Grecia antica
In epoca bronzului apar in Grecia forme importante de organizare statala. Cretanii sunt primii care isi creeaza un stat infloritor, care e la apogeu in jurul anului 1500 i.Hr. Cretanii dominau un vast imperiu maritim. Civilizatia lor a decazut din cauza unor catastrofe naturale si a cuceririi succesive de catre ahei si apoi dorieni. Aheii s-au stabilit in sudul Greciei si al Asiei Mici. Ei creeaza civilizatia miceniana. Dorienii, care apar in jurul anului 1200 , aduc cu ei metalurgia fierului si ii inving pe ahei.
In secolul VIII i.Hr., apar primele orase-state, Polis. Acestea erau niste organizari statale specifice grecilor si erau formate din orasul propriu-zis si teritoriile agricole inconjuratoare. In decursul istoriei, polisurile grecesti au cunoscut aproape toate formele de conducere ale lumii antice, de la monarhie la conducere aristrocratica si democratie.
In paralel cu dezvoltarea polisurilor, a avut loc marea colonizare greaca, o etapa vitala in istoria grecilor. Acestia au plecat din metropole ca Megara, Corint, Milet si s-au raspandit in tot bazinul mediteranean. Cauzele migratiei au fost mai ales economice, dar si politice si demografice. Emigrantii care fondau o colonie pastrau legaturi cu metropola si se organizau dupa modelul ei. Colonia semana foarte mult cu metropola si intretinea legaturi politice, economice si culturale cu ea, dar avea o conducere autonoma si institutii proprii. Coloniile au avut un rol foarte important in stabilirea si dezvoltarea relatiilor dintre lumea greaca si comunitatile celte, trace si scitice din vecinatatea Marii Mediterane si Marii Negre. Principalele directii de colonizare au fost bazinul marii Negre . coastele Asiei Mici si sudul Italiei si Siciliei.
Dintre multele polisuri ale lumii grecesti, se vor evidentia in special doua, foarte diferite intre ele: Atena si Sparta, avand modele foarte diferite de conducere.
Sparta a fost intemeiata in secolul IX i.Hr. Organizarea sa politica era bazata pe dominatia absoluta a minoritatii razboinice a spartanilor, care constituia 5% din populatie. Acestia se ocupau doar cu razboiul si cu antrenamente zilnice si traiau intr-o disciplina stricta, inca de la nastere. Numai ei aveau dreptul de a participa la viata politica si ei erau singurii care aveau cetatenie spartana. Restul, adica mai mult de 90% din locuitorii Spartei nu aveau nici un drept si erau supusii spartanilor. Hilotii, 70% din populatie, erau sclavi, munceau pamantul impartit in loturi si ii intretineau pe spartani. Ei nu aveau nici un drept politic sau cetatenesc. Periecii erau straini stabiliti in Sparta. Nici ei nu aveau drepturi politice, insa erau oameni liberi. Ei se ocupau cu negotul si mestesugurile. Licurg a impus folosirea monedei de fier, in locul celor de aur, argint sau bronz, pentru a impiedica clasa negustorilor sa se dezvolte, ca si in Atena sau Milet.
Legile dupa care era organizata cetatea au fost elaborate in secolul VII i.Hr. Aceste legi contineau elemente monarhice, aristocratice si democratice. Teoretic, Sparta era o monarhie, insa cei doi regi apartinand familiilor Agizilor si Eurypontizilor aveau puteri limitate: ei erau lideri religiosi, conducatorii armatei si prezidau curtea suprema. In toate celelalte activitati erau subordonati senatului. Senatul era elementul aristocratic care domina in conducerea Spartei. Se mai numea Gerusia, si era constituit din douazeci si opt de membri, toti mai in varsta de saizeci de ani. Functia de senator era pe viata. Senatul avea functii legislative, juridice si politice. Adunarea poporului, Apella, era singura concesie facuta democratiei in Sparta. Ea era formata din toti cetatenii barbati ai Spartei. Aceasta adunare era departe de a fi reprezentativa pentru populatia Spartei, pentru ca avea doar 8000 de membri dintr-o populatie de peste 350000. Apella se intrunea in fiecare zi cu luna plina. Ii erau supuse toate problemele importante ale cetatii. Teoretic, nici o lege nu putea fi promulgata fara aprobarea sa. Insa adunarea nu putea decat sa aprobe sau sa respinga legile, fara sa le discute. Puterea adunarii a fost diminuata si dupa moartea lui Licurg, cand a fost adaugat un amendament constitutiei, conform caruia, daca senatul hotara ca adunarea nu a judecat cum trebuie, ii putea anula hotararea. Cinci efori, sau supraveghetori, aveau atributii foarte largi. In timp, acestia vor dobandi puterea suprema in stat.
Sparta se baza foarte mult pe armata
sa care, datorita educatiei si pregatirii militare pe care o primeau toti
cetatenii era cea mai puternica din Grecia. Astfel, dupa mai multe razboaie,
Sparta a impus polisurilor din Pelopones o alianta numita Liga Peloponeziaca
prin care cauta sa obtina hegemonia in Grecia,
hegemonie pe care o obtine in urma razboaielor cu Liga de
Spre deosebire de Sparta, Atena a evoluat inspre un regim democratic. Initial, a fost condusa de regi, acest regim fiind apoi inlocuit de unul aristocratic in secolul VII. Atena era condusa de 9 arhonti, alesi anual din randul eupatrizilor, arhonti care, dupa terminarea mandatului, intrau Areopag, organ suprem de judecata si control. Mai exista si Ecclesia, adunarea poporului, dar aceasta avea, ca si in Sparta, un rol secundar. Din punct de vedere politic, cetatenii Atenei erau impartiti in trei categorii: hippes, care puteau fi alesi arhonti, preoti si judecatori iar in armata formau cavaleria; zeugitai, care erau cetateni care detineau cel putin 2 boi si formau infanteria grea si thetes, care erau saracii, care formau infanteria usoara si nu aveau cetatenie ateniana. Din punct de vedere economic, existau tot trei clase in Atena: eupatrizii, adica marii proprietari de pamanturi, carora sclavii le lucrau pamanturile si negustorii le valorificau capitalurile, demiurgoi, care erau negustori, mestesugari si muncitori si georgoi, care erau taranii si saracii.
In timpul acestui regim aristocratic au inceput sa apara unele probleme economice si sociale. Micile proprietati ale taranilor se micsorau continuu, erau vandute sau arendate si astfel, ajungeau in posesia marilor proprietari. Acestia isi lucrau pamanturile cu sclavi, care au inlocuit muncitorii liberi. In acest fel, munca fizica a devenit foarte ieftina, dar a inceput sa fie considerata umilitoare de catre atenieni. In 621 i.Hr., arhontele Dracon incearca sa remedieze situatia prin primele legi scrise, legi foarte dure, care insa doar au consolidat obiceiuri ale unui feudalism anarhic; ele nu au facut nimic pentru a salva pe datornici de pericolul de a fi vanduti ca sclavi, nici pentru a micsora exploatarea celor slabi de catre cei puternici. Pe la sfarsitul secolului VII, Atena era in prag de revolutie din cauza inegalitatii imense dintre bogati si saraci.
In 594 i.Hr., Solon este ales arhonte eponim, dar cu toate puterile dictatoriale, pentru a preveni razboiul social care era pe punctul de a incepe. Reformele lui Solon vor fi inceputul democratizarii in Atena. Solon sterge toate datoriile, elibereaza pamanturile ipotecate si rascumpara pe cei facuti sclavi din cauza datoriilor. De asemenea, el limiteaza proprietatile eupatrizilor si anuleaza multe dintre legile lui Dracon. El indreapta evolutia Atenei spre democratie prin sporirea rolului Ecclesiei, prin crearea Consiliului celor 400, Bule, care avea rol legislativ si creeaza tribunalul poporului, Heliaia. Solon a impartit cetatenii Atenei dupa avere, devenita criteriu de participare la conducerea cetatii. Apoi s-a retras din viata politica.
