Evolutionismul

Evolutionismul

Evolutionismul este primul curent prin care antropologia se va defini ca stiinta sociala în a doua jumatate a secolului XIX, reprezentând momentul autonomizarii discursului antropologic ca discurs distinct ce are un obiect precis: "omul primitiv" si societatea sa.
Înainte de a detalia asumptiile evolutionismului în antropologie, nu e 11111k1018l ste, credem, lipsit de interes, sa aruncam o privire asupra genealogiei conceptului.
Asemeni multora dintre conceptele pe care le utilizam azi într-un mod neproblematic, si cel de "evolutionism" îsi are originea în Iluminism, de unde provine caracterul lui antireligios si secularizant. Este enuntat pentru prima data la Sorbona în 1749 de catre Jacques Turgot într-o conferinta ce trata "stadiile dezvoltarii socio-economice si intelectuale ale umanitatii". Turgot identifica trei stadii ale dezvoltarii materiale incipiente ­ cele de vânator, pastor si agricultor ­ si trei stadii spirituale ­ stadiul religiei, al metafizicii si al stiintei. Sugestia "stadiilor de evolutie" va face cariera ulterior prin Auguste Comte, care o va transmite secolului XIX când este preluata de stiintele sociale pe cale de a se naste.

Problema "evolutiei" cunoaste însa un traseu remarcabil în stiintele naturii din prima jumatate a secolului XIX, în forma opozitiei dintre "transformism" si "fixism" (opozitie care este formulata si azi ca "evolutionism contra creationism"). Problema care anima dezbaterea privea modul de clasificare a speciilor, iar opozitia dintre grupurile de gânditori exprima, fara îndoiala, un exemplu clasic de schimbare de paradigma, în sensul lui Thomas Kuhn. Lamarck si, ulterior, Darwin ­ reprezentantii noii paradigme ­ demit încrederea în conceptele finaliste, afirmate îndeosebi de Linné si Cuvier, concepte care fundamentau clasificarea plantelor si animalelor conform unui sens anterior, prestabilit, al ordinii lumii. Pâna la Lamarck era un fapt general acceptat ca în fiecare organism actioneaza o forta vitala care este ghidata de un scop predeterminat. Principiului finalitatii i se va opune cel al cauzalitatii (o rasturnare de accent a mostenirii aristotelice dinspre cauza finala catre cauza eficienta), respectiv un principiu ce presupune o transformare continua si indefinita. În alta forma, controversa ia urmatorul aspect: ce exista în primul rând, specia sau individul? Lamarck adopta fata de aceasta întrebare pozitia unui realism gnoseologic: "speciile" sunt simple conventii umane; în fapt nu exista ­ în sens ontologic ­ decât indivizi determinati, supusi unor transformari continue. Doua dintre sustinerile transformismului au rupt însa decisiv cu traditia metafizica din stiintele naturii: 1. Postularea genezei spontane a vietii, prin transformarea materiei neînsufletite în materie vie ­ un proces continuu, care se produce în permanenta. Prin aceasta teza se rupe cu urmele revelatiei crestine din stiintele naturii: procesul generarii vietii nu mai este blocat cândva "la începutul lumii". 2. Noi specii se nasc mereu prin transformarea celor vechi sub actiunea diferitilor factori de mediu si ca adaptare la acestia ­ teza ce demite teoria "fixitatii", a creatiei originare a unui numar finit si imobil de specii.
Charles Darwin va duce mai departe aceste sustineri, care devin explicit revolutionare o data cu punerea problemei spinoase a descendentei omului. Cu "Originea speciilor" ­ lucrare ce apare în 1859 ­ Darwin aduce o modificare importanta în problema selectiei naturale. Preluând o idee din "Eseuri asupra principiilor populatiei" (1798), lucrarea economistului englez Thomas R. Malthus în care acesta inventaria "pericolele" cresterii numerice a populatiilor pentru supravietuirea speciei umane (reiterând de fapt o viziune hobbsiana asupra societatii), Darwin va considera ca agentul principal al transformarii speciilor nu e adaptarea ci "lupta pentru supravietuire" (struggle for life). Pentru ca în fiecare generatie supravietuieste cel mai apt, se creeaza de la sine grupuri de organisme asemanatoare. Interesul nostru pentru aceasta teza vizeaza utilizarea ei ulterioara în teoriile rasiste de la sfârsitul secolului XIX.

