HENRIC AL VII-LEA

HENRIC AL VII-LEA

I. Importanta evenimentelor scapa aproape tot­deauna celor care sunt martorii lor. Soldatilor care l-au vazut în seara unei batalii pe lordul Stanley punând coroana pe capul fiului sau vitreg, Henric Tudor, gestul trebuie sa l 22122s1811w e fi parut unul din epi­soadele pitoresti ale unui interminabil razboi. Ei asistau însa la apusul unei societati. Timp de înca vreo cincisprezece ani aveau sa se mai iveasca pre­tendenti; dar în nici un moment ei nu vor pune în primejdie tronul lui Henric al VII-lea. Stabilitate cu atât mai surprinzatoare cu cât noul rege nu era un razboinic. S-au nascut doua legende cu privire la acest barbat trist, grav si gânditor. Prima, raspândita înca din timpul vietii sale si datorata lui însusi, facea din rege un personaj distant si miste­rios, care nu mai era, ca suveranii din evul mediu, un cavaler printre egalii sai, ci o fiinta aparte: un monarh; a doua, aceea a istoricilor, va descrie un rege avar si suspicios, un Ludovic al XI-lea en­glez, care, storcându-i pe nobili, ar fi adunat imense comori. A fost oare Henric al VII-lea într-adevar un om avid de bani? Fapt este ca a lasat o mare avere, aproape doua milioane de livre. Îsi tinea re­gistrele contabile într-un mod minutios, ca un bur­ghez: "Regele pierdut la carti: noua livre... Pier­derea mingilor de tenis: trei silingi... Nebunului meu pentru compunerea unui cântec...". Daca soco­telile sunt precise, ele nu sunt însa socotelile unui avar. Luxul curtii sale, frumusetea bijuteriilor, hai­nele sale de catifea violeta captusite cu stofa aurie stârneau uimirea ambasadorilor milanezi si spa­nioli. Adevarul pare a fi ca primul rege din dinas­tia Tudorilor a iubit banii pentru ca, dupa esuarea societatii feudale, banul devenise noul semn al for­tei. În secolul al XVI-lea un rege sarac ar fi fost un rege slab, supus nobilimii sale si parlamentului. Henric al VII-lea si copiii sai nu vor depinde nici de nobilime, nici de parlament. Fara alta armata permanenta decât cei o suta cincizeci de oameni din trupa de garda, ei vor fi suverani mai mult decât respectati, vor fi venerati. Trebuie sa explicam me­canismul prodigioasei lor sigurante.

II. Prin razboiul celor doua roze, marii seniori fusesera, daca nu nimiciti, dar foarte împutinati. În parlamentul lui Henric al VII-lea sunt convo­cati numai douazeci si noua de lorzi temporali si influenta lor în tara pare slaba. Institutiile se nasc pentru ca sunt necesare si mor când devin inutile sau periculoase. Dupa caderea imperiului si dezor­dinile provocate de invazii, seniorii feudali, în lipsa unei puteri centrale solide, asigurasera de bine de rau apararea teritoriului si administrarea justitiei. Apoi, dupa succesul regilor normanzi si angevini, aristocratia razboinica fu despuiata de functiile sale esentiale. Vreme îndelungata ea se îndeletni­cise cu expeditii de cuceriri, când în Ţara Galilor sau în Scotia, când în Normandia, Aquitania sau în Flandra. La sfârsitul secolului al XV-lea, consti­tuirea în Spania, apoi în Franta a unor mari state, mai puternice decât mica Anglie din acea vreme, nu mai lasase nobililor razboinici nici o sansa la vreo aventura pe continent. Nu le mai ramânea alt­ceva de facut decât sa se bata între ei. Razboiul celor doua roze avusese dublul efect de a dezgusta pe oraseni si pe tarani de orice anarhie feudala si de a slabi ceea ce ramasese din nobilimea anglo-normanda. Cine putea sa-i mosteneasca puterea? Parlamentul? Dupa un început stralucitor, îsi pier­duse si el prestigiul în timpul perioadei de tulbu­rari. Camera Comunelor nu putea fi aleasa liber decât daca o putere centrala solida îi apara pe ale­gatori de interventia seniorilor locali. Între regi­mul feudal si cel parlamentar numai regele putea face jonctiunea. Carenta nobilimii si a Camerei Co­munelor lasa loc liber monarhiei.

III. Pentru a dezarma factiunile nobiliare ce mai ramasesera si bandele lor, regii Tudori se spri­jina pe trei clase noi: gentry, yeomen-i si comer­cianti. Gentry constituie totalitatea gentlemen-ilor care traiesc la tara. Cuvântul gentleman, care în­cepe a fi folosit sub domnia reginei Elisabeta, e departe de a avea acelasi sens pe care-l are cuvântul francez gentilhomme. Cineva putea fi gentle­man fara sa fie înnobilat si chiar fara sa aiba pamânt feudal. Gentry cuprinde si pe descendentul cavalerului si pe comerciantul bogat, fost primar al orasului sau, care cumpara o bucata de pamânt unde sa se retraga, si pe avocatul celebru devenit proprietar funciar; aceasta clasa are ca limita infe­rioara un cens funciar, acele douazeci de livre venit care odinioara dadeau dreptul la titlul de cavaler si care în secolul al XVI-lea îngaduie unui pro­prietar sa devina judecator de pace. Micii nobilimi din nastere îi urmeaza o mica nobilime a banului, al carei rol în stat se aseamana cu acela jucat în Franta de clasele mijlocii pe vremea lui Ludovic-Filip , dar care ramâne o aristocratie rurala. Între squires care o formeaza si pairii regatului, nici un zid de nepatruns. Mostenitorii pair-ilor intra în Camera Comunelor si sunt pe picior de egalitate cu gentlemen-ii de la tara.

IV. si yeomen-ii constituie o clasa rurala, infe­rioara gentry-ului, superioara fostilor vilani. Ea cu­prinde (aproximativ) indivizii care au cel putin patruzeci de silingi venit, necesari pentru a face parte dintr-un juriu sau pentru a participa la ale­gerile de comitat, dar care nu ating venitul de douazeci de livre, ceea ce ar face din ei gentlemen-i. Nu-i nevoie sa fii proprietar ca sa devii yeomen. si copy holders si chiar arendasii pot deveni yeomen-i. Bacon defineste yeomany ca o clasa intermediara între gentlemen-i si tarani; Blackstone ca o clasa a electorilor de la tara (gentry-ul fiind clasa eligibililor). Aceasta yeomany, care se va compune în secolul al XVII-lea din circa o suta saizeci de mii de englezi, formeaza armatura tarii si a armatelor sale. Se vede cât de diferita a fost atunci structura Angliei de aceea a statelor de pe continent, în care putine persoane, în afara de nobili, aveau pamânt. Arcasii din razboiul de o suta de ani au fost yeomen-i. Nu li-e frica nici sa munceasca cu bratele, nici sa se lupte. "Ei alcatuiesc un element economic, politic si so­cial de o foarte mare pondere în cadrul natiunii" si sunt de partea regelui pentru ca au totul de pier­dut în caz de dezordini.

V. La începutul secolului al XVI-lea, negusto­rii englezi nu ocupa înca în lume locul pe care-l vor detine mai târziu. Câtiva dintre ei (Merchant Adventurers), jumatate pirati, jumatate armatori, se duc sa-si vânda tesaturile pâna în Rusia si fac concurenta, în Mediterana, Venetiei si Genovei, dar în cucerirea lumilor noi, care începe atunci, Anglia nu joaca nici un rol. Când victoriile militare ale Islamului, barând drumul mediteranean spre India, au silit pe europeni, în secolul al XV-lea, sa încerce marile aventuri maritime pentru a gasi un drum nou spre bogatiile Orientului, numai portughezii si spaniolii si-au împartit între ei pamânturile des­coperite. Cine s-ar fi gândit sa-i atribuie un imperiu colonial Angliei, o tarisoara agricola si pastorala? Totusi, un barbat din acele vremuri a întrevazut ca "viitorul poporului sau era pe apa"; acesta a a fost regele Henric al VII-lea. A încurajat navi­gatia cât i-a fost cu putinta. El însusi a construit nave mari: Mary-Fortune, Sweepstake, si le-a în­chiriat negustorilor. În Mediterana, pe la 1500, galera continua sa fie vasul de razboi, iar corabia cu pânze era nava negustorilor; în Anglia, dimpo­triva, vasul comercial si vasul de linie s-au con­fundat multa vreme. În parte pentru ca oceanul nu a fost niciodata sigur pentru galere si în parte pen­tru ca englezii, popor practic, voiau ca în timp de pace sa dispuna pentru comertul lor de întreaga flota. În caz de razboi, în urma rechizitiei regale, dulgherii ridicau, în fata si în spatele bastimentu­lui, "castele" pentru trupe. În secolul al XV-lea, "castelele" devenira permanente. Henric al VII-lea a fost unul dintre primii care a amplasat tunuri pe bordul vaselor sale; a înfiintat un arsenal la Portsmouth; a comanditat expeditii ca aceea a lui Cabot, care, umblând dupa mirodeniile Orientului, a descoperit morua din Terra Nova; a interzis, prin­tr-un Act de Navigatie, sa se importe vinurile de Bordeaux pe bastimente straine (si daca astazi capacitatea bastimentelor engleze este calculata în "tone" , nu-i decât în amintirea butoaielor din Bordeaux). Pe scurt, Henric al VII-lea pare sa fi înteles ca lupta pentru pietele externe avea sa de­vina una dintre formele marii politici; sprijinul pe care l-a acordat marinei si comertului i-a atras simpatia orasenilor si în special a celor din Londra.

VI. Sprijinindu-se pe cele trei clase puternice: gentry, yeomeni si negustori, regele i-a putut do­moli pe marii baroni, atâti câti mai ramasesera. stiind ca juriile provinciale erau intimidate de prestigiul fostilor stapâni, aduse procesele primej­dioase în fata unei Curti a prerogativelor, detasata din Consiliul sau, denumita "Camera înstelata" din cauza decoratiei salii în care se tineau sedintele. Sub domnia lui Henric al VII-lea condamnarile la moarte au fost destul de rare. "Storcea mai mult aur decât sânge", dar impunea respectarea dispo­zitiilor sale. Într-o zi, facând o vizita contelui de Oxford, fu primit de o întreaga companie de valeti în uniforma. O lege noua interzicea nobililor sa întretina asemenea liota de servitori, care puteau fi usor transformati în soldati. La plecare, Henric al VII-lea spuse gazdei: "My lord, îti multumesc mult pentru masa, care a fost foarte buna, dar nu pot tolera ca legile sa fie calcate chiar în prezenta mea. Attorney-ul meu va sta de vorba cu dumneata".

Contele Oxford fu fericit sa scape numai cu o amenda de zece mii de livre. Metodele acestea necavaleresti erau aspre, dar sanatoase, si Camera înstelata a facut adesea treaba buna. Totusi, chiar principiul unei Camere a prerogativelor, luându-i acuzatului dreptul la juriu, era condamnabil si contrar libertatilor din regat; lucrul a iesit în evi­denta sub domnia Stuartilor, când aceste camere au devenit un instrument al tiraniei.

VII. În politica, ca si în justitie, legalitatea a fost trimisa de Henric al VII-lea la plimbare. În timpul domniei sale parlamentul n-a fost convocat decât de sapte ori. Cine s-ar fi gândit atunci sa se plânga? Dezordinile provocate de razboaiele civile rezolvasera orice conflict constitutional în favoarea coroanei. E adevarat ca regele nu guverna decât asistat de Consiliul sau, dar Consiliul nu era (ca pe vremea regilor normanzi) o adunare reprezentativa a marilor baroni si a prelatilor. Noii consilieri erau fii de oraseni, educati în universitati. Multe familii destinate sa participe timp de secole la guvernarea Angliei: Cavendish, Cecil, Seymour, Russell, debu­teaza în cancelariile dinastiei Tudorilor. Acum nu razboinicul pune bazele unei descendente nobile, ci înaltul functionar. Slujbasul personal al regelui va fi urmat de secretarul de stat.

Suntem în posesia proceselor-verbale de sedinta ale Consiliului privat. Se vede cât de minutioasa a fost administrarea treburilor de stat, care seamana cu modul de administrare a unor treburi de fami­lie. De pilda, la 6 iunie 1592, Consiliul s-a ocupat de un anume Thomas Prince, învatator, care a vor­bit împotriva religiei de stat. S-a luat hotarârea sa se scrie judecatorului curtii din comitatul sau pen­tru a-l întreba daca-i cazul sa fie urmarit... Con­siliul da ordin unui gentleman, proprietarul unei pasuni pe care trecea un drum de edec, sa-l re­pare... Autoriza un macelar sa taie niste animale, în timpul postului mare, pentru bucataria ambasadei Frantei... Totul este prevazut. Daca sosesc niste trupe la Portsmouth, Consiliul scrie primarului ca sa-l roage sa se îngrijeasca de hrana lor. Caci nu exista birocratie centrala. Curtea si regele nu pot guverna decât utilizând, în comitate si târguri, reteaua strânsa a institutiilor locale.