"Febra filologica'. Filologia ca pneuma si ca modus vivendi

"Febra filologica". Filologia ca pneuma si ca modus vivendi

Cînd marele flux al Aufklärung-ului atinge societatea româneasca extracarpatica în profunzime, depasind filtrul tendentios al fanariotilor, este prea tîrziu ca lumea noastra zguduita de convulsii sa mai poata crede în id 727v2119h ei generoase si universale; pe de alta parte, este prematur ca un set de abstractiuni sa devina forta sociala, adica sa se constituie ca ideo­logie. Initial, în preajma socului produs de miscarea lui Tudor, "indigenta paralizanta a mijloacelor propasirii intelectuale (lipsesc scoli superioare în limba nationala, centre laice de polarizare a cartu­rarilor, o traditie publicistica în domeniul profan etc.)" face ca luminismul sa nu reuseasca "sa se încorporeze ideologic, manifestîndu-se sub forma unor initiative izolate, de un caracter mai mult practic si de o eficacitate limitata"; abia dupa 1821, cu boom-ul proiectelor de reforma (86 numai pîna în 1823!), putem considera ca luminismul devine "o realitate interioara a spiritului românesc"²⁵, "princi­palul recurs ideologic al spiritelor înaintate si generoase", "o teorie relativ coerenta a instruirii si educatiei morale, implicînd o politica a scolarizarii si a reformei, elaborata în baza unei analize concrete a situatiei interne si a confruntarii cu realizarile si experienta intelectuala a Europei"²⁶.

O asemenea receptare organica a Aufklärung-ului, ca "raspuns plauzibil dat problemelor ridicate de accederea poporului român într-o noua etapa a dez-voltarii"²⁷, va fi conditia decisiva a nasterii inteli-ghentiei românesti. Pentru aceasta, va fi nevoie ca noul conglomerat ideologic sa se completeze cu "un diagnostic al situatiei, un program de redresare, o filozofie de colorit etic, preocupata de fundamentarea criteriilor si conduitelor recomandabile în epoca noua, în fine, o actiune de traducere în fapt a obiectivelor propuse"²⁸.

Dar massa vorbitorilor limbii române traia intens epoca de tranzitie, sesizînd accelerarea istoriei, mutatiile brutale în viata publica si în cea indi-viduala²⁹. Prin urmare, nu ne vom mira sa asistam, în toata prima jumatate a secolului trecut, la o trans­formare a filologiei, volens nolens, sub presiunea vietii cotidiene, într-o preocupare generala ; feno­menul parea foarte natural si în epoca, daca e sa ne luam dupa un articol aparut în Albina româneasca în 1844: "nu este de mirare daca septe milioane de români sunt cuprinsi de febra filologica si necontenit se îndeletnicesc a-si lamuri limba, scriptura si istoria"³⁰. Febra filologica este numele cel mai plastic pentru aceasta hermeneutica spontana, aceasta "politie a cuvintelor" (Mircea Vulcanescu). Sînt rare ocaziile în care un întreg popor - sau, cel putin, vorbitorii din paturile sociale dinamice - se deta­seaza de propria limba materna, pe care par a o concepe ca pe un metalimbaj. Pentru cîteva decenii, s-ar zice ca românii sfidau traditia care limita drastic numarul celor îndreptatiti sa se amestece în tre­burile limbii (e destul sa ne amintim prestigiul onomaturgului din Cratylos³¹), lasîndu-se purtati de elanul febrei filologice, pîna la conditia de logothet, de fondator al unei limbi. Riscînd o butada care por­neste de la o etimologie transparenta: fiecare logofat devine logothet !³² Oricum, problematica limbii obsedeaza pe fiecare. "Atîta stiu", îi scria Heliade lui Petrache Poenaru în 1839, "ca cele dintîi ale noastre gînduri, chibzuiri si dezbateri a fost limba ; cele dintîi chibzuiri ale oricarui român ce a luat pana în mîna a scri pentru altii si pentru sufletul sau a fost limba ; cele dintîi dezbateri si polemice ce s-au ivit în foile publice românesti a fost limba, acel dar ce l-a dat Dumnezeu omului si care, cu cît se cultiva, cu atîta si Cuvîntul creste si se arata în toata desavîrsirea [...]"³³.

