Încercarile diplomatului Constantin Visoianu, ministru de externe în cabinetul Radescu pe lânga diplomatii SUA si Marii Britanii pentru a obtine un sprijin, au fost fara succes. Iuliu Maniu, liderul opozitiei politice fata de comunisti, l-a sfatuit pe regele Mihai sa reziste presiunilor, deoarece în opinia lui, un guvern în frunte cu Petru Groza echivala cu "o condamnare la moarte a democratiei în România". La 2 martie 1945 la presiunile sovietice, regele l-a însarcinat pe Groza cu formarea cabinetului, solicitându-i însa realizarea unui guvern cu reprezentanti ai PNŢ si PNL. Groza a propus acestora trimiterea a doi trei reprezentanti în guvern, lucru refuzat de partidele istorice. În consecinta, la 6 martie 1945 dr. Petru Groza a realizat un guvern FND incluzând si reprezentanti ai PNL-Tatarescu si PNŢ-A. Alexandrescu. Desi atât Iuliu Maniu cât si C.I.C. Bratianu au insistat în fata regelui sa nu aprobe lista guvernului "democratic" prezentata de Groza, totusi, regele a semnat si validat componenta cabinetului. Trebuie mentionat ca în acel moment, contextul geopolitic releva clar faptul ca în tarile vecine României s-au apropiate, situatia era asemanatoare, în sensul ca: în Bulgaria din septembrie 1944 tara era condusa de Frontul Patriei (în frunte cu Partidul Comunist Bulgar), în Iugoslavia comunistii conduceau deja din noiembrie 1943, la fel în Polonia, Cehoslovacia si Ungaria.
Interesant este faptul ca PCR, formal ca rep 656j917g rezentare, a ramas în plan secundar, în guvern comunistii având doar 5 din cele 18 portofolii ministeriale din care însa doua erau neîndoielnic, decisive: Ministerul de Interne, în frunte cu Teohari Georgescu si Ministerul Justitiei, în frunte cu Lucretiu Patrascanu.
Pentru a da impresia aprobarii totale a schimbarii de situatie în România, Stalin a admis pe 9 martie 1945 reintroducerea administratiei române în Ardealul de nord.
Între masurile semnificative ale guvernului Groza, retinem:
- legiferarea la 23 martie 1945 a reformei agrare prin care au fost expropriate aproape 1,5 milioane ha din care 1.100.000 ha au fost împartite la 917.777 familii de tarani,
- a promovat o noua lege pentru purificarea administratiei publice,
- o lege pentru urmarirea si sanctionarea celor vinovati de dezastrul tarii sau crime de razboi (aprilie 1945),
- la 1 iulie 1945 s-a înfiintat oficial PNL-Gheorghe Tatarescu,
- la 9 iulie 1945 Stalin a conferit regelui Mihai "Ordinul Victoria" iar la 6 august, URSS a stabilit relatii diplomatice cu guvernul Groza.
Dupa conferinta de la Postdam (iulie-august 1945) dedicata problemei tratatelor cu statele satelit ale Germaniei, Iuliu Maniu a solicitat sprijin Occidentului în vederea organizarii în România de alegeri libere si de constituire a unui guvern reprezentativ. La Postdam însa, Stalin îi spusese lui Hary S. Truman ca un guvern liber ales în Bulgaria, România sau Ungaria va fi un guvern antisovietic, fapt ce nu putea fi admis de liderul de la Kremlin. Reprezentantul SUA în România adresa la 18 august 1945 o nota verbala Ministerului de Externe român, în care sublinia necesitatea constituirii în tara a unui "regim reprezentativ din toate gruparile democratice ale tarii" pentru a putea încheia tratatul de pace. Nota a fost respinsa de Ministerul de Externe român. În aceste conditii, americanii au recomandat regelui sa ceara demisia lui Groza, fapt produs la 20 august 1945. Groza a refuzat si, în aceste conditii, s-a declansat asa numita "greva regala" care a durat din 21 august 1945 pâna în ianuarie 1946, fara a-si atinge în chip sensibil, obiectivele urmarite. Cert este ca la 8 ianuarie 1946, dupa includerea ca membri ai guvernului, ai ministrilor fara portofoliu, Emil Hatieganu (PNŢ) si Mihai Romniceanu (PNL) formal s-a realizat "reprezentativitatea democrata" si în februarie 1946 guvernul român a fost recunoscut de SUA si Marea Britanie.
