HENRIC AL VIII-LEA (1509-1547)
I. Moda îi formeaza pe suverani, asa dupa cum impune îmbracamintea si determina moravurile. În evul mediu un mare rege trebuia sa fie curtenitor, cavaleresc, sever si pios; pe vremea renasterii un mare print este libertin, cultivat, magnific si deseori crud. Henric al VIII-lea a avut toate aceste însusiri, dar în maniera englezeasca, adica libertinajul sau a ramas conjugal, cultura lui a fost t 21421e45v eologica si sportiva, magnificenta sa de bun gust, cruzimea sa legalmente ireprosabila. Astfel încât, cu toate crimele sale, a ramas un suveran popular în ochii supusilor sai. si astazi înca este aparat de istoricii englezi. Gravul episcop Stubbs spune ca portretele sotiilor sale nu justifica poate, dar explica graba sa de a scapa de ele. Profesorul Pollard întreaba de ce ar fi o vina deosebit de grava faptul de a fi avut sase neveste: "sase este oare un numar prohibit? Ultima sotie a lui Henric al VIII-lea, Caterina Parr, a avut patru barbati si cumnatul sau, ducele de Suffolk, patru sotii, fara ca nimeni sa le fi facut vreo imputare. si, de altfel, i se reproseaza lui Henric al VIII-lea ca a luat în casatorie femeile pe care le iubea? Dar ar fi putut, fara a scandaliza pe nimeni, sa aiba mai mult de sase amante. Henric de Navarra a avut patruzeci fara ca reputatia lui sa fi fost stirbita, ba dimpotriva". Aceasta e adevarat, dar Henric al IV-lea n-a poruncit niciodata sa fie decapitata frumoasa Corisanda si nici Gabriela d'Estrées.
II. Când Henric al VIII-lea urma la tron tatalui sau, în 1509, avea optsprezece ani. Era un atlet frumos, foarte multumit de sine, foarte mândru când ambasadorul venetian i-a spus ca are pulpa piciorului mai bine facuta decât a lui Francisc I, excelent arcas, campion de tenis, mare calaret, care obosea zece cai într-o zi de vânatoare. Avea gust literar, fiind hranit în acelasi timp si cu teologie si cu literatura romanesca; compunea poeme, punea pe muzica propriile sale imnuri si cânta "dumnezeieste" din lauta. Erasm, care-l cunoscuse când era copil, a fost izbit de inteligenta sa precoce. Noii umanisti gaseau un prieten într-însul. El l-a chemat pe Colet la Londra si l-a numit predicator la curte, a facut din Thomas More un curtean, împotriva vointei lui, apoi cancelar, si l-a rugat pe Erasm sa accepte o catedra la Cambridge. Trebuie sa adaugam ca era foarte evlavios si ca prietenii sai din Oxford, oricât de reformatori erau, i-au întarit respectul pentru religia catolica. Desi ar putea sa para uimitor, el a încercat în tot timpul vietii sale sa împace scrupulele si temerile "unei constiinte foarte medievale".
III. Putin timp dupa urcarea sa pe tron, regele a luat în casatorie pe Caterina de Aragon, vaduva fratelui sau Arthur si fiica regelui Spaniei Ferdinand al V-lea. Nu si-a ales-o el si n-o iubea; a fost o casatorie politica. Pentru Anglia din vremea aceea, putere de rangul al doilea, o alianta cu Spania era o onoare si o garantie. Asa încât, atunci când, din cauza mortii premature a lui Arthur, aceasta alianta s-a rupt, Consiliul, doritor s-o pastreze pe Caterina ca regina, l-a rugat pe Henric s-o accepte ca sotie. Dar un text din Levitic interzicea casatoria dintre un cumnat si o cumnata; a trebuit sa se obtina o bula papala (1503) si sa se faca dovada ca prima casatorie a Caterinei n-a fost consumata. S-au gasit martori care sa jure si, în ziua casatoriei sale cu Henric, Caterina a purtat cositele despletite, ca fecioarele. Aceste lucruri îsi avura mai târziu importanta lor, atunci când regele voi s-o repudieze. La începutul domniei, Henric n-a guvernat el însusi, ci toata autoritatea a revenit ministrului pe care si l-a ales: Wolsey, fiul unui macelar bogat din Ipswich, pe care papa, la cererea lui Henric, l-a facut cardinal.
Trasaturile dominante ale acestui "vlajgan din Ipswich" erau ambitia si vanitatea. Ego et rex meus, scria el suveranilor straini. "Tare la gramatica, slab la protocol". Avea o casa regeasca, numarul servitorilor se urca la mai mult de patru sute, numarul capelanilor la saisprezece, avea propriii sai ministranti. Ca sa înfiinteze la Oxford Colegiul Cardinal (mai târziu Christ Church) si sa atraga admiratia asupra generozitatii sale, arhiepiscopul acesta n-a sovait sa despoaie manastirile. Când Leon al X-lea l-a facut nu numai cardinal, ci si legat papal în Anglia, Wolsey a întrunit în mâinile sale întreaga autoritate civila si întreaga autoritate ecleziastica. Calugarii si fratii însisi, desi nu erau supusi clerului secular, trebuiau sa asculte de acest emisar al Romei. El obisnui astfel pe englezi cu ideea, noua si surprinzatoare, a contopirii în mâinile aceluiasi om a puterii spirituale si a puterii vremelnice. Îmbatat de putere, Wolsey trata Roma cu dispret; nazuia sa cumpere Colegiul Sacru si, în urma acestei coruptii, sa fie numit papa, amenintând sa provoace o schisma a bisericii daca nu va fi ales. Astfel de amenintari pregateau pe catolicii englezi pentru o ruptura cu Roma, dar nici Wolsey, nici stapânul sau nu si-ar fi închipuit atunci ca aceasta ruptura este posibila. Când aparu doctrina lui Luther, regele însusi o respinse într-o scriere care-i atrase din partea papei titlul de aparator al credintei (1521).
IV. Politica externa a fost jocul favorit al lui Wolsey. Pe continent, ca si în Anglia, în urma luptelor feudale, se iveau puternice monarhii. Daca una din ele, Franta sau Spania, ar câstiga prioritate fata de toate celelalte si ar domina Europa, care ar fi atunci situatia Angliei? Rolul firesc al acesteia trebuia sa fie mentinerea echilibrului de forte pe continent, "balanta puterii". Politica mobila, chiar inconstanta prin esenta ei si care putea sa para perfida, dar care reusi la început: Francisc I si Carol Quintul îsi disputara alianta lui Henric al VIII-lea. Pe câmpia Cortului de Aur , regele Frantei si regele Angliei se întrecura într-o etalare de lux care n-a mai fost niciodata egalata. A doua zi dupa aceasta întrevedere, Wolsey pregatea o alta, între stapânul sau si împarat. Cardinalul împingea duplicitatea pâna acolo încât îsi intercepta propriile misive, pentru a-si da lui însusi contraordine în numele regelui. Trimitea un ambasador la o conferinta internationala înarmat cu instructiuni contradictorii, pe care, în mod secret, trebuia sa le arate unele spaniolilor, altele francezilor. Dupa ce o vreme îndelungata paru a favoriza alianta cu Franta, Wolsey îl alese apoi pe împarat, pentru ca asa voiau negustorii englezi. Suspendarea comertului cu Spania si Ţarile de Jos ar fi ruinat pe comerciantii de lâna si postav. Dar comertul este un prost sfatuitor diplomatic. Sacrificându-l pe Francisc I, Anglia distruse balanta puterii în favoarea lui Carol Quintul. Dupa batalia de la Pavia (1525), împaratul, suveran al Spaniei, al Italiei, al Germaniei si al Ţarilor de Jos, deveni stapânul Europei. În special papa fu la discretia sa, ceea ce, pe cai indirecte, avea sa pricinuiasca pierderea lui Wolsey.
V. Se face o nedreptate lui Henric al VIII-lea explicând divortul sau si ruptura cu Roma prin dragostea lui pentru ochii albastri-închisi ai Annei Boleyn. Regele ar fi putut usor câstiga gratiile Annei Boleyn fara a-i promite sa se casatoreasca cu ea, dar problema de rezolvat era mult mai complexa. Pentru a evita tarii un nou razboi ca al celor doua roze (si amintirile îngrozitoare ale anarhiei erau înca foarte proaspete), se considera necesar ca perechea regala sa aiba un fiu. Or, Caterina, dupa mai multe avorturi, abia nascu o fata, Maria (1516), si starea sanatatii sale nu mai îngaduia speranta ca va mai putea avea alti copii.
Era posibil ca Maria Tudor sa fie considerata mostenitoarea tronului? Tronul fusese transmis în Anglia prin femei; Henric al VIII-lea însusi ajunsese la tron prin mama sa. Dar singura femeie care a domnit de la cucerire încoace fusese Matilda, si nouasprezece ani de tulburari constituiau un exemplu putin încurajator. Interesul dinastiei si al tarii cerea un fiu. Regele, care-si dorea cu înfocare un fiu, începu sa se întrebe daca aceasta casatorie a lui nu fusese blestemata. Dispensa papei fusese valabila? Dupa atâtea deceptii, Henric al VIII-lea, foarte superstitios, era înclinat sa se îndoiasca. Totusi înca mai sovaia sa divorteze. Caterina era matusa împaratului, si Henric al VIII-lea spera într-o alianta glorioasa: casatoria lui Carol Quintul cu Maria. Când regele Spaniei, contrar promisiunilor sale, alese de sotie o infanta de Portugalia, regele Angliei socoti ca nu mai era cazul sa-l menajeze.
VI. Asadar, Henric al VIII-lea, îndragostit de Anna Boleyn, fata foarte tânara, cocheta, fermecatoare, dorea s-o ia în casatorie ca sa capete de la ea un mostenitor legitim si cauta mijlocul de a se descotorosi de Caterina de Aragon, prima lui sotie. Divortul civil nu exista si, de altminteri, ar fi fost inutil pentru un rege evlavios; trebuia sa ceara Romei anularea casatoriei sale. Parea usor de obtinut, deoarece papa aratase pâna atunci, în astfel de cazuri, când era vorba de suverani, o îngaduinta fara margini. De altfel exista la rigoare un motiv plauzibil de anulare, chiar acela care a fost înlaturat pentru a se putea celebra casatoria: Caterina fusese sotia fratelui sotului ei. E adevarat ca o bula pontificala declarase a doua casatorie valabila; dar o bula nu putea reda libertatea acelora pe care o alta bula îi unise; si nu se putea oare sustine, dupa o noua ancheta, ca nu a fost imaculata casatoria dintre Caterina si Arthur? Se raspândi zvonul ca regele avea îndoieli cu privire la legalitatea casatoriei sale si ca avea grave scrupule de constiinta sa ramâna casatorit nelegitim. Wolsey fu însarcinat sa trateze cu Curtea pontificala si întâlni îndata o rezistenta care n-avea nimic religios: vointa lui Carol Quintul. Acesta, stapân la Roma, nu îngaduia sa fie sacrificate matusa sa Caterina si vara sa Maria. Papa ar fi vrut totusi sa-i dea satisfactie lui Henric si-l trimise ca legat în Anglia pe cardinalul Campeggio, care trebuia, împreuna cu Wolsey, sa judece cazul. Regele socoti chestiunea rezolvata, dar Caterina, facând apel la Roma, obtinu ca papa sa trimita procesul în fata propriei sale curti. De asta data regele se supara foarte tare si situatia lui Wolsey era în pericol. Ca orice ambitios, cardinalul avea dusmani. Fu pus sub acuzarea de praemunire (adica de tradare) pentru ca, desi englez, acceptase sa fie legat pontifical si sa negocieze în fata tribunalelor straine chestiuni care tineau de curtea regelui. Acuzatia era absurda, deoarece regele autorizase si favorizase aceasta numire. Dar cardinalul nu gasi nici un aparator; trebui sa-si abandoneze bunurile si, numai datorita bolii sale, scapa de supliciu. Oamenii rezerva totdeauna surprize: dupa moartea acestui ambitios s-a descoperit ca sub vesmintele sale purtase o târsâna.
VII. Sir Thomas More îl înlocui, nu fara neliniste, pe Wolsey la Cancelariat, dar cei doi oameni care aveau atunci cea mai mare influenta asupra regelui fura alesi pentru ca îi aduceau oarecare speranta în chestiunea divortului. Primul, Thomas Cranmer, era un ecleziastic care într-o zi îi spusese lui Gardiner, secretarul regelui: "ce nevoie avea regele sa urmareasca aceasta chestiune la Roma, ar fi de ajuns sa obtina de la câtiva eminenti teologi certitudinea nulitatii primei sale casatorii si ar putea atunci, fara scrupule si nici un fel de primejdie, sa-si ia raspunderea morala de a se recasatori". Regele, încântat, invita pe acest ingenios barbat la tatal Annei Boleyn si începu, dupa sfatul lui Cranmer, sa consulte universitatile. Teologii, ca si judecatorii, stiu sa adapteze textele împrejurarilor. La Oxford si la Cambridge, cu putina "intimidare si lingusire", fu obtinuta consultatia dorita; Universitatea din Paris fu favorabila pentru ca îl detesta pe Carol Quintul; acelea din nordul Italiei se luara dupa Sorbona. Curând regele putu sa supuna parlamentului opiniile a opt institutii de savanti, care afirmau toate ca o casatorie cu vaduva unui frate decedat este nula si ca nici papa nu avea competenta sa acorde vreo dispensa. Membrii parlamentului erau rugati sa raporteze aceste fapte în circumscriptiile lor si sa vorbeasca tuturor de scrupulele regelui. Henric al VIII-lea simtea efectiv ca tara era ostila divortului. Când trecea pe strada, poporul îi striga sa nu se desparta de Caterina, iar femeile îi spuneau cuvinte nerusinate despre Anna Boleyn. Dar vremea trecea. Anna astepta un copil; trebuia sa fie mostenitorul dorit si, prin urmare, sa se nasca dupa casatoria lor. Cranmer, un barbat blând si maleabil, fu numit arhiepiscop de Canterbury si celebra în mod secret casatoria regelui în ianuarie 1533. Casatoria fu anuntata la pasti, când Anna fu încoronata, iar Henric excomunicat; era ruptura cu Roma.
|