Rîndurile sînt în mare parte valabile si pentru cei care nu au "luat pana în mîna a scri", pentru cei ce se resemnau la exprimarea orala sau nu erau în stare decît de aceasta. Ca sa traiesti, deveneai filolog; filologia exista ca pneuma, trebuind sa prezideze la constituirea self-ului amenintat de Spaltung -oamenii ajunsesera sa combine într-o singura perso­nalitate precara elementele vechiului si elementele noului : haine orientale si vesminte apusene ; arhaisme si neologisme ; moravuri vechi si obiceiuri noi. Avem si de la C. Negruzzi (Scrisoarea VIII) expresia constientizarii Spaltung-ului : "în mine sînt doi oameni deosebiti, românul vechi si românul nou"³⁴. Ne vom mai întîlni, în istoria culturii noastre, cu asemenea marturisiri, dupa cum vom întîlni la numerosi critici ai fenomenului românesc exemple de dedublare, sciziune, conflict interior. In cultura occidentala, analistii au putut vorbi chiar de fin-de-siecle schizophrenia, cu referire la finele seco­lului XIX european.

Necesitatea sau veleitatile aduceau schimbari de tot felul, nu dintre cele mai nimerite - competenta era mult mai rara decît initiativa. In aceste conditii, chiar rolul de arbitru este asumat de mai multi indivizi, mai mult sau mai putin abilitati. Alaturi de învatamînt, presa are în acest sens un rol extrem de activ. Datorita conditiilor precare în care apareau, primele noastre periodice trebuiau sa tina dreapta cumpana între popularizare, informare curenta si scopurile mai ambitioase. Articole, publicatii întregi ori numai rubrici aveau scopuri formative declarate, încercînd sa contracareze absenta lexicoanelor si, mai ales, absenta unui public cultivat (uneori, para­doxul mergea pîna la existenta unor ziare fara ziaristi: Kogalniceanu i se plîngea lui Ion Ghica, într-o scrisoare din 22 august 1844, ca nu avea articole pentru Propasirea si trebuia sa scrie singur întreaga gazeta³⁵). Articolele informative, pe înte­lesul tuturor, erau o raritate, drept pentru care puti­nele noastre publicatii ale începuturilor îsi preluau uneori reciproc textele de succes (în 1848, Curierul românesc relua rapid din Gazeta de Transilvania arti­colul lui Baritiu "Partidele politice"), Kogalniceanu si Balcescu publicau în Propasirea articole documen­tare, iar Poporul suveran începe, din numarul 14/ 1848, rubrica foarte revelator intitulata "Constitutia esplicata într-o scoala de sat"³⁶.

Dar discursul social-politic, alaturi de întreaga limba, avea nevoie de o strategie mult mai radicala pentru a-si duce la îndeplinire functia esentiala -comunicarea. Practic, orice articol reclama un volum de note infrapaginale care ar fi depasit volumul textului însusi: cuvintele îsi dibuiau caile de a se insera în limba naturala ; erau, asemeni limbii, in statu nascendi, se transformau continuu, împreuna cu întreaga civilizatie româneasca. Nu e o exprimare plastica în afirmatia de mai înainte, nu e nici macar o preluare a scepticismului criticii filozofice a limba­jului - asa cum s-ar putea crede dupa aluzia la conceptia lui Fritz Mauthner privind instabilitatea limbajului³⁷. Fiindca nu ma interesez aici pur si simplu de caracterul esentialmente metaforic si am­biguu al limbii, care contrabalanseaza natura sociala a oricarui limbaj, ducînd la impas : în mod evident, doi oameni nu concep niciodata acelasi lucru cu ajutorul cuvintelor.

Parerea mea este în acelasi timp mai putin filozofica si mai extremista : în evolutia unei culturi, limba traverseaza uneori crize de crestere -Mauthner sustine ca limbajul e suficient de bun (suficient de clar, de pilda) pentru nevoile pragmatice cotidiene, dar are mica valoare ca instrument de cunoastere si întelegere a lumii (chiar daca s-ar putea ajunge la o cunoastere obiectiva, aceasta nu ar putea fi exprimata !) ; eu consider ca în anumite cazuri limbajul devine suficient de aproximativ si de haotic pentru a obstacula chiar bunul mers al vietii zilnice³⁸. Desigur, limba naturala nu e la fel de rigida ca un limbaj de computer si, într-un anumit sens, "la confusion de la langue est la langue", "le langage est en fait une tour de Babel"³⁹ ; dar confuzia imanenta a oricarui idiom cauta a fi moderata de o critica.

