international;

El trebuie sa posede cele mai înalte calitati profesionale, de competenta si integritate;

Personalul este recrutat pe o larga baza geografica.

Secretar general al Natiunilor Unite

Adaptarea Natiunilor Unite la schimbarile sistemice dupa 1945

Potrivit teoriei securitatii colective se apreciaza ca securitatea statelor nu poate fi asigurata prin echilibrul fortelor, ci prin angajamente comune prin care statele se angajeaza sa se alature actiunilor comune contra oricarui stat sau grup de state care practica politici agresive, amenintatoare. Un astfel de sistem impune respectarea unui numar de conditii ce trebuie respectate:

Sistemul trebuie sa cuprinda un numar maxim de state precum si marile puteri;

Statele trebuie sa împartaseasca aceleasi valori;

Trebuie sa existe instante legitime de decizie capabile sa adopte sanctiuni;

Notiunea de agresiune trebuie sa fie definita în comun;

Toate statele trebuie sa aiba acelasi interes de a mentine statu quo-ul, altfel spus sistemul nu trebuie sa urmareasca politici revizioniste;

Toti actorii participanti la sistemul securitatii colective trebuie sa fie decisi sa faca fata riscurilor si obligatiilor implicate de raspunsul dat agresiunii;

Trebuie sa existe forte militare suficiente si disponibile pentru a descuraja un agresor;

Regulile trebuie sa fie aplicabile tuturor în aceeasi maniera astfel încât sa fie evitata situatia unor standarde duble.

Natiunile Unite au fost concepute ca un instrument al securitatii colective, recunoscându-se faptul ca pacea nu poate fi realizata decât prin acordul marilor puteri, motiv pentru care Carta a prevazut un organism special, cel al Consiliului de Securitate.

Carta interzice recurgerea la forta în articolul 2.4, obligatie ce a fost precizata prin diverse rezolutii ale Adunarii Generale în special Rezolutia din 24 octombrie 1970 referitoare la principiile de drept international ce fundamenteaza relatiile amicale si cooperarea dintre Statele membre. Interdictia recurgerii unilaterale la forta nu prevede decât o exceptie, aceea a apararii legitime prevazuta de articolul 51 din Carta. Dreptul la aparare legitima poate fi invocata de un stat care este victima a unei agresiuni armate. Apararea legitima este precizata de Rezolutia 3314 a Adunarii Generale din 14 decembrie 1974.

Carta cuprinde doua capitole importante ce privesc rolul Consiliului de Securitate în reglementarea diferendelor: capitolul al VI-lea ( articolele 33-38) si al VII-lea ( articolele 39-51). In capitolul al saselea se prevede necesitatea rezolvarii diferendelor de catre statele implicate într-o asemenea situatie, Consiliul de Securitate neintervenind decât cu titlu suplimentar. Daca intervine, Consiliul poate propune orice masura care sa conduca la reglementarea diferendului. Capitolul al VII-lea prevede faptul ca existenta unei amenintari a pacii ori o ruptura a pacii sau un act de agresiune constituie conditii ale interventiei Consiliului de Securitate. În determinarea unei asemenea constatari, Consiliul se bucura de o putere discretionara iar masurile decise de Consiliul de Securitate sunt obligatorii pentru toti membrii Natiunilor Unite. Un alt mijloc de aparare a pacii este diminuarea importantei instrumentelor ce conduc la razboi întrucât Carta stabileste competenta Adunarii Generale si a Consiliului de Securitate în afirmarea principiului limitarii armamentelor. Dezvoltarea economica si sociala constituie un al instrument important pentru apararea pacii, numeroasele organisme din interiorul Natiunilor Unite reprezentând o retea ce deserveste acest scop. Recunoasterea valorii deosebite a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea Generala în 1948 contribuie la evidentierea relatiei organice dintre dezvoltarea economica si sociala si idealul politic al respectarii de catre statele membre a unui minim de elemente politice sociale, economice si culturale legate de afirmarea persoanei umane. Aceasta declaratie nu este juridic obligatorie dar ea a fost completata în 1966 prin doua conventii obligatorii din punct de vedere juridic: Pactul International referitor la drepturile economice, sociale si culturale si Pactul International referitor la drepturile civile si politice.

