Wilhelm von Humboldt
Fragmente lingvistice - în "Secolul XX", 325-327, 1988
Orice mod al perceptiei subiective a obiectelor trece cu necesitate în constituirea si folosirea limbii. De fapt, cuvîntul se naste din aceasta perc 16116k1013q eptie si nu este o copie a obiectului în sine, ci a imaginii acestuia nascuta în sufletul nostru. Cum subiectivitatea este inevitabil amestecata în orice perceptie obiectiva, se poate considera, independent de limba, ca orice individualitate umana este ca un punct de vedere propriu în ceea ce priveste viziunea despre lume. Dar ea devine si mai mult prin limba, caci la rîndul lui cuvîntul devine un obiect în raport cu sufletul, si vine sa aduca o particularitate suplimentara noua, ce se distinge de subiect, în asa masura încît în concept exista de acum încolo trei lucruri: amprenta obiectului, felul în care ea este primita în subiect si efectul pe care-l produce cuvîntul ca sunet lingvistic. Acest efect produs de cuvînt este cu necesitate dominat în fiecare limba de o analogie constanta; si cum, în fiecare natiune, o subiectivitate omogena îsi exercita deja actiunea sa asupra limbii, în fiecare limba exista o viziune particulara asupra lumii. Acest fel de a se exprima nu depaseste nicidecum masura simpla a adevarului. Caci legatura între ele a tuturor partilor limbi si legatura dintre limba în ansamblul ei si natiune sunt atît de strînse ca, îndata ce aceasta interactiune a indicat o anumita directie, rezulta cu necesitate o particularitate de ansamblu. De altfel limba nu este numai viziune asupra lumii pentru ca trebuie sa fie proportionata universului - orice concept trebuind sa fie sesizat de ea -, ci si pentru ca numai aceasta trensformare pe care ea o opereaza asupra obiectelor permite spiritului sa ajunga la intuitia acestei legaturi inseparabile de concept a lumii. Pe de alta parte, omul traieste în mod esential împreuna cu obiectele asa cum i le aduce limba, si, cum simtirea si actiunea depind la el de reprezentarile sale, se poate spune ca el traieste exclusiv în felul acesta. Prin acelasi act care-l face pe om sa teasa limbajul sau pornind de la sine însusi el se amesteca în trama lui, si fiecare limba traseaza în jurul natiunii care o vorbeste un cerc din care nu se poate iesi decît în masura în care se intra în acelasi timp în cercul altei limbi.
În realitate, limbajul este ceva ce trece mereu si chiar în fiecare clipa. Chiar conservarea sa prin scris nu este niciodata o conservare completa, ci mereu modificata, care trebuie de fiecare data sa reînvie în vorbire. Limbajul însusi nu este o opera (Ergon), ci o activitate (Energeia). Adevarata sa definitie nu poate deci sa fie decît genetica. Caci el este efort fara încetare repetat al spiritului, de a face sunetul articulat în stare sa exprime gîndirea. Luata în sens imediat si strîmt, aceasta este definitia vorbirii; dar în sens larg si esential, nu se poate - ca sa zicem asa - considera limba decît ca totalitate a acestei vorbiri. Caci în haosul dispersat de cuvinte si de reguli pe care avem obisnuinta de a-l numi limba, nu exista decît individualul produs de aceasta vorbire, de altfel niciodata în mod integral; ea pretinde la rîndul ei un nou travaliu pentru ca sa fie identificat modul limbii vii si ca sa fie obtinuta o imagine conforma a limbii vii. Ceea ce este mai elevat si mai fin nu se poate recunoaste în aceste elemente separate si nu poate fi perceput sau presimtit decît în lantul discursului (ceea ce dovedeste cu atît mai mult ca limbajul se realizeaza în actul vorbirii). Numai acest discurs trebuie sa fie considerat ca adevarat si primordial. Disectia limbii în cuvinte si reguli de întrebuintare nu este decît un artificiu mort de operatii descriptive.
Faptul în sine de a clasifica limbile drept activitate a spiritului (Energeia) este o expresie perfect justa si adecvata, pentru ca fiinta spiritului este act, si nu poate fi conceputa decît ca atare.
|