Ca urmare a acestor meditatii si inovatii din biologie va apare un curent filozofic evolutionist, reprezentat în special de Herbert Spencer. Acesta trece metodic tema evolutionismului prin întreg spectrul filozofic, plecând de la "primele principii" din lucrarea cu acelasi titlu, în care îsi propune sa fundamenteze ontologic teoria, continuând cu "Principiile biologiei", "Principiile sociologiei" si încheind cu "Principiile moralei, stiintei si esteticii". De interes pentru antropologie ramân consideratiile din "Principiile sociologiei" (lucrare masiva publicata în 1860 în patru volume, si locul în care a dat cea mai extinsa dezvoltarea asupra evolutionismului).
Fara îndoiala, una dintre noutatile semnificative propuse de Spencer este definitia societatii. Aceasta e vazuta ca "grup de oameni în care indivizi diferiti din punct de vedere al descendentei coopereaza". Esential pentru Spencer este faptul ca desi este alcatuita din unitati independente, societatea presupune în acelasi timp o existenta unitara, o entitate (idee preluata ulterior de Durkheim). Este o entitate în sensul ca are o "viata proprie", este asemenea unui organism viu ­ si presupune o crestere continua. Pe masura ce se dezvolta, aceasta îsi complica structura, iar elementele ei devin din ce în ce mai solidare. Aceasta miscare este în acord cu principiul de maxima generalitate al evolutiei, formulat simplu ca "trecere de la omogen la eterogen". Pe seama acestui principiu, Spencer caracterizeaza societatea primitiva ca fiind asemanatoare organismelor simple, în care masa ce le alcatuieste este nediferentiata, omogena. Asemeni organismelor primare, continua analogia, diviziunea ei nu i-ar pune în primejdie viata.
Daca prin aceste sustineri, ce situeaza societatile primitive undeva jos pe scara evolutiei societatii umane, Spencer deschide un orizont pentru evolutionismul antropologic, tot el, întelegând societatea prin analogia organismului, va furniza modelul societal ce va fi implicat în functionalism: "Ca si la organismele vii - scrie Spencer - diferentierea progresiva a gruparilor sociale ce alcatuiesc societatea este însotita de o diferentiere progresiva a functiilor sociale. Functiile sociale, ca si cele organice, nu sunt numai diferite, ci sunt unite în asa chip încât sa se faca reciproc posibile. Ajutorul acesta reciproc are ca rezultat dependenta mutuala a partilor înauntrul gruparilor sociale evoluate, ca si înauntrul organismelor vii ajunse la un grad oarecare de evolutie". Diversi factori influenteaza, dupa Spencer, evolutia unei societati, între care factori externi precum climatul, flora, fauna si factori interni, între care sunt considerate trasaturile fizice si sufletesti ca si sentimentele dominante. Însa factorul principal ce determina agregarea sociala este considerat de Spencer ca fiind "nevoia de cooperare". În functie de aceasta, unele societati sunt considerate "primitive", aflate la baza unei scari ierarhice a dezvoltarii. În cazul acestora, frica ar fi sentimentul dominant, si ea determina cooperarea. Frica fata de cei vii determina aparitia "guvernamântului ceremonial si politic", în timp ce frica de cei morti determina "guvernamântul religios".
Spencer a fost un gânditor care a influentat masiv gândirea secolului XIX. Daca nu este foarte clar cum si în ce masura a influentat antropologia incipienta, stim în schimb cu certitudine ca a determinat ideile despre societate care vor alcatui la sfârsitul secolului XIX corpusul sociologiei franceze. Spencer a pus în miscare o paradigma ­ cea evolutionista ­ care a influentat întreaga miscare de idei europeana. În aceasta paradigma si-a aflat suportul ideatic si antropologia sociala, care în Marea Britanie se va institutionaliza ca disciplina academica prin Edward Burnett Tylor si James Frazer.

