Francii si intemeierea statului franc

Francii si întemeierea statului franc

Este lipsit de orice îndoiala ca cel mai însemnat mostenitor al Imperiului Roman de Apus a fost regatul întemeiat de poporul francilor. Dupa cum am avut deja ocazia sa constatam, majoritatea statelor germanice întemeiate pe ruinele imperiului au avut o existenta efemera, de cele mai multe ori limitata la durata vietii unei personalitati marcante din istoria acestor popoare. Francii au facut exceptie de la aceasta regula, ei edificând un stat ce a durat mai mult în timp si care a reusit sa supravietuiasca personalitatilor ce i-au asigurat ascensiunea, si a culminat cu restaurarea Imperiului occidental.

Asezati în Toxandria ca federati ai imperiului în zona Rinului Inferior, deja din anul 358, francii salieni se extind treptat, ocupând la cumpana veacurilor IV-V, întregul teritoriu cuprins între Rin si Somme, cu centrele la Tournai si Cambrai. Alte doua ramuri ale francilor, ripuarii si hessienii se aseaza primii în jurul Coloniei (Köln), ceilalti pe valea Moselei. Primii care intra în istoria politica a Europei sunt salienii, iar în ceea ce priveste traditia stramosului întemeietor de dinastie Merowech, dupa care regii franci salieni s-au numit "merovingieni", personalitatea sa se confunda cu legenda si memoria istorica nu i-a pastrat decât numele. Urmasul lui Merowech, regele Chlojo, a fost contemporan cu Aetius, care îl înfrânge obligându-l sa ramâna în zona Cambrai, unde îsi stabileste centrul de putere. Mostenitorul lui Chlojo a fost regele Childeric, care se pune în slujba militara a comandantului roman al Galiei, Egidius. Dupa cum s-a mai aratat, dupa caderea Imperiului Roman de Apus, fiul lui Egidius, pe nume Syagrius ia în stapânire o mare parte a Galiei în calitate de "rex romanorum", ajutat fiind de francii salieni ai lui Childeric. Acest rege moare în anul 482 când stim ca îsi extinsese deja autoritatea si asupra orasului Tournai în care rezideaza si unde este descoperit deja în anul 1653, în vechiul cimitir al orasului, bog 242d37c atul sau mormânt, una dintre primele descoperiri arheologice de senzatie cunoscute. Fiul lui Childeric a fost regele numit de izvoarele de limba latina Clovis, dar întâlnit în scrierile de limba germana si sub numele de Chlodwig sau în cele de limba franceza drept Chlodovech. Acest suveran a fost cel ce a întemeiat pe drept cuvânt regatul francilor, facând din acesta cel mai puternic si întins stat barbar de pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus. Clovis a fost fara îndoiala înzestrat cu mari calitati militare si politice, dar si cu o ambitie careia nu i-a prea stat în cale nici o prejudecata, metodele de punere în practica a dezideratelor sale nefiind dintre cele mai fine.

În anul 486, el îl ataca pe traditionalul aliat al tatalui sau si ultimul reprezentant al autoritatii romane din Galia, Syagrius. Dupa o puternica rezistenta, francii reusesc sa cucereasca orasul Soissons, capitala lui Syagrius. Acesta încearca sa se refugieze în statul vizigotilor, de unde este însa predat lui Clovis care îl executa si anexeaza toate teritoriile acestuia. Urmatoarea actiune al lui Clovis se îndreapta împotriva poporului germanic al alamanilor locuitori ai Alsaciei, pe care îi înfrânge în anul 496, anexând teritoriile lor. Prestigiul de care se bucura Clovis, mai ales dupa înfrângerea lui Syagrius, este dovedit de interesul matrimonial pe care îl prezinta acest rege. Teodoric, regele ostrogot al Italiei, cere mâna surorii lui Clovis, aceasta devenind regina la Ravena, în anul 493. Clovis se casatoreste cu mostenitoarea Burgundiei, printesa Chrodechilde, nepoata regelui Gundobard. Prin aceasta alianta nu s-a extins numai teritoriul francilor, ci si capitalul de încredere al regelui lor, Chrodechilde fiind catolica si bucurându-se de mare credibilitate în rândul clerului galo-roman deja destul de influent.

Poate ca acesta este si unul dintre pasii cei mai importanti facuti de Clovis, care cu abilitatea sa politica a sesizat ca viitorul unei puteri reale se poate realiza doar printr-o alianta între puterea laica si cea eclesiastica, prin atragerea de partea sa, nu numai a propriului popor, ci si a autohtonilor galo-romani, deziderat realizabil în aceasta etapa doar pe cale spirituala. Iata deci ratiunile care l-au purtat pe Clovis, în noaptea de Craciun a anului 498, în fata baptisteriului din Reims, unde primeste în rit roman taina botezului de la episcopul Remigius. Înca în aceeasi noapte mii de franci îsi urmeaza suveranul fiind botezati în credinta Romei. Prin acest act, Clovis este acceptat ca suveran nu numai de catre francii sai, ci de toata populatia Galiei, potentialul uman si material al statului sau crescând simtitor fara eforturi militare sau varsari de sânge. Tocmai acest aspect nu a fost sesizat de alte mari personalitati ale epocii ca Teodoric, regele ostrogotilor din Italia sau Geiserich, regele vandal al Africii de Nord, care au pastrat prapastia spirituala sau confesionala între supusii germanici si cei romanici, mentinând în statele lor un puternic factor de dezbinare.

În contextul mai sus aratat al crestinarii în rit roman al francilor, Clovis gaseste motivul atacarii sub masca razboiului confesional a regatului vizigotilor crestinati în rit arianist. Rivalitatea dintre cele doua popoare germanice a mocnit înca din momentul primelor contacte directe. Deja în timpul razboiului cu Syagrius, acesta din urma înfrânt fiind se refugiaza - dupa cum s-a aratat deja - la vizigoti, care initial îi promisesera ajutor împotriva francilor. Amenintarea evidenta de razboi din partea lui Clovis îl face însa pe destul de nestatornicul rege vizigot Alaric al II-lea sa îl extradeze pe fostul sau aliat Syagrius, trimitându-l practic la moarte sigura. Prin acest act vizigotii au sperat ca si-au rascumparat linistea, iar Alaric al II-lea neglijeaza pericolul franc si se antreneaza în razboiul din Italia sprijinindu-si rudele ostrogote. Când francii ajung cu posesiunile lor la Loara, curtea vizigota de la Toulouse a început sa-si dea seama de pericol, dar era deja prea târziu. Francii declanseaza razboiul iar în anul 507, în batalia de la Vouillé zdrobesc oastea lui Alaric al II-lea si desfiinteaza statul vizigotilor alipind teritoriile acestora.

Nu este cunoscuta cu exactitate perioada în care micile regate sau uniunile tribale independente ale francilor se supun regelui salian. Se pare ca primii care recunosc suzeranitatea lui Clovis sunt triburile france ale chamavilor, chatteilor si chatuarilor de la nordest si est de Rin. Francii ripuari în schimb participa înca la campania împotriva vizigotilor sub conducerea unui rege propriu, ucis din ordinul lui Clovis la scurt timp dupa încheierea ostilitatilor. Prin urmare francii ripuari îl aleg rege la Köln pe Clovis prin ridicarea scutului. Ceilalti franci înca independenti sunt adusi sub ascultarea regelui merovingian de cele mai multe ori prin intrigi si chiar prin uciderea conducatorilor recalcitranti, unii chiar înruditi cu Clovis.

Importanta pentru ultima perioada de domnie a lui Clovis este si redactarea codului de legi al francilor, cunoscut sub numele de "Lex Salica", ce cuprinde cutume ale tuturor francilor chiar daca prin nume aminteste doar de neamul salienilor. De asemenea trebuie mentionata recunoasterea de catre Bizant a statului francilor si acordarea titlului de consul lui Clovis, în anul 508. Emisarii Imperiului Roman de Rasarit sunt primiti la Tour, într-un cadru deosebit de festiv, o adevarata demonstratie de putere si religiozitate. În acest sens, alegerea orasului Tour, resedinta episcopului Martin de Tour, întemeietorul vietii monastice din Galia, a avut o semnificatie deosebita pecetluind înca o data alianta biserica-regalitate în statul francilor, alianta consfintita dealtfel în ultimul an de domnie a lui Clovis, în Conciliul de la Orleans, unde se pun bazele organizarii bisericesti a regatului. Pe buna dreptate episcopul Gregoir de Tour, de origine senatoriala romana si pricipalul cronicar al acestei perioade, îl numeste, în lucrarea sa "Historiarum libri decem", pe regele Clovis "unealta lui Dumnezeu".

Regatul franc merovingian. Conform vechiului obicei germanic, dupa moartea lui Clovis, regatul sau a fost împartit între cei patru fii ai sai, încercându-se însa pastrarea unei unitati de ansamblu a zonelor locuite de franci. În primul rând, regatul nu a fost împartit din punct de vedere juridic, ramânând sub o administratie nedivizata total, doar puterea fiind împartita între cei patru urmasi mai mult pentru evitarea luptelor dinastice si a razboaielor fratricide. Resedintele celor patru regi: Reims, Soissons, Paris si Orleans erau situate relativ grupat în inima regatului, iar toti cei patru se intitulau "rege al francilor", deci îsi asumau autoritatea asupra întregului regat fara ca teritoriul acestuia sa fie împartit în zone de responsabilitate individuala. Ca puterea regatului nu a scazut în aceasta perioada o demonstreaza continuarea politicii de expansiune teritoriala începuta de Clovis. Dupa anul 531 este cucerita Turingia cu ajutor saxon iar regele Erminfried al Turingiei de la nord de Main este ucis în anul 534 iar nepoata sa si mostenitoarea regatului, printesa Radegunde, este obligata sa devina sotia regelui franc Chlotar. Aceasta printesa a devenit cunoscuta tocmai prin casatoria fortata si nefericita cu Chlotar, care o determina sa se retraga la manastirea din Poitiers, fiind considerata una dintre întemeietoa-rele ordinelor monastice feminine. Între zidurile acestui claustru s-a dedicat literaturii si în special poeziei, domeniu în care a înjghebat o strânsa colaborare cu poetul Venantius Fortunatus, episcop de Poitiers si unul dintre ultimii reprezentanti ai culturii clasice romane în Galia.

Cel mai vârstnic dintre fiii lui Clovis, Teuderich, nascut de o concubina a regelui înaintea casatoriei acestuia cu Chrodechilde, a fost si cel mai important urmas din punct de vedere politic. Rezidând la Reims, el îsi impune autoritatea în partile rasaritene ale regatului si devine vârful de lance al expansiunii spre Rasarit. Urmasul sau, Theudebert (533-548) a reusit sa-si atraga dusmania Bizantului datorita amestecului sau în Italia si a dorintei sale declarate de a restaura Imperiul Roman cu putere franca. Lui Theudebert îi urmeaza un fiu minor, nascut din mama romana iar în acelasi timp, în jurul anului 555, se stinge fara descendenti masculini si fratele mijlociu, Childebert, rezident la Paris. Astfel se ofera sansa ca din nou aproape întregul regat al lui Clovis sa ajunga într-o singura mâna, cea a fiului mezin Chlotar, rezident la Soissons. Dar deja în anul 561, regatul este din nou împartit, de data aceasta efectiv, între urmasii lui Chlotar, în ceea ce vor deveni cele trei mari provincii france: Burgundia în sudest, Neustria în vest si Austrasia în est. Acest proces nu s-a petrecut fara disensiuni, degenerând în lupte sângeroase ce au marcat evolutia regatului francilor la cumpana secolelor VI-VII. Din neîntelegeri patrimoniale si probleme de familie s-a nascut un razboi fratricid, generat si acutizat de ceea ce istoriografia a numit "cearta reginelor".

Fredegunde, concubina regelui Chilperich al Neustriei, reuseste prin intrigi sa o înlature pe sotia legitima a acestuia, pe nume Galswintha, fiica regelui vizigot Athanagild si în cele din urma chiar sa-l determine pe regele franc sa o ucida. Brunhilde, cumnata lui Chilperich de Neustria se va erija în razbunatoarea surorii sale si a propriului sot Sigibert, rege al Austrasiei, ucis si el în urma unui atentat pus la cale tot de ambitioasa Fredegunde. Foarte curând si foarte ciudat moare însa si sotul Fredegundei, Chilperich de Neustria, în anul 584, ceea ce le pune nemijlocit fata în fata pe cele doua regine rivale Fredegunde si Brunhilde, în calitate de regente pentru fiii lor minori. Cel de-al treilea fiu al lui Chlotar, frate al celor doi regi disparuti si cumnat al celor doua regine rivale, Guntram de Burgundia, a sprijinit pe rând cele doua tabere adverse, încercând sa slabeasca puterea Neustriei si a Austrasiei si sa dobândeasca pentru sine si pentru Burgundia rolul preponderent si coroana întregului regat. Guntram este însa lipsit de urmasi masculini, ceea ce îl determina sa încheie în anul 587 tratatul de la Andelot, prin care recunoaste succesiunea la tronul Burgundiei pentru Brunhilda si urmasii acesteia. Prin acest act balanta de putere se dezechilibreaza în favoarea Austrasiei si a reginei vizigote Brunhilda. Dar aceasta prin politica autoritara pe care o promoveaza îsi atrage dusmani atât în Austrasia cât si în Burgundia, în special din rândul aristocratiei si al clerului înalt, ceea ce va duce în anul 613 la o revolta deschisa si la alianta rebelilor cu Chlotar al II-lea, fiul Fredegundei si rege al Neustriei. În anul urmator, 614, armata neustrasiana sprijinita de rebelii austrasieni si burgunzi patrunde în Burgundia iar Chlotar al II-lea o ucide pe octogenara Brunhilde, care era din nou regenta pentru stranepotul ei, dupa ce supravietuise fiului si nepotului.

Prin acest act unitatea statala era din nou restabilita chiar daca cu un pret destul de mare platit de regalitate care este nevoita sa faca mari concesii aristocratiei si clerului înalt prin semnarea edictului de la Paris din anul 614. Prin acest act, marii nobili si înaltul cler ajung practic sa domine coroana. Se introduce indigenatul functiilor, prin care regele nu mai putea numi în provincii duci decât din rândul nobilimii respectivei provincii si doar cu acordul marilor seniori locali. Biserica câstiga imunitate în posesiunile sale iar Austrasia îsi pastreaza un statut aparte, de pronuntata autonomie, fiind deja în anul 623 cedata spre guvernare lui Dagobert, fiul lui Chlotar al II-lea.

Decaderea regalitatii merovingiene si ascensiunea carolingienilor în statul franc. Odata cu promulgarea edictului de la Paris, procesul pactizarii dintre marii seniori si înaltii prelati a început sa marcheze tot mai pregnant situatia monarhiei merovingiene. Pe lânga ascensiunea aristocratiei si a bisericii, rivalitatea dintre Austrasia si Neustria aveau sa devina principala caracteristica a evolutiei statului francilor, a politicii regale si pâna la urma a soartei dinastiei mero-vingiene.

Când regele Dagobert I, (629-638), constient de legitimitatea sa monarhica hotaraste, dupa moartea tatalui sau, sa-si mute resedinta din Austrasia la Paris pentru ca de aici sa preia singur conducerea regatului, aristocratia din Austrasia s-a vazut dezavantajata si îndepartata din functiile înalte ale statului, de catre nobilii neustrasieni de la curtea din Paris a fostului rege Chlotar al II-lea. În urma unui puternic conflict si a numeroase amenintari, nobilii din Austrasia reusesc în anul 633 sa impuna din nou numirea unui vicerege pentru partile de rasarit ale regatului. Pe de alta parte, nobilii neustrasieni nu doreau ca lui Dagobert sa-i urmeze la tron un alt print educat si format în Austrasia, situatie ce va duce la o noua împartire între frati a regatului, la conflicte militare, detronari si chiar ucideri de regi. Astfel neustrasienii intervin în anul 662 militar, când austrasienii îsi alunga monarhul, încercând fara rezultat sa obtina dominatia asupra întregului regat. În anul 673, austrasienii reusesc sa-si impuna un rege favorabil la Paris, sustinuti fiind de o grupare rebela neustrasiana care tocmai îl alungase pe propriul suveran Teuderich al III-lea. În anul 675, regele impus de austrasieni este detronat de o alta grupare nobiliara, care îl reinstaleaza în tron pe Teuderich al III-lea adus direct din manastirea în care fusese internat cu doi ani în urma. Este deci foarte evident ca în aceasta perioada regii merovingieni devin simple marionete în jocul politic al marilor grupari nobiliare.