Dupa o serie de lupte intre partidele din Atena, Pisistrate a ajuns tiran. Sub conducerea sa si a fiilor sai, Atena a prosperat si a ajuns sa joace un rol important in lumea greaca. Tirania a distrus aristocratia si a pus capat regimului eupatrizilor Democratia este instaurata sub conducerea lui Clistene, care vine la putere in 510 i.Hr. Acesta a impartit populatia Atenei in triburi si deme. Fiecare nou trib numea unul dintre cei zece strategi si alegea cincizeci de membri in Bule, Consiliul celor Cinci Sute, care il inlocuia pe cel al lui Solon. A marit Ecclesia prin admiterea de noi cetateni dintre straini. Acum, Ecclesia avea o seama de puteri judiciare, exercita functii administrative si avea in subordine toti functionarii publici.
Democratia ateniana va fi desavarsita
in timpul guvernarii lui Pericle (443-429
i.Hr.), secolul V fiind considerat secolul de aur
Atena obtine o serie de succese
militare impotriva Persiei,
Celui caruia ii revine meritul de a fi cercetat pentru prima oara mai metodic si intr-o noua lumina principiul separarii puterilor este filosoful si juristul englez John Locke -1632-1704- .El a dat prima formulare acestei doctrine atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare a statului. In lucrarea sa 'Essay on civil government', filosoful englez sustinea existenta a trei puteri: legislativa, executiva si federativa. In conceptia lui Locke, puterea legislativa trebuia sa apartina parlamentului si era considerata puterea suprema deoarece edicta reguli de conduita general obligatorii. Puterea executiva limitata la aplicarea legilor si la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevazute prin lege, urmau sa fie incredintate monarhului. Puterea federativa era incredintata tot regelui si avea in competenta sa dreptul de a declara razboi, de a face pace si a incheia tratate. Ideile lui Locke au avut o deosebita importanta pentru istoria doctrinelor politice si au exercitat o influenta certa in viata constitutionala a statelor Americii de Nord. Ele au fost sursa din care s-a inspirat Charles de Secondat, baron de Montesquieu - 1689-1755- atunci cand, in cartea sa L'esprit des lois a reluat si adancit problema separarii puterilor statului, dandu-i o forma si o stralucire noua. Montesquieu da o formulare precisa si clara acestei teorii care va forma unul din punctele principale ale programelor revolutiilor burgheze. Dupa Montesquieu in orice stat exista trei puteri distincte: puterea legiuitoare, executiva si judecatoreasca. Aceste puteri trebuie sa fie atribuite unor organe separate si independente unele de altele pentru ca, spune Montesquieu 'orice om care are o putere este inclinat sa abuzeze de ea' astfel ' pentru a nu se abuza de putere trebuie ca prin asezarea lucrurilor puterea sa opreasca puterea'. Puterea publica trebuie sa fie divizata intre mai multe puteri asa incat o putere sa se opuna celeilalte si sa creeze, in locul unei forte unice, un echilibru de puteri. prin faptul ca puterea de comanda in stat se fractioneaza intre mai multe organe care au acelasi interes ca atributiile sale sa nu fie incalcate de celelalte organe, se asigura aplicarea stricta a legilor si respectarea libertatilor individuale.
Ideea separarii puterilor se intalneste si in conceptia lui Rousseau. Pentru acesta puterea legislativa se confunda cu insusi conceptul de suveranitate. Ea nu putea fi exercitata decat pe cale directa, prin votul intregii natiuni si nu putea sa aiba caracter general si impersonal. Puterea executiva sau guvernamantul nu putea sa consiste decat in acte particulare si se distingea in mod necesar de dreptul legiuitorului.
Sistemul de frane si contragreutati apare si mai bine conturat in regimurile parlamentare. astfel, in tarile structurate pe coordonatele acestui regim, puterea executiva are o puternica arma impotriva puterii legislative, constand in dreptul sefului statului de a dizolva parlamentul sau cel putin camera aleasa a acestuia. Sub influenta unei amenintari cu dizolvarea parlamentului acesta ar putea fi determinat sa ia anumite masuri legislative dorite de guvern. Pe de alta parte parlamentul dispune la randul sau de o arma echivalenta ca eficienta impotriva executivului. El poate anume sa provoace demisia guvernului fie printr-un vot de neincredere expres, fie prin refuzul de a vota bugetul sau o alta lege propusa de guvern. In prezenta unui asemenea vot, seful statului are doua solutii posibile: fie primeste aceasta demisie si formeaza un nou guvern, care sa se bucure de increderea parlamentului, fie dizolva parlamentul, urmand ca guvernul sa ramana la putere daca alegerile ce vor urma ii vor fi favorabile iar in caz contrar sa se formeze un nou guvern. Ca si in regimurile prezidentiale intalnim si aici dreptul de veto pe care, in multe tari cu regim parlamentar, seful statului il poate opune legilor adoptate de parlament, fie cu efect absolut, fie numai cu efect suspensiv. In aceste regimuri puterea executiva numai este concentrata in mainile unei singure persoane ca in regimul prezidential ci este detinuta de un executiv bifurcat. Acesta este alcatuit din seful statului care nu raspunde politic in fata parlamentului, si un consiliu de ministrii care raspunde in fata parlamentului atat pentru propriile acte cat si pentru cele ale sefului statului ale carui acte pentru a fi valabile trebuie sa fie contrasemnate de un ministru. In mod asemanator si puterea legislativa apare la randul ei fractionta in doua camere menite sa-si contrabalanseze influenta politica, chiar in situatia in care deobicei competenta celei de-a doua camere -Senatul, este mai redusa in raport cu cea a primei camere.
Pentru caracterizarea activitatii jurisdictionale, prima constatare ce se impune este ca obiectul ei specific il formeaza solutionarea litigiilor juridice prin hotarari cu 'putere de lucru judecat', adica prin intermediul unor acte ce se bucura de o stabilitate consand in faptul ca odata ce o hotarare judecatoreasca a fost pronuntata , se considera ca ea exprima adevarul si nu poate fi modificata sau desfiintata decat prin folosirea cailor de atac prevazute de lege, iar litigiul respectiv nu poate fi redeschis printr-o noua actiune in justitie a celui interesat. Ceea ce justifica atribuirea acestei stabilitati mai mari actelor jurisdictionale este o necesitate sociala evidenta. Anume, orice litigiu juridic este consecinta unei reale sau pretinse incalcari a legii. Pentru ca solutionarea litigiului sa duca la restabilirea efectiva si definitiva a echilibrului social tulburat, hotararii date in cauza trebuie sa i se ofere o stabilitate mai mare decat actelor administrative, asupra carora organele emitente pot reveni, daca socotesc ca nu mai corespund imprejurarilor concrete. Spre deosebire de activitatea legislativa si de cea executiva, activitatea jurisdictionala nu se poate sesiza din oficiu, de catre organul competent ci numai pe baza unei sesizari din partea celui interesat, a ministerului public sau a altor organe de stat aratate de lege.
Astfel . statul de drept este statul domniei legilor. Dar numai daca legea va reprezenta expresia fidela a vointei generale a poporului, ea va putea corespunde intereselor tuturora si ale fiecaruia, exculzand posibilitatea de a deveni opresiva pentru unii si sa creeze privilegii pentru altii. In acest sens ideal a fost conceput si adoptat principiul separarii puterilor in stat !
Discutia cu privire la separatia
puterilor nu a inceput odata cu teoriile lui Montesquieu. Ea isi are
originile in antichitatea greceasca, continuand si pe perioada evului
mediu. Montesquieu il urmeaza in unele privinte pe John Locke
(1632-1704), care a formulat multe din ipotezele incluse mai tarziu in
propriile teorii. Montesquieu (1689-1755) a avut insa meritul de fi impus
odata pentru intotdeauna ideea separatiei puterilor, fiind ganditorul
la ale carui teorii a apelat de cele mai multe ori posteritatea. Ideile
lui Montesquieu cu privire la separatia puterilor apar in capitolul
sase al celei de-a unsprezecea carti a lucrarii sale 'Despre
spiritul legilor', aparuta pentru prima oara in anul 1748
Opinia impartasita de multi, conform careia Montesquieu ar fi prevazut o autonomie totala a tuturor celor trei puteri (legislativ, executiv si putere juridica) nu este justificata. Dimpotriva, In capitolul sase mai sus mentionat apar multe reglementari care vin sa treaca de la o putere la alta sau sa corespunda tuturor puterilor. Montesquieu confera de exemplu monarhului, ca purtator al puterii executive, drept absolut de veto impotriva deciziilor legislativului, pentru a preveni astfel ca acesta sa devina prea 'despotic'. Parlamentului, Montesquieu ii da dreptul de a veghea retroactiv la aplicarea corecta a legilor de catre executiv. In plus, Parlamentul mai are dreptul sa aduca ministrii si functionarii regali in fata legii daca acestia ignora litera legii. Un ultim exemplu: Montesquieu acorda Camerei Superioare, pe langa competentele legislative si competente juridice. Nobilii nu trebuie judecati de tribunale obisnuite, ci de Prima Camera a Parlamentului pentru ca sentintele sa fie date nu de invidiosi , ci de egalii lor.
Credem ca aceste exemple sunt suficient de concludente, dovedind ca Montesquieu nu insista asupra unei separatii stricte a puterile si ca nu se bazeaza doar pe mecanismele institutionale, implicand in procesul politic si gruparile sociale ale vremii sale. Teoria separatiei puterilor formulata de Montesquieu nu poate fi inteleasa decat daca, pe langa prevederile sale cu privire la structura institutionala, luam in considerare si ideile sale cu privire la nivelul social al separatiei puterilor. Cat de important este acest nivel pentru Montesquieu transpare intr-o 'scapare' (Martin Draht) din acelasi capitol 6 al cartii 11: 'Asa arata asadar Constitutia despre care am vorbit. Legislativul este compus din doua parti, care, prin dreptul de veto, au rolul de a se limita reciproc. Ambele sunt legate la maini de puterea executiva (liιes), care, la randul ei, este legata la maini de legislativ. Aceste trei puteri' Chiar daca Montesquieu nu vorbeste despre puterea juridica, el afirma ca exista trei puteri: monarhul aflat la carma executivului, aristocratia din Prima Camera si cetatenii simpli din cea de-a doua Camera. Relevanta imensa a nivelului social in cadrul separatiei puterilor reiese si ea, in mod evident, din excursul lui Montesquieu cu privire la puterea juridica, care priveste printre altele mai sus mentionatele stradaniide a proteja nobilimea in cazul unor procese.
Montesquieu nu este interesat in mod special de o separatie functionala si de personal a celor trei puteri din stat, ci, in primul rand, de libertate si demnitatea umana. Montesquieu doreste sa le apere pe acestea de pericolul anarhiei si despotismului prin intermediul unei ordini juridice care sa excluda orice forma de abuz de putere. El spune in capitolul 4 al cartii 11 ca, pentru evitarea abuzurilor de acest gen 'o putere trebuie sa o limiteze pe cealalta', ceea ce este posibil doar daca puterile nu sunt separate cu totul. Montesquieu este de fapt pe scurt mai degraba un sustinator al limitarii puterilor si a amalgamarii acestora decat un teoretician al separatiei puterilor.
De pe vremea lui Montesquieu si pana in zilele noastre, teoria separatiei puterilor a constituit o sursa permanenta de conflicte in discutia cu privire la o structurare cat mai potrivita a sistemelor politice.
Atunci cand incercam
identificam elementele care stau astazi la baza principiului
separatiei puterilor dintr-un sistem politic, nu trebuie sa ne
limitam doar la domeniul institutionale. Trebuie sa ne amintim
ca
Lista elementelor care depasesc granita dintre puteri [in sistemele liberal-democratice] este nesfarsita. In ansamblu, putem retine faptul ca in democratiile occidentale, nici o Constitutie nu ar reusi sa supravietuiasca fara aceste elemente comune puterilor. Aceasta afirmatie este valabila si pentru Constitutia SUA, considerata in Occident Constitutia care prevede cel mai clar principiul separatiei puterii. Americanii vorbesc arareori despre separatia puterilor ('separation of powers'), ei promoveaza mai degraba principiul 'checks and balances', plasand elementele de amalgamare a puterilor la acelasi nivel cu cele de separatie a puterilor.
Putem spune ca afirmatia conform careia toate democratiile occidentale contin elemente de amalgamare a puterilor nu este un argument suficient impotriva vocilor care sustin o separatie mai riguroasa a puterilor. Trebuie sa mai amintim in acest sens doua pericole fara sa luam in considerare puterea juridica, a carei autonomie este incontestabila.
In primul rand, cererea de pastrare, respectiv de amplificare a separatiei puterilor, care este deseori folosita doar pentru a favoriza o anumita institutie ().
In acest caz trebuie sa avem in vedere faptul ca democratiile occidentale de astazi se caracterizeaza printr-o putere superioara - mai mult sau mai putin evidenta - a guvernelor fata de parlamente. Transformarea statului liberal al secolului XIX intr-un stat modern axat pe principiul performantei a dus la o inmultire considerabila a sarcinilor care revin statului, sarcini care cad in primul rand in competenta guvernelor.
'Internationalizarea politicii statale' (Wilhelm Hennis), importanta tot mai mare a organizatiilor internationale si supranationale constituie o problema din ce in ce mai spinoasa pentru parlamente, de cele mai multe ori ele neputand sa indeplineasca, in contextul relatiilor internationale, functia de partener al guvernului. Si planificarea politica din ce in ce mai larga consolideaza mai ales guvernele si administratiile.
O dovada certa a acestei cresteri a puterii guvernelor sunt aparatele functionaresti, de proportii incomensurabile, care inlocuiesc si depasesc serviciile parlamentelor chiar si in SUA, unde Congresul beneficiaza de cea mai buna sustinere umana, altfel decat in multe ale parlamente occidentale. Argumentele care vin in favoarea unei separari mai riguroase a puterilor atrag mai ales atentia asupra faptului ca guvernul , cea mai puternica institutie in sistem , este protejat de interventiile din parlament.
Un parlament caruia nu i se permite sa participe si sa ia decizii in ceea ce priveste politica externa sau planificarea politica si care este limitat la functia de ratificator al deciziilor guvernamentale, nu mai dispune, intr-un sistem parlamentar, nici macar de posibilitatea de a contesta aceste decizii, pentru ca majoritatile parlamente sustin guvernul. Aici nu este vorba doar de a proteja cat mai bine puterea de decizie a guvernului in domeniul politicii externe, al planificarii s.a.m.d. de eventualele interventii ale parlamentului care actioneaza in virtutea principiului separatiei puterilor. Este mai important insa de a constitui o contragreutate cat mai eficienta la puterea detinuta de guvern, acest lucru fiind posibil doar daca hotararile cele mai importante sunt luate la comun de guvern si parlament.
Un argument decisiv, care ar veni sa contrazica afirmatia de mai sus, subliniaza faptul ca prin aceasta metoda, raspunderea pentru aceste decizii politice s-ar imparti si ea. Si pentru ca aceste decizii sunt luate de organe diferite din stat, este neclar cine poarta raspunderea finala pentru o anumita decizie. Pe cat de justificata a putea parea aceasta ipoteza, ea nu a fost lipsita de contraargumente.
O delimitare clara a puterilor din stat si a raspunderii pentru deciziile politice ar conduce in statul modern, industrial si social la o crestere de proportii a puterii detinute de guverne, astfel incat, ideea de baza a lui Montesquieu limitarea reciproca a puterilor s-ar narui. In plus, electoratul este cel care alege, dar nu intre parlamentul si guvernul dintr-un sistem parlamentar si stat partinic modern, ci, asa cum trebuie, intre majoritatea parlamentara si guvern pe de o parte si opozitie, pe de cealalta. In cazul multor decizii importante, alegatorului i se pun la dispozitie alternative clare. Majoritatea parlamentara si guvernul sustin sa zicem o reforma a sistemului fiscal, pe cand partidele o contesta. Alegatorii vad foarte bine cine poarta raspunderea pentru aceasta reforma, ei avand posibilitatea in cazul in care atitudinea partidului pe care l-au preferat pana in acel moment nu reuseste sa ii convinga - sa penalizeze acel partid la urmatorul scrutin.
Atribuirea responsabilitatii este, in mod interesant, un proces cu mult mai complicat in sistemul prezidential al SUA, marcat mai puternic de elementele tributare principiului separatiei puterilor. Insusi sistemul prezidential este o cauza importanta a faptului ca reprezentantii din Congresul american voteaza netinand cont de granitele dintre partide. Deciziile politice sunt luate de majoritati de fiecare data diferite. In sistemul de partide din Statele Unite, electoratul nu poate trage la raspundere democratii sau republicanii pentru o anumita decizie. El nu se poate orienta atunci cand isi exprima optiunea decat dupa felul in care s-a comportat reprezentantul circumscriptiei la luarea unor hotarari importante. De aceea, nu este de mirare ca discutiile cu privire la reformele necesare unei mai bune delimitari a responsabilitatii politice, incepute in anii cincizeci in Statele Unite, mai continua si astazi.
Sistemul parlamentar nu aduce nici o atingere autonomiei parlamentului. Dar ideea care se afla la baza tuturor teoriilor despre separatia puterilor, ca unui parlament autonom i se opune un guvern independent de acesta, este pura fictiune. Liniile de demarcatie politica nu se mai situeaza intre parlament si guvern, ci intre guvern si majoritatea parlamentara, pe de o parte, si opozitie, pe de cealalta parte. Majoritatea careia ii revine astazi asumarea guvernarii si nominalizarea primului ministru, nu poate sa se prefaca mai tarziu ca nu are nimic de a face cu guvernul si seful sau. In fond, daca ar refuza sa coopereze cu premierul pe care el insusi l-a desemnat, ea ar recunoaste ca a facut o greseala si ca a ales liderul nepotrivit (). Partidele constituie puntea de legatura care uneste majoritatea parlamentara cu guvernul din sistemul parlamentar curent. Asta nu inseamna neaparat ca guvernul si majoritatea parlamentara sunt o entitate absolut unitara. Intensitatea diferita a relatiilor dintre aceste organisme depinde in primul rand de numarul partidelor necesare pentru formarea unui guvern.
Identitatea deseori invocata dintre guvern si majoritatea parlamentara se poate
produce mai ales atunci cand nu exista decat un singur partid care desemneaza guvernul. Acest lucru se intampla de regula in sistemele bipartidiste, dar poate aparea in cazuri exceptionale si in sistemele multipartidiste (). Dar chiar si in atunci in care un singur partid capata dreptul sa formeze guvernul vor exista pozitii diferite intre partidul de guvernamant si guvernul efectiv. Ele vor incerca sa isi ascunda diferendele de ochiul opiniei publice, ceea ce nu le va scuti de dispute. Guvernul se poate baza pe fidelitatea sustinatorilor sai, in fond a obtinut majoritatea voturilor, el nu trebuie sa abuzeze prea mult de aceasta daca nu doreste sa provoace vreo revolutie de palat.
Lipsa acordului dintre guvern si majoritate, insotita insa de o cooperare relativ buna intre cele doua parti este caracteristica pentru situatiile in care mai multe partide formeaza guvernul, dar in care se stie inca dinaintea alegerilor care vor fi partidele pregatite sa-si asume la comun responsabilitatea formarii guvernului. Prin acordurile stabilite inainte de alegeri, partidele isi asuma responsabilitatea in fata electoratului, ceea ce le ameninta statutul daca pe perioada legislaturii nu sunt capabile sa-si respecte promisiunile ().
Intr-un sistem multipartidist, unde inaintea alegerilor nu se poate da un pronostic clar cu privire la partidul care isi va asuma guvernarea, opozitia clasica dintre parlament si guvern este cea mai probabila. Cand sunt necesare mai mult de trei partide pentru a forma guvernul, partidele se vor delimita in mod logic inca dinaintea scrutinului, pentru ca nu cumva sa impiedice din start formarea ulterioara a guvernului. In astfel de sisteme vezi de exemplu a IV-a Republica Franceza sau Italia postbelica prabusirea guvernelor constituie mai degraba regula decat exceptia. Cu cat mai contrastanta este pozitia dintre parlament si guvern, cu atat mai instabil va fi si sistemul.
|