Înainte de a detalia contributia celor doi gânditori, o contextualizare, chiar daca sumara, a situatiei globale si a locului ocupat în ea de civilizatia occidentala se impune.
Trebuie subliniat ca în momentul nasterii antropologiei ca stiinta epoca marilor descoperiri geografice se încheiase iar lumea era pe cale de a deveni în întregime o colonie europeana. Diferite forme europene de colonialism se instalasera pe tot globul: spaniolii si portughezii colonizasera America Centrala si America de Sud, englezii America de Nord, India si Australia, olandezii monopolizasera comertul cu Arhipelagul Indonezian, francezii ocupau Africa de Nord, Polinezia, etc. În termeni geografici, militari si comerciali harta lumii nu mai prezenta "pete albe" semnificative. Cu o notabila exceptie însa: oamenii care locuiau aceste teritorii, populatii ce trebuiau integrate ordinii cosmice europene si conceptiilor europene despre om. Se cerea cu urgenta o noua conceptie care sa înlocuiasca marturiile sporadice ale calatorilor si misionarilor, sa elimine definitiv vechea convingere despre popoarele primitive ca descendente din neamul lui Ham, fiul ratacitor al lui Noe ­ conceptie înca în uz în secolul XIX ­ si care sa ofere administratiilor coloniale un instrument stiintific pentru rationalizarea coloniilor. Tot în seria schimbarilor pe plan european trebuie amintita revolutia industriala, care, declansata în secolul XVIII, face vizibil, un secol mai târziu, atât progresul material cât si ­ cu limitele ei de clasa sociala - emanciparea de masa, anuntata de Iluminism.
Nu trebuie sa mire prea mult, prin urmare, ca prima imagine moderna despre "societatile primitive" va fi aceea a unor societati situate la un stadiu primar al dezvoltarii socioculturale: primitivii sunt vazuti ca "stramosii vii", fiind localizati la un stadiu fata de care civilizatiile reprezinta distantari progresive si care, printr-o îndrumare înteleapta, pot fi scosi din "primitivism". Esenta acestei proto-teorii a dezvoltarii asuma faptul ca omul are un singur destin: acela de a trece prin stadiile succesive ale salbaticiei, barbariei si civilizatiei. Schema evolutiei este uniliniara; destinul umanitatii este unul singur, acela de a traversa diferite stadii de civilizatie pentru a atinge stadiul civilizatiei occidentale. Acest universalism eurocentric pozitioneaza civilizatiile globului conform unei scheme cognitive care în termeni geografici se defineste prin opozitia centru-periferie, iar în termeni istorici prin opozitia evoluat-neevoluat. Prin aceste opozitii se legitimeaza actiunea coloniala - diferite civilizatii ne-europene trebuie constrânse, spre binele lor, sa adopte institutii, sisteme politice, tehnologii si chiar valori de provenienta occidentala. Tenacitatea acestei scheme cognitive se va regasi în diferite viziuni ulterioare asupra lumii si istoriei: în marxism, teorii ale sistemului global ( la autori precum Mandel, Wallerstein, Wolf), teorii ale dezvoltarii, etc. Primitivii sunt, în aceasta schema geografico-istorica "la marginea extrema": ei se afla la limitele lumii civilizate si "în afara" istoriei. Sunt populatii despre care se asuma ca nu au istorie, în sensul ca nu au atins stadiu în care istoria primeste un sens, iar principala marturie este lipsa unui patrimoniu istoric, care în cazul civilizatiilor se obiectiveaza în diferite forme (scriere, cladiri publice, orase, etc.). Sensul studierii lor, pentru evolutionisti, este doar indirect cunoasterea modului în care societatile lor functioneaza si a culturii lor specifice, cât ­ asumând clasificarea lor ca "relicve vii" ce dau seama de un trecut îndepartat ­ întelegerea mai bine a propriului trecut, a originilor socio-culturale în termeni absoluti. Altfel spus, evolutionistii privesc catre primitivi cu o anumita "vointa de necunoastere", cum o numeste Foucault: primitivii nu intereseaza ca atare, în sensul unei umanitati alternative, ci ca prezente "fosile" ce confirma o schema istorica.


Edward Burnett Tylor (1832 ­ 1917), va fi titularul primei catedre de antropologie din Marea Britanie (Oxford), pe care o ocupa în 1896.
Tylor ia contact cu populatii primitive înca de tânar, desi într-un mod mai degraba accidental: revenindu-si la 23 de ani în urma unei boli este îndrumat sa-si petreaca convalescenta în Caraibe. În Cuba întâlneste un etnograf amator, Henry Christy, care-l antreneaza într-o expeditie de sase luni în Mexic, dupa care viziteaza si sudul Statelor Unite. Experientele acestei expeditii, în speta contactul cu populatiile întâlnite, se concretizeaza la început într-un jurnal de calatorie: Anahuac, or Mexico and the Mexicans, Ancient and Modern (1861). Zece ani mai târziu produce lucrarea considerata de multi "actul de nastere" al antropologiei sociale (Primitive Culture. Researches into the Development of Civilization, Philosophy, Religion, Art and Culture, 1871), lucrare a carei principal merit este punerea în termeni noi a raportului dintre religie si magie. Ce e nou este ca desi, asemenea contemporanilor, Tylor presupune ca "primitivii" se afla undeva foarte jos pe scara evolutiei, acest lucru nu înseamna ca ei nu poseda o religie. Tylor demonteaza ideea ca numai religiile clasice sunt religii în adevaratul sens al cuvântului. Orice credinta în fiinte spirituale, crede Tylor, are acest statut. Principiul mai general sub care sta aceasta asumptie este acela ca exista o identitate a spiritului uman, prin care se admite ca toti oamenii, primitivi sau civilizati, "gândesc si se comporta dupa aceleasi legi". Tot Tylor este cel care pune bazele animismului ­ teorie pe care se fundamenteaza întregul sau sistem. Animismul este în primul rând o "doctrina a sufletului" (credinta în autonomia sufletului si într-o viata viitoare), extinsa apoi la credinta în "fiintele spirituale în general" (credinta în divinitati spirituale si în spiritele subordonate lor). Aceasta credinta are doua surse: existenta mortii si enigma viziunilor care apar în vise. În stadiul primitiv al religiei aceasta credinta nu vizeaza doar oamenii ci, prin analogie, si animalele si plantele. Analogia merge adesea si mai departe, catre obiectele lipsite de viata iar , la limita, apare presupunerea ca întreaga natura este animata. Aceasta credinta cunoaste diferite grade de evolutie: sufletele mortilor devin la început entitati autonome iar apoi trec într-o evolutie uniliniara la stadiul de "spirite" (demoni, eroi), pentru ca ulterior sa se metamorfozeze în zeitati si în cele din urma în zeul creator, în întregime independent si atotputernic. Punând problema religiei în termeni evolutionisti, Tylor este printre primi gânditori care o explica în termeni pur laici (Feuerbach a privit-o înaintea lui ca mistificare iar Durkheim, dupa el, o va reduce la societate). Implicând notiunea de "supravietuiri" (survivals) ­ forme de religiozitate ancestrale, prezente în religiile contemporane ­, Tylor aduce un argument puternic în privinta necesitatii studierii "primitivilor" pentru o mai buna întelegere a "umanitatii civilizate". Din animismul primitiv, crede Tylor, s-au desprins istoric doua doctrine: cea a transmigrarii sufletului, ce supravietuieste în religiile evoluate ale popoarelor civilizate din Asia, si cea a existentei independente a sufletului dupa moartea corpului, "doctrina ce supravietuieste în cea mai evoluata religie a popoarelor civilizate de azi, în crestinism"( Primitive Culture, 1873, vol II, p. 9-11).
Tot lui Tylor îi datoram primele reflectii asupra magiei, a rolului ei în raport cu religia si în general în raport cu dorinta omului de a comunica sau manipula fortele de natura spirituala. Ca si consecinta a doctrinei animiste doua atitudini dominante s-ar fi conturat: a. Prima se bazeaza pe presupunerea ca fiintele spirituale pot afecta si controla lumea naturala si deci si destinul oamenilor ­ credinta materializata în rituri si ritualuri de îmbunare a lor. Din aceasta credinta a dependentei oamenilor de fiintele spirituale s-au nascut religiile, care au unificat practicile de câstigare a bunavointei zeilor. b. Cea de-a doua atitudine ­ "specifica celor mai de jos stadii ale civilizatiei si raselor cele mai inferioare" ­ e reprezentata de credinta ca oamenii pot controla atât fortele de natura spirituala cât si pe cele de natura materiala, iar aceasta credinta este cunoscuta sub numele de "magie". Magia, afirma Tylor, sta pe presupunerea ca însusirile lucrurilor si persoanelor se transmit prin contactul unor parti din ele. Chiar cunoasterea numelui sau a imaginii unei persoane aduce dupa sine posedarea ei. Mai general, asemanarea produce asemanare, ca în cazul credintei ca ploaia poate fi provocata prin varsarea de apa, gradina produce roade daca e cultivata de o femeie fertila, etc. Magia este, dupa Tylor, principalul mijloc de stapânire a naturii în cazul primitivilor, iar rolul ei scade în raport direct cu gradul de evolutie al unei societati.

