Frontiera ca muzeu si laborator al exceptarii (Alain Brossat)
La începutul anului 2001, în regiunea orasului Tetovo, au avut loc confruntari armate între armata statului macedonean si luptatorii de gherila albanezi ai UCK, veniti din Kosovo. Iata cum reflecta o depesa de presa masurile luate de guvernul Macedoniei în scopul opririi infiltrarilor gherilei albaneze: "În lungul frontierei dintre Macedonia # 20520v214u 1;i Iugoslavia Skopje a instaurat deja o zona de interdictie larga de o suta de metri. Soldatii macedoneni, pîna atunci încartiruiti strict lînga froniera si avînd ordin sa nu patrunda în zonele urbane, au primit permisiunea sa actioneze pîna la aproximativ 1,5 km în interiorul teritoriului macedonean. Ministerul apararii a facut cunoscut faptul ca soldatii nu au luat totusi parte la operatiunile efectuate de politie" (Le Monde, 18-19 martie 2001).
Din aceasta informatie, referitoare la o situatie de urgenta, reiese clar ca o frontiera, desi este o linie de întîlnire, de separatie si de tensiune între doua suveranitati, este departe de a se reduce la simpla expresie a unei linii unice stabilita amiabil sau prin forta, suprapunîndu-se sau nu pe limite naturale de demarcatie. O frontiera este o zona, de dimensiuni si de profunzimi variabile si a carei proprietate este mai putin topologica (o "linie de separatie") cît politica: un spatiu în care prevaleaza conditii speciale -ele însele variabile- si ale carui relatii propriu-zise cu teritoriu sînt susceptibile sa se modifice în functie de circumstante.
În exemplul prezentat, mai multi factori vin sa reliefeze aceasta afinitate a frontierei cu starea de urgenta. Autoritatea publica este cea care se impune în primul rînd; sub presiunea unei situatii de urgenta (o amenintare la adresa integritatii teritoriale) ea este aceea care decreteaza modificarea zonei de frontiera. Frontiera capata astfel profunzime si, în acest spatiu de extra-teritorialitate (în acest no man's land în care nu au acces decît militarii), începe sa domneasca o stare absoluta de exceptare (un état d'exception absolu). Prin actul de suveranitate prin excelenta concretizat prin decret, orice urma de viata normala este suspendata în acest spatiu militarizat. Pe de alta parte, însasi zona de frontiera lata de 1,5 km afectata controlului mobil al militarilor este de asemenea supusa unui regim de exceptare: zonele populate preponderent de albanezi sînt puse în mod direct sub control militar, deoarece sînt "frontaliere".
Se întelege bine deci ca o frontiera, departe de a fi statica, este un element mobil si atît de plastic încît este susceptibil sa suporte tot felul de "mobilizari " - militara în cazul de fata. Tetovo, marele oras al albanezilor din Macedonia, se regaseste astfel sub control militar din cauza statutului sau de localitate inclusa spatiului frontalier.
Apare evident faptul ca în diferite împrejurari frontiera se poate transforma în miza si operator al starii de exceptare, înteleasa ca întrerupere brutala a cursului "normal " ale lucrurilor, respectiv restrîngerea libertatilor civile, înlocuirea politiei prin armata în îndeplinirea sarcinilor de ordin public, restrictii de circulatie si de iluminat nocturn, etc. Bineînteles ca nu este vorba aici de felul de a proceda al regimurilor autoritare sau totalitare. În cazul de fata o republica minuscula de doua milioane de locuitori a declarat situatia de urgenta cu concursul si încurajarile clare ale comunitatii internationale. Orice stat suveran poate fi adus în situatia de a-si manifesta soliditatea si capacitatea de a rezista actiunilor care îi ameninta integritatea printr-o astfel de transformare a regimului frontalier. În cazul în care un stat pus într-o atare situatie nu reuseste sa-si faca respectate deciziile luate, el pierde serios teren si credit în ochii celorlalte state. Asa s-a si întîmplat cu Macedonia în saptamînile care au urmat decretarii starii de urgenta; a fost nevoie de o viguroasa interventie internationala pentru ca statul sa nu se transforme în cîmp de batalie...
În cazul prezentat, modificarea statutului frontierei tine de de situatiile clasice în care aparitia unei amenintari armate la granita si intruziunea armata a unui grup ostil statului în forma sa la momentul respectiv este vazuta de autoritati ca un pericol cu atît mai mare cu cît aceasta forta intruziva pare sa poata fi multiplicata prin actiunile "celei de-a cincea coloane" - minoritatea albaneza reprezinta 23% din populatia totala a Macedoniei.
În prezent un alt tip de situatie se creioneaza din ce în ce mai evident în lumea contemporana. Mai peste tot se pot vedea aparînd entitati politico-economice care formeaza conglomerate de state prezentînd caracteristici integratoare mai mult sau mai putin puternice. Cu cît aceste regrupari tind sa constituie spatii comune si sa puna în miscare mecanisme puternice de integrare, cu atît este de asteptat ca fluiditatea din interiorul acestor spatii se va mari. În acest caz, cu cît vor fi dezinvestite dispozitivele traditionale de separare dintre state, natiuni, popoare ori teritorii cuprinse în aces proces de alungire a circuitelor de integrare (Europa politica si economica, America de Nord...), cu atît se vor opaciza, drept contrapondere, separatiile dintre lumi. Ceea ce în Europa separa spatiul Schengen de restul lumii este mult mai mult decît traseul unei frontiere în sensul sau comun: este o linie de demarcatie în lungul careia se separa destinele acelora pentru care includerea în "spatiul european " ofera garantii si confera drepturi de cele ale tuturor celorlalti care fie vor fi admisi cu anumite conditii, fie vor fi respinsi.
Înca si mai violent va apare în America acel dispozitiv separator dintre "Nord " si "Sud " pe care Statele Unite l-au instalat pe Rio Grande, acel "zid " sau acel "grilaj " a carui menire este sa respinga "de cealalta parte" (titul unui film de Chantal Ackerman consacrat acestei frontiere de sîrma ghimpata) pe aceia care, nascuti într-o America hispanica, creola, neagra..., doresc sa traiasca "visul american", sau macar ceea ce mai ramîne din acesta.
Precum se vede, procesele de "globalizare" în curs au drept urmare producerea unor efecte de fluiditate accentuata însotite de efecte de dualizare, de segregare si de reintensificare a mizelor modurilor de separatie dintre lumi. Nu este întîmplator prin urmare ca acest timp al "mondializarii" este de asemenea si cel al reactivarii ideii de inevitabila coliziune între civilizatii (o idee atît de "noua" încît o putem gasi deja la Tacit...).
Este de la sine înteles ca aparitia unor asemenea "suprafrontiere" sau "superfrontiere" nu este un fenomen absolut nou în lumea contemporana. Aceasta notiune de suprafrontiera, care se asociaza cu atît mai strîns cu starea de exceptare cu cît ea descrie separatia dintre "blocurile " geopolitice si nu numai dintre statele-natiuni, mustea de sens în Europa care aparuse dupa al doilea razboi mondial si care se divizase în doua zone de influenta, dupa regulile lumii bipolare tot mai cristalizata în perioada razboiului rece. Ceea ce discursul occidental numea, dupa Churchill, "cortina de fier", nu era altceva decît materializarea spectaculara, supraexpusa si suprainvestita, a formei de conflictualitate aparuta dupa 1945 între doua sisteme (si nu numai între doua regimuri) politice, cu ideologiile si cu modurile lor de trai, de organizare sociala si economica pe care le implicau.
Traversînd Europa dintr-o parte în alta, se constituise astfel o suprafrontiera exclusiv politica, în sensul în care avea drept menire expunerea incompatibilitatii celor doua tipuri de constitutii[1] concurente (de felul Atenei contra Spartei), aflate însa fiecare într-o competitie acerba pentru hegemonia mondiala. Aceasta suprafrontiera era în mod necesar supraînarmata, dat fiind faptul ca se constituia drept linie de contact terestru între supraputeri (superputeri) si între sisteme globale de organizare a vietii.
Se întelege usor prin urmare de ce în astfel de conditii acest dispozitiv de separatie a aparut în ochii contemporanilor infinit mai "teribil" decît acela care, între mijlocul secolului al XIX-lea si 1914, separa între ele imperiile pe solul european. În acea lume, descrisa de Josef Roth în Marsul lui Radetzky, existau de asemenea margini si marci care functionau ca spatii indefinite si intermediare, însa ele erau menite în egala masura schimbului si separatiei, fiind spatii în care traiau populatii ce aveau obligatia sa asigure continuitatea transfrontaliera chiar acolo unde frontiera se impusese ca lege de fier a suveranitatii imperiale.
Spre deosebire de aceasta stare de lucruri, suprafrontiera care din 1948 separa Europa în "Vest" si în "Est" era asociata terorii, fricii si discretionarului, deoarece nu tinea cont de nici un fel de frontiera naturala (relief, cursuri de apa, popoare) ci, brazdînd de-a curmezisul nu numai inima Europei ci si inima unei natiuni precum Germania ori a unui oras precum Berlinul, expunea absoluta preeminenta a factorului politic. Aceasta suprafrontiera poate fi considerata a posteriori drept un moment schmittian, într-atît existenta sa reducea politica doar la decizie si la exceptare. Tocmai din aceasta caracteristica a sa si-au tras seva "prestigiile" sale imaginare, simbolice, estetice, elaborate fara încetare de literatura, cinematografia, muzica si teatrul Estului sau Vestului...
Între 1948 si începutul anilor 1990, suprafrontiera care separa cele doua Europe a fost un loc de acutizare a mizelor suveranitatii. Pentru cîteva decenii, ridicarea Zidului Berlinului a facut sa para imposibila emergenta unui al doilea stat german. Acest "Zid antifascist" îndeplinea însa si o alta menire, respectiv aceea de a concretiza cît se poate de material afirmarea unei suveranitati colective - cea a statelor europene socialiste- care se definea inviolabila într-un mod amenintator. Zidul era materializarea motivului suveranitatii în cea mai pura forma a obsesiei securitatii statelor staliniste: etanseitate, inviolabilitate, fobia eventualelor intruziuni...
Din aceasta perspectiva este evident ca initial zidul concretiza un dispozitiv îndreptat împotriva inamicului, constituindu-se ca o constructie defensiva, imunitara, indestructibila, de netrecut. În practica însa falimentul acestui sistem conceput pentru a respinge si a descuraja inamicul a devenit strigator la cer: încetul cu încetul frontiera s-a întors într-un anume fel catre interior, transformîndu-se într-un mijloc de lupta în primul rînd împotriva locuitorilor blocului din Est, devenind prin urmare un dispozitiv politienesc. Caderea sistemului a fost oarecum anuntata prin aceasta involutie a zidului de la mijloc de înfruntare a dusmanilor si de afirmare în exterior a suveranitatii la un arsenal îndreptat împotriva propriilor cetateni perceputi ca transfugi. Transformarea frontierei din mijloc de expunere a dreptului suveran de exceptare într-un sistem de supraveghere si control în toata puterea cuvîntului, destinat sa lupte împotriva a Republikflucht si sa zagazuiasca dorinta de Vest a oamenilor din Est este un indicator foarte precis al prabusirii legitimitatii acestor state. Moartea lor nu a survenit prin urmare din cauza loviturilor directe ale inamicului ci, în principal, din cauza faptului de a nu fi stiut sa pastreze frontierele etanse în interior, de a nu fi putut sa colmateze "fisurile" aparute din interior în coca vaporului statal. Ele nu au murit asadar în lupta asteptata contra dusmanilor, ci din cauza unei imperfectiuni a sistemului lor imunitar care face ca orice dispozitiv protector al statului sa devina în cele din urma poros...