În perioada razboiului rece, Natiunile Unite au trebuit sa faca fata unui set de patru tipuri de amenintari, rivalitatea dintre marile puteri, cresterea constanta a eterogenitatii organozasiei, finantarea insuficienta si birocratizarea. Ansamblul acestor probleme a generat o deceptie crescânda fata de rezultatele concrete ale functionarii Natiunilor Unite în sfera mentinerii pacii internationale. Cu toate acestea, nu trebuie negat rolul esential îndeplinit de Organizatie în diverse domenii ca sanatatea, dezvoltarea sociala sau cultura

Dupa redactarea si adoptarea Cartei, Natiunile Unite s-au confruntat cu unele consecinte negative al schimbarilor sistemice din domeniul vietii internationale. Aceste schimbari sunt reflectate în urmatoarele procese:

Sistemul international era marcat în 1945 de solidaritatea ( de razboi) dintre marile puteri; schimbarea sistemica este identificata în sfârsitul acestei situatii si înlocuirea ei printr-un conflict global - razboiul rece dupa 1947. Întreaga viata internationala este marcata de atmosfera razboiului rece si, evident, în aceeasi masura si Natiunile Unite.

Pe plan militar, sistemul international era caracterizat în1945 de armamentul clasic; schimbarea sistemica se reflecta în aparitia armei nucleare. Irationalitatea razboiului în conditiile existentei armelor de distrugere masiva a contribuit la mentinerea la un nivel scazut (rece) a conflictului generalizat dintre Est si Vest.

Slabirea puterilor coloniale în timpul celui de-al doilea razboi mondial si conflictul generalizat Est-Vest au dus la un proces rapid de decolonizare ce modifica radical sistemul international.

Aceste trei schimbari se afla într-o strânsa relatie: irationalitatea razboiului în epoca nucleara contribuie la transformarea conflictului Est-Vest într-un razboi rece si, datorita imposibilitatii gasirii unei solutii armate în cadrul acestui conflict, actorii principali cauta sa-l câstige prin atragerea de aliati din Lumea a treia determinând un amplu proces de decolonizare.

Schimbarile intervenite dupa 1945 au repercursiuni asupra sub-sistemului natiunilor Unite:

Echilibrul terorii determina blocarea functionarii sistemului de securitate colectiva a Natiunilor Unite; nici o forta internationala, chiar nucleara, nu poate atinge o superioritate zdrobitoare astfel încât sa descurajeze sau sa învinga superputerile nucleare.

Epoca nucleara slabeste functia primara a Natiunilor Unite de aparare a pacii si securitatii; pacea nu mai este un rezultat al securitatii colective ci al echilibrului terorii. Descurajarea este mai putin un atribut al activitatii Natiunilor Unite si mai mult un rezultat al mediului tehnologic nuclear;

Contextul nuclear rezerva Natiunilor Unite un role major si aproape exclusiv în reducerea conflictelor periferice care nu intrau în configuratia conflictului dintre Est si Vest.

Constrângerile determinate de epoca nucleara asupra principalilor actori internationali întareste necesitatea dezarmarii generale si aparitia unor institutii care sa contribuie la acest proces ( Crearea Agentiei Internationale pentru Energia Atomica ).