Adevarata forta conducatoare în toate regatele france era de fapt, în aceasta perioada, conducatorul celei mai puternice fractiuni nobiliare, asanumitul "majordom", respectiv mai marele casei regale (maior domus), care era în acelasi timp administrator al curtii regale si al domeniilor coroanei, consilier juridic, conducator al suitei regale si comandant al armatei. Autorizati practic de sus si de jos, majordomii ajung sa concentreze în mâinile lor puterea efectiva a regatului si chiar sa-si transmita functia în familie asemeni regilor, întemeind adevarate dinastii majordomiale. Înca în timpul "certei reginelor", principalii organizatori ai revoltei împotriva Brunhildei au fost episcopul Arnulf de Metz si majordomul Austrasiei Pepin cel Batrân de Heristal. Fiul acestuia din urma, Grimoald, a preluat functia majordomiala fiind chiar tentat de preluarea coroanei. Pentru a nu permite un amestec din partea Neustriei, regele austrasian Sigibert al III-lea (638-656), bolnav fiind si lipsit de copii, se arata dispus sa-l adopte pe fiul majordomului sau si sa-l proclame succesor la tron. Când lui Sigibert al III-lea i se naste totusi un succesor si neustrasienii încercau sa impuna o regenta pentru acest urmas minor, Grimoald îsi instaleaza fiul ca rege. Actiunea esueaza însa prin interventia militara a neustrasienilor sustinuti si de unele fractiuni nobiliare austrasiene pentru care ridicarea unui nemerovingian în tron era înca o varianta inacceptabila. Astfel uzurpatorul este prins si executat la Paris în anul 662. În aceeasi perioada functia majordomiala era detinuta în Neustria de Ebroin, nobil de origine francona, care exercita practic functia de conducere în stat în numele regelui minor Chlotar al III-lea (657-673). Ebroin transforma practic functia marjordomiala în functie suprema a statului, atragându-si în acest fel, dusmania unor puternice fractiuni nobiliare. În urma interventiei acestora, majordomul este înlaturat în anul 673 si trimis la manastire, de unde iese însa dupa doi ani si preia din nou înalta functie. În anul 680 Ebroin este însa ucis, nu din ratiuni politice, ci într-un banal conflict particular. Disparitia puternicului majordom neustrasian a permis însa din nou ascensiunea majordomilor din Austrasia, unde se impune Pepin al II-lea de Heristal (680-714), al carui bunic a fost Arnulf de Metz si al carui unchi a fost Pepin cel Batrân de Heristal. Cu Pepin al II-lea începe de fapt o noua etapa în istoria regatului francilor. Evenimentul hotarâtor pentru desfasurarea ulterioara a istoriei regatului l-a constituit batalia de la Tertry din anul 687, în care majordomul neustrasian Berchar este înfrânt iar Pepin al II-lea devine majordom al întregului teritoriu franc. Eclipsat de personalitatea lui Pepin, regele merovingian al Neustriei cade într-un anonimat total iar austrasienii nici nu mai ridica pretentia încoronarii unui suveran propriu. Cât de mare a fost puterea lui Pepin al II-lea, se poate vedea din numirea în anul 697 a fiului sau Drago în functia de comite al Burgundiei sau din instalarea fiului mai tânar Grimoald ca majordom fara ca el însusi sa renunte la conducere. Practic Grimoald era majordom al lui Pepin, asa cum Pepin era majordom al regelui.

Ambii fii au murit însa înaintea lui Pepin al II-lea, facând ca la moartea acestuia survenita în anul 714, sotia sa Plektrudis sa încerce preluarea puterii în numele nepotului ei minor si sa genereze în acest fel o noua criza de stat. Se ajunge din nou la separarea majordomiatului neustrasian si chiar la reîncoronarea a doi regi merovingieni. Situatia va fi însa salvata de Carol, fiul nelegitim al lui Pepin al II-lea, pe care acesta l-a considerat nedemn pentru a-i încredinta o functie ca celorlalti doi frati.

Perioada carolingiana. Dinastia carolingiana nu îsi datoreaza numele lui Carol cel Mare, primul împarat al Imperiului Occidental restaurat si fara îndoiala cea mai marcanta personalitate a evului mediu timpuriu european. Primul care a purtat numele de Carol si cel care a dat numele faimoasei familii a fost fiul lui Pepin al II-lea si bunicul viitorului împarat. Întemeietor al noii dinastii conducatoare a francilor a fost însa mult timp considerat stramosul comun al familiei majordomiale austrasiene Arnulf de Metz, de la care ea a mai fost numita si "dinastia arnulfizilor". Ascensiunea carolingienilor a început înca sub conducerea, ce-i drept, mai mult nominala a regilor franci din dinastia întemeiata de Merowec, dominati de majordomii lor, însa cel ce preia energic destinele regatului complet fara aportul merovingienilor, uitând sa mai numeasca regi ai vechii familii, emitând documente întocmai ca un rege si câstigându-si pe drept porecla de "Martel", (ciocanul), a fost Carol (715-741). Aceasta porecla, mentionata deja în izvoarele istoriografice ale secolului al IX-lea, a fost în mare masura dobândita dupa rasunatoarele succese militare prin care Carol a trebuit înca din primii ani de conducere sa-si impuna autoritatea. Ca fiu nelegitim, exclus chiar de tatal sau de la conducere, el a trebuit sa se impuna mai întâi împotriva mamei sale vitrege Plektrudis, care a preluat în anul 714 regenta desi era contestata atât în Austrasia cât si în Neustria. Dupa rezolvarea acestei probleme de familie, Carol si-a concentrat atentia asupra Austrasiei, unde independenta prea mare a ducilor din Bavaria si Suabia ameninta integritatea regatului. Conflictul cu acesti puternici seniori locali a fost anevoios si a continuat de fapt sa mocneasca si dupa interventia lui Carol. În timpul în care atentia majordomului era captata de conflictele cu ducii austrasieni, seniorii din Neustria sunt cei ce profita încercând din nou scindarea regatului prin alegerea unui alt majordom pe nume Reganfred si chiar prin aducerea pe tron a merovingianului deja calugarit Chilperich al II-lea. Aceasta situatie l-a îndemnat pe Carol Martel sa întoarca ostilitatile militare spre Neustria. În urma unui succes rapid, regele fuge în Aquitania de unde este însa extradat de comitele regiunii iar majordomul rebel este potolit în anul 724, prin conferirea unor întinse posesiuni.

Aquitania, care reusise sa-si pastreze o independenta aproape totala, se vede nevoita în anul 732, sub ducele Eudo, sa apeleze la ajutor carolingian, când mahomedanii din Spania trec Pirineii si înfrângând dezastruos armata ducelui, se revarsa adânc în tara amenintând întregul regat. Raspunzând prompt solicitarii, Carol Martel îi înfrânge decisiv pe invadatorii arabi la nord de Poitiers oprindu-le înaintarea spre Tours si punându-i pe fuga dupa ce conducatorul lor Abderrahman (Abd-ar Rahman) cade pe câmpul de lupta. Prin aceasta stralucita victorie, precum si prin respingerea mai multor încercari de patrundere a arabilor în Provence, regatul francilor si Europa Occidentala sunt ferite de cucerirea printr-o putere straina, iar Carol Martel îsi câstiga renumele de aparator si salvator al crestinatatii apusene. Nu este deci de mirare ca si în Roma papala se faureau planuri si sperante legate de majordomul franc, cu toate ca acesta a supus clerul regatului autoritatii sale si a îndraznit chiar sa ia din pamânturile bisericii pentru a-si rasplati luptatorii credinciosi. Astfel în anul 739, papa Grigore al III-lea îi trimite lui Carol Martel printr-o solie cheia de la mormântul Sfântului Petru, însotita de rugamintea de a salva Roma amenintata de longobarzi si parasita de bizantini. Carol raspunde printr-o delegatie pompoasa, încarcata cu daruri pretioase dar fara a da curs solicitarii papale de ajutor militar. Este probabil ca abilul politician si strateg nu dorea sa se implice într-un conflict destul de riscant, în afara granitelor regatului, înca destul de amenintat de tendinte secesioniste si cu atât mai putin împotriva regelui longobard Liutprand caruia i l-a încredintat pe fiul sau mai tânar Pepin, pentru a se integra în acest fel în rândul familiilor domnitoare cu traditie. La scurt timp dupa acest eveniment, în anul 741, Carol Martel a încetat din viata iar ca o recunoastere a prestigiului sau, a fost înmormântat - fapt demn de retinut - în criptele de familie ale merovingienilor din manastirea St. Denis din apropierea Parisului, fiind primul nemerovingian ce si-a gasit odihna de veci în acest lacas rezervat prin traditie regilor franci.

Carol Martel a lasat regatul practic reîntemeiat de el într-o noua putere si unitate, fiilor sai Carloman si Pepin. Prin Pepin, zis "cel Scund", ascensiunea dinastiei carolingiene va continua, Carloman renuntând deja în anul 747 la bucuriile lumesti si retragându-se în prestigioasa manastire benedictina de la Monte Cassino din Italia. Perioada imediat urmatoare disparitiei lui Carol Martel a fost însa tulburata de tendintele secesioniste si de nemultumirea celui de-al treilea fiu Grifo, care nu a primit decât teritorii marginale si care a continuat pâna la moartea sa din anul 753 sa conduca si sa atâte rebeliuni atât din interiorul cât si din exteriorul regatului. Apoi au existat opozitii din partea aristocratiei si a clerului, categorii supuse mai mult de nevoie autoritatii lui Carol Martel si care acum reusesc, dupa o vacanta monarhica de sase ani, sa mai aduca pe tron în anul 743 un merovingian în persoana lui Childeric al III-lea. Pepin cel Scund este nevoit sa accepte initial aceasta situatie si abia dupa ce în urma campaniei victorioase din Bavaria, unde reuseste sa înfrânga ultimele rebeliuni va considera îndeplinite premisele înlaturarii definitive a vechii dinastii merovingiene. Cele întâmplate în anul de gratie 751, sunt relatate de toate izvoarele istoriografice ale epocii. Pepin îi trimite papei Zaharia o solie încarcata cu daruri si cu o scrisoare continând întrebarea daca este bine ca titlul de rege sa fie purtat de o persoana care nu are nici un fel de autoritate. Raspunsul papei Zaharia, caruia îi convenea o relatie cât mai cordiala cu aceasta mare putere a epocii, a fost conform asteptarilor lui Pepin: rege trebuie sa fie acela care detine si puterea necesara pentru a cârmui destinele poporului sau. În aceste conditii, conform traditiei france, Childeric al III-lea este detronat prin taierea pletelor ce reprezentau simbolul regalitatii si apoi trimis ras pe cap la manastire. În paralel, la Soissons, Pepin este ales rege de marii baroni ai francilor. Dar pentru ca alegerea sa aiba o cât mai mare legitimitate si pentru a se spulbera toate rezervele pe care multi franci le aveau fata de înlaturarea merovingienilor consderati de origine divina si "de sânge sfânt", se hotaraste ungerea lui Pepin ca rege cu ulei sfintit, ceremonial prin care se încerca înlocuirea divinizarii prin nastere cu divinizarea prin ungere si prin intermediul bisericii. Prin aceasta se sugera ca regii nu trebuiau sa fie doar alesi de oameni pe baza meritelor înaintasilor, ci sa apara în fata poporului ca alesi ai lui Dumnezeu în numele caruia trebuiau sa guverneze. De la Pepin cel Scund, suveranii francilor si mai apoi ai francezilor nu vor mai renunta la ceremonialul ungerii si se vor numi "din mila lui Dumnezeu rege". În calitate de consacrator divin, la ceremonia ungerii a participat înaltul prelat, arhiepiscop si legat papal Bonifaciu, pe adevaratul sau nume Winfith din Wessex. Bonifaciu datora multa recunostinta carolingienilor, fiind practic sustinut de Carol Martel în actiunile sale misionare din Turingia, Hessa si Saxonia, zone în mare parte înca pagâne si pe care francii sperau sa le atraga prin catolicizare în sfera lor de influenta, ceea ce în mare parte s-a si reusit. În urma succeselor sale, Bonifaciu este numit mai întâi episcop, apoi arhiepiscop si în cele din urma primat al Germaniei si legat papal. Prin acest înalt prelat, se vor întari si relatiile diplomatice cu Roma, relatii ce vor avea o importanta covârsitoare asupra evolutiei istoriei europene.

Când regele longobard Aistulf ocupase Ravena alungând pe ultimul exarh bizantin si se pregatea sa supuna si Roma, papa stefan al II-lea, dupa exemplul lui Grigore al III-lea, se adreseaza cu cereri de ajutor noului rege al francilor. De data aceasta, în anul 754, papa vine personal în regatul francilor. Acum situatia era cu totul alta decât pe vremea lui Carol Martel, caci în mare masura Pepin cel Scund datora bisericii si papalitatii legitimitatea calitatii sale monarhice. Pepin îl întâmpina pe papa stefan în castelul de la Ponthion, într-un ceremonial ce va deveni model pentru asemenea întâlniri la nivel înalt. Regele franc s-a ridicat de pe tron venind în întâmpinarea înaltului oaspete, sarutându-i mâna si facând asa-numitul "Officium stratoris", purtând tiara papala ca un simplu slujitor de curte. Din relatarile anumitor izvoare, se pare ca ulterior, în capela castelului, scena s-a modificat radical. Se spune ca papa s-ar fi aruncat la picioarele lui Pepin implorându-l printre lacrimi sa-i acorde sprijin militar si în acest fel determinându-l pe rege sai promita ajutor. Pepin cel Scund mai încearca înca o solutionare pasnica a problemei trimitând o solie la curtea lui Aistulf, timp în care papa se refugiaza în manastirea St. Denis. Solia nu îsi atinge scopul ceea ce îl determina pe Pepin sa emita în ziua de Pasti a anului 754, din castelul de la Quierzy, faimosul si controversatul document numit "Dania lui Pepin", prin care îi promite papei ca îi vor fi restituite teritoriile Italiei Centrale. Documentul a fost mult controversat datorita faptului ca s-a pastrat doar în copii mai târzii, pe baza carora papalitatea a exprimat mereu pretentii teritoriale. Fapt este ca se pare introdus arbitrar cuvântul "donatio", Pepin neputând dona ceea ce înca nu îi apartinea, presupunându-se ca actul initial a constituit doar o promisiune pentru cazul unei expeditii victorioase. Cert este ca în anul 754, Pepin cel Scund este înca o data uns rege chiar din mâna papei la St. Denis, obtinând astfel legitimizarea din partea celei mai înalte autoritati spirituale a Occidentului. Cu acelasi prilej sunt unsi si fiii lui Pepin: Carol si Carloman iar dinastia carolingiana este proclamata de papa "pe vecie", lui Pepin si urmasilor sai fiindu-le conferit si titlul de "Patricius Romanorum". Din toate aceste actiuni reiese clar ca papa se afla în mare dificultate si încerca prin toate mijloacele ce le avea la dispozitie sa-l oblige la actiune pe suveranul franc. Ca atare, înca în acelasi an 754, Pepin cel Scund însotit de papa stefan, pornesc în fruntea unei redutabile armate expeditia împotriva longobarzilor. Regele Aistulf respinge si ultimele încercari de negociere întreprinse de fratele lui Pepin, Carloman, calugarul de la Monte Cassino, ceea ce duce la confruntarea militara directa, în care longobarzii sunt înfrânti iar Aistulf se supune regelui franc. O situatie multumitoare de durata era însa greu de instaurat în atât de framântata Peninsula Italica, loc de interferenta al intereselor politice si teritoriale ale longobarzilor, bizantinilor, papilor si sarazinilor iar implicarea lui Pepin cel Scund a atras în acest joc al intereselor si regalitatea franca. Astfel raporturile de la sud de Alpi îl vor preocupa si pe fiul acestuia, Carol, sub a carui domnie se va desavârsi ultima etapa a ascensiunii carolingienilor si va culmina prin dobândirea titlului imperial.

Carol cel Mare si restaurarea imperiului occidental. În anul 768, Carol preia conducerea regatului, în conformitate cu dorinta tatalui sau si cu traditia germanica, împartind puterea cu fratele sau Carloman. Desigur aceasta situatie nu convenea nici unuia dintre mostenitori si doar moartea timpurie a lui Carloman - de care Carol se pare ca nu a fost chiar strain - la numai trei ani de la preluarea puterii a facut sa se evite razboiul fratricid, complicând însa lucrurile în alt sens. Vaduva lui Carloman se refugiaza cu copiii minori la curtea regelui longobard Dezideriu unde începe sa unelteasca încercând sa obtina transferarea prerogativelor defunctului Carloman asupra copiilor comuni. Prin aceasta relatiile si asa sensibile cu longobarzii supusi odinioara de Pepin cel Scund si care acum vad ocazia cea mai buna de emancipare si eventual de revansa, devin extrem de încordate. Pentru a nu afecta interesele regatului, Carol o repudiaza chiar pe logodnica sa Desiderata, sora regelui longobard Desideriu, pregatindu-se de un conflict armat ce parea iminent. Între timp, în Italia situatia se complica din ce în ce mai mult prin atitudinea regelui longobard fata de Roma si papalitate. Dupa moartea papei Paul I, în anul 767, în cetatea eterna se ajunge la mari dezordini. Mai întâi, un potentat din împrejurimile Romei reuseste sa obtina titlul de papa pentru fratele sau numit Constantin al II-lea. Ajuns în scaunul pontifical împotriva prevederilor canonice, trecând din starea de laic direct în functia de episcop si apoi de papa, Constantin trimite deja solii anuntând în regatul francilor apostolatul sau. El este însa înlaturat cu ajutor longobard la numai un an, fiind orbit pentru a nu mai putea avea pretentii la scaunul papal. Împotriva partidei prolongobarde care tocmai reusise sa-l rastoarne pe Constantin al II-lea, va reusi însa sa se impuna în Cathedra Petri, stefan al III-lea (768-772) cu ajutor franc. Aceasta situatie a nemultumit partida prolongobarda, care va întretine permanent revolte în Roma. La moartea papei stefan, ostile regelui longobard Dezideriu avanseaza pâna sub zidurile Romei si declanseaza în oras o puternica revolta prolongobarda. Urmasul canonic ales, papa Hadrian I (772-795), cere insistent ajutor francilor, cerere urmata fara prea mari ezitari de Carol, ce astepta se pare un astfel de motiv pentru a-l ataca pe Dezideriu, care în cadrul deja amintitei sale politici, facea acum chiar presiuni asupra papei pentru a-l unge rege al francilor pe fiul lui Carloman, protejatul sau. Pentru Carol acest razboi devine deci unul de aparare a propriei coroane, mai mult decât unul de sprijinire a papalitatii. A fost un conflict scurt, debutat în anul 773 si încheiat un an mai târziu, de data aceasta cu cucerirea capitalei longobarde Pavia, si detronarea lui Dezideriu. Carol se încoroneaza la Pavia în anul 774 cu coroana de fier a longobarzilor, realizând în acest fel uniunea personala a Lombardiei cu regatul sau.

Înca în acelasi an, Carol va face o vizita la Roma, prilej cu care în ziua de Pasti este reînnoita "Dania lui Pepin". Documentul redactat cu aceasta ocazie a fost depus în mod solemn la mormântul Sf. Petru. Istoriografia oficiala papala a epocii redactând asanumita "Liber Pontificalis" relateaza cu lux de amanunte acest ceremonial facând însa referiri destul de succinte la continutul documentului, ceea ce ne lasa sa întelegem ca aceasta "danie" a fost la fel de putin efectiva ca cea a lui Pepin. Cu toate acestea, legaturile între papalitate si regatul francilor se strâng din ce în ce mai mult, simultan cu ruperea aproape totala a tuturor puntilor de legatura cu Constantinopolul, care continua sa se considere singur urmas al Imperiului Roman si protector al Romei. Papa Hadrian devine nasul lui Pepin, fiul lui Carol, iar vizitele la Roma ale regelui franc încep sa devina ceva normal. Din anul 781, papa renunta la datarea documentelor curiei sale dupa domniile împaratilor din Constantinopol recurgând la cronologia bazata pe pontificatele papale. Înca în acelasi an, papalitatea va bate si moneda noua, înlocuind efigia împaratilor fara nici o autoritate asupra Romei cu efigia papala. Toate acestea arata clar ruptura definitiva a Romei de Imperiul Roman de Rasarit, nascându-se premisele restaurarii unui imperiu în Europa Apuseana.

Aceasta situatie de liniste si înflorire a autoritatii papale în Roma a fost tulburata însa la începutul pontificatului urmatorului papa, Leon al III-lea (795-816), acuzat de populatia urbei de tot felul de nelegiuiri. Când nemultumirile romanilor s-au transformat în revolta, papa fuge din oras cautând adapost la Carol cel Mare, pe care îl gaseste în tabara militara de la Padeborn. Tot spre tabara lui Carol se îndreptau si reprezentantii opozitiei romane cu plângerile lor împotriva papei. Iata deci cum Carol se vede practic pus în situatia de judecator al cauzei romane. Suveranul franc hotaraste sa îl repuna pe Leon al III-lea în Cathedra Petri, promitând în acelasi timp cetatenilor Romei o analiza atenta a plângerilor lor. Problema se rezolva într-un conciliu organizat de Carol cel Mare la Roma în luna decembrie a anului 800, în cadrul caruia papa este repus în toate drepturile sale, dupa ce depune în mod solemn un juramânt de purificare. Câteva zile mai târziu, respectiv în ziua de Craciun a anului 800, în Domul Sf. Petru, proaspat reabilitatul papa îi va aseza lui Carol pe cap diadema imperiala în timp ce acesta era cufundat în rugaciune la Confesio Petri si în timp ce poporul Romei aclama cu cuvintele "Augustus" si "Imperator". Din nou Occidentul avea un împarat si un franc din dinastia carolingiana a fost cel ce a obtinut aceasta suprema functie lumeasca. Interesant este ca în "Vita Caroli Magni" redactata de calugarul Einhard, un contemporan al evenimentelor si un apropiat al lui Carol cel Mare, cele petrecute în noaptea de Craciun a anului 800 la Roma sunt mentionate aproape marginal. Se pare ca autorul cronicii nu a considerat încoronarea imperiala ca un eveniment deosebit si nicidecum ca punct culminant al vietii lui Carol cel Mare. Dupa unele izvoare, actul încoronarii imperiale ar fi displacut profund nobililor franci din suita lui Carol, care nici nu s-au sculat în picioare în momentul aclamarii noului împarat. De asemenea se afirma ca nici Carol nu ar fi fost încântat de initiativa papei, afirmând ca daca ar fi stiut ce i se pregateste nu ar fi calcat în biserica în acea zi. Pe de alta parte exista însa izvoare ce afirma ca împotriva aparentelor, Carol personal ar fi pus la cale întregul scenariu înca din tabara de la Padeborn, ultimele amanunte fiind stabilite în Conciliuul de la Roma, încoronarea fiind pretul pe care Leon a trebuit sa-l plateasca pentru reabilitarea sa.

Daca aceste evenimente s-au întâmplat cu sau fara voia lui Carol se pare ca nu vom sti niciodata si în fond acest aspect nici nu are o importanta deosebita pentru cursul ulterior al istoriei. Ceea ce în schimb va marca toata istoria medievala a Occidentului European, va fi relatia dintre papalitate si imperiu în general si între papa si împarat în particular. Desigur se poate considera încoronarea ca un act de multumire a lui Leon al III-lea pentru reabilitarea sa din pragul Craciunului, reabilitare mijlocita de suveranul franc. Pe de alta parte, papa avea nevoie de un împarat puternic pentru a-si întari pozitia în Italia, împarat care spre deosebire de cei din Constantinopol sa poata interveni efectiv în cazul în care Roma era amenintata si în acelasi timp sa se afle la o distanta suficient de mare de Italia pentru ca papalitatea sa nu fie sufocata de autoritatea sa în politica peninsulara. Nu este însa sigur ca lui Carol cel Mare i-a convenit sa primeasca coroana imperiala din mâna papei si cu atât mai putin din mâna unui papa ca Leon al III-lea, atât de contestat în Roma. Cert este ca atunci când Carol îl ridica în anul 813 pe fiul sau Ludovic la rangul de co-imperator la Aachen, analele france relateaza ca acesta a fost încoronat de chiar Carol, fara interventia papei sau a unui legat papal. În cronica lui Einhard, "Vita Caroli Magni" se spune chiar ca Ludovic si-a pus singur pe cap coroana asezata initial de tatal sau pe masa altarului capelei palatine. Care varianta este reala, este lipsit de importanta, relevant este faptul ca acum se neaga practic pentru prima data exclusivitatea dreptului încoronarii de catre papalitate, propagându-se ideea unui imperiu al francilor independent de Roma. Aceasta idee nu s-a bucurat însa de prea mare succes, o legitimitate de necontestat fiind preferata de toti suveranii franci urmasi ai lui Carol. Acest lucru se demonstreaza deja în anul 816, când stefan al IV-lea, urmasul lui Leon al III-lea, întreprinde o calatorie în regatul francilor, prilej cu care Ludovic se lasa din nou încoronat la Reims cu o coroana adusa de la Roma si care se spune ca a fost faurita din diadema imperiala a lui Constantin cel Mare. si celalalt fiu al lui Carol cel Mare, Lothar, încoronat în anul 817 co-imperator de tatal sau fara papa, se lasa încoronat din nou la Roma din mâna papei în anul 823 iar în anul 850 îl trimite si pe fiul sau Ludovic al II-lea sa fie încoronat desi era doar coregent. De acum, prin aceste acte ale urmasilor lui Carol, a disparut orice dubiu si s-a consfintit faptul ca Roma si episcopul ei sunt singura autoritate care poate înfaptui încoronarea imperiala. Iata deci cum visul papilor de a deveni suverani ai suveranilor Occidentului începe sa prinda contur, în mare parte datorita slabiciunii suveranilor franci ce abandoneaza linia politica destul de transanta pe care Carol cel Mare o traseaza în relatiile cu Roma si conform careia papa era doar reprezentantul spiritual al imperiului. Aceasta conceptie a lui Carol reiese clar din raspunsul pe care i-l trimite papei Leon al III-lea cu prilejul traditionalei predari a cheii de la mormântul Sf. Petru: "Episcopul Romei, are datoria asemeni lui Moise sa-l ajute pe suveran prin rugaciune în misiunea acestuia de a raspândi si înalta crestinismul".

Expansiunea teritoriala a francilor sub Carol cel Mare. Statul carolingienilor se întindea deja în momentul încoronarii imperiale a lui Carol cel Mare asupra majoritatii teritoriilor Europei Occidentale crestine. Aceasta expansiune teritoriala impresionanta s-a datorat mai multor campanii militare victorioase, desfasurate în parte în interiorul regatului în cadrul liniei politice carolingiene de anihilare a fortelor centrifuge, dar si în afara granitelor, în scopul cuceririi de noi teritorii atât pentru folosul regatului, cât si al misiunii de crestinare.

Dupa ocuparea teritoriilor longobarzilor din Italia de Nord, Carol porneste cu oastea franca spre sud unde supune Beneventul devenit independent dupa desfiintarea statului lui Dezideriu, sub autoritatea ginerelui acestuia Arichis. În acest caz, ducatul nu a fost definitiv desfiintat, Carol preferând sa existe acest "tampon" între imperiul sau si posesiunile bizantine, chiar daca supunerea este evidenta din moment ce urmasul lui Arichis, ducele Grimoald, nu poate prelua conducerea Beneventului decât cu acceptul si confirmarea lui Carol.

Un alt ginere al lui Dezideriu, era ducele Bavariei, Tassilo (748-788), care conducea aproape independent acest ducat si care îsi extinde autoritatea si asupra zonelor Carintiei, locuite în majoritate de slavi. În aceste regiuni el sustine si misiunea de crestinare promovata de francul Rupert, ctitor al manastirii Sf. Petru, primul centru de misionarizare al zonei si care ulterior va deveni episcop de Salzburg. In anul 772, Tassilo reuseste chiar sa înfrânga o rascoala a slavilor carantani pagâni, ceea ce îi da si mai mare încredere în forta si independenta ducatului sau. Sustinerea de catre Tassilo a socrului sau Dezideriu si a cumnatului Arichis, au oferit însa motive întemeiate lui Carol sa intervina militar pentru supunerea acestui ducat. La început, ducele se supune formal lui Carol, reusind în acest fel sa-si pastreze titlul si stapânirea, dar pregatirile de razboi ale lui Tassilo si mai ales chemarea avarilor în ajutor îl determina pe suveranul franc sa cucereasca definitiv Bavaria si sa o anexeze definitiv desfiintând institutia ducatului. Ducele parasit de vasalii sai este prins si judecat în anul 788 la Ingelheim pentru înalta tradare si condamnat la moarte, pedeapsa comutata din ordinul lui Carol la manastire pe viata în afara Bavariei.