Femeia in gulagul romanesc

Dupa 1945 tara a fost invadata de comunisti, in majoritate sovietici, care au institui un regim totalitar, un regim extremist, regimul comunist. Pentru acest lucru nu au ezitat sa foloseasca forta, au fraudat alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946 si s-au instalat definitiv la conducerea tarii.

In aceasta situatie, toata valoarea politica si intelectuala a Romaniei a fost pusa sub control si in majoritate intemnitata.

In acea vreme, tara numara aproximativ 18 - 19 milioane de oameni. Dintre care mai mult de 2 milioane au fost arestati si supusi ororilor din sistemul de inchisori comuniste.

Aproximativ 10.000 de femei cu varste cuprinse intre 12 si 90 de ani au fost intemnitate. Au fost smulse din sanul familiilor lor, batute, injosite si apoi aruncate in ceea ce s-a numit Infernul Comunist.

Femei de cariera s-au alaturat femeilor simple de la tara si condamnatelor de drept comun. Printre detinutele politice din Romania se numara: Elisabeta Rizea, Nicole Valery Grossu, Lena Constante, Madeleine Cancicov, Dina Bals, Sabina Wurmbrand, Dorina Potarca, Ioana Berindei, Iuliana Predut, Ileana Samoila, Liana Nedelcu Stan, Verona Popescu, Maria Predut, Mariuca Vulcanescu, Ioana Veteleanu.

De asemenea, din Buzau au fost intemnitate si pedepsite pentru impotrivirea in fata totalitarismului co 747d35h munist femei precum Petrut Vasilica, Albu Georgeta, Bogza Florica, Basturescu Lenuta, Burducea Maria, Ciresaru Elena, Constantin Luxa, Codescu Irina, Dobrescu Fanuta, Madgearu Sonia, Fatusescu Alexandrina, Alexe Tamara.

Din intreg sistemul de inchisori comuniste din Romania penitenciarul de la Ramnicu - Sarat a fost unul dintre cele mai vestite pentru duritatea gardienilor, nervii de fier ai anchetatorilor precum si actele de cruzime ale tortionarilor. Si aici au existat femei care au fost supuse celor mai odioase metode de tortura, multe dintre ele decedand inainte sa isi ispaseasca pedeapsa. Exemple elocvente sunt: Damian Sofia, Savulescu Aneta, Mihail Elena, Dumitrache Ena, Comsa Elena, Cafsitopol Maria, Gheba Ioana, Grigore Ivana, Maftei Nectaria, Rusu Maria, Safulescu Ioana, Giurea Vasilica s.a. Consultand Arhivele Nationale ale statului, filiala Buzau, am analizat cauzele intemnitarii femeilor si unele formalitati intocmite inca de la primii pasi in cladirile insangerate ce ascundeau intre pereti tipetele de durere, plansetele de disperare.

In Romania instaurarea regimul comunist a insemnat si infiintarea unui sistem de lagare si inchisori pentru opozantii politici. Astfel au fost create 230 de centre de detentie, lagare de munca fortata, centre de deportare si centre de anchetare ale Securitatii instituite de noua conducere politica a tarii, dintre care cele mai importante au fost inchisoarea de la Ramnicu Sarat, supra-numita si "cea mai odioasa inchisoare", inchisoarea de la Sighet, penitenciarul de maxima siguranta de la Gherla, inchisoarea de la Pitesti, penitenciarele de la Jilava, Galata, Miercurea-Ciuc, Arad, Ghencea, Timisoara, Cernavoda, Botosani, Constanta, Sibiu si Mislea. La Ramnicu Sarat a fost initial un centru de detentie judetean cunoscut cu tristul renume de lacas al crimei organizate inca din in timpul domniei lui Carol II. Inchisoarea de la Sighet a fost construita in 1897 cand Transilvania facea parte din Imperiul Austro-ungar. Pana in 1948 a functionat ca inchisoare de drept comun, apoi a devenit inchisoare pentru detinutii politici. Se poate considera ca detentia politica de la Sighet a inceput la 29 august 1948 cand au fost adusi la inchisoare de la Sighet 18 elevi de la liceul Dragos Voda acuzati ca au manifestat impotriva regimului comunist. Penitenciarul de maxima siguranta de la Gherla a fost construit in anul 1852 dar istoria penitenciarului este mult mai veche. Pe una din arcadele unei porti de intrare in penitenciar este scris un citat in limba latina: "Straine, aici moare speranta" si adevarul este ca dupa a treia poarta nu mai exista speranta. Cuvantul "gherla" e din perioada Imperiului austro-ungar, la gherla au fost condamnati si marii criminali ai tuturor timpurilor dar si mari oameni ai neamului romanesc Inchisoarea Pitesti este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din Pitesti, renumit pentru asa-zisele incercari de "reeducare", efectuate sub autorizatia autoritatilor comuniste in perioada anilor 1949-1952 (cunoscute si sub denumirea Experimentul Pitesti sau Fenomenul Pitesti). Acest experiment nu a fost altceva decat o scuza pentru administrarea unor batai si torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a "reeduca total" detinutii politici, majoritatea studenti, membri in grupari interzise de comunisti ca Partidul National Taranesc si Partidul National Liberal, precum si cei inspirati de Garda de Fier sau membri Sionisti ai comunitatii evreiesti din Romania.

