HOMER SAVANT INFAILIBIL

HOMER SAVANT INFAILIBIL

Asadar Homer a învesmîntat în aparente umane si nume divine cele patru elemente, demiurgul si materia, soarele si luna. Zeii sai debordînd de viata, ocupati sa se iubeasca sau sa se bata, personificau fortele cosmice, care cînd se atrageau si se uneau, cînd se amenintau si se ciocneau în gigantice batalii. Homer, cel mai mare dintre fizicieni, ne-a dezvaluit, în alegorii, secretele naturii.

El cunostea minunat de bine aceste secrete, orice ar fi zis Platon. El se misca pe terenul stiintific cu usurinta unui spirit atemporal.

Campionii exegezei alegorice nu puteau admite în poe­mele sale erori, inexactitati, urme de ignoranta, caci acest lucru ar fi fost cu desavîrsire ilogic. Cum s-ar fi putut con­cepe un Homer luminat doar atunci cînd ascunde adevarul sub valul simbolului, dar ezitant si supus erorii îndata ce se aventureaza sa vorbeasca limpede ? Cine credea în limbajul alegoric trebuia sa creada, ca un corolar, în infailibilitatea poetului, în competenta sa universala.

Nu putem pierde ocazia de a urma pe acest teren pe Cra-tes si pe Strabon, pe Asclepiade si Moero din Bizant. Este o adevarata placere sa urmaresti subtilele lor turnire, pentru apararea dificilei lor pozitii, fiindca ei arata tot atîta îndemînare în mînuirea armelor obisnuite ale criticii, cît si a scutului alegoric.

Inteligenta critica a lui Aristarh si a scolii din Alexandria nu-i cerea lui Homer sa fie în avans fata de cunostintele stiintifice ale timpului sau. Daca un pasaj nu se potrivea cu vreuna din datele stiintei, solutia trebuia cautata în "obicei" \ adica în credintele, obisnuintele de gîndire sau de viata pe care le descrie epopeea.

Recurgerea la obicei, pentru a rezolva dificultatile pe care le ridica lectura poetilor, era bine cunoscuta si de Aris-totel, care a codificat-o în Poetica ². însa comentatorii lui Homer o aplicau demult. Am citat, în legatura cu Zenon, un text cam eliptic din Dio Chrysostomos, dupa care Zenon, dupa Antisthenes si înainte de Perseos din Citium, dis­tingea la Homer între "ceea ce este conform cu adevarul si ceea ce este conform opiniei" ³. Prin opinie se întelegeau probabil credintele populare sau cele din epoca lui Homer; Antisthenes enuntase, înca din timpul lui Socrate, acel mare principiu, atît de necesar pentru explicarea unui autor, al contextului istoric; deci ca autorul, chiar Homer, reflecta cu necesitate opiniile curente ale timpului sau, ulterior perimate, sau credintele multimii pe care spiritele luminate

nu le împartaseau.

Zenon a aplicat aceasta înteleapta metoda, comentîndu-l pe Homer, în vremea în care era înca sub influenta cinica, urmat fiind si de discipolul sau Perseu. Nu acelasi lucru s-a petrecut cu Crates din Mallos si cu scoala din Pergam. Crates apara atotstiinta lui Homer, ca si autenticitatea a aproape tuturor pasajelor respinse de rivalul sau Aristarh.

Aceeasi opozitie ca între Aristarh si Crates se regaseste la geografi. Eratosthene (între 250 si 220) considera descrie rile si itinerariile homerice ca pura fantezie; dimpotriva, Strabon (secolul lui Augustus) sustinea ca poetul este reiat h precis, ca el scria cu scopul de a instrui si nu doar de a 17317j92r

distra ⁴.

Pentru a-l acorda pe Homer cu stiinta timpului lor, Crates din Mallos si ai sai, imitati de Strabon, sînt adesea nevoiti sa siluiasca textul si chiar sa-l modifice. Ceea ce Homer nu spune, este pus sa spuna, iar daca vreun pasaj pare a fi o erezie stiintifica, este ingenios corectat pentru a-l pune în acord cu ortodoxia. Cele cîteva fragmente pas­trate de la Crates sînt edificatoare în acest sens.

Heraclit alegoristul a pastrat si el unele urme din acest efort de a stabili infailibilitatea homerica. însa principalul nostru martor ramîne Viata si poezia lui Homer, obiectul însusi al acestui mic tratat fiind de a-l arata pe Homer precursor si inspirator al savantilor si filosofilor.

Materia este uriasa si trebuie sa ne limitam la punctele cele mai interesante. Ne vom multumi sa punem în lumina,

pe urmele exegetilor nostri, cunostintele deosebite ale poe­tului despre stele si soare, despre structura universului si sfericitatea pamîntului, despre maree, cutremure, eclipse.

I. Astronomia lui Homer

Homer, recunoaste retorul Heraclit, nu avea drept scop predarea astronomiei. De aceea nu trebuie sa vedem în opera sa un tratat complet despre stele; el scrie Iliada si Odiseea si nu Fenomenele; el este Homer si nu Aratos sau Eudoxos ⁵. Insa putinul pe care l-a spus in treacat despre astri, arata ca el cunostea bine subiectul.

Cele patru versuri în care descrie constelatiile gravate pe scutul lui Ahile sîntunul din acele pasaje vrajite care au obsedat memoriile. Ele erau atlt de definitive, încît Odiseea le-a re­luat pentru a le insera într-unui din episoadele sale: navi­gatia lui Ulise pe pluta. începutul este putin deosebit: fau­rarul divin zugraveste pe scut "Pleiadele, Hyadele, forta lui Orion"; Ulise, plutind în plina mare, nu-si deslipeste privirea de la "Pleiade si Boarul care apun tîrziu". Dar mai departe Iliada si Odiseea sînt în acelasi glas:

... si Ursa, careia i se spune si Carul cel Mare, tintind Orionul si pe loc rotindu-se; niciodata Carul nu se îmbaiaza în apele Oceanului⁶.

Homer nu se înselase oare declarînd ca Ursa este sin­gura constelatie vizibila în permanenta deasupra orizontului ? Toate stelele situate în jurul polului boreal sînt în aceeasi situatie... Pentru a scapa de aceasta obiectie, Crates su­prima fara înconjur micutul cuvînt "singura" ⁷. Strabon credea ca-l poate apara pe Homer fara a recurge la aceasta masura radicala: era de ajuns sa întelegem prin Arctos nu Ursa, ci întreg cercul arctic, mereu vizibil deasupra ori­zontului. Homer, stia, de altfel, ca extremitatea nordica a pamîntului era marginita de Ocean. Scaldarea stelelor in apele Oceanului, înseamna coborîrea lor sub linia Ori­zontului ⁸.

Ursa se roteste "pîndindu-l pe Orion". Acest lucru este conform cu datele astronomiei: Ursa mare descrie un cerc

mic, Orion un cerc mai mare, însa cele doua revolutii se împlinesc într-un timp egal ⁹.

Pleiadele nu ridica mari dificultati.

Astronomia veche, totusi, numara sapte, dar nu se vad decît sase stele. Aratos, în Fenomenele sale, nota aceasta particularitate. Legenda dadea seama în felul sau. Dupa poetii ciclici, Pleiadele erau cele sapte fete ale oceanidei Pleione si ale uriasului Atlas. Cele sapte fete o urmau cuminti pe Artemis Vînatoarea, cînd fura zarite de vînatorul Orion, dorite de el si urmarite. Lui Zeus i se facu mila de ele si le transforma în stele. Una dintre ele, Electra, si-a parasit locul de pe firmament pentru a nu vedea ruina Ilionului, întemeiat de stramosii sai. Iata de ce pe cer nu se vad decît sase Pleiade, desi ele sînt sapte: cea de-a saptea fugiss desfacîndu-si parul... Ea apare din timp în timp, în chip de cometa, tîrînd prin noaptea înstelata coama sa de lumina ^l0.

Homer stia si el ca una din Pleiade lipsea ds pa cer. EL o spune în limba sa plina de imagini, atunci cînd vorbeste de porumbitele care aduc ambrozia lui Zeus.

In cîntul XII al Odiseei, Circe li prezice lui Ulise primej­diile care îl pîndesc pe drumul întoarcerii. Dupa ce se va strecura prin fata Sirenelor, se va izbi de Stîncile Plankte, doua stînci redutabile.

si nici o zburatoare nu le trece / Nici însesi porumbitele sfi­oase / Ce-aduc la tatal Joe ambrozia. / Mai sfîrteca din ele cîte una /... stînca neteda, dar Joe, / Parintele trimite-n locu-i alta, / Ca iar sa fie numarul acelasi.¹¹

Nu se putea gasi o pasare mai potrivita pentru a-i duce ambrozia lui Zeus, decît rapida porumbita, fara pata si fara rautate ¹². Dar se cade oare, rînjeau Zoilii, ca stapînul zeilor sa fie hranit cu ciocul ca un pui? Ei, dar porumbitele sînt alegorice...

Ptolemeu Chemnos a tratat si el acest grav subiect¹³. Photios a carui Biblioteca da tabla de materii a unei mul­timi de lucrari pierdute, ne-a pastrat titlul acestui eseu: "De ce poetul pune niste porumbite sa-i hraneasca pe zei? Ce au spus despre aceasta regele Alexandru si Aristotel" ^u. Eustathius, care avusese desigur în mîna cartea lui Ptolemeu a rezumat discutiile acestora; un al treilea interlocutor, Chiron din Amphipolis, intervenea în acest dialog in genul

lui Plutarh, în care fiecare personaj dezvolta un aspect al chestiunii.

Dar cinstea de a fi degajat prima "adevaratul sens" al porumbitelor homerice, a revenit poetei Moero din Bizant în Mnemosyne. Criticul Crates, cel d^;n Mallos, desigur, si-a însusit ideea poetei, prezentînd-o ca p3 o descop3rire perso­nala: o stim de la Asclepiade din Myrlea, dintr-un fragment citat de Athenaios ¹⁵.

Cum ati ghicit, porumbitele desemnau pentru toti acesti autori stelele Pleiadei. Raspunzatoare p3ntru aceasta alego­rie este o asemanare de nume: o singura litera deosebeste Pleiade de Peleiade, numele poetic al porumbitelor. Pindar întrebuinteaza chiar aceasta ultima forma pentru a numi "Pleiadele care trec prin apropierea lui Orion" ¹⁸. Eschil scoate si el din aceasta omonimie o frumoasa imagine: "(Ple­iadele), aceste porumbite fara aripi" ¹⁷. De la tremuratoarele porumbite ale Odiseei, se trece în chip firesc la lumina tre­muratoare a stelelor. Apropierea este veche, cel putin din vremea lui Eschil.

Una dintre Pleiade este invizibila pe firmament, legen­dara Electra parasindu-si locul dintre surorile sale, cînd vazu ruina Troiei. Explicatia lui Homer este mai stiintifica: "mai sfîrteca din ele cîte una/... stînca neteda". într-adevar, atunci cînd constelatia Taurului, care poarta pe grumaz Pleiadele (si nu pe coada, cum spune în mod nesocotit o scolie) ¹⁸, trece pe deasupra stîncilor Plankte, una din Ple­iade este voalata de vaporii care se înaltau în aer".¹⁹ Cea de-a saptea scapa astfel privirii noastre, dar ea exista ori­cum; Aratos o spune în termeni proprii, Homer o indica în limbaj figurat: "Zeus Parintele trimite-n locu-i alta, ca iar sa fie numarul acelasi"²⁰.

Ambrozia pe care aceste fragile zburatoare o duc lui Zeus Parintele este alta alegorie. în dialogul lui Ptolemeu Chemnos, Aristotel o explica regescului sau elev Alexandru cel Mare cam în felul urmator: zeii care sînt hraniti de po­rumbite, sînt corpurile ceresti; or, acestia se hranesc cu vaporii ce urca din mare (aceasta este o idee curenta în toata fizica greaca, de la Democrit si presocratici încoace). Acesti vapori care se ridica, aerieni, ca niste pasari usoare si ali­menteaza focul astrelor nepieritoare, sînt hrana nemuritori-

lor, ambrozia. Iar sîngerosul tribut pe care îl ia stînca în­seamna ca pamîntul absoarbe o parte din acesti vapori.²¹ Totusi porumbitele odiseene aduc ambrozie în mod spe­cial lui Zeus, Parintele. Unii exegeti, tinînd seama de aceasta precizare, vorbesc de vapori destinati, nu stelelor în general, ci soarelui în special, soare pe care Platon însusi, în Phaidros îl numeste Zeus: "marele Zeus îsi lanseaza în cer carul în­aripat" .». Aceasta precizare se acorda foarte bine cu fizica stoica: pentru stoici în general si pentru Cleanthes în special, soarele este definit prin aceasta formula lapidara: "o faclie gînditoare iesita din mare" ²³, altfel zis un foc înzestrat cu inteligenta, care se hraneste cu vaporii smulsi Oceanului.

Daca pentru greci porumbitele evocau Pleiadele, ele amin­teau de asemeni cititorilor lui Homer de vestita cupa a lui Nestor decorata tot cu porumbite, ale carei particularitati i-au intrigat mult pe comentatori²⁴.

Asclepiade din Myrlea scosese multe lucruri din aceasta cupa "împodobita cu cuie de aur", cu "patru toarte si doua porumbite de aur lînga fiecare din ele"²⁵, lucruri,din care vom retine doar cîteva²⁶.

Cuiele de aur închipuie stelele: "pentru ca stelele sînt rotunde ca niste cuie si sînt înfipte ca niste cuie în cer" si pentru ca sînt de culoarea focului si a aurului.

Dar printre stele cele mai de pret sînt Pleiadele, pentru ca ele slujesc oamenilor sâ-si orînduiasca viata, ajuta recol­tele sa creasca si sa se coaca, orînduiesc timpul semanaturi­lor si timpul secerisului. Aceste Pleiade "hranitoare" îsi aveau locul marcat pe cupa înteleptului Nestor, menita sa contina hrana.²⁷ Homer nu a pierdut ocazia de a le pune acolo, cel putin sase ramase vizibile. Prin calcule subtile, Asclepiade scotea patru Pleiade în vecinatatea tortilor ²⁸ si alte doua la fund ²⁹.

Desi Pleiadele apar pe cupa lui Nestor doar cu pretul unor argutii demne de Sosibios, vom fi totusi indulgenti cu Asclepiade din Myrlea, caci toate rationamentele sale purced din cea mai buna intentie: cea de a glorifica aceasta conste­latie a Pleiadelor, atlt de scumpa si de importanta în ochii celor vechi. El dorea, ca dupa Zeus, sa "copleseasca cu cinstiri

pe aceste tremuratoare porumbite ceresti, vestitoarele verii si ale iernii" ³°.

Din sfera stelelor sa coborîm la soare. si în ce priveste natura acestui astru sau marimea sa, stiinta lui Homer este fara cusur. Unele versuri ale epopeii, daca le solicitam putin, ne si ofera dovada.

Anaxagora proclama cu îndrazneala ca soarele era mai mare decît Peloponezul. "Matematicienii" scolii din Alexan­dria stiau ca diametrul sau e superior celui al pamântului. Homer stia si el acelasi lucru. Doua versuri o dovedesc, sustine autorul Vietii si Poeziei lui Homer, care le citeaza fara alta explicatie.³¹ Trebuie, desigur, sa le întelegem în felul lui Crates, si sa scoatem dintr-unul ca soarele "depa­seste pamîntul" ³², din celalalt ca îl întrece si într-o parte si în cealalta.³³

Aristotel apare în ochii alegoristilor ca adaugind celor patru elemente traditionale a cincea esenta, eterul: un foc infinit de pur, din care sînt alcatuite astrele si soarele. El se defineste prin opozitie cu focul terestru. Acesta din urma are o miscare ascendenta, nu are suflet pentru a-i comunica viata, este supus schimbarilor si mortii; eterul este animat de o miscare circulara, este înzestrat cu suflet, este etern si nepieritor³⁴. Homer si-a dat seama ca focul soarelui este facut din aceasta substanta superioara: pentru el soarele este viu ³⁵, deoarece "este zeul care vede tot, zeul care în­telege tot" ³⁶. El este stapîn pe miscarea sa, pe care ar putea sa o modifice dupa vrerea sa; nu ameninta el ca:

Eu pe ceea-lume/Voi scapata si lumina-voi mortii? La care Zeus raspunde:

Tu Soare, lumineaza - aici pe Zeii / Nemuritori, pe muritori oameni / De pe pamîntul darnic în bucate.³⁷

Cînd Ahile se apropie de Hector, în ultimul act al tragicei urmariri, lancea îi vibreaza pe umar si stralucirea vîrfului de bronz era asemenea "unui foc arzator sau soarelui la rasa­rit".³⁸ Pentru cei care stiu sa vada delicatele nuante homerice, acest vers este de o precizie infinita: Homer numeste focul

înaintea soarelui, dovada ca nu le confunda; dar le numeste împreuna, pentru ca soarele, cînd rasare, este în ardere; el arde vaporii si umezeala noptii si aceasta îi da culoarea rosiatica.³⁹

II. Structura universului, Sîericitatea pamîntului

Daca îi lasam deoparte pe Orfici, pentru care lumea era ovala (oul lui Phanes) si pe cîtiva excentrici care îi atribuiau forma de con, Întreaga antichitate greceasca a considerat Întregul univers ca o sfera, figura cea mai perfecta.⁴⁰ La limita exterioara a sferei, se afla dupa Platon locul supracelest, pina la care urca procesiunea zeilor si sufletelor fîn Phaidros) pentru a contempla Ideile, Frumosul si Binele. Pentru stoici, sfera cosmica este înconjurata de vidul infinit.

Cît despre locul ocupat de pamînt în univers, cei vechi au considerat aproape în unanimitate ca planeta noastra se afla în centrul sferei cosmice. Philolaos, totusi, punea în centrul sferei o masa de foc, mama zeilor, adica vatra din care se nascusera toate corpurile ceresti. Daca aceasta doc­trina a supravietuit datorita continutului sau mistic, savan­tii din scoala pitagoreica renuntasera la ea odata cu Ecphantos din Syracusa, care punea pamîntul in centru, facîndu-l sa se roteasca în jurul propriei axe.

Care era forma pamîntului ? Anaximenes îl credea plat si întreg secolul cinci l-a crezut astfel, inclusiv Parmenide si Democrit. Cine a fost primul care l-a declarat sferic ? Fara îndoiala Archytas din Tarent. Platon va fi primit aceasta revelatie de la el. In Phaidon, Socrate declara ca s-a lasat convins de aceasta uimitoare noutate.⁴¹ In secolul urmator, Eratosthenes (aprox. 284-202) va reusi sa masoare circum-feriata globului cu o precizie uimitoare. El o evalua la 252.000 de stadii, sau de 50 de ori distanta Alexandria-Smyrna: procentul erorii sale nu e decît de 3% în plus.

Ce figura facea Homer In fata acestor descoperiri ale stiintei grecesti?

1F3

El îsi precizase conceptia sa asupra lumii în cintul VIII al Iliadei, în care Zeus ameninta sa-i azvîrle pe zeii care se opun vointei sale:

în pîclele Tartarului, la portile de fier si pragul de arama; acolo departe în prapastia de ceata, deschisa sub pamînt, tot atît de jos aflata sub Hades, pe cît cerul se-nalta deasupra pamîntului.⁴¹

Asadar pamîntul, un fel de platou înconjurat de fluviul Ocean, se afla la egala distanta de cer si de Tartar: unul se întinde în sus, deasupra noastra, în lumina; celalalt se afla jos, sub picioarele noastre, închisoare întunecoasa în care sînt înlantuiti Cronos si Titanii. Hades-ul este într-un fel dosul pamîntului, sau mai degraba pare asezat în grosimea solului.⁴³

"Criticii" care îl studiau pe Homer în acelasi spirit ca si Crates refuzînd sa admita ca poetul n-ar fi avut notiuni tot atît de avansate asupra formei si organizarii lumii ca si savan­tii alexandrini, nu retineau din acest pasaj decît un lucru, anume ca pamîntul se afla la egala distanta de susul si de josul universului. Asadar, pentru Homer, cerul trasa, simplu, conturul emisferei superioare, iar Tartarul, simetric cu cerul, pe cel al emisferei inferioare. într-o scolie din Ve-netus A se spune în termeni proprii: "în acest pasaj, Homer stabileste ca lumea este o sfera, plasînd pamîntul în centru". O sfera nu este prin definitie o figura ale carei puncte aflate pe suprafata se afla la distanta egala de centru ? "Or, Homer arata aici ca dreptele trase de la pamînt pîna la limitele universului (cer si Tartar) sînt egale" ⁴⁴.

Pentru a stabili cu putere ca lumea homerica este o sfera si ca pamîntul este alta sfera, mai mica, aflata în centrul primei, s-au cautat numeroase argumente, dintre care unele nu erau lipsite de subtilitate.

Heraclit retorul ne da aceste solutii, ocupîndu-se, într-o digresiune facuta în cursul exegezei alegorice a Scutului. El prezinta aceste dovezi putin confuz; el nu pare sa observe ca sfericitatea lumii era altceva decît sfericitatea pamîntului. în orice caz, el are meritul de a ne fi pastrat aceste materiale.

Primul argument este scos din trei epitete homerice ale soarelui.⁴⁵ Poetul îl numeste "neobosit" pentru ca nu se culca niciodata seara pentru a se trezi în fiecare dimineata,

ci îsi continua fara încetare cursa circulara. Elector poate avea doua sensuri: sau ca zeul "nu cunoaste patul" si astfel se regaseste in ideea precedenta, sau, mai probabil, ca se ro­teste în jurul lumii. Hyperion este cel mai semnificativ: el ar'insinua ca soarele este în permanenta deasupra pamîntu­lui.⁴⁶

Putem completa datele lui Heraclit cu Strabon si Viata, luînd lucrurile de la baza.

Este vorba de a împaca aparentele de eroare ale textului sacrosanct cu realitatea stiintifica. Oare Homer punînd soarele "sa se ridice" si "sa se culce", nu presupunea ca a-cesta îsi oprea în fiecare seara cursa la Apus, în loc sa si-o continue pentru a lumina alte parti ale globului nostru?

Dar, mai Intîi, da unde rasare soarele, în zori, în poemele homerice? Din Ocean:

Cînd soarele din stralucita mare / Iesi pe bolta cerului de-arama/

Spre-a lumina pe zei...⁴⁷

si unde se cufunda soarele cînd apune? Tot în Ocean:

Atunci sclipirea soarelui cade-n Ocean si-n urma ei coboara, pe manoasa glie noaptea întunecata.⁴⁸

Acest Ocean homeric, în care Aristarh nu vedea decît un fluviu, era pentru Crates "marea cea mare"⁴⁹. Dupa Crates, Homer stia ca pamîntul este scaldat si la est si la vest de mare; stia ca continentul nostru nu e decît o insula, încon­jurata din toate partile de apa, ceea ce sustinea si Posidonius, în tratatul sau despre Ocean scris între 87 si 65 î.e.n.⁵⁰

Toate acestea nu sînt decît un preludiu. Homer între­buinteaza un limbaj figurat, spunînd ca soarele sau stelele urca din Ocean sau coboara pentru a se scalda. Prin Ocean el întelege orizontul, linia ideala care "separa partea vizibila a lumii de cea invizibila. El nu întelege o cadere reala în ape, ci descrie doar spectacolul aparent".⁵¹

Cleandros din Syracusa, autorul unui tratat despre Ori­zont, atribuia lui Homer prima idee a acestei notiuni stiin­tifice. Chiar daca nu cunostea numele, poetul cunostea lucrul: cînd vorbea de o stea "iesind din apele Oceanului", era o maniera poetica de a spune ca rasarea deasupra orizontului. Este adevarat ca ea era atunci mai stralucitoare, ca si cum s-ar fi spalat.⁵²

Strabon scria si el: "Homer întelege prin Ocean orizontul, îp care si din care soarele apune si rasare".⁵³

Soarele lui Homer nu se stinge deci în fiecare seara în valuri, ca o torta, ci îsi continua cursa în jurul pamîntului. Un ultim text al Odiseei o confirma, daca mai era nevoie: nu vorbeste oare Ulise de punctul în care "soarele care stra­luceste pentru cei vii merge sub pamînt" ? ⁵⁴ El îsi continua deci cursa si merita cu prisosinta epitetul de Hyperion: "cel ce paseste pa deasupra", caci el straluceste fara încetare peste vreo parte a globului.

Ne reîntllnim astfel cu Heraclit.. ., nu fara dificultate, urmarind penibilele straduinte ale exegetilor de a-l face sa­vant pe Homer.

Urmarind sa demonstreze ca Homer cunostea "sferici-tatea lumii", Heraclit aduce un al doilea argument, epitetul homeric al noptii: thoe.^b5 Cuvîntul poate avea doua sensuri: "rapid" sau "care se termina cu vîrf". Ambele sensuri i se potrivesc de minune.

"Noaptea urmeaza acelasi curs ca si soarele, si întregul spatiu parasit de el este imediat ocupat de ea si de umbrele sale... Ea este ca legata de soare care o tîraste dupa el, amîndoi mergînd cu aceeasi viteza".⁵⁸ Noaptea este asadar la fel de rapida ca si daruitorul luminii.

însa thoe înseamna si "ascutita", continua Heraclit, si acest lucru este exact: Homer aplica acest calificativ uncr insule, în Odiseea:

Apoi se îndreapta spre Insule Ascutite. ⁵⁷ Or, savantii afirma ca noaptea sfîrseste în spatiu printr-un vîrf ascutit. Ea nu este altceva decît proiectia umbrei pamîn­tului, pe partea opusa iluminarii solare. întrucît discul solar este mult mai mare decît diametrul pamîntului, umbra proiectata de pamînt, pe care o numim noapte, descrie un con... Se poate deci spune cu cea mai mare rigoare ca este ascutita! Numind "ascutita" aceasta umbra a noptii, încheie triumfal Heