Wilhelm von Humboldt
Fragmente lingvistice - īn "Secolul XX", 325-327, 1988
Orice mod al perceptiei subiective a obiectelor trece cu necesitate īn constituirea si folosirea limbii. De fapt, cuvīntul se naste din aceasta perc 16116k1013q eptie si nu este o copie a obiectului īn sine, ci a imaginii acestuia nascuta īn sufletul nostru. Cum subiectivitatea este inevitabil amestecata īn orice perceptie obiectiva, se poate considera, independent de limba, ca orice individualitate umana este ca un punct de vedere propriu īn ceea ce priveste viziunea despre lume. Dar ea devine si mai mult prin limba, caci la rīndul lui cuvīntul devine un obiect īn raport cu sufletul, si vine sa aduca o particularitate suplimentara noua, ce se distinge de subiect, īn asa masura īncīt īn concept exista de acum īncolo trei lucruri: amprenta obiectului, felul īn care ea este primita īn subiect si efectul pe care-l produce cuvīntul ca sunet lingvistic. Acest efect produs de cuvīnt este cu necesitate dominat īn fiecare limba de o analogie constanta; si cum, īn fiecare natiune, o subiectivitate omogena īsi exercita deja actiunea sa asupra limbii, īn fiecare limba exista o viziune particulara asupra lumii. Acest fel de a se exprima nu depaseste nicidecum masura simpla a adevarului. Caci legatura īntre ele a tuturor partilor limbi si legatura dintre limba īn ansamblul ei si natiune sunt atīt de strīnse ca, īndata ce aceasta interactiune a indicat o anumita directie, rezulta cu necesitate o particularitate de ansamblu. De altfel limba nu este numai viziune asupra lumii pentru ca trebuie sa fie proportionata universului - orice concept trebuind sa fie sesizat de ea -, ci si pentru ca numai aceasta trensformare pe care ea o opereaza asupra obiectelor permite spiritului sa ajunga la intuitia acestei legaturi inseparabile de concept a lumii. Pe de alta parte, omul traieste īn mod esential īmpreuna cu obiectele asa cum i le aduce limba, si, cum simtirea si actiunea depind la el de reprezentarile sale, se poate spune ca el traieste exclusiv īn felul acesta. Prin acelasi act care-l face pe om sa teasa limbajul sau pornind de la sine īnsusi el se amesteca īn trama lui, si fiecare limba traseaza īn jurul natiunii care o vorbeste un cerc din care nu se poate iesi decīt īn masura īn care se intra īn acelasi timp īn cercul altei limbi.
Īn realitate, limbajul este ceva ce trece mereu si chiar īn fiecare clipa. Chiar conservarea sa prin scris nu este niciodata o conservare completa, ci mereu modificata, care trebuie de fiecare data sa reīnvie īn vorbire. Limbajul īnsusi nu este o opera (Ergon), ci o activitate (Energeia). Adevarata sa definitie nu poate deci sa fie decīt genetica. Caci el este efort fara īncetare repetat al spiritului, de a face sunetul articulat īn stare sa exprime gīndirea. Luata īn sens imediat si strīmt, aceasta este definitia vorbirii; dar īn sens larg si esential, nu se poate - ca sa zicem asa - considera limba decīt ca totalitate a acestei vorbiri. Caci īn haosul dispersat de cuvinte si de reguli pe care avem obisnuinta de a-l numi limba, nu exista decīt individualul produs de aceasta vorbire, de altfel niciodata īn mod integral; ea pretinde la rīndul ei un nou travaliu pentru ca sa fie identificat modul limbii vii si ca sa fie obtinuta o imagine conforma a limbii vii. Ceea ce este mai elevat si mai fin nu se poate recunoaste īn aceste elemente separate si nu poate fi perceput sau presimtit decīt īn lantul discursului (ceea ce dovedeste cu atīt mai mult ca limbajul se realizeaza īn actul vorbirii). Numai acest discurs trebuie sa fie considerat ca adevarat si primordial. Disectia limbii īn cuvinte si reguli de īntrebuintare nu este decīt un artificiu mort de operatii descriptive.
Faptul īn sine de a clasifica limbile drept activitate a spiritului (Energeia) este o expresie perfect justa si adecvata, pentru ca fiinta spiritului este act, si nu poate fi conceputa decīt ca atare.
|