In arsenalul de cruzimi ale regimului de dominatie sovieto-comunista, un rol deosebit de important l-a jucat tortura fizica si psihica practicata in inchisori si lagare, cu repercusiuni atat in plan social, ca factor psihologic, de provocare si utilizare a fricii drept instrument de dominatie, cat si pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obtinerea unor informatii considerate utile de catre aparatul politiei secrete.

Asa numitele "metode necorespunzatoare" folosite inainte de 1964 de catre anchetatorii Securitatii au fost clasificate in patru categorii dupa cum urmeaza:

1.Folosirea bataii, suplimentatia prelungita si tortura, in scopul obtinerii de declaratii acuzatoare;
2. Presiuni morale pentru constrangerea celor anchetati sa declare ceea ce li se impunea;
3. Falsificarea unor declaratii date de intemnitati si folosirea de scrisori plastografiate pentru a obtine recunoasterea unor fapte;

4. Redactarea unor declaratii in lipsa anchetatilor, sau consemnarea unor raspunsuri ireale, pe care anchetatii erau constransi sa le semneze.

Metodele de tortura cele mai intalnite erau:
- smulgerea parului din cap prin infasurarea cate unei suvite pe deget;
- bataia la talpi aplicata detinutului care era legat de maini si de picioare, iar pe sub legaturi era trecut un drug de fier. Atarnat de acesta, cel anchetat era batut cu o teava sau curea, pana la lesin - procedura era numita in mod sinistru de catre anchetatori, rotisor;
- smulsul unghiilor;
- conectarea la Magnetoul electric;
- arsul cu tigara;
- gaurirea muschilor cu cutitul si astuparea lor cu sare;
- bataia cu lopata;
- moartea prin infometare;
- unii dintre detinuti erau fortati sa manance fecale sau sa bea urina;
- "camera neagra" - o incapere subterana din inchisoare Jilava, unde detinutii erau tinuti 48 de ore, in intuneric, intr-o balta adanca de cativa centimetri, la o temperatura de cel mult doua grade sub zero.
- "zarca" - carcere, in inchisoarea Aiud, ce nu aveau ferestre, unde detinutii erau lasati, timp de o luna, fara paturi si fara haine groase pe timp de iarna.

Toate aceste torturi erau efectuate de anchetatori, tortionari si gardieni specializati deja in acest segment.

_{Fostele detinute politice opineaza variat despre seria anchetator - tortionar - gardian. Intrebata despre raportul victima-calau, raspunsul Oanei Orlea este unul variat: calaul se mula pe psihologia victimei, astfel ca existau atat ultraduri, cat si calai ingaduitori, atat calai culti, cat si grosolani notorii, atat fanatici, cat si blazati. Dar toti aveau structura calaului; desi gradul lor malefic varia, el tinea de acelasi continut intunecat al represiunii.}

_{Gardienii vor fi si ei nuantati de Lena Constante: exista sadicii perfecti, brutalii conformisti, actionand de teama detinutilor, si foarte rar, gardienii imblanziti, constienti de pacatul meseriei lor. Lena Constante explica neomenia din penitenciarele de femei prin fanatismul comunist, orizontul marginit al gardienilor, betia puterii, complexele de inferioritate si frica ierarhica (la acestea adaug patologia decalata individual). Autoarea analizeaza psihologic bestializarea gardienilor, mai intai ca monstri camuflati pe dinauntru, apoi ca monstri incarnati fidel pe chip. De altfel, foarte transant va pune Lena Constante si problema iertarii calailor; caci, daca cei de la baza piramidei terorii pot fi absolviti partial, 'varfurile' nu pot fi iertate.}

_{Adriana Georgescu va cunoaste tortionari fara scrupule (cel mai faimos fiind Nicolski, 'omul-sobolan', mentor al reeducarii de la Pitesti), regimul sau alternand intre sfaturile unor binevoitori perfizi si chinurile fizice la care o supun anchetatorii excitati de ura de clasa, dar si de feminitatea intransigenta a victimei lor. Costin Merisca va face observatia ca la anchetarea femeilor, si mai ales a fetelor tinere, functionarii aparatului de represiune emanau o 'bestialitate mascula', care se manifesta lingvistic mai intai, apoi tactil-tortionar. Tipatul femeilor torturate va ramane pentru Costin Merisca cel mai chinuitor eveniment auditiv din inchisori.}

Una dintre cele mai importante figuri ale rezistentei anticomuniste din Romania a fost Elisabeta Rizea. La sfarsitul perioadei de detentie, ea avea sa declare: "Trei zile daca mai traiesc, dar vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea".

Rezistenta anticomunista a Elisabetei Rizea a insemnat de fapt sprijinul acordat timp de 4 ani luptatorilor din munti carora le oferea mancare si bani. Opozitia ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei, Gheorghe, s-a alaturat luptatorilor rezistentei din munti au condus la torturi si ani buni de inchisoare.

A fost numita "dusman al poporului" - cum obisnuiau sa o numeasca si gardienii dupa ce a fost inchisa - iar gospodaria etichetata drept "casa de banditi", apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii intr-un stat comunist. A fost in cele din urma prinss de militie, condamnata la 7 ani de inchisoare. In faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in celula de maxima securitate.

Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta a continuat sa ia legatura cu ofiterii din Rezistenta prin intermediul unei "casute postale" din scorbura unui copac din Valea Morii. Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu, a fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este prelungita cu inca 25 de ani. A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de alte zeci de femei membre ale miscarii legionare sau doar rude ale unor legionari.

In timpul incarcerarii, a fost torturata pentru ideile ei. A fost atarnata cu parul de un carlig si batuta pana la pierderea cunostintei. "Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic".

Rezistand cruzimii tratamentelor din Mislea, a fost eliberata in 1964, in termenii amnistiei generale. Timp de aproape 30 de ani apoi, a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de ancheta. Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau considerati "dusmani ai poporului".

Alte detinute au fost Ileana Samoila, Dorina Potarca, Maria Predut, Maria Arsenescu, Ioana Veteleanu s.a. Aceste femei, sotii sau fiice de preoti sau demnitari au executat ani de grei de temnita la inchisorile din Ghencea, Mislea, Pitesti, Jilava, Rasor, Miercurea - Ciuc si apoi DO.

Ioana Berindei este si ea una dintre femeile care au cunoscut atrocitatile inchisorilor comuniste din Romania. Destinul ei tragic, impartit in mii de bucati, este retrait de doamna Berindei in recenta carte de convorbiri a Laviniei Betea: 'Am facut Jilava in pantofi de vara'. Cu puterea spirituala pe care doar un om greu incercat de soarta cu calm, cu umor negru pe alocuri acesta destainuie amintiri sumbre, care citite doar si pot provoca manie si groaza. Bataile sistematice, frica zilnica, bestialitatile tortionarilor, nasterea in temnita au transformat-o pe Ioana Berindei, intr-un martir exemplar al victimelor comunismului. Referitor la condamnarea calailor sai, ea are puterea sa declare ca 'dupa atata suferinta, i-am iertat pe toti, iubirea este mai mare'. Dar nu a uitat niciodata loviturile de la dus, cu batul cu care se aducea hardaul, ale unui militian sau cimentul rece pe care a trebuit sa doarma, si nici mirosul intepator de urina pe care trebuia sa-l suporte ea si inca alte 46 de femei, colege de celula. Ioana Berindei este poate una dintre multele femei care si-au vazut tineretea sfaramata de zidurile inchisorilor comuniste.

Lucretia Jurj Costescu a fost printre putinele femei ce au luat parte activ la miscarea de rezistenta din munti, timp de patru ani. A petrecut perioada dintre 1950 si 1954 luptand alaturi de cei din grupul Susman din Rachitele impotriva instaurarii regimului comunist in Romania. Dupa lungii ani de haituiala din partea autoritatilor este arestata. In ambuscada de dinaintea capturarii, sotul ei, Mihai Jurj, este grav ranit. Nu-l va mai revedea niciodata. Urmeaza periplul prin inchisorile Jilava, Mislea, Miercurea-Ciuc, Cluj si Vacaresti, in 1964 fiind eliberata bolnava de tuberculoza. Traieste cu efervescenta clipele Revolutiei si  prin marturiile depuse joaca un rol fundamental in reconstituirea firului existentei grupului Susman..

Nicole Valery Grossu - scriitoare si jurnalista s-a nascut pe 4 iulie 1919, la Turnu Magurele. Impreuna cu familia a avut mult de suferit sub regimul comunist.
       Nepoata pe linie materna, a marelui om politic Iuliu Maniu, a activat inca din timpul anilor de razboi in Partidul National Taranesc, iar intre ani 1945-1947 a lucrat ca redactor la ziarul 'Dreptatea'. Dupa ce a fost evacuata, cu intreaga sa familie din locuintele din Bucuresti, la scurt timp, in dimineata zilei de 24 august 1949 este arestata. Fara condamnare timp de patru ani de zile, a cunoscut ororile inchisorilor politice. Nicole Valery Grossu este si autoarea unei celebre carti despre gulagul romanesc -" Binecuvantata fii inchisoare", carte aparuta in 1976 la Editura franceza Plon, material in care destainuie ca doar descoperirea lui Dumnezeu a facut-o sa reziste si sa supravietuiasca.

Lena Constante nascuta la 18 iunie 1909- decedata in noiembrie 2005 a fost o artista plastica si o folclorista romanca. Urmeaza scoala elementara de la "Pitar Mos" si Liceul "Regina Maria" din Bucuresti, face studii universitare la Scoala de Arte Frumoase, unde il are profesor pe Dimitrie Gusti. A fost o artista renumita pentru lucrarile sale originale de tapiserie si activitatea folcloristica; a fost de asemenea scenografa a teatrului de papusi si unul dintre fondatorii teatrului Tandarica. In 1945, lucreaza ca scenograf la Teatrul Tandarica din Bucuresti, impreuna cu Elena Patrascanu, intrand astfel in cercul ministrului de justitie comunist, Lucretiu Patrascanu, ceea ce duce la arestarea si condamnarea ei si a lui Harry Brauner la cate doisprezece ani de inchisoare. Este eliberata in 1962, iar in 1963 se casatoreste cu Harry Brauner. In 1968, la rejudecarea procesului Patrascanu, amandoi sunt gasiti nevinovati. A fost membra a Uniunii Artistilor Plastici. In inchisoare "compune", pastrand-o in memorie, o piesa de teatru in versuri, prezentata la Radio Romania Tineret abia dupa patru decenii: Zambete in floare, 1992. Ii apar tarziu cateva lucrari literare pentru copii cu ilustratii realizate de ea, pe muzica de Harry Brauner. Una din ele aminteste de Cartea cu jucarii a lui Tudor Arghezi: O poveste cu un tata, o mama si trei fetite.

Devine cunoscuta dupa Revolutia din 1989 in lumea occidentala prin doua carti care descriu experienta avuta in inchisorile comuniste. Isi publica prima carte la Paris in 1990 cu titlul L'Évasion silencieuse. In 1992 este tiparita si la Bucuresti in traducere proprie: Evadarea tacuta.

Evadarea tacuta a fost denumita de Ruxandra Cesereanu "iadul singuratatii" pentru ca autoarea prezinta cele "3000 de zile singura in inchisorile din Romania". Perioada singuratatii si a torturii ii aduce ganduri de sinucidere, dar reuseste sa invinga suferinta crunta prin evadare in estetic, folosind diverse instrumente: uitarea de sine, imaginarul, jocul, visul, traduceri, cuvant, conceperea unor schite literare (roman, versuri, poveste, piesa de teatru), modelaj, desen. Supravietuirea autoarei nu ar fi fost posibila fara aceste metode: "ajunsesem in al cincilea an de totala singuratate. Cum as fi putut sa inving disperarea, mizeria si spaima celorlalti sapte ani de indurat inca, fara aceste lungi ore de perfecta evadare? Nebunia nu era oare aproape? La panda? Eram multumita sa-i pot da din cand in cand un bobarnac. In pofida foamei, a singuratatii, cu toata slabiciunea mea si forta lor sa le dau tuturora cu tifla". Despre cea de a doua carte, care o continua pe prima, aparuta in 1993, Evadarea imposibila, Ruxandra Cesereanu a spus ca e "purgatoriul promiscuitatii, cartea cenusie", pentru ca descrie perioada in care Lena Constante a avut parte de celula comuna. Ambele carti au fost primite cu entuziasm de critica. Au fost traduse in Statele Unite ale Americii si in Marea Britanie. Nu exista studiu despre gulagul comunist romanesc care sa faca exceptie de aceste carti.

Madeleine Cancicov nascuta la 25 iunie 1904 la Bucuresti. invata limba franceza concomitent si la acelasi nivel cu limba romana. Isi petrece copilaria in Elvetia, aproape de Lausanne, pentru a se muta in Paris dupa bacalaureat pentru a studia acolo Dreptul. Se instaleaza definitiv la Bucuresti in 1928.

In 1949 este oprita in plina strada de catre Securitate si condamnata la 20 de ani de inchisoare pentru transmiterea unor recensaminte privind statutul Romaniei, in afara. Decide sa scrie o carte "in minte", fara creion sau hartie, recitandu-si-o in fiecare zi inainte de aparitia unei alte posibilitati de a realiza romanul.

Iese din inchisoare dupa 15 ani, datorita unor prieteni si pleaca, in 1964 cu fratele sau, Rene, eliberat si el. In aceasta perioada, isi asterne pe hartie cartea creata in inchisoare "Le cachot des marionnettes". Va trai apoi in Londra, pana la sfarsitul zilelor, la 6 iunie 1985.

Sabina Wurmbrand - s-a nascut intr-o familie de evrei din Romania si a devenit crestina la 23 de ani, in 1936, impreuna cu sotul ei, pastorul Richard Wurmbrand. Odata ce comunismul ajunge la putere, familia Wurmbrand este arestata si ambii soti sunt trimisi la munca fortata in camp. Sabina Wurmbrand a fost intemnitata pentru 3 ani in 1951, obligata fiind la munca de sclav, sapand si transportand materiale pentru Canalul Dunare - Marea Neagra, un proiect faraonic care era menit distrugerii detinutilor politic. Dupa eliberarea de la aceasta munca, Sabina a fost arestata la domiciliu.

"Am fost condusa pana in camera gardianului si apoi impinsa in carcera. Era o incapere stramta, construita intr-un perete in care puteai doar sa stai. Usa din fier avea cateva gauri pentru a putea permite patrunderea aerului. Dupa cateva ore, picioarele-mi ardeau. Sangele imi zvacnea in tample. Cate ore aveau sa ma mai tina aici?picaturi de apa cadeau de undeva de pe acoperisul cutiei. Era un sunet dezolant. Le-am numarat ca sa fac timpul sa treaca. Nu stiu cat timp am facut asta, am inceput sa plang ca sa evit disperarea."

I s-a acordat o comutare a pedepsei cu conditia de a-si repudia sotul si de a-si nega religia, dar a refuzat.

Si-a scris memoriile descriind conditiile abjecte si dezumanizarea femeii in inchisorile romanesti.

A murit in California la scurt timp dupa ce a avut bucuria unei ultime reuniuni cu femeile detinute politic care supravietuiau

Toate aceste femei si multe altele alaturi de ele au fost adevarate exemple de rezistenta morala. Nu au cedat presiunii facute la ancheta, nu au furnizat informatii ci au suportat cu stoicism bataile crunte, injuriile si comportamentele barbare ale oamenilor inchisorii. In incercarea de a stopa chinul comunist, acestea au fost doar cateva dintre femeile puternice care erau in stare sa sufere si sa nu furnizeze informatii anchetatorilor.