Confruntati cu sfidarea confuziei, numerosi români au trait dramatic întîlnirea dintre pulsiunea scripturala si limitele limbii lor. Este celebra obsesia unor carturari din secolul trecut legata de "neajun-gerea" limbii materne, o obsesie cel putin la fel de rezistenta ca insistenta altora de a cauta, în spiritul acelor timpuri, geniul românei, firea ei (eventual pentru a-i demonstra excelenta)⁴⁰. Dinicu Golescu s-a vazut chiar obligat sa treaca la greaca pentru a-si continua memorialul de calatorie, chinuit de cautari zadarnice în fondul lexical neaos si de obositoare digresiuni care sa explice cititorilor sai cuvinte dintre cele mai banale în lumea pe care o vizitase (statuie: "trup de om lucrat sau de marmura, sau de arama, sau de orice alt metal" etc.). Peste cîtiva ani, Gh. Asachi îsi povestea impresiile din Rusia ("Extractul din jurnalul calatoriului moldovan", serializat în Albina româneasca, nr. 74-94/1830) într-o proza încarcata de paranteze explicative : arhitectura palatului imperial de la Gatcina "este regulata si mareata, cuprinzînd frumoase apartamenturi, galerii de cadre si statuie (chipuri cioplite de marmura), cu multe alte lucruri pretioase. Gradina foarte întinsa este orînduita în gust englizesc si se prerîureaza de multe canaluri, peste carile punti maiestroase de granat (un feliu de piatra stîncoasa rosie ori vînata) sau de fier varsat leaga comunicatia aleilor (drumuri între copaci)". Corespondenta lui Kogalniceanu, aflat la studii în strainatate, cu familia, abunda în acelasi tip de explicatii: "poste restante, adeca posta saza-toare, caci atunce ravasul ramîne la posta pîna cînd voi veni ca sa-l iau", "arsenalul, adeca armaria, unde sînt tot felul de arme si îmbracaminte ostasasti, veche si noua" etc. Daca Asachi explica termeni ca elefant, schelet, colosal, expozitie, brut, elastic, tînarul Kogalniceanu explica fluviu, populatie etc.⁴¹

Revenim la periodice, despre care am vazut ca s-ar putea citi ca un fel de Bon usage al epocii. Termenii circula cu note de subsol, paranteze, expli­catii perifrastice, sinonime neaose; textul social­-politic, textul cultural în genere, functioneaza la limita unei programatice redundante, fiind livrat împreuna cu propriul sau cod de lectura. Un ase­menea text, care pentru noi frizeaza tautologicul, se autocitea, se autointerpreta, ramînînd subiectul oricarei alte manipulari ideologice ; autorul, care îsi impunea parti pris-ul ideologic prin chiar selectia ter­menilor (optînd între sinonime partiale atunci cînd nu impuneau pur si simplu creatii personale, adaptari ale neologismelor), îsi manipula, în conse­cinta, publicul. Ca nu e aici nici o exagerare, ne con­vinge Heliade: "stiind ca se lucreaza Regulamentul organic, ce era sa ne aduca atîtea foloase, si cu lucrurile cele noua ce aducea cu dînsul aducea asemenea si o multime de vorbe necunoscute, am hotarît între celelalte slujbe ale Curierului si aceasta de a se face un înaintemergator al Regulamentului organic. Bagam într-adins vorbe de ale Regulamen­tului prin fraze, precum deputat, procuror, tribunal, instante, reciproace s.c.l., s.c.l., numai ca sa am prilejul a le talmaci si a familiariza cu dînsele pe cititori, încît, cînd va veni Regulamentul, sa fie înte­les în oarecare chip". Se poate conchide, împreuna cu stefan Cazimir, ca "folosirea procedeului depaseste cadrul aleatoriu si capata aspect programatic"⁴².