În intervalul mentionat, Groza secondat îndeaproape de liderii comunisti a desfasurat o activitate legislativa consistenta, folosind jurnale ale Consiliului de Ministri care nu aveau nevoie de semnatura regelui.
În octombrie 1945, PCR si-a fixat linia strategica si tactica în vederea atingerii obiectivelor privind "edificarea unei societati democratice moderne".
În ziua de 8 noiembrie 1945, opozitia si-a manifestat ostilitatea fata de guvernul Groza printr-o mare adunare în piata Palatului Regal. A fost considerata cea mai ampla demonstratie împotriva regimului impus de sovietici în centrul si sud-estul Europei. Ea s-a soldat cu 11 morti si zeci de raniti si arestati. În replica, s-au desfasurat "adunari populare" organizate de guvern care au solicitat dizolvarea PNŢ si PNL si arestarea liderilor acestora. Guvernul Groza a întarit cenzura, interzicând aparitia ziarelor partidelor istorice. Tot astfel, între realizarile guvernului Groza este de retinut si crearea unor situatii privilegiate minoritatilor nationale odata cu aplicarea statutului acestora în februarie 1945 care promova o reala discriminare între cetatenii României.
Pe plan intern, problema principala a fost aceea a desfasurarii alegerilor parlamentare. La 17 mai 1946 comunistii au creat o noua organizatie, intitulata Blocul Partidelor Democrate largind astfel vechiul FND. Dincolo de promisiunile din programul BPD este de retinut unitatea de actiune neîntâlnita în cazul principalelor partide de opozitie care nu au ajuns la un acord în vederea depunerii unor liste unice.
La 15 iulie 1946 a fost promovata o noua lege electorala care interzicea drepturile electorale pentru mai multe categorii de cetateni considerati criminali de razboi, hitleristi, fascisti, etc. În ziua de 16 septembrie 1946 Ministerul de Justitie a publicat tabelul cu cei interzisi în care figura chiar vicepresedintele PNŢ, Ion Mihalache.
Pe fundalul campaniei electorale s-a desfasurat între 6-15 mai procesul lui Ion Antonescu si al colaboratorilor sai, considerat un proces al marii tradari nationale. Acesta s-a încheiat cu condamnarea la moarte si executarea lui Ion Antonescu si a altor trei colaboratori în ziua de 1 iunie 1946.
În acel an, o mare parte din tara era grav afectata de seceta si toate neajunsurile populatiei erau puse pe seama fostei guvernari.
Opozitia partidelor istorice a fost împiedicata a se exprima în cadrul campaniei electorale. Alegerile s-au desfasurat în ziua de 19 noiembrie 1946 înregistrându-se o masiva prezenta la vot. Rezultatul oficial a dat câstig de cauza Blocului Partidelor Democrate si Uniunii Populare Maghiare care au întrunit 78,46% din voturi, în timp ce partidele istorice au obtinut 17,34%. Din totalul de 414 mandate, BPD obtinea 347, în vreme ce PNŢ, 33 iar PNL-Bratianu, numai 3.
Liderii opozitiei au contestat rezultatul, considerând ca alegerile au fost fraudate. Trebuie retinut ca dupa comunicarea rezultatelor de catre prefecti Comisiei Centrale Electorale, buletinele de vot au fost distruse. În aceste conditii, foarte greu a mai putut fi probata fraudarea alegerilor. Neverosimil ramâne totusi faptul ca atât taranistii cât si liberalii nu au obtinut în alegeri nici macar numarul membrilor cotizanti, ceea ce poate da de gândit în sensul amintit.
În sfârsit, la 1 decembrie 1946 regele Mihai a validat prin Mesajul tronului rezultatul alegerilor declarându-se "fericit" ca se gasea în mijlocul reprezentantilor tarii.
Ultimul act important înregistrat în 1946 a fost etatizarea Bancii Nationale a României care pâna atunci era un fief incontestabil al PNL.
Pe plan extern, anul 1946 a fost dominat de problema participarii României la Conferinta de pace de la Paris care trebuia sa dezbata proiectele tratatelor de pace cu fostele state satelit Germaniei. Conferinta a început pe 26 iunie 1946. Delegatia româna a fost condusa de Gheorghe Tatarescu care cumula functiile de vicepresedinte al Consiliului de Ministri si ministru de externe. Unicul succes al delegatiei române a fost acela de confirmare a anularii dictatului de la Viena.