Instalarea definitiva a atmosferei de razboi rece în lumea imediat postbelica influenteaza într-o maniera profunda sistemul Natiunilor Unite:

Fondatorii Natiunilor Unite au prevazut posibilitatea aparitiei unui dezacord între marile puteri, articolul al doilea referitor la dreptul de veto constituind dovada acesteia.Ceea ce nu s-a anticipat a fost caracterul sistematic al dezacordului în cadrul competitiei dintre Est si Vest. Razboiul rece blocheaza ( veto) Consiliul de Securitate precum si functionarea Natiunilor Unite în spiritul Concertului. Majoritatea occidentala transfera functia de securitate spre Adunarea Generala ceea ce semnifica absenta posibilitatii manifestarii veto-ului si recurgerea la procedura votului majoritar în materie de aparare a pacii si securitatii internationale prin rezolutia din 3 noiembrie 1950. Razboiul rece a contribuit la cresterea importantei unui organ impartial al Natiunilor Unite - Secretarul General - si a unei noi politici de securitate initiata de Dag Hammarskjőld cunoscuta sub numele de diplomatie preventiva. Esenta acestei politici este aceea de a împiedica extinderea conflictului dintre marile puteri spre conflictele periferice din Lumea a treia ( Suez, Congo..).

Razboiul rece impiedica totodata admiterea unor noi membri pâna în 1955 ( package deal). Deblocarea se datoreaza presiunii noilor state aparute ca urmare a procesului de decolonizare. Marile puteri nu pot refuza accesul acestora în cadrul Organizatiei fara riscul de a pierde simpatia acestora;

Extinderea abordarii conflictuale si ideologice spre toate chestiunile dezbatute în diverse organisme specializate reprezinta o atingere a ideologiei apolitice a functionalismului;

Ca efect al razboiului rece, mediul extern al Organizatiei sufera o serie de transformari prin afirmarea unui proces de aparitii a unor organizatii militare si politice regionale. Blocul occidental rezolva problema veto-ului sovietic prin transferarea problemelor referitoare la securitate spre Adunarea Generala ( Rezolutia din 3 noiembrie 1950) si prin constructia unor aliante sau organizatii regionale. Dezacordul generalizat dintre marile puteri conduce la blocarea Consiliului de Securitate si la gasirea solutiilor necesitate de evolutia proceselor internationale si, drept consecinta, Adunarea Generala este utilizata de blocul majoritar pentru a legitima pozitia uneia dintre marile puteri.

Decolonizarea determina încetarea opozitiei marilor puteri fata de noile admiteri. Package Deal-ul din 1955 permite intrarea în Organizatie a sase state afro-asiatice din totalul de 16 noi admiteri, contribuie la afirmarea caraterului universal al acesteia, antreneaza o rasturnare a majoritatii occidentale si o marire a celor doua organe restrânse a Natiunilor Unite ( de la 11 la 15 pentru Consiliul de Securitate si de la 18 la 27 pentru Consiliul Economic si Social prin revizuirea Cartei din 1963-1964 ). Agenda ONU se modifica prin includerea preocuparile specifice noilor state. Tot ca efect al acestei noi majoritati se remarca o politizare a institutiilor specializate si un nou tip de functionalism caracterizat prin orientarea mai accentuata spre actiune. Ajutorul pentru dezvoltare devine o tema majora a dezbaterilor din cadrul Organizatiei. Devine treptat evidenta tensiunea dintre o majoritate fara mijloace economice si militare care reuseste sa adopte rezolutii si o minoritate dotata cu mijloace economice si militare ce confera capabilitatea de a aplica aceste rezolutii. Învingatorii din cel de-al doilea razboi mondial utilizeaza organizatia universala pentru atsi impune ordinea lor ideologica ca ordine internationala dominanta. Organizatia este explicit articulata protectiei ideologiei dominante. În acelasi timp, fortele revizioniste devenite dominante cauta sa sanctioneze prin Organizatie noua ideologie dominanta. Functia de legitimare intervine în contextul eterogenitatii ideologice.

Tabel

În relatiile internationale, legitimitatea este cel mai adesea de tip politic conferita prin organizatia politica universala, si mai putin una juridica. Noua legitimitate juridica se poate afla într-o opozitie flagranta cu vechea legitimitate juridica. Spre exemplu, legitimitatea recunoscuta a luptei anticoloniale declarata de Adunarea Generala legitimeaza utilizarea fortei de catre India pentru a recupera Guam-ul în 1961, în timp ce articolul al doilea al Cartei interzice recurgerea la violenta. Noua legitimitate politica implica o noua legitimitate juridica, un nou drept international. Pâna a se ajunge la o concordanta între cele doua tipuri de legitimitati, exista o inadecvare între legitimitate si legalitate. . In cadrul Natiunilor Unite (a Adunarii generale), exista doua momente ce exprima modul de exercitare a functiei de legitimare a noilor ideologii: Declaratia Adunarii Generale asupra Accesului la Independenta ( 1960). Declaratia asupra Instaurarii unei Noi ordini Economice Internationale ( 1974). Ca urmare a schimbarilor sistemice observate, se poate constata faptul ca o organizatie internationala ''functioneaza'' în diverse modalitati ramânând în acelasi timp juridic stabila. Se pot distinge trei tipuri de functionare a unei organizatii internationale: A)    ''sistemul Cartei'' adica functionarea Organizatiei internationale potrivit prevederilor Cartei. În acest caz, dreptul ( carta) corespunde realitatii. Organizatia Natiunilor Unite a cunoscut aceasta perioada între 1945 si 1947 ( 1950) înainte de instalarea definitiva a razboiului rece.. În acest sistem de funcsionare, Nasiunile Unite se sprijina peîntelegerea dintre marile puteri, organul pivot fiind Consiliul de Securitate. B)     ''sisteme empirice posterioare sistemului Cartei''. Sistemul Cartei este un sistem de functionare în care dreptul corespunde realitatii. Realitatea însa evolueaza mai rapid decât dreptul si, dupa o perioada de timp se poate constata o îndepartare a functionarii reale a Organizatiei în raport cu dreptul ( sistemul Cartei). Aceasta semnifica un sistem empiric de functionare în care dreptul se adapteaza sau încearca sa se adapteze prin amendamente la Carta. Se pot identifica doua doua mari sisteme empirice de functionare : sistemul ''majoritatii occidentale'' a Adunarii Generale care a durat din 1947 pâna în 1956 odata cu intrarea noilor state în Organizatie; sistemul ''majoritatii tarilor ce apartin lumii a treia'' din 1956 pâna astazi exprimat pe doua plamuri, cel al securitatii prin ''operatiuni de mentinere a pacii'' în cadrul diplomatiei preventive si transformarea functionalismului clasic al ECOSOC-ului si altor institutii specializate în ''strategia dezvoltarii'' cu organele sale proprii, CNUCED ( 1964) si PNUD (1965). C)    ''sisteme posibile'' prin imaginarea ipotetica a unei situatii empirice sau prin ''exagerarea'' logicii de functionare a Organizatiei asa cum este prevazuta prin Carta dar specifica situatiilor periferice, marginale. Ideologia securitatii colective dezvolta trei strategii de securitate: solutionarea pasnica a diferendelor; descurajarea prin superioritatea zdrobitoare a fortelor favorabile statu quo-ului; dezarmarea. Evolutia sistemului de securitate stabilit prin Carta permite distinctia a trei etape, modele sau sisteme de securitate: sistemul propriu-zis al Cartei; sistemul '' Uniunea pentru mentinerea pacii''; sistemul diplomatiei preventive. Sistemul Cartei Daca sistemul international stabilit dupa pacea de la Westphalia se baza pe securitatea rezultata din descurajare prin echilibrul fortelor, securitatea colectiva semnifica descurajarea prin superioritatea fortelor favorabile statu quo-ului. In acest context avem în vedere prevederile Cartei referitoare la obligatiile statelor legate de apararea pacii si securitatii internationale, renuntarea la amenintarea cu forta, punerea la dispozitia Consiliului de Securitate a fortelor armate ( articolul 43) si delegarea suveranitatii catre Consiliul de Securitate în materie de pace ( articolul 24 si 25). Organul esential al acestui sistem de securitate este Consiliul de Securitate, apoi Comitetul Statului Major . Al doilea sistem de securitate este cel denumit '' Uniunea pentru mentinerea pacii'' si semnifica aparitia unui nou mod de functionare a Natiunilor Unite datorita modificarii fundamentale a principalelor variabile constitutive ale sistemului anterior în conditiile razboiului rece. Noul context international sau sistemic, pe de o parte, si institutional pe de alta parte, se caracterizeaza prin urmatoarele elemente: 1. climatul general de razboi rece ( si superioritatea militara a Vestului) care a dat nastere sistemului misiunilor de observare între 1945-1950. Exemple ale acestor misiuni sunt cele din Palestina ( 1948, United Nations Truce Supervision Organization) si Kasmir ( 1948, United Nations Military Observers Group in Pakistan). Functia acestor misiuni este dubla, de a obtine si supraveghea încetarea focului si de a cauta o solutie politica prin mediere. Sistemul medierilor anunta deja al treilea sistem sau diplomatia preventiva întrucât misiunea de observare depinde de Secretarul general care cauta sa obtina acordul beligerantilor asupra nationalitatii contingentelor militare care vor compune misiunea de observare ce va actiona pe teritoriul afectat de conflict. Consensualitatea înlocuieste delegarea puterilor catre Consiliul de Securitate. În cadrul natiunilor Unite, în aceasta faza intermediara Trygve Lie propune crearea unei Garzi a Natiunilor Unite, lovindu-se de opozitia Uniunii Sovietice. Uniunea Sovietica paraseste Consiliul de Securitate pentru a protesta   împotriva refuzulului occidental de a accepta noi admiteri în Organizatie, în general si a Chinei continentale în special. Absenta este asimilata cu abtinerea fapt ce nu împiedica adoptarea rezolutiilor Consiliului de Securitate. Uniunea Sovietica revine în Consiliu în timpul razboiului din Coreea. Blocajul Consiliului de Securitate prin veto sistematic practicat de URSS. Majoritatea blocului occidental din Adunarea Generala confera acestuia un rol aparte în conditiile sistemului de decizie pe baza majoritatii. URSS devine ostila Rezolutiei din 3 noiembrie 1950 care submineaza politica sa permanenta de veto din Consiliul de Securitate. Noul sistem se compune din urmatoarele elemente: Adoptarea de catre Adunarea Generala controlata de majoritatea pro-occidentala a Rezolutiei 377 - Uniunea pentru mentinerea pacii - numita si Rezolutia Acheson ( Dean Acheson era secretar de stat sub mandatul lui Truman); Rezolutia semnifica o revizuire informala dar substantiala a Cartei ONU; Sistemul Cartei arata ca numai Consiliul de Securitate este abilitat sa utilizeze forta; acest lucru se modifica prin Rezolutia 377..în toate cazurile în care nu s-a ajuns la unanimitate iar Consiliul de Securitate nu îsi poate realiza misiunea sa de aparare a pacii si securitatii internationale. Adunarea Generala va examina imediat chestiunea ( asupra careia nu s-a ajuns la o pozitie comuna în Consiliul de Securitate) si va elabora recomandari pentru membri sai inclusiv utilizarea fortei armate.. Prin acest text, Adunarea Generala infirma articolul 11.2 din Carta care prevedea dreptul de a recomanda utilizarea fortei doar pentru Consiliul de Securitate. Pe plan institutional, Noua Rezolutie creeaza un Comitet pentru Masuri Colective ca organ de operationalizare a noii competente a Adunarii Generale. Se constituie de asemenea o Comisie de monitorizare a pacii, un fel de watchdog care supravegheaza barometrul tensiunilor internationale. Pe plan functional, rezolutia autorizeaza Adunarea Generala de a se reuni în sesiune extraordinara de urgenta ( în 24 de ore) pe modelul reuniunilor Consiliului de Securitate. Rezolutia are un efect descurajant asupra Consiliului de Securitate, orice aplicare a Rezolutiei conducând la o scadere a recurgerii la veto. Din perspectiva securitatii colective, Rezolutia Acheson reprezinta o largire a spatiului de aplicare a securitatii la conflictele generate sau sustinute de una din marile puteri, spre deosebire de sistemul Cartei care limita interventia organizatiei la conflictele nesustinute de marile puteri. Aceasta largire a aplicabilitatii securitatii colective la toate conflictele este conforma cu doctrina securitatii colective ce porneste de la principiul indivizibilitatii pacii. Noul sistem care se bazeaza pe majoritatea occidentala a Adunarii Generale întra în tensiune cu caracterul impartial al fundamentului subiectiv al securitatii colective prin utilizarea partizana a Natiunilor Unite. Catre sfârsitul anului 1955, echilibrul militar se schimba, iar prin admiterea noilor state ( package deal) Occidentul pierde controlul majoritatii Adunarii Generale. El se concentreaza mai mult pe sistemul traditional al aliantelor : aderarea Germaniei la Nato în 1955, pactul de la Bagdad. Comitetul Masurilor Colective si Comisia de Monitorizare a Pacii înceteaza sa mai functioneze si dispar din ''geografia'' Organizatiei Natiunilor Unite. Al treilea sistem de securitate Diplomatia preventiva sau '' operatiunile pentru mentinerea pacii''' înregistreaza un prim caz de aplicare în 1956 în timpul crizei Suezului. Se constituie Forta de Urgenta a Natiunilor Unite cu un efectiv de 20.000 de persone, militari si civili. Acesta noua situatie de asigurare a securitatii prin sistemul Nasiunilor Unite îi inspira secretarului general Dag Hammarskjőld principiile directoare ale diplomatiei preventive. Principiul unei operatiuni pentru menntinerea pacii este decis de unul din cele doua organe principale aale Organizatiei, Adunarea Generala sau Consiliul de Securitate. Dupa decizia de încetare a focului, se recomanda statelor membre sa contribuie la Forta de Urgenta a Natiunilor Unite. Apoi, se trimite o forta simbolica destinata supravegherii unui armistitiu, a unei frontiere sau încetarii focului. Scopul acestu nnou sistem este acela de a preveni confruntarea dintre marile puteri în contextul unui conflict minor ( diplomatia preventiva). De aceea, fortele militare ale marilor puteri sunt excluse de la contributiile FUNU cu exceptia ajutorului logistic ( mai ales al Statelor Unite). Sistemul diplomatiei preventive este deci contrar securitatii colective care se sprijina pe forta marilor puteri. FUNU are un caracter ad hoc, iar compozitia sa este fixata de Secretarul General în functie de conflict. Secretarul General renunta la ideea unei forte internationale preconstituite, a unei Garzi a Natiunilor Unite ( ideea lui Trygve Lie). Baza fortelor este oferita de statele neutre, iar contributiile militare sau de alta natura sunt voluntare. Punerea în functiune a Fortei de Urgenta este un atribut al Secretarului General ajutat între 1956-1968 de consilierul sau militar. Forta este trimisa pe teren cu asentimentul partilor implicate în conflict. Încetarea prezentei fortei ONU este lasata la aprecierea statelor. Analiza sistemului de securitate bazat pe diplomatia colectiva permite reliefarea unor caracteristici: Baza consensuala generalizata în opozitie cu sistemul Cartei în care consensul este limitat la marile puteri; O mare suplete prin modalitatea ad hoc de compunere a fortei militare; Gestiunea internationala integrata ( rol important atribuit Secretarului General); adesea diplomatia preventiva este definita ca o operatiune pentru mentinerea pacii, o interventie conservatoare ( non-coercitiva) organizata pe baza consensuala sub coordonarea Secretarului General. Aplicarea principiilor diplomatiei preventive ridica o serie de probleme. Prima este legata de finantarea operatiunilor de mentinere a pacii. Resursele militare ( trupe) fara acordul marilor puteri nu pun probleme, dar cele financiare impun o rezolvare cu ajutorul acestora. Ţarile mici si mijlocii care ofera contingente militare nu au capacitatea de a sprijini financiar operatiiunile de mentinere a pacii, astfel ca marile puteri sunt excluse din terenul confruntarilor directe fara ca acest fapt sa indice si absenta contributiilor lor financiare si logistice.De aceea, este nevoie de acordul cel putin tacit al marilor puteri asupra operatiunilor militare pentru a obtine si concursul lor financiar si logistic. Spre exemplu, lipsa consimtamântului lor în cadrul operatiunilor din Suez ( Franta, Marea Britanie si URSS) si evolutiile neasteptate din Congo ( URSS) antreneaza refuzul lor de a finanta opratiunile respective, contribuind la adâncirea crizei financiare si institutionale a Natiunilor Unite ( 1060-1965). O a doua problema decurge din caracterul consensual al diplomatiei preventive si a opratiunilor de mentinere a pacii. Acordul necesar al tarilor în care se desfasoara trupe de mentinere a pacii implica adesea si potentialitatea retragerii deciziei a accepta trupe în anumite conditii legate de evolutia situatii de pe teren. Astfel, presedintele Nasser decide unilateral retragerea ''castilor albastre'' în 1967 fapt ce contribuie la declansarea razboiului arabo-israelian din 1967 ( razboiul de sase zile). În 1956, dupa razboiul Suezului, Israelul nu accepta trupe FUNU pe teritoriul sau. Apoi, o alta limita provine din faptul ca deplomatia preventiva nu se aplica situatiilor conflictuale interne ( Biafra, Republica Africa Centrala, Liban) generate de razboaiele civile si nici zonelor de influenta ale marilor puteri. Diplomatia preventiva a functionat în Suez dar nu si în Ungaria, Cehoslovacia ( 1968) ori Republica Dominicana ( 1965) fapt ce contravine prinicpiului esential al securitatii colective, indivizibilitatea pacii. Criza institutionala si financiara determina o ''quasi-întoarcere'' la sistemul Cartei, adica la dispozitivul clasic al utilizarii prerogativelor Consiliului de Securitate si la rolul primordial al Consiliului de Securitate, conservând totodata anumite achizitii ale sistemelor anterioare. În cadrul sistemului international, diplomatia preventiva si operatiunile de mentinere a pacii determina anumite state sa creeze în mod voluntar contingente special afectate nevoilor Natiunilor Unite. Actiunea complexa pe care o presupune diplomatia preventiva conduce la instaurarea pacii ''fizice'' pe teren fara a contribui la solutionarea de fond a diferendului întrucât absenta amenintarii militare prin prezenta trupelor ONU nu înseamna întotdeauna si acceptarea unor concesii politice din partea statelor implicate în conflict ( Orientul Apropiat, Cipru). Comparatii între cele trei sisteme de securitate Din perspectiva actorilor nationali, sistemul Cartei se sprijina pe marile puteri membre ale Consiliului de Securitate ( utilizarea veto-ului), sistemul Uniunii pentru mentinerea pacii se sprijina pe blocul majoritar occidentali, puteri mari si mijlocii si îndreptat contra blocului revizionist al Estului, iar sistemul diplomatiei preventive este sustinut de tarile mici si mijlocii, multe din ele neutre, îndreptat contra marilor puteri în zonele de manifestare a tensiunilor si conflictelor internationale. Din punctul de vedere al organului-pivot, sistemul Cartei este centrat pe Consiliul de Securitate, cel al Uniunii pentru mentinerea pacii pe Adunarea Generala, iar sistemul diplomatiei preventive pe Adunarea Generala controlata de tarile din lumea a treia si pe Secretarul General. Din punctul de vedere a actiunii, sistemul Cartei are în vedere actiunea constrângatoare inclusiv cea militara bazata pe superioritatea si solidaritatea marilor puteri, sistemul ''Uniunii pentru mentinerea pacii'' concepe actiuni militare în contextul superioritatii militare a blocului occidental asupra celui estic, iar diplomatia preventiva are în vedere prezenta fortelor internationale ca forta de stabilizare a unui conflict minor si descurajarea redeschiderii ostilitatilor. Din perspectiva sistemului international, sistemul Cartei se inscrie într-un sistem de solidaritate a marilor puteri sub forma coalitiei de razboi sau a ''concertului'' în timp de pace; sistemul ''Uniunii pentru mentinerea pacii'' se manifesta în cadrul creat de lupta dintre marile puteri ( razboiul rece), iar cel al sistemului diplomatiei preventive se înscrie într-un cadru stabilizat al axei Est-Vest. În primul caz, organizatia internationala este expresie a vointei marilor puteri, în cel de-al doilea, a vointei partizane a unui bloc, iar în cel de-al treilea Natiunile Unite reflecta interesele si vointa tarilor nealiniate de a se proteja contra extinderii razboiului rece în conflictele situate în afara opozitiei Est-Vest. Operatiuni de mentinere a pacii si misiuni de observare terminate în martie 1992 COSNUB Comitetul special al Natiunilor Unite pentru Balcani, 1947-1951 FUNU Prima forta de urgenta a Natiunilor Unite în Sinai, noiembrie 1956-iunie 1967 ONUL Grupul de observatori ai Natiunilor Unite în Liban, iunie-decembrie 1958 ONUC Operatiuni al Natiunilor Unite în Congo iulie 1960-iunie 1964 FUNS Forta de securitate a Natiunilor Unite în Indonezia, octombrie 1962-aprilie 1963 MONUY Misiunea de Observare a Natiunilor Unite în Yemen, iunie1963-septembrie 1964 DOMREP Misiunea reprezentantilor Secretarului General în Republica Dominicana, mai 1965-octombrie 1966 MONUIP Misiunea de observare a Natiunilor Unite în India si Pakistan, 1965-1966 FUNU II A doua forta de urgenta a Natiunilor Unite în Sinai, partea vestica a Canalului de Suez, între Egipt si Israel, octombrie 1973-iulie 1979 UNGOMAP Misiunea de bune oficii a Natiunilor Unite în Afganistan si Pakistan, 1988-1990 GOMNUII Grupul de observatori ai Natiunilor Unite pentru Iran si Irak, august 1988-februarie 1991 ONUVEN Grupul de observatori ai Natiunilor Unite însarcinat cu verificarea procesului electoral în Nicaragua GANUPT Grupul de asistenta a Natiunilor Unite în Namibia, aprilie 1989-martie 1990 ONUCA Grupul de observatori ai Natiunilor Unite în America Centrala ( Honduras), noiembrie 1989-ianuarie 1992 MIPRENUC Misiunea pregatitoare a Natiunilor Unite în Cambogia, octombrie 1991-februarie 1992 Preambulul Cartei Natiunilor Unite Document Info Accesari: 7253 Apreciat: Comenteaza documentul: Nu esti inregistrat Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta Creaza cont nou A fost util? Daca documentul a fost util si crezi ca merita sa adaugi un link catre el la tine in site Copiaza codul: in pagina web a site-ului tau. <a href="https://www.scritub.com/istorie/Evolutia-sistemelor-de-securit245317318.php" target="_blank" title="Evolutia sistemelor de securitate colectiva dupa 1945 - https://www.scritub.com">Evolutia sistemelor de securitate colectiva dupa 1945</a> eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )