Anul 1947 s-a caracterizat printr-o serie de evenimente politice si sociale, toate cu urmari nefaste sau chiar tragice pentru poporul român. Le voi aminti în ordinea cronologica, nu în aceea a importantei, aceasta ierarhizare fiind mai dificila. La 10 octombrie 1946 are loc Conferinta de Pace de la Paris care încheie, pe articole, Tratatul de Pace cu România. Ca urmare, pe 20 ianuarie 1947 Byrnes, secretarul Departamentului de stat al S.U.A., semneaza la Washington tratatele de pace cu România, Italia, Ungaria si Bulgaria. Acelasi lucru îl 717b18h face si Molotov, ministrul Afacerilor Straine al U.R.S.S., la Moscova, de data aceasta incluzând si Finlanda, iar la 4 februarie Bevin, ministrul Afacerilor Straine al Marii Britanii, semneaza tratatele de pace cu tarile mai sus mentionate, inclusiv Italia.
Pe data de 10 februarie, la Paris, sunt semnalate tratatele de pace cu fostele state aliate ale Germaniei: Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda si România.
Voi relata o amintire personala, urmând ca istoricii sa se pronunte cu documente asupra veridicitatii ei. În anul 1948 în lunile noiembrie-decembrie, am stat, fiind arestat, într-o celula la subsolul II al Ministerului de Interne cu Pavel Pavel, fost director al statisticii din Bucuresti dupa 1944. Acesta, unul din apropiatii lui Lucretiu Patrascanu, mi-a relatat o sumedenie de evenimente cu caracter politico-istoric, de dupa 1930, el fiind membru al partidului comunist din 1936.
Participant la Conferinta de Pace de la Paris, în cadrul delegatiei oficiale, mi-a relatat ca emigratia româna prin Alexandru Creteanu si Visoianu a depus neoficial o "Carte Alba" privind platile facute în contul armistitiului de România, catre U.R.S.S. Pâna la acea data România achitase de 3,5 ori datoria de razboi fixata de Aliati la o valoare de 300 milioane dolari, esalonata pe o perioada de 8 ani. Rusii au refuzat sa recunoasca documentul, argumentând ca tot ceea ce au ridicat pâna în 1945 inclusiv s-a constituit drept "captura de razboi".
În acelasi context, mai rlatez doua evenimente pe care le-am trait eu însumi.
Tatal meu, care era seful Depoului de locomotive Bucuresti Tiaj, a fost obligat sa revizuiasca capital toate locomotivele ce fusesera cumparate de C.F.R. din Germania si sa le predea Comisiei Aliate Sovietice de Control, respectiv U.R.S.S.-ului, fara a fi înregistrate ca plata în contul Armistitiului.
În vara anului 1945, tatal meu este mutat la "Regulatorul de Circulatie" C.F.R., care se afla în cladirea scolii profesionale "A.F. Robescu". Aici avea misiunea, din partea Directiei Tractiunii, de a urmari traficul feroviar din întreaga tara. La pupitrele de lucru, operatorii, care lucrau numai 3 ore, cu casti de ascultare pe cap, treceau în diagrame pozitia fiecarui tren, pe tot traseul. Lunar se întocmea un centralizator cu numarul de vagoane al fiecarui tren, continutul lor si punctul de frontiera cu U.R.S.S.: Siret, Ungheni, Reni. Aceste centralizatoare erau trimise Comisiei Aliate Sovietice de Control. Îmi amintesc ca acum ca am descoperit, printre altele, în aceste centralizatoare, si existenta a doua vagoane cu masini de cusut "Singer" ridicate din Turda, precum si a câtorva zeci de vagoane cu usi, ferestre, tâlpi de telegraf, în general binale, ridicate de rusi tot din Ardeal. Parte din aceste centralizatoare, care se întocmeau în mai multe exemplare, am reusit sa le sustrag si sa le trimit în strainatate.
Începând cu anul 1945 la calvarul abatut asupra tarii s-a adaugat începutul unei secete cumplite, care a durat pâna la sfârsitul lui 1947. Se pârjolea totul, de parca Dumnezeu îsi luase fata de la noi. Acest dezastru a fost devastator în special pentru Moldova, unde s-a instalat treptat, treptat, o disperata stare generala de foamete. Sute, mii de familii de moldoveni au apucat drumul pribegiei prin tara pentru a gasi o bucata de pâine spre a supravietui. C.F.R. a pus la dispozitie câteva trenuri de circa 40-50 de vagoane de marfa, care transportau familii întregi de tarani moldoveni, lasându-i prin gari prada deznadejdii si disperarii, doar cu o pâlpâire de speranta ca vor gasi o pâine pentru ei si familie. Oamenii timpului au numit acele convoaie "trenurile foamei".
La începutul lunii iulie 1947 am întâlnit un asemenea tren în gara Piatra Olt. Cei din vagoane strânsesera cum au putut pâine si ceva cereale, în saci, gândindu-se ca vor putea duce acasa un sac, doi, cu de-ale gurii. Dar, în gara, am asistat la un spectacol cumplit care m-a descumpanit total, neîntelegându-i sensul. Jandarmii cu baioneta la arma i-au somat pe toti sa coboare din vagoane si sa-si goleasca sacii la capatul peronului. S-a facut o stiva uriasa de pâine si cereale. Oamenii disperati plângeau, tipau, copiii urlau, mamele îsi despleteau parul de durere, totul luând aspectul unei scene apocaliptice. Pe fetele desfigurate de oboseala zilelor si noptilor nedormite, sudoarea si lacrimile curgeau siroaie, lasând pe obrajii acoperiti de praf si fum de locomotiva dungi asemenea unor tatuaje macabre.
Convoiul despuiat de ultima bucata de pâine atât de greu obtinuta se târa înapoi spre tren, împleticindu-se de foame, durere si deznadejde. Cei mai în putere din convoi îi sustineau sau îi târau pe cei vlaguiti, care abia îsi mai puteau tine pleoapele deschise.
În ochii celor care mai aveau puterea sa priveasca pâlpâiau licariri de mila si durere, strabatute din când în când de flacari de ura ce se rostogoleau peste "oamenii puterii" care, dezbracati de orice sentiment, îsi chinuiau semenii, tot români, în numele disciplinei militare oarbe ce îi supunea unui "ordin" venit de la navalitorii învingatori.
Ani în sir m-a urmarit acest sinistru spectacol, al carui sens l-am priceput în anul imediat urmator, adica în 1948, când l-am aflat tot de la Pavel Pavel.
Iata în rezumat cele relatate de el.
"În anul 1947 eram directorul Statisticii. În aceasta calitate am fost întrebat de Directia de Statistica din Paris cum de este posibil ca într-un stat unitar cum este România, în Ardeal sa existe un excedent de populatie de 5%, iar în Moldova sa moara 25.000 de copii. Am încropit un raspuns echivoc, care nici pe mine nu ma satisfacea, cu atât mai putin pe ei, deoarece nu le puteam spune adevarul. Iata-l! Dupa 1944, rusii au dus o politica de smulgere a Moldovei si alipire a ei la Basarabia. Acest lucru trebuia început prin crearea unei stari de spirit, a unui curent de opinie în rândul populatiei moldovenesti si anume ca traiul este incomparabil mai bun peste Prut si ca "fratii" din Basarabia sunt gata sa-i primeasca daca ei o cer. Ocazia "fericita" pentru rusi a venit odata cu seceta. În 1947 acestia au initiat convoaie "clandestine" cu N.K.V.D.-isti îmbracati în tarani care au început sa treaca în Moldova fie prin nord cu carute, fie peste Prut cu barci. Ei aduceau ceva petrol pentru iluminat, pâine sau malai si sare, pasamite pentru a-si ajuta fratii, îndemnându-i sa ceara alipirea la Republica Moldova. Concomitent s-a dispus de rusi ca guvernul de la Bucuresti sa blocheze aprovizionarea Moldovei, fapt care desigur nu a fost cunoscut decât de o mâna de tradatori aflati în posturi cheie ale partidului, unii din ei veniti, asa dupa cum se stie, din Rusia dupa 1944."
Atunci abia mi-am putut explica cele petrecute în gara Piatra Olt. Totul fusese gândit si pus în practica de minti cu-adevarat diabolice, bolnave, pentru ca o minte sanatoasa nu putea concepe asemenea planuri chiar si împotriva fostilor adversari.
Anii ce au urmat m-au facut sa înteleg si mai bine ca de fapt era un atac la fiinta statului si neamului nostru, caruia trebuia sa-i fie smulsa o provincie cu atâta încarcatura istorica cum este Moldova. La data de 9 iulie, Consiliul de Ministri al României respinge planul Marshall, prin nota înmânata de Gheorghe Tatarescu reprezentantilor Marii Britanii si Frantei la Bucuresti.
Urmatorul eveniment capital al anului 1947 îl constituie momentul Tamadau, înscenare care a vizat decapitarea P.N.Ţ., urmata apoi de autosuspendarea P.N.L. si mai târziu de înlaturarea liberalilor lui Tatarascu.
30 decembrie 1947 ne spulbera si ultima bruma de speranta care se mentinuse pâna atunci prin prezenta înca a monarhiei. Am considerat acea seara ca una de doliu national, doliu care nu-mi închipuiam ca va dura peste 40 de ani.
Am evocat aceste ultime evenimente pentru ca ele au constituit pentru multi tineri un semnal de alarma ca se apropie momentul unei batalii cruciale care va viza toate structurile si formele de existenta traditionala ale statului român. Acest lucru ne obliga sa ne strângem rândurile si sa ne pregatim pentru o lupta care se anunta de durata si uzura.
Din pacate, declansarea arestarilor din noaptea de 14-15 mai 1948 a dus la imobilizarea marii majoritati dintre noi. Cei ramasi afara au continuat sa duca lupta prin retragerea în munti. România a fost singura tara din zona de ocupatie sovietica având o rezistenta armata, prelungita pâna în anul 1960.
(Analele Sighet, 1997)
|
