Evolutia statului medieval (sec. X-XV)
Statul medieval cunoaste in evolutia sa mai multe etape:
monarhia feudala sau senioriala ;
monarhia starilor ;
monarhia centralizata.
II. 1. Monarhia senioriala
Folosirea sistemului relatiilor de vasalitate, considerat la inceput un mijloc de buna guvernare, a condus sub urmasii lui Carol cel Mare la destramarea imperiului si formarea unor numeroase centre de putere la nivel local. Regii stapineau doar nominal teritoriul statului, puterea reala fiind exercitata de diferitii feudali locali (principi, duci, comiti, marchizi, baroni, castelani, etc.). Regasim aceste fenomene de faramitare feudala, intovarasite adesea de anarhia ce caracterizeaza slabirea puterii centrale a monarhului, in Franta secolelor IX-XI, in Germania in secolele XIII-XV, etc.
Faramitarea feudala a facut ca titlul monarhic in Occident sa fie mai mult nominal, autoritatea regelui asupra teritoriului regatului sa fie proportionala cu resursele pe care i le punea la dispozitie domeniul funciar stapinit in nume propriu. Regele isi datoreaza autoritatea pe care o mai are faptului ca teoretic este suzer 959b18j anul tuturor marilor seniori ai regatului si nu poate fi vasalul nimanui. Bazindu-se pe sistemul relatiilor de vasalitate si pe atributiile de mare senior pe care regele le are pe domeniul sau personal, aceasta etapa din evolutia statului medieval poate fi numita a monarhiei senioriale.
Monarhia este o institutie care garanteaza mentinerea unitatii tarii in fata pericolelor externe dar si interne, reprezentate de o excesiva faramitare a autoritatii. Regele este superior celorlalti mari seniori din cuprinsul regatului prin ungere, ceremonie cu caracter religios care subliniaza faptul ca detine autoritatea de la divinitate.
II. 5. Centralizarea in Franta
Dinastia capetiana a fost cea care a reusit centralizarea politica a Frantei. Regele Ludovic al VI-lea (1108-1137) da semnalul luptei de restaurare a ordinii in domeniul regal, supunandu-i pe unii seniori rebeli, care refuzau sa se supuna autoritatii regale, intrata intr-un indelungat proces de decadere dupa stingerea dinastiei carolingiene.
Suger, Viata lui Ludovic al VI-lea cel Gros
-Regele Frantei aduce la ordine pe un vasal nesupus (1108-1109)-
Magna Charta Libertatum (12 iunie 1215)
39. Nici un om liber sa nu fie prins sau inchis sau lipsit de bunurile sale, sau pus in afara legii sau exilat sau vatamat in vreun alt chip, nici nu vom merge impotriva lui, nici nu vom trimite pe nimeni impotriva lui, decat in temeiul unei judecati legiuite a egalilor sai si potrivit legii tarii.
41. Toti negustorii pot sa iasa fara nici o vatamare si in siguranta din Anglia si sa intre in Anglia.
61. .Baronii sa aleaga douazeci si cinci dintre baronii regatului nostru, pe cei ce vor; acestia sa fie datori si sa-si dea toata silinta de a pazi, a tine si a face sa se pazeasca pacea si libertatile ce le-am ingaduit lor si pe care le intarim prin cartea noastra de fata. Si anume in asa fel ca, daca noi sau judecatorul nostru suprem ori bailii nostri sau vreunul dintre slujitorii nostri ne-am face vinovati cu ceva fata de cineva sau am calca vreun articol al pacii si chezasiei si daca greseala s-ar dovedi in fata a patru dintre sus-zisii douazeci si cinci de baroni, acesti patru baroni sa vina la noi sau la judecatorul nostru, daca am lipsi din regat, aratindu-ne acea calcare de lege si cerandu-ne ca sa punem a se indrepta fara zabava acea calcare. Iar daca noi n-am indrepta-o sau, in caz ca am lipsi din regat, judecatorul nostru n-ar indrepta-o, acei douazeci si cinci de baroni cu obstea intregii tari ne vor constrange si vor apasa asupra noastra prin toate mijloacele la indemana lor, si prin cuprinderea cetatilor, pamanturilor, posesiunilor si prin alte mijloace pe care le vor putea intrebuinta, pina cand, potrivit parerii lor, se va face indreptarea, fara a se atinge insa de fiinta noastra, a reginei, sotia noastra, si a copiilor nostri.
(B. Murgescu, coord., Istoria lumii in texte., p. 127)
Centralizarea Spaniei nu poate fi inteleasa fara a analiza eliberarea teritoriului de sub stapinirea musulmana, cunoscuta in istoriografie sub numele de reconquista.
Macinat de lupte interne, regatul vizigot se prabusise cu o extrema rapiditate sub atacurile incepute de arabi in 711, odata cu invazia berberului Tarik. In sapte ani, aproape intreaga Penisula Iberica era cucerita si organizata mai tirziu sub forma califatului de Cordoba, cu exceptia regiunilor muntoase si greu accesibile din nord, unde se mentinusera mici state crestine, precum regatele Asturiilor, Leonului si Navarrei. In secolele VIII-IX, disensiunile interne din aceste regate nu permit ofensiva impotriva Islamului, dar nici nu ingaduie avansul arabilor dincolo de linia Coimbra-Toledo-Guadalajara.
Unele succese in lupta impotriva maurilor au cauze externe, fiind legate de intemeierea de catre Carol cel Mare a unei marci de granita in nordul Cataloniei, transformata apoi in comitatul Barcelonei. Carol esua insa in incercarea de a avansa catre sud, si in urma ridicarii asediului Saragosei, ariergarda franca, avindu-l in frunte pe comitele Hruotland, este masacrata in munti de catre basci (778). Episodul istoric a stat la baza Cantecului lui Roland, cel mai vechi poem epic din literatura franceza.
La mijlocul secolului al IX-lea, se afirma regatul Asturiilor, care se extinde pina la raul Duero. In secolul al X-lea se pun si bazele Castiliei, in jurul orasului Burgos. Arabii insa reactioneaza, si catre anul 1000 aceste progrese crestine sunt oprite pentru o vreme.
Pe la mijlocul secolului al XI-lea, Califatul de Cordoba se prabusea, fiind inlocuit cu 23 de mici regate independente, taifas, aflate adesea in conflict unele cu altele. De aceasta situatie profita crestinii care avanseaza spre sud, cucerind in 1080 Toledo. Dar tot in secolul al XI-lea pozitiile arabilor din Peninsula Iberica sunt intarite prin venirea berberilor Almoravizi din nordul Africii. In lupta impotriva maurilor se evidentiaza Rodrigo Diaz de Bivar (1040-1099), devenit erou al cantecelor epice sub numele de Cid, care cucereste in 1094 regatul Valenciei. Acesta este insa pierdut de crestini la moartea sa. Secolul al XI-lea este si martorul conturarii ideii de razboi sfint al crestinilor impotriva islamului, care anunta ideea de cruciada.
In secolul al XII-lea initiativa este preluata de regatul Aragonului, care sub regele Alfonso al II-lea, cucereste asezari maure de la sud de raul Ebru si include in regat, printr-o uniune personala, comitatul Barcelonei. Aceasta oferea insa Aragonului iesirea la mare care il orienta pentru catava vreme spre o politica mediteraneeana (cucerirea insulelor din bazinul occidental si instalarea in Sicilia, in 1266 si in sudul Italiei).
La 1172 arabii beneficiaza de noi intariri: sosesc in Spania Almohazii, berberi ce succedasera in Africa de nord Almoravizilor. Ca reactie se produce concertarea fortelor crestine, sprijinita de papa Inocentiu al III-lea care incredinteaza arhiepiscopului de Toledo sarcina de a organiza o cruciada impotriva arabilor. Sub conducerea regilor din Castilia, Argon si Navarra, cavalerii crestini obtin in 1212 victoria de la Las Navas de Tolosa, care reprezinta punctul crucial al Reconquistei. Portugalia, ce dobandise in secolul al XII-lea (1143) calitatea de regat independent, se extinde spre sud. Castilia si Aragonul avanseaza si ele in aceeasi directie, astfel ca in 1270 arabii nu mai detineau decat Granada si alte cateva mici teritorii.
Reconquista va fi reluata cu succes abia la sfirsitul secolului al XV-lea, cand prin cucerirea emiratului Granadei in 1492 de catre regatele unite ale Castiliei si Aragonului, se incheia recucerirea Peninsulei Iberice de catre crestini. Se creau astfel conditiile expansiunii spaniole peste mari, ca o prelungire dincolo de ocean a luptelor impotriva necredinciosilor, care constituisera timp de secole ratiunea de a fi a nobilimii iberice.
II. 8. Germania si Italia (sec. XI-XV)
Germania si Italia au avut in evul mediu o evolutie politica asemanatoare, in sensul ca in ele s-a mentinut faramitarea care in Franta si Anglia fusese inlocuita de centralizarea monarhica. Aceasta situatie are cauze multiple.
Atit Germania cat si Italia sunt lipsite de unitate economica, diferitele lor regiuni orientindu-se spre centre cu interese adeseori divergente.
Afirmarea papalitatii a constituit un alt factor al mentinerii diviziunii politice in cele doua zone. Existenta unui stat teritorial condus de episcopul Romei in centrul Italiei a impiedicat pina in epoca moderna orice tentativa de a reface unitatea peninsulei.
Imparatul nu dispune, ca in Franta, de un domeniu feudal, in jurul caruia sa se realizeze centralizarea. In plus, conflictele deschise dintre imparat si papa slabesc si mai mult puterea primului in spatiul german, contribuind decisiv la mentinerea faramitarii. Pentru a beneficia de sprijin in lupta cu papalitatea sau pentru realizarea ambitiilor italiene, imparatii fac numeroase concesii in favoarea unei feudalitati oricand gata sa se alieze cu dusmanii.
Pentru Italia, o cauza a mentinerii faramitarii a fost afirmarea puternica a autonomiilor urbane, care a condus la frecvente lupte intre orase pentru suprematie. De asemenea, instaurarea dominatiei arabe, apoi normande, angevine sau aragoneze in sudul peninsulei a fost un alt factor care si-a avut contributia la esecul oricarei tentative de unificare.
Imperiul este privit, dupa disparitia ottonienilor, din ce in ce mai mult ca suma celor trei regate ce il constituie: Germania, Italia si Burgundia. Germania se extinde spre est pe seama slavilor. Pina in secolul al XI-lea, organizarea interna este cea mostenita de la carolingieni si ottonieni, cu functiile de comite si de duce teoretic revocabile de catre rege, si cu rolul important al unui cler supus si fidel autoritatii monarhice. Dinastia franconiana, instaurata in 1025, a incercat, mai ales prin Henric al IV-lea (1056-1106), sa duca o politica de centralizare monarhica si de restaurare a controlului asupra bisericii, aflata in procesul de afirmare a independentei ca urmare a reformei gregoriene. Intre regele german si papa Grigore al VII-lea intervine disputa asupra dreptului de a investi in inaltele functii bisericesti, asa numita 'lupta pentru investitura'. Miza era de fapt asigurarea controlului asupra clerului, si desi conflictul se termina cu un compromis (Concordatul de la Worms, 1122), rezultatul este disparitia 'bisericii imperiale' care sprijinise pina atunci autoritatea monarhica in fata aristocratiei laice. Principii sunt beneficiarii deceniilor de conflict, in care se produce teritorializarea ducatelor etnice si formarea a zeci de principate, apartinand aristocratiei laice sau ecleziastice (familiile Staufen, Welf, Supplinburg, episcopii de Mainz, Köln, Hamburg, Bremen, Salzburg, etc.). Ca urmare a puterii acumulate, acestia au un rol din ce in ce mai important in alegerea regelui, principiul ereditar nefiind recunoscut.
In 1125 urma la conducerea Germaniei dinastia Staufenilor (Hohenstaufen), care incerca la randul ei sa realizeze centralizarea statului in sensul in care evoluau deja regatele Frantei, Angliei sau Siciliei. Frederic I Barbarossa (1152-1190) a restaurat autoritatea monarhica, folosind in favoarea sa relatiile feudo-vasalice, supunandu-i pe principii teritoriali ce uzurpasera bunuri regale in timpul 'certei pentru investitura', si constituind un domeniu regal in sud-vestul Germaniei (Suabia, Alsacia, Palatinatul). El asociaza la conducere marii feudali, care se constituie in grupul inchis al 'principilor imperiului' (Fürsten). In scopul intaririi puterii sale, reuseste sa controleze din nou numirile in inaltele functii ecleziastice, si dispune astfel de un episcopat care sa-l sprijine in reluarea luptei cu papalitatea. Dornic sa promoveze ideea imperiala potrivit careia trebuia sa beneficieze de stapinirea asupra intregii lumi crestine (dominium mundi) nu accepta afirmarea independentei oraselor italiene si nici a regatului normand din Sicilia. Conflictul cu orasele din Italia de Nord, grupate in liga lombarda, conduce in cele din urma la infrangerea fortelor imperiale la Legnano (1176). Acest conflict a contribuit, de asemenea, la diminuarea autoritatii sale in Germania, intrucat a fost silit sa faca concesii principilor in schimbul sprijinului militar al acestora. In calitate de imparat participa la Cruciada a III-a, cu ocazia careia isi gaseste sfirsitul in 1190, inecat intr-un fluviu din Anatolia.
In acea vreme denumirea de Franta se aplica numai regiunii din jurul Parisului, care tinea direct de domeniul regal, iar francezi erau numiti locuitorii domeniului regal.
|
