Filosofia si istoria în secolul luminilor
O simpla evocare a câtorva nume este. credem, suficienta spre a ne da seama de amploarea demersului teoretic si ideologic întreprins în epoca.
Astfel, Montesquieu (1689-l755) a pledat pentru separarea puterilor în stat si a urmarit sa formuleze principiile generale capabile sa explice dezvoltarea istoriei în Consideratii asupra cauzelor maretiei romanilor si a decaderii lor si Spiritul legilor
Opera lui Montesquieu tine mai ales de domeniul filosofici politice decât de cel al istoriografiei. El a întreprins o critica relativ moderata, a religiei, a starii societatii si institutiilor din vremea sa, pe temeiul valorilor rationaliste si umaniste.
în aceasta ordine de idei, este necesar sa subliniem faptul ca între umanismul secolelor XV-XV1 si iluminismul secolului al XVlU-lea sunt legaturi directe si semnificative, întâi de toate se cuvin sublimate încrederea în puterea ratiunii, situarea omului în centrul existentei sociale, disocierea de biserica si de 15215t1921p religie ca factori dominanti ai vietii spirituale etc. Totusi, între umanism si iluminism sunt deosebiri esentiale. Si un curent si celalalt sustin ca lumea este construita pe baze umane si rationale. Dar iluminismul nu numai subliniaza faptul ca universul fizic si moral nu are vreo legatura cu religia; el are si o atitudine pronuntat cntica fata de religie, de practicile bisericii si ale slujitorilor ei.
Miscarea renascentista si umanista era redusa la grupuri restrânse de artisti si de savanti. Era un fenomen spiritual dezvoltat în preajma unor curti princiare (rnai ales. italiene), a civilizatiei aristocratice, fara iradieri în stratun mai adânci ale societatii: Hurnanitas nu era umanitatea fiecarui om. ci rezultatul unui lung si dificil proces de autoeducare.
Iluminismul îmbratiseaza ideea de om într-o perspectiva sociala mai larga. El nu mai propune un proces de selectie între oameni, nu creeaza o categorie de privilegiati, o aristocratie a inteligentei, ci manifesta un sentiment binevoitor pentru toti semenii, pentru fiinta umana, în genere.
Unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai iluminismului a fost Voltaire (1697-l778). El are o opera întinsa. A cultivat literatura. dramaturgia, filosofia etc. A fost oaspetele unor curti princiare, s-a aflat în corespondenta cu monarhi ai vremii (Frederic cel Mare si Ecatenna a ll-a). A exercitat o mare influenta asupra mediilor selecte artistice si culturale ale vremii.
Voltaire este un novator nu numai în sfera reflectiei teoretice asupra dezvoltarii istoriei. El are si o opera istorica propriu-zisa, demna de interes. Principalele lui scrieri sunt: Viata lui Carol al XII-lea, rege al Suediei, celebru prin temeritatea si vitejia sa, dar si prin luptele nenorocoase purtate cu Petru I, tarul Rusiei (Poltava,
O opera substantiala este Epoca Iul ludovic al XIV-l ea, publicata în Unii cercetatori o considera prima opera istorica moderna. Voltaire prezinta un tablou cuprinzator al acestei epoci, nerezumându-se doar la aspectele militare si politice. Ea raspunde nevoii de a îmbratisa fenomenele de ordin social, economic si cultural ale istoriei. Voltaire desene cu admiratie figura lui Ludovic al XlV-lea, întelege elanurile epocii "Regelui soare", dar, pe ansamblu, descrie domnia sa în mod echilibrat si cu simtul obiectivitatii. Surprinde oarecum faptul ca istoria Frantei sub Ludovic al XlV-lea nu este suficient legata de dezvoltarea generala a civilizatiei europene. "Sub aspect literar, lucrarea este o capodopera" releva un analist american al scrisului istoric4. Stilul e suplu, clar si elegant. Spiritul claritatii si al preciziei este, de altfel, consubstantial culturii franceze, scrierile lui Voltaire fiind reprezentative în acest sens.
De o fauna mai mare s-a bucurat opera lui Voltaire Eseu asupra moravurilor si spiritului natiunilor El foloseste în aceasta ampla lucrare, poate pentru prima data, termenul de filosofia istoriei, desi cartea, ca atare, nu este una de filosofic a istoriei. Ea se însene în tipologia lucrarilor de istoria civilizatiilor. Titlul sugereaza, de altfel, acest lucru. Cum momentul reflexiv este ceva mai extins decât în cartile de istorie de pâna atunci, Voltaire i-a dat aceasta apreciere de noblete, "fiiosofia istoriei", o sintagma care va face o mare cariera în gândirea filosofica ulterioara.
în fapt, Voltaire cauta sa valorizeze realitatea istorica dincolo de fapta politico-militara a acesteia. El acorda atentie problemelor economice si sociale, prezinta aspecte legate de mentalitatea, obiceiurile si cultura popoarelor. Un cunoscut istoric francez al culturii, Lanson, a revendicat pentru Voltaire privilegiul de a fi fonnulat prima oara "conceptia moderna a istoriei, a acelei istoni care prezinta tabloul si explicatia civilizatiei"'
Elmer Barnes, A
History of Historical Writing, Dover Publications Inc,
Alban G. Widgery, Les gratuks doctrines de l'histoire, Editura Gallimard, 61,p. 224.
Voltaire face o tentativa de a îmbratisa ansamblul civilizatiei mondiale, incluzând în scrierea sa si parti privitoare la istoria Indiei si a Chinei Subiectul este însa mult prea vast pentru a putea fi stapan.it de Voltaire cu aceeasi acuratete. Aceasta rezulta din tratarea inegala a temei, din lacunele de informare si de documentare. Ideile directoare ale lui Voltaire simt însa fecunde si valide6.
Filosoful si scriitorul francez este critic fata de evul mediu. El da o lovitura tendintei umaniste de a sanctifica antichitatea, îl impresioneaza doar epoca rationalismului. Fapt usor de înteles daca ne gândim ca Voltaire însusi a fost un stralucit reprezentant al iluminismului.
Voltaire a avut imitatori francezi, englezi, germani pe terenul istoriografiei iluministe. Scrierile sale, desi depasite, dau si în prezent sercatia de prospetime datorita fluidului intelectual intens, vibratiei spirituale si distinctiei stilistice a lui Mane-Arouet Voltaire.
Alaturi de Voltaire, o alta figura de vârf a iluminismului francez este Jean Jacques Rousseau. Opera lui este pnn excelenta una de filosofic politica si sociala si nu una de istoriografie propriu-zisa. Consideratiile sale asupra constructiei societatii în genere, a influentei civilizatiei asupra omului., a profilului sau moral ca si ideile sale privind conditiile necesare asigurarii efective a libertatii omului si oamenilor prezinta însa un mare interes. Ele ridica probleme reale privind statutul omului în societate si caile de realizare a unor sanse sporite pentru libertatea oamenilor, ca indivizi si ca cetateni Caracteristica este, în acest sens. scrierea sa Contractul social. In cea mai autentica viziune rationaliste, Rousseau pune problema constituirii statului si a functionarii lui în termenii contractului social. Prin nastere si prin apartenenta la colectivitate, oamenii sunt egali în vointa si în drepturile pe care se edifica constructia unui stat. Ei au dreptul la protejare egala din partea statului. Prin firea lucrurilor, nu toti cetatenii unui stat pot sa participe în mod direct la realizarea exercitiului puterii si al administratei. Ei convin sa delege o parte din drepturile lor unor persoane care le reprezinta interesele si înfaptuiesc actul de conducere a societatii în perioada mandatului pe care îl pnmesc. Aceasta delegare a unor drepturi nu înseamna si pierderea lor din partea celor care le deleaga. Ei ramân în continuare titularii de fapt ai drepturilor integrale, din care deleaga numai o parte spre a beneficia de
Vezi Silvian losifescu, Voltaire, contemporanul nostnt, Editura Altetros, Bucuresti. p.
avantajele pe care le prezinta asocierea. Rousseau este, prin acesta, doctrinarul sistemului reprezentativ de guvernamânt si al libertatii si egalitatii oamenilor (ca indivizi si cetateni). Doctrina lui a constituit o componenta însemnata a premiselor ideologice care au pregatit revolutia franceza de la sfârsitul secolului al XVĎĎI-lea. Sigur, pledoaria teoretica pentru libertatea si egalitatea oamenilor nu semnifica si acceptarea de catre doctrinari a actiunilor de violenta distructiva care au avut loc în timpul revolutiei. O ultima observatie pe care o mai facem în legatura cu spiritualitatea lui Rousseau: ea împleteste, oarecum paradoxal, rationalismul iluminist de mare strictete cu sentimentalismul sensibil la freamatul trairilor interioare si la grandiosul spectacol al naturii. Prin aceasta ultima caracteristica, Rousseau se distinge ca precursor al unui alt mare curent spiritual si cultural: romantismul.
O tara care a adus o mare contributie la afirmarea iluminismului a fost Anglia. Ei îi apartin însemnate descoperiri stiintifice, inovatii tehnice care au facut posibila trecerea la revolutia industriala, contributii de seama în domeniul economiei politice, filosofiei, gândirii sociale si istoriei.
Filosofia engleza a luminilor, spre deosebire de cugetarea abstracta germana, a pus în valoare importanta experimentului ca sursa a cunoasterii si a senzatiei ca faza premergatoare enuntului conceptual. Un mai mare interes pentru viata practica si o nevoie mai pronuntata în a lega activitatea intelectuala de realitatea materiala concreta explica, probabil, aceasta împrejurare.
Ca si în Franta, autorii cunoscuti mai ales ca filosofi si gânditori sociali au cultivat si scrisul istoric. Figura cea mai de seama este David Hume (171l-l768). El a întocmit o Istorie a Angliei de la invazia lui Julius Caesar la revolutia de la ("revolutia glorioasa"). Este considerata una dintre primele istorii nationale ale Angliei.
Hume, ca istoric, acorda mai putina importanta studiului adâncit al faptelor si surselor documentare. Scrierea lui este dominata de corpul de idei rationalist.
Un istoric de mare prestigiu al secolului al XVIII-lea din Anglia a fost William Robertson (172l-l793). Ca formatie profesionala este, poate, cel mai competent savant englez al vremii, s-a dedicat domeniului cu tenacitate, a cautat sa trateze profund temele îmbratisate, sa exploreze cu discernamânt si acuratete sursele documentare si, în acelasi timp, sa situeze la un nivel teoretic ridicat problemele pe care le-a abordat.
l
în opinia lui Robertsoix cercetatorul istonei trebuie sa tina seama de demnitatea obiectului sau. de faptul ca are de-a face cu împrejurari si procese de mare semnificatie, cu actiunea unor oameni celebri. Ca atare, el trebuie sa se patrunda de acest lucru si sa-si împlineasca datoria ca pe o magistratura.
De altfel, el a acordat importanta marilor personalitati, istoria sa este mai ales un elogiu adus demnitatii figurilor politice si militare; prin forta lucrurilor, el le-a prezentat într-un registru înalt spre a fi percepute adecvat. Robertson a introdus în opera sa si elemente de istorie economica, sociala si culturala, dar nu acestea formeaza substanta lucrarilor sale.
Prima lui lucrare majora este Istoria Scotiei Este cea mai finisata si competenta opera a lui Robertson. Autorul manifesta un oarecare scepticism în legatura cu posibilitatea de a scrie istona originilor unei natiuni7. Robertson judeca si el în mod critic evul mediu, dar o face mai nuantat. Are consideratii interesante cu privire la structura feudalismului. Ii datoreaza, însa probabil, lui Voltaire felul în care trateaza ideea de progres a societatii de la barbarie la epoca moderna (secolul al XVIH-lea). Robertson percepe cu acuitate problema constituirii noului sistem international al diplomatiei, fundamentat pe principiul echilibrului puterilor.
O alta lucrare importanta a lui William Robertson este Istoria Aniericü. In ea se prezinta de o maniera interesanta descoperirea de catre spanioli a continentului american si cucerirea Lumii noi. Se impune, de asemenea. metoda sa de a cerceta obiceiurile si moravurile populatiei bastinase americane, de la triburile indiene din America de Nord la societatile mai complexe ale aztecilor si incasilor.
Robertson are multe consideratii de ordin teoretic integrate în tesutul scrisului sau istoric. El socoteste, de pilda, ca similaritatile care se observa în dezvoltarea popoarelor nu se datoreaza înrâuririlor reciproce. Ele deriva mai curând din faptul ca popoarele ating în evolutia lor acelasi nivel de dezvoltare8. Cea de a treia mare lucrare a lui Robertson este Istoria lui Carol Qiiintid, împaratul Spaniei, figura de seama a istoriei europene din prima jumatate a secolului al XVI-lea. Prin vastitatea preocuparilor sale. prin amploarea documentarii si substanta teoretica a operei, ca si prin calitatile
Vezi Great Historians from Antiquity to 1800, Editor în chief Lucian Boia,
* Ibidem, p. 123-l24.
stilistice ale sensului sau, Robertson ramâne o figura reprezentativa a istoriografiei iluministe din secolul al XVIII-lea.
Dar cea mai importanta figura a istoriografiei engleze din secolul al XVIII-lea, si nu numai engleze, este Edward Gibbon (1737-l794). Lucrarea sa Istoria declinului si prabusirii imperiului roman este considerata de unii autori cartea suprema a secolului al XVTII-lea. Este o lucrare scrisa parca într-o stare de gratie, în care temeinicia cunoasterii surselor se îmbina cu claritatea compozitionala a textului si cu stilul bogat în inflexiuni, calm si stralucitor în acelasi timp, suplu si masiv, adaptat foarte bine temei. Ritmul descrierii surprinde impecabil ntmul interior al fenomenelor si al trairii personajelor care se perinda pe imensa scena a Imperiului roman.
Edward Gibbon este un maestru în arta de a patrunde trairile sufletesti si de a surprinde, dincolo de tesatura faptelor si întâmplarilor, motivatiile psihologice ale acestora. Autorul s-a pregatit îndelung pentru întocmirea acestei opere si a lucrat cu fervoare si inteligenta. A si beneficiat de conditii materiale bune care i-au permis sa se dedice exclusiv studiului.
Tema este universala prin sine însasi. Gibbon nu a cercetat manuscrise, a folosit mai ales surse tiparite. A stiut însa sa extraga din ele ceea ce era semnificativ si corespundea realitatii. Sursele trebuie sa fie, cu alte cuvinte, nu numai autentice; ele trebuie sa fie si credibile, sa surprinda sensurile exacte ale fenomenelor.
Gibbon începe expunerea sa cu domnia împaratului Octavian August si o duce pâna la caderea Imperiului Bizantin Urmareste mai amanuntit firul istoriei romane pâna în de aci înainte si pâna la (caderea Constantinopolului), autorul trateaza materia în linii generale, însa, suficient de închegat datorita spiritului de sinteza, capacitatii de a surprinde esentialul în chip concis.
Cartea lui Gibbon se distinge prin obiectivitate si acuratete. Unii cercetatori ai operei sale aminteau ca acesta împrumuta de la Tit Liviu elocventa, de la Tacitus atitudinea filosofica, dar si pragmatica fata de istorie (în sensul ca istoria trebuie sa slujeasca vietii), iar de la Polybiu claritatea privirii în explorarea afacerilor publice, administratiei si razboaielor.
Este drept, Gibbon nu acorda atentia cuvenita aspectelor economice, sociale si culturale. El nu le neglijeaza, dar le introduce în materia expunem doar incidental.
Se cuvine sa mentionam ca Gibbon vorbeste în lucrarea sa si de Dacia antica, dezbate în termeni apropiati de realitate problema parasirii Daciei de
catre împaratul Aurelian. De asemenea, autorul englez îniatiseaza razboaiele lui lancu de Hunedoara cu turcii, apreciind capacitatea militara, vitejia si temeritatea marelui comandant de osti9.
Episodul cuceririi Constantinopolului are caracteristicile unui tablou dramatic si zguduitor, reusind sa faca pe cititor partas la prabusirea unei lumi. a unui soare care se stinge.
In ansamblu, lucrarea lui Gibbon este o vasta cercetare exacta, articulata într-o structura organica vie, pulsând de viata în toate componentele sale. Ea lasa impresia unei catedrale gotice, maiestuoasa în ansamblul ei si, totodata, bogata în detalii de mare frumusete.
Opera lui Gibbon va fi depasita doar peste un secol de monumentala lucrare a lui Theodor Momrnsen, Istoria Romana. O egaleaza ca foita stilistica si beneficiaza în idei de analiza mai adâncita a specialistului si de progresele de metoda înregistrate între timp de stiinta istoriei.
In Germania, rationalismul iluminist este ilustrat mai ales prin filosofic, secolul al XVIU-lea fiind dominat de Lmmanuel Kant, unul dintre cei mai importanti filosofi. De asemenea, în literatura a stralucit geniul lui Goethe si al lui Friedrich Schüler.
In domeniul istoriei, cultura germana este semnificativa mai ales prin reflectia de ordin general asupra dezvoltarii umanitatii si a popoarelor.
Un reprezentant al iluminismului german a fost Johann Gottfried Herder (1774-l803). El a lasat o mostenire culturala bogata de volume), printre care si o serie de studii si reflectii reunite sub titlul Mei asupm filosofici istoriei omenirii. Herder a avut un rol de animator al culturii; a fost un spirit în continua miscare, dar nu a întocmit opere închegate si unitare asupra naturii, asupra omului si umanitatii, a fini popoarelor, a obiceiurilor si limbii acestora, a providentei si necesitatii în istorie si. desigur, a cailor spre progres al oamenilor, a puterii transformatoare a ratiunii, a valorilor culturale ale popoarelor.
Imaginea lui Herder asupra istoriei admite, pe de o parte, caracterul universal al substantei umanitatii, dar pe de alta parte, el acorda atentie specificului vietii popoarelor, aportului acestora la zestrea umanitatii. Herder crede în puterea de creatie a fiecarui popor, cheama la studierea spiritului lor spre a fi corect întelese. El a atras atentia asupra semnificatiei popoarelor
Edward Gibbon, Istoria declinului si prabusirii Imperiului Roman, voi. Biblioteca pentm toti. Editura Minerva, Bucuresti. p.
slave în viata Europei si a sustinut ideea de a fi adunate comorile creatiei artistice ale acestora. In genere. Herder a fost sensibil la tot ce punea în evidenta geniul creator al popoarelor, indiferent ca acestea erau mari sau nici1
Prin simpatia pentru masele populare si pentru popoarele oprimate, prin interesul pentru ideea de specific al natiunilor, dar si pentru
spiritul universal al umanitatii, prin
credinta în miscarea omenirii pe linia progresului si a perfectionarii societatii, ca si a indivizilor. Herder a lasat o
opera care a gasit rezonanta în cercurile culturale din
Europa central-estetica, inclusiv în
O privire teoretica asupra istoriei universale a propus însusi Kant într-o brosura a sa. Mai interesant este însa un mic studiu al sau Despre pacea permanenta, în care Kant încearca sa demonstreze cum. pe temeiul raporturilor concrete interumane si interstatale existente, s-ar putea ajunge la o pace permanenta. Ca instrument al arhitecturii pacii, Kant a propus crearea unui organism international, în genul Ligii Natiunilor de mai târziu, careia popoarele suverane sa-i delege o parte din prerogativele lor în scopul asigurarii securitatii fiecaruia. Premisa pentru realizarea pacii perpetue Kant o vedea posibila numai daca popoarele si oamenii au ca îndreptar principiile justitiei si ale moralei, care se transpun, pe terenul practicii sociale, în constiinta datoriei.
In Italia, iluminismul nu a mai avut aceeasi putere de iradiere si stralucire ca Renasterea si umanismul, dar s-a afirmat totusi prin câteva figuri si opere importante, inclusiv în domeniul istoriografiei.
Domeniul a fost ilustrat de Giambattista Vico (1668-l744), un autor care a sens mai multe opere istorice, a trait retras, iar principala sa lucrare Principiile unei stiinte noi cu privire la natura comuna a natiunilor a fost publicata si receptata la dimensiunile ei reale mai târziu. El a facut "o opera de pionierat, introducând anumite metode de lucru si propunând câteva principii generale"11. Astfel, Vico a pus problema posibilitatii cunoasterii în istorie ca stiinta a omului în raport cu stiintele naturii. El a raspuns pozitiv la Aceasta problema, subliniind, însa, ca în istorie nu se pot formula legitati
Johann Gottfried Herder, Scrieri, Editura Univers, Bucuresti, p.
Alban G. Widgery, Les grandes doctrines de
l'historié, Gallimard,
p.
precise, matematice. Dar omul ca cercetator al propriilor actiuni, poate explica cu destula probabilitate procesele istoriei. El a facut distinctie între stiintele care se bazeaza pe metode cantitative -.stiintele naturii si ceie care nu folosesc aceste metode, dar pot sa furnizeze cunostinte valide. Acesta era. de pilda, cazul istoriei12 Istoria arata Vico nu este suma simpla a actiunii oamenilor. Ea este mai mult decât atât, iar în rezultatele finale ale devenirii istoriei trebuie luate în calcul si lucrarea Providentei.
Vico îsi imagina istoria ca înregistrând câteva vârste în evolutia sa. Prima ar fi vârsta zeilor, caracterizata prin dominatia spirituala deplina a religiei, oamenii vazându-si obârsia în mituri si legende si traind în orizontul acestora; a doua vârsta este aceea a eroilor, dominata de figurile cavalerilor medievali si de constiinta superioritatii lor fata de plebe; iar a treia vârsta este aceea a oamenilor, cea mai înalta dintre toate, în care oamenii se recunosc egali de la natura. Pe acest temei au fost constituite comunitatile orasenesti (de tipul celor italiene) si monarhiile. Vico vedea istoria parcurgând aceste trepte cape niste procese conforme cu ideea de progres. Numai ca fazele nu urmeaza un progres continuu ascendent. Dupa parcurgerea unui ciclu (corso i istoria revine si reia ciclurile dezvoltarii sale. Se produce ceea ce el numea ricorso (reluare a ciclului). Dar noul ciclu nu se reia din acelasi punct, nu este o repetare aidoma celei precedente, ci se produce o reluare pe spirala a dezvoltarii. Aceasta idee a dezvoltarii pe spirala si a dialecticii contradictorii a progresului s-au dovedit fecunde în etapele ulterioare ale abordam problemelor de metoda si de cunoastere în istorie.
Iluminismul italian s-a împletit, spre sfârsitul secolului al XVlII-lea. cu preocupari izvorâte din aspectele nationale ale vietii Peninsulei. Razboaiele napoleoniene au stimulat atentia spre problemele nationale ale Italiei, asa cum atesta asemenea scrieri, precum Istoria revolutiei din Neapole de la de Vicenzo Cuoco, sau Istoria Italiei în vremea razboaielor revolutionare si napoleoniene, de Carlo Botta (1766-l837).
De mai mare importanta a fost initiativa lui Ludovico Antonio Muratori de a publica o vasta colectie de documente privind istoria italiana.
între 1723-l750, el a publicat de volume de documente Renan italicarwn scriptores, privind trecutul Italiei între si Este o colectie de mare valoare, care si-a câstigat faima printre specialisti în etapele ulterioare.
l- Vezi Vasile Cristian, Istoriografie generala, Pedagogica, Bucuresti. p.159
Editura Didactica
|
