GENEZA sI EVOLUŢIA PROBLEMEI ORIENTALE
Timp de mai multe veacuri principala problema politico-diplomatica în spatiul sud-est european a fost cunoscuta sub denumirea de "problema orientala". Aceasta a însemnat, în esenta, soarta Imperiului Otoman, a 646g67g mentinerii sau dimpotriva a disparitiei statului sultanilor în folosul fie a unor Mari Puteri care se doreau succesoarele si beneficiarele mostenirii otomane, fie în folosul popoarelor supuse timp de mai multe veacuri de monarhii de pe malurile Bosforului si care si-au dorit din ce în ce mai constient si mai hotarât emanciparea si crearea unor state independente, nationale.
Imperiul Otoman a atins maxima sa expansiune tricontinentala la jumatatea secolului al XVI-lea. în acelasi veac, calitatea politica de sultan a fost dublata cu functia de calif, urmas al lui Mahomed si sef spiritual a musulmanilor de pretudindeni. în calitate de calif, sultanul a introdus în sistemul otoman normele juridice, islamice bazate atât pe Coran, cât si pe traditie.
Dupa moartea sultanului Soliman Magnificul a încetat cresterea teritoriala a Imperiului. In paralel cu stoparea expansiunii s-a facut tot mai simtita în interior o stagnare pe multiple planuri ce a precedat o criza si un declin devenite deja evidente înca din secolul al XVII-lea. Au continuat la mai multe frontiere confruntarile dintre lumea otomana si vecinii sai, din Iran pâna în bazinul mediteranean si pâna la hotarele cu imperiul austriac sau cu regatul polonez.
Sub conducerea unor personalitati energice din familia Kuprulu, în a doua jumatate a secolului al XVII-lea, a avut loc o vremelnica redresare în interior a statului si chiar reluarea politicii expansioniste în exterior. Astfel au fost reluate mai vechile planuri de extindere în partile centrale ale continentului european fixându-se ca obiectiv primordial cucerirea capitalei austriece, Viena. Asediul Vienei a fost întreprins în perioada iulie septembrie de catre oastea otomana si vasalii sultanului. Ca urmare a unei colaborari militare austro-poloneze asediatorii au suferit o usturatoare înfrângere trebuind sa se retraga. S-a format rapid o coalitie crestina strângând laolalta Austria, Polonia, Venetia, o serie de state germane etc. Trupele austriece au dezlantuit o ofensiva victorioasa ce a avut drept urmare patrunderea în întinse teritorii ce facusera parte mai înainte din statul otoman, precum Ungaria, Transilvania, Croatia. Vremelnic trupele austriece au ajuns în Serbia si Macedonia. în acelasi timp, în nordul Marii Negre, armata rusa condusa de Petru cel Mare a desfasurat de asemenea actiuni antiotomane. Pacea semnata la ianuarie la Karlowitz stabilea o noua harta politica în Europa. Polonia recupera Pocutia, Podolia, precum si o parte a Ucrainei, fiind obligata sa evacueze Moldova. Venetia dobândea Morenia. Austria era principala beneficiara a modificarilor teritoriale. Sub autoritatea Vienei trecea cea mai mare parte a Ungariei, o buna parte a Croatiei, precum si Transilvania (fara Banat pe care habsburgii l-au anexat mai târziu, în anul Debuta astfel procesul restrângerii teritoriale a Imperiului otoman în plan european, promotoare a unei politici de expansiune pe directia teritoriului supus înca sultanilor, au fost Austria si mai cu seama Rusia. într-o prima faza, Austria a urmarit o expansiune în partile central-vestice ale Peninsulei Balcanice, pe directia Salonic. în cursul secolului al XVIII-lea Austria a purtat împotriva turcilor trei razboaie: încheiat cu pacea de la Pasarovitz, încheiat cu pacea de la Belgrad si încheiat cu pacea de la sistov. Frontiera dintre cele doua imperii, stabilita în excluzând anexarea Bucovinei în si Moldova integrata Imperiului otoman, a ramas neschimbata pâna la congresul de la Berlin din când habsburgii au dobândit Bosnia-Hertegovina.
Actiunea Rusiei în epoca moderna a urmarit, începând cu Petru cel Mare, ca prim obiectiv, încorporarea tinuturilor nord-pontice de la poalele Caucazului si pâna la Nistru si chiar la Dunare. Ulterior tarii Rusiei si-au propus expansiunea spre spatiul balcanic pe care doreau sa îl încorporeze în imperiul lor, inclusiv tinuturile locuite de români.
Astfel, în cursul veacurilor XVIII si XIX au fost purtate de catre imperiul tarist nu mai putin de opt razboaie împotriva Imperiului Otoman, toate acestea desfâsurându-se pe perioade mai lungi sau mai scurte si în spatiul românesc. Astfel s-a desfasurat razboiul din anii în care se încadreaza si campania ruso-moldoveneasca de la Prut din cu participarea tarului Petru cel Mare si a voevodului moldovean Dimitrie Cantemir. Esecul de la Prut nu a dus la încetarea ostilitatilor ruso-otomane ce au încetat doar dupa doi ani, când tratatul de la Adrianopol înregistra un vremelnic si mediocru succes al turcilor si un esec, de altfel, de scurta durata al politicii pontice rusesti. Ofensiva ruseasca a fost reluata de catre urmasii lui Petru cel Mare, mai ales de catre tarina Ecaterina cea Mare Trei razboaie succesive desfasurate între anii si au adus frontierele imperiului de la Nipru la Nistru si pâna în zona Cubanului.