James Frazer (1854 ­ 1941) a fost principalul discipol al lui Tylor, ale carui idei evolutioniste le-a dus mai departe. Însa, fara îndoiala, nu teoria a fost punctul sau tare, cât mai degraba acribia si minutiozitatea (specifice primului sau interes academic: limbile clasice) cu care a inventariat si descris un material etnografic enorm ­ propriu-zis, cam tot ce fuse raportat în termeni etnografici pâna la el. Frazer nu manifesta un interes deosebit pentru teorie; este interesat mai mult de fapte. Dealtfel, considera teoriile ca " accesorii de care putem agata faptele", astfel încât el preia teoria lui Frazer ca simplu cadru pentru ambitiosul sau proiect de sinteza a problemei religiilor umanitatii. O prima evaluare este data în lucrarea "Totemism si exogamie" (1910), în care interogheaza în special raportul dintre totem si tabu. Aici Frazer reia o perspectiva evolutionista mai veche, care etapizeaza umanitatea dupa vârstele magiei, religiei si stiintei. La fel si teoria "supravietuirilor": chiar daca este anterioara religiilor, magia nu dispare în noul stadiu, si asta pentru ca indivizii nu ar poseda aceleasi abilitati progresiste. Ca urmare, rudimente ale magiei supravietuiesc si în cele mai evoluate societati. Chiar daca aceste sustineri par astazi prafuite ele au avut un rol important pentru noua stiinta sociala, si anume acela ca au permis privirea religiei si a magiei într-o noua perspectiva: sistemele religioase încep sa fie privite ca productii istorice, independent de considerente asupra "veridicitatii" lor, pe de-o parte, si ca sisteme cognitive prin care oamenii interpreteaza experienta, pe de alta parte.
Începând din 1910, Frazer se dedica cu totul unui proiect gigantic, o încercare de sinteza a tuturor cunostintelor timpului sau în materie de mituri, credinte si rituri. Rezultatul proiectului - lucrarea The Golden Bought -, la care a lucrat fara întrerupere pâna în 1935, va fi o vasta fresca în treisprezece volume, o opera care a impus, mai mult decât oricare alta, antropologia în cultura occidentala. Chiar o sumara lista a celor care si-au gasit în aceasta opera inspiratia este relevanta: Kipling, Tennyson, Pound, Yeats, Joyce, T. Elliot, Wittgenstein. Freud a fost de asemenea influentat de ea, reluând din punct de vedere psihanalitic teme frazeriene (în special în Totem si Tabu, Moise si monoteismul, Angoasa în civilizatie). Chiar daca elementele teoretice prezente în Creanga de Aur au palit destul de repede, lucrarea a reprezentat un reper obligatoriu, catalizând eforturile critice si interpretative ale antropologilor. Lucrarii i se poate aloca cu greu o unitate de structura. Investigatia pleaca de la încercarea de a elucida un ritual amintit de Virgiliu în Eneida în legatura cu preotul sanctuarului Dianei din Aricia, care veghea asupra templului cu sabia mereu scoasa. Pentru a explica însa un fapt singular, Frazer se aventureaza în studii de mitologie, religie si magie în care sunt adunate, comparate si interpretate o suma covârsitoare de date etnografice din Europa, Africa, Asia, America, Melanezia, Polinezia si Australia.
De o deosebita atentie s-a bucurat analiza facuta de Frazer magiei. El concepe magia ca o "falsa stiinta" care se bazeaza pe implicarea conceptului de "simpatie"(lucrurile actioneaza unul asupra altuia la distanta printr-o secreta simpatie). Clasica ramâne distinctia pe care Frazer o face între "magia prin similaritate", sau "homeopatica", si "magia prin contagiune". Magia homeopatica functioneaza pe presupozitia ca asemanatorul produce asemanator (v. si Tylor): actiunea asupra unui simulacru va produce acelasi efect si asupra originalului sau referentului. Magia prin contagiune, în schimb, se bazeaza pe credinta ca partea este întotdeauna în contact cu întregul, o actiune asupra partii (în speta reziduuri corporale) influentând întregul dupa dorinta celui ce practica ritualul magic.


În Statele Unite teoria evolutionista va urma o dezvoltare relativ diferita, în sensul ca procesul de evolutie nu este urmarit atât în linia unui "progres al spiritului" cât în cea a organizarii sociale.

Lewis Henry Morgan (1818-1881) va dezvolta astfel teoria evolutiei concentrându-se asupra clasificarii si compararii sistemelor de rudenie. Principala sa teza este aceea ca familia a evoluat de-a lungul istoriei parcurgând diferite stadii ascendente: de la relatiile primitive bazate pe "promiscuitate" (un loc comun pentru gândirea moralista a secolului XIX), prin poliandrie si apoi prin poliginie catre familia monogama patriarhala. Dezvoltând studii întinse pe cazul indienilor irochezi, Morgan va descrie detaliat diferite sisteme particulare de înrudire, iar pe seama acestora va distinge între doua forme dominante: sistemul descriptiv (bazat pe "casatoria de grup"), specific "hoardelor", si sistemul clasificator (în care sunt precizate reguli complexe ale incestului), acesta din urma fiind temelia organizarii în clanuri. Ceea ce este semnificativ în opera lui Morgan este tentativa de a distinge societatile în functie de structurarea rudeniei. El va pune astfel bazele unui nou domeniu, care va deveni unul dintre câmpurile clasice ale interogatiei antropologice: cel al sistemelor parentale. Teza sa dupa care societatile primitive sunt organizate pe baza înrudirii, în timp ce doar cele civilizate presupun fundamente politice va face o lunga cariera în antropologia politica - si nu numai. Este notorie influenta pe care scrierile sale, în special Ancient Society, le-au avut asupra lui Marx, care vroia la un moment dat sa-i dedice chiar Capitalul, ca si asupra lui Engels, a carui Origine a familiei, proprietatii si statului se bazeaza în buna masura pe evolutionismul social al lui Morgan.

Concluzii
Evolutionismul este curentul în care discursul stiintific despre om, în calitate de fiinta sociala si culturala, primeste o unitate discursiva, devine o "paradigma", permitând legitimarea disciplinei ca fiind una de sine statatoare si relativ independenta de alte stiinte sociale. Tot evolutionismului i se datoreaza structurarea câmpului de interes a disciplinei, a marilor ramuri, teme si concepte: religia, magia, tabuul, sistemele de rudenie, functia si raportul functional, etc.

Bibliografie

Petrescu, Nicolae - Primitivii, EFES, Cluj, 2001
Negulescu, P.P. ­ Geneza formelor culturii, Georgescu Dalafras, Bucuresti, 1934
Evans-Prichard, E.E. ­ Anthropologie Sociale, Payot, Paris,1950
Murdock, George P. ­Culture and Society, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, 1965
Fraser, James ­ Creanga de aur, BPT, Bucuresti,1965