Tehnic, glosarea se facea în doua moduri: fie prin punerea în paranteze a unui termen vechi sau relativ vechi, fie prin punerea în paranteze a unui neo­logism. Parantezele continua sa apara pîna spre finele perioadei în discutie, extinzîndu-se de la un cuvînt (considerat sinonim) pîna la dimensiunile unei propozitii ; prin apozitionare cu adica ori sau, glo­sarea iese frecvent din paranteze în toata productia ziaristica a începuturilor. La limita dintre glosare si definire propriu-zisa, gasim notele de subsol; ele nu sînt doar glose ce limpezesc semantismul termenilor, ci au în plus remarci filologice mai generale, nu rareori destinate a uniformiza uzajul în diferitele regiuni locuite de români (o dovada în plus ca periodicele se adresau tuturor românilor, oriunde s-ar fi aflat ei). De pilda, în Gazeta de Transilvania se explica în subsol termenul România, prea nou în 1838 pentru a fi considerat perfect inteligibil: "Patriotii de acolo, voind a-si numi patria cu o vorba, zic România în loc de Valahia, caci românul nu stie cu cine vorbesti cînd îi zici Valah". Programul de unificare a limbii din diferitele provincii este bazat si pe optimismul funciar al carturarilor înca influen­tati de Aufklärung Gazeta de Transilvania face în 1841 o nota de subsol pentru seanta : "Ce zic în Moldova-România «seanta» dupa frantozeste, noi zicem «sesie» dupa latineste. Dumnealor «sesie» numesc decursul întreg a unei adunari nationale. Nu face nimic, mai tîrziu poate ca vom veni tot la una" (s.m.)⁴³.

Ar fi înca multe de spus despre febra filologica. Ceea ce retinem înca, în interesul unei hermeneutici a românitatii, este raspîndirea de massa a intuitiei ca limbajul e o productie Erzeugung), nu un produs (Erzeugtes), ca sa preluam celebra distinctie operata de Wilhelm von Humboldt. Nu trebuie sa se creada ca simtul comun opera automat în epoca tocmai în directia acestei dihotomii (sustinuta în zilele noastre cu atîta forta de Noam Chomsky) : cîta vreme reflectia asupra limbii nu depaseste cadrul teologiei, perceptia limbii ca realitate imuabila (dupa modelul textului sacru, absolut static si neamendabil) se rasfrînge si asupra oricarei sermo vulgaris. Evolutia materialului lingvistic este o idee neasteptata, care se leaga inextricabil de fundalul ei luminist-ro-mantic. Sa ne amintim cîta surpriza a produs elogiul facut neologismelor de puristul Fénelon (altminteri un scriitor care nu prea inova lexical), în splendida Lettre sur les occupations de l'Académie française La români ca si la altii, meliorismul lingvistic si melio­rismul social-politic, etic, epistemologic sînt de nedespartit : utopia limbii este doar una din fatetele utopismului. E nevoie, cum am mai vazut, doar ca indivizi capabili sa asiste limba în procesul ei de autoproductie⁴⁴. Ei nu au decît sa-si lase capacitatea înnascuta de inventie lingvistica într-un contact modelator cu structurile verbale aflate în circulatie⁴⁵.

In aceasta betie a posibilului, ce caracterizeaza perioadele de prefaceri fundamentale, nu e de mirare ca limba româna se babeliza, în primul rînd datorita lipsei mecanismelor institutionale regulatoare. Nu vom fi surprinsi nici sa gasim în scrierile vremii glose inexacte, sinonimii dubioase, si chiar de-a dreptul fanteziste (ca la Anton Pann, cum observa stefan Cazimir): româna opereaza în prima jumatate a seco­lului precedent cu o sinonimie sauvage, o sinonimie de tranzitie. Nu era momentul pentru rigoare! si, ca sa îmi duc gîndul pîna la capat, uzajul rabelaisian al limbii (în sensul moralei dominante în abatia Theleme), acest spirit feyerabendian avant la lettre (anything goes, o stim, e singurul principiu care nu inhiba progresul!^!46), nu a ramas fara urmari pe termen lung: si astazi, la mai bine de un secol de la cristalizarea limbii noastre într-o forma clasica, dadaismul involuntar - folosirea improprie, prea "creatoare" a limbii - reclama o hermeneutica. Auspiciile începuturilor se dovedesc cruciale⁴⁷.