În opozitie cu aceasta frontiera suprainvestita politic si ideologic[2], suprafrontiera care separa deja Europa comunitara de cealalta Europa împreuna cu vecinii sai asiatici, ori cea care delimiteaza ansamblul Statele Unite-Canada de America Latina, se afirma cu percadere drept mijloc de separatie biopolitica. Selectia persoanelor care sînt admise în aceste spatii sau dimpotriva, respinse, nu mai este facuta pe criterii politice sau ideologice (supusi ai unui stat suveran inamic sau reprezntanti ai unor curente politice ostile), ci dupa modalitati de clasificare care corespund unor împartiri pre-politice; ele sînt admisibile sau non admisibile în functie de criteriile de reglementare a fluxurilor de populatie. Regulamentul însusi este stabilit pe baza unor operatii de triere si de ierarhizare. Întrebare nu mai este aceea daca aceste persoane intra în categoria "prieten" sau "dusman" ci aceea conform careia daca, în functie de apartenenta lor la un anume grup (în general resortisanti ai unui stat), ele sînt admisibile sau nu. Fundalul acestei evolutii este prin urmare o reconditionare a ostilitatii: frontiera se transforma dintr-un filtru de detectare si de oprire a persoanelor ostile într-o zona de respingere a unei întregi categorii de persoane indezirabile.
Frontiera devine, dupa cum arata sociologul Zygmunt Bauman, punctul de disociere radicala a doua destine: cel al "castei mondialilor", care au posibilitatea de a se deplasa fara a întîlni vreun obstacol si prin aceasta traiesc în timp, si acela al ramasilor înglodati în spatiu, care nu se pun în miscare decît împinsi de nevoi, decît daca n-au încotro, si care se lovesc la fiecare frontiera de neospitalitatea lumii.
"Mondialii" sînt persoane umane, pentru care proba trecerii frontierei este o pura formalitate - ei sînt în regula si se afla de partea buna a legii. Ceilalti, vagabonzi, migranti, persoane deplasate fortat, azilanti..., sînt, înainte de toate, niste corpuri. Faptul se dezvaluie în toata claritatea lui de fiecare data cînd acestia trebuie sa înfrunte problema frontierei: în ochii autoritatilor si ai personalului specializat ei se prezinta ca probleme de rezolvat, ca material uman care trebuie administrat, clasificat, supravegheat, separat, regrupat, stocat, îndepartat, etc.
Ceea ce acesti oameni înfrunta la frontiera este însasi imaginea biopolitica a exceptarii: vor fi retinuti în spatiile cele mai discutabile din punct de vedere juridic (zone de asteptare, centre de triere), vor ramîne fara statut si fara nici o protectie, expusi arbitrarului si violentei din partea institutiilor statale delegate sa se ocupe de ei (politie, armata, justitie, administratie prefectorala...). Pe de alta parte, ei vor trai experienta globalizarii frontierei: pentru ei, în calitatea lor de indezirabili si de corpuri de expulzat, frontiera nu este numai un obstacol de trecut pentru a intra în spatiul dorit, numai o "simpla" margine exterioara. Frontiera se re-formeaza mereu, peste tot: fiecare control politienesc, fiecare contact cu vreun oarecare serviciu administrativ îi readuce spectrul sub forma pericolului decretului de expulzare. Aceasta este experienta pe care au trait-o în Franta, vreme de trei ani, miile de refugiati si azilanti care s-au îndreptat catre centrul de la Sangatte. Devine clar faptul ca detectarea, supravegherea si sanctionarea indezirabililor se face tot mai mult prin intermediul unui dispozitiv integrat în care frontiera nu mai este decît un component. Frontiera este combinata cu diferite forme de lagare si de locuri de internare, cu tehnologiile de control ale spatiilor publice, cu fisarea populatiei în timpul actiunilor de rutina ale politiei si justitiei. Am putea defini aceasta drept o pulverizare a frontierei. Sub aceasta forma, frontiera tinde sa-si asume mai degraba un rol de descurajare si de depistare a indezirabililor decît pe cel traditional de uzina a fricii. Pe cît erau de rigide, betonate si întesate de sîrma ghimpata frontierele care separau lumile în timpul razboiului rece, pe atît sînt de electronice, mobile si omniprezente cele care au menirea sa izoleze Europa zisa comunitara de "barbari", în sensul grecesc al termenului. Traim o vreme în care miza frontierei se suprapune cameleonic unor uzante ale exceptarii care, ele însele, îsi gasesc locul în cadrul general a ceea ce numim "stat de drept".
|