România solicita justificat, în baza marelui efort sustinut în campania din vest, recunoasterea statutului de cobeligeranta si o reducere a reparatiilor si despagubirilor care i se impuneau.
În acest context, la 7 mai 1946, Conferinta de la Paris a luat în discutie proiectul Tratatului de Pace cu România. Acesta a fost publicat ulterior simultan la Moscova, Washington, Paris si Londra, la 31 iulie 1946, iar la 3 august si în presa româneasca.
Pozitia României fata de proiectul tratatului a fost explicata în doua sedinte ale guvernului, din 23 septembrie si 19 octombrie 1946.
La Paris, delegatia româna initial a prezentat un memoriu scris, în care a cerut admiterea a opt amendamente privitoare la clauzele militare, navale si aeriene, care nu au fost luate însa în consideratie.
Trebuie spus ca la Conferinta Pacii din capitala Frantei, România avea o situatie contradictorie, datorita participarii la razboiul mondial dintre anii 1939-1945.
Pe de o parte, era culpabilizata pentru participarea alaturi de Germania si aliatii sai la razboiul împotriva Uniunii Sovietice si implicit a Natiunilor Unite, în intervalul 22 iunie 1941-23 august 1944, pe de alta parte, era apreciata pentru efortul depus dupa aceasta data în razboiul împotriva Germaniei, pâna la 12 mai 1945 (în care pierduse aproape 170000 de oameni clasându-se pe un meritos loc patru în privinta contributiei cu efective pe natiuni în aceasta faza a razboiului.
Desi în intervalul iunie 1946-februarie 1947 au fost numeroase dezbateri reflectate si în presa dobrogeana pe aceasta tema, României nu i s-a recunoscut cobeligeranta. Mai mult, conferinta de pace a validat, prin tratatul din 10 februarie 1947, actele ilicite pe seama României, consfintind si autorizând starea teritoriala, de fapt rezultata prin "acordul sovieto-român din 28 iunie 1940".
Zona dunareana a Dobrogei a constituit un nou motiv de interes pentru Uniunea Sovietica la Conferinta Pacii. Daca în 16 decembrie 1941 sovieticii urmarisera sa obtina Delta Dunarii, în tratativele cu partea britanica ("Danube Estuary with three arms"), în iarna lui 1947, înainte deci de semnarea Tratatului de Pace de catre România, ei s-au multumit cu mai putin. Ne gândim, astfel, la "tehnica" micilor rectificari care acopereau portiunile din teritoriul românesc luate de Uniunea Sovietica în nord-estul tarii - si pentru aceasta zona a României - în Delta Dunarii, dupa anul 1944.
Delegatia româna la conferinta a fost profund nemultumita de "nepotrivirile" de pe harta ce a constituit anexa 1 a Tratatului de Pace cu România, înregistrate în Delta Dunarii.
În referatul înaintat lui Gheorghe Tatarescu - seful delegatiei române - de Eugen Filloti si Edmond Ciuntu, la 20 ianuarie 1947, se specifica, referitor la "nepotrivirile de traseu ale granitei României în zona dunareana: "se vede, totusi, clar, pe aceasta harta, ca ea încorporeaza în mod deliberat la URSS ostroavele Salangic (Tatarul), Dalerul Mare si Dalerul Mic de pe bratul Chilia (...)". Ulterior, sovieticii au anexat si micul ostrov Maican, din aval de bratul Chilia, care nici macar nu figura pe harta anexa a tratatului. Toate aceste "nepotriviri" au ramas defintive.
Anul 1947 a fost unul decisiv pentru istoria Europei. Principala problema a constituit-o în cadrul relatiilor internationale încheierea tratatelor de pace. Alaturi de aceasta, se recunoaste faptul ca deja, cortina de fier între Estul sovietizat si Vestul democratic, cazuse definitiv. Ca o ironie a soartei, tratatele semnate între marile puteri aliate si asociate (URSS, SUA si Marea Britanie) si fostele state satelit ale Germaniei între care si România au dus la validarea în practica a întelegerilor secrete din anii 1943-1945.
Asa cum am vazut, pentru România la începutul anului 1947, problema esentiala era semnarea tratatului de pace cu Natiunile Unite. La Conferinta de la Paris, România avusese o situatie cel putin contradictorie în opinia participantilor care, pe de o parte judecau statutul tarii ca aliata a Germaniei în intervalul 22 iunie 1941-23 august 1944 si, în acelasi timp, apreciau actiunea României dupa 23 august 1944 pâna în 12 mai 1945. Jertfele românesti deosebite precum si efectivele importante aruncate în lupta pentru înfrângerea ultimelor rezistente germane, situasera România pe locul IV în rândul combatantelor. Totusi, României nu i s-a recunoscut cobeligeranta. Conferinta a fost de acord si cu anexarea de catre URSS a Basarabiei si nordului Bucovinei. În sfârsit, tratatul semnat de România la 10 februarie 1947 la Paris, consfintea si mentinerea trupelor sovietice în România care, în mod normal ar fi trebuit sa se retraga la 90 de zile de la intrarea în vigoare a tratatului. URSS îsi rezerva însa dreptul de a pastra în România forte armate pentru asigurarea liniilor sale de comunicatie cu trupele proprii de ocupatie din Austria. În cele din urma, desi în 1955 s-a semnat si tratatul cu Austria, trupele sovietice au continuat sa stationeze în teritoriul românesc pâna în vara anului 1958.
Tratatul din februarie 1947 a consacrat frontierele României asa cum erau ele la 1 ianuarie 1941 acceptând totodata anularea dictatului de la Viena din 30 august 1940, frontiera cu Ungaria redevenind cea de la 1 ianuarie 1938. De asemenea, tratatul mentinea obligatia ca România sa plateasca despagubiri de razboi.
Formal, România era un stat independent. În realitate, era o tara ocupata. Nota dominanta a vietii politice interne în anul 1947 a reprezentat-o cresterea rolului PCR sprijinit si dirijat de Moscova si de numerosii consilieri sovietici plasati în toate sectoarele cheie ale tarii. De altfel, în anii 1945-1946 s-au pus bazele faimoaselor societati mixte româno-sovietice (16 la numar) cunoscute sub numele de sovromuri, adevarate instrumente de exploatare si control asupra resurselor naturale ale tarii. Ele au fost desfiintate în intervalul 1954-1956 nu înainte de a-si fi realizat scopul urmarit.
În fruntea PCR s-a aflat în acea vreme, gruparea promoscovita cuprinzând pe Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu, care aplica neconditionat directivele Moscovei.
Este adevarat însa ca, nici gruparea interioara din partid si în mod deosebit Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a fost simpla spectatoare a vietii politice în anul 1947. Numeric, cresterea PCR a fost sensibila. La sfârsitul anului 1947 ajungând la 800.000 membrii. Propaganda comunista a fost dublata în activitatea guvernului de promovarea unor legi care favorizau categoriile sociale nevoiase si loveau necontenit în burghezia rurala si urbana româna:
- iunie 1947-Legea pentru reglementarea circulatiei si stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole- care introducea dreptul de preemtiune al statului în vânzari si stabilea ca un proprietar nu poate poseda prin cumparare mai mult de 15 ha cultivabili;
- Legea prin care lucrarile pentru reforma agrara erau declarate de guvernare si nu puteau fi atacate în justitie;
- Legea pentru organizarea Ministerului Industriei si pentru crearea oficiilor industriale prin care se puneau bazele politicii dirijiste a PCR în domeniul economiei nationale.
Reactia opozitiei politice s-a concretizat în exprimari timide, partidele istorice apreciind ca statul nu are competenta de a conduce întreprinderile private.
Pâna si gruparea liberala a lui Gheorghe Tatarescu si-a exprimat rezervele fata de imixtiunea statului în economie. Astfel, la 24 mai 1947, Tatarescu a prezentat un memoriu guvernului si sefilor de partid din guvern în care a subliniat necesitatea asigurarii liberei initiative private, ideea colaborarii cu capitalul strain pentru valorificarea în continuare a subsolului românesc si, dorinta obtinerii de credite externe. În replica, PCR, la 14 iulie 1947, a prezentat guvernului programul sau privind politica de industrializare si de crestere a interventionismului de stat în economie.
România a fost invitata în iulie 1947 la Paris, la Conferinta în care statele europene au acceptat Planul Marshall, prin care SUA se angaja sa ajute refacerea statelor afectate de razboi dar, nu a dat curs invitatiei datorita sovieticilor. Este limpede ca în acel moment, România intrase definitiv în orbita URSS, nu doar politic ci si economic.