Operatiunile au fost purtate si în spatiul românesc ocupat ani în sir de catre trupele rusesti ce aveau clar intentia, marturisita, de altfel, chiar si ofďcial de a anexa definitiv tinuturile pâna la Dunare si chiar mai departe. Asa-numitul protectorat rusesc asupra românilor, initiat prin pacea de la Kuciuc-Kainargi din si amplificat prin tratatul de la Adrianopol din constituia în fapt o semidominatie ruseasca menita a preceda si pregati anexarea totala a spatiului românesc extracarpatic. Aceasta intentie a Rusiei tariste a capatat o realizare partiala în primul dintre cele patru razboaie purtate de imperiul tarist împotriva Imperiului Otoman în secolul al XEX-lea. în conditiile complexe ale epocii napoleoniene, în anul trupele rusesti au trecut Nistrul, au purtat o serie de lupte cu ostile otomane în spatiul românesc si bulgaresc, ajungându-se în final la semnarea pacii de la Bucuresti la mai prin care rusii obtineau aprobarea Istambulului pentru anexarea jumatatii rasaritene a Moldovei intrata apoi în istorie sub denumirea de Basarabia (aceasta facând parte apoi din imperiul rusesc pâna la sfârsitul primului razboi mondial când a devenit parte integranta a României Mari). Urmatoarele trei razboaie purtate de Rusia împotriva Imperiului otoman între anii si s-au desfasurat pe mai multe fronturi în spatiul caucazian, pontic, românesc si balcanic, Rusia cunoscând atât succese si, deci, anexiuni, cât si înfrângeri si chiar vremelnice pierderi teritoriale, cum a fost cazul celor trei judete sudice ale Basarabiei pierdute de Rusia în favoarea Moldovei prin tratatul de la Paris din dar "recuperate", ca un cadou facut de Marile Puteri prin tratatul de la Berlin din Esecul relativ al politicii expansioniste rusesti în
spatiul sud-est european s-a datorat mai multor factori între care deloc neglijabil a fost rolul unora dintre Marile Puteri. Atitudinea Marilor Puteri în raport cu Imperiul Otoman, implicit în legatura cu viitorul acestuia a fost diferita de la o capitala la alta. Asa cum am vazut, Viena si mai cu seama Petersburgul au cautat sa lichideze prezenta politica a sultanilor în spatiul european, propunându-si ca sa anexeze sau sa controleze teritoriul ce apartinuse pâna atunci sultanilor. Au fost, de exemplu, întocmite numeroase planuri de împartire în folosul Marilor Puteri sus-mentionate, dar si a altora, a provinciilor europene si asiatice ale Imperiului Otoman (în cursul secolului al XEX-lea si a începutului secolului XX partile nord-africane ale Imperiului Otoman, din Alger pâna în Egipt, au intrat sub controlul occidentalilor devenind parti componente ale imperiilor coloniale ale acestora).
Anglia si Franta, mai cu seama în secolul al XEX-lea, urmate apoi si de Imperiul German constituit la s-au situat pe pozitia mentinerii în general a integritatii Imperiului Otoman. A existat o dubla ratiune a unei asemenea politici. Pe de o parte, în capitalele occidentale s-a dorit împiedicarea expansiunii rusesti, privita ca o amenintare a intereselor politice, economice si chiar militare a occidentalilor în zona. Pe de alta parte Imperiul otoman slabit, într-un declin tot mai accentuat, prezenta interes pentru occidentali din punct de vedere economic datorita posibilitatilor de desfacere a produselor industriale, de investire de capitaluri si de dobândire în conditii avantajoase a tot felul de materii prime. De altfel, spre sfârsitul secolului al XEX-lea economia statului otoman a intrat complet sub controlul occidentului în special prin asa-numitul regim al "capitulatiilor", disparut abia în conditiile primei conflagratii mondiale.
Politica de sustinere, respectiv de mentinere a Imperiului otoman a avut repercusiuni si asupra miscarilor nationale din zona, în capitalele occidentale în general, dar si cu unele exceptii, fiind privite reticent, daca nu cu ostilitate miscarile nationale ale popoarelor din zona ce au devenit în fapt în defavoarea si nu o data împotriva politicii statelor mari, adevaratii si legitimii mostenitori ai defunctului stat al sultanilor.
Daca secolul al XVIII-lea a fost dominat de politica Marilor Puteri în spatiul sud-est european, în cursul veacului urmator a devenit tot mai activa actiunea nationala a popoarelor din zona debutând cu revolutiile nationale ale sârbilor, românilor si grecilor de la începutul secolului al XEX-lea si încheindu-se cu crearea noii realitati politice a statelor nationale încheiata si consfintita prin razboaiele balcanice din anii si primul razboi mondial
|