În plan social, anii de criza, cei trei ani de seceta în agricultura si-au pus amprenta asupra nivelului de trai general. Inflatia a facut ca nivelul preturilor cu amanuntul sa creasca de peste 8.000 de ori fata de 1938 iar costul vietii de peste 5.000 de ori.
Prin reforma monetara din august 1947 s-a pus capat inflatiei, însa, inevitabil, a dus la o saracire rapida a cetatenilor care avusesera sume importante.
Înca din 1946, guvernul obligase taranimea sa predea catre stat anumite cote din productia realizata.
De asemenea, în acesti ani (1945-1947) au aparut si primele forme de rezistenta anticomunista, grupari armate în diferite zone ale tarii, mai cunoscute fiind MNR, HAI, Sumanele Negre, Graiul Sângelui, etc.
Opozitia politica în frunte cu Iuliu Maniu a continuat sa spere în ajutorul SUA si Marii Britanii. Activitatea acesteia era supravegheata îndeaproape de Serviciul Secret de Informatii. Liderii taranisti si liberali nu stiau ca în vara anului 1947, ZRSS hotarâse lichidarea fortelor de opozitie din statele incluse în sfera de influenta sovietica. La 14 iulie 1947, Maniu a autorizat fuga din tara a unui grup în frunte cu vicepresedintele PNŢ, Ion Mihalache, tentativa esuata grupul fiind arestat. A fost pretextul pentru ca la 23 iulie Consiliul Politic al Blocului Partidelor Democrate sa decida dizolvarea PNŢ. A urmat procesul lui Iuliu Maniu si a celorlalti lideri taranisti condamnati la ani grei de temnita, la finele anului 1947. Astfel, îsi înceta activitatea cel mai important partid politic de opozitie din România.
În noiembrie, liderul PNL, Constantin I.C. Bratianu a trimis o nota circulara catre toate organizatiile judetene prin care anunta încetarea activitatii PNL.
Înca din septembrie, se constituise însa, în urma reuniunii de la Szklarska Poreba, în Polonia, Biroul Informativ al Partidelor Comuniste si Muncitoresti (Cominform). Atunci, URSS solicitase accelerarea procesului de trecere spre socialism; eliminarea burgheziei; crearea partidelor unice si instaurarea dictaturii proletare în statele membre ale Biroului Informativ.
Tot în noiembrie 1947, fusese înlaturat si Tatarescu precum si ceilalti ministri ai gruparii sale liberale din guvern. Ana Pauker îi luase locul la Ministerul de Externe, iar Vasile Luca, la Finante.
Ultima piedica în calea cuceririi depline a puterii de catre comunisti ramasese monarhia. Regele Mihai a dat curs invitatiei de a participa la casatoria principesei Elisabeta, autorizând guvernul cu dreptul de a numi în lipsa sa si revoca functionarii. A fost aceasta decizie un adevarat "cec în alb" dat guvernului, regele renuntând practic la una din prerogativele sale esentiale. La Londra, regele Mihai a avut întâlniri si discutii cu numeroase personalitati (lordul Atlee, Churchill, Bevin, Smith) carora le-a solicitat sprijinul în fata ofensivei comuniste. Nu a primit nici un fel de asigurari. Întors în tara, pe 21 decembrie, a purtat o discutie cu dr. Petru Groza care i-a spus ca monarhia este o institutie trecatoare. Pe 24 decembrie, regele Mihai a acceptat schimbarea titularului de la MApN, gen. Lascar cu Emil Bodnaras, membru de frunte al PCR, agent cunoscut al NKVD (KGB). Pe 29 decembrie, PCR a elaborat Planul de masuri organizatorice în baza caruia în ziua de 30 decembrie 1947 s-a produs abdicarea fortata a regelui Mihai.
În seara aceleiasi zile, Adunarea Deputatilor a proclamat Republica Populara Româna în frunte cu un prezidiu format din dr. C.I. Parhon (seful Asociatiei Române pentru Strângerea Legaturilor cu URSS-ARLUS), Mihail Sadoveanu (presedintele Adunarii Deputatilor), stefan Voitec, ministrul Educatiei Nationale, Gheorghe Stere, presedintele Curtii de Apel Bucuresti si Ion Niculi, vicepresedintele Adunarii Deputatilor.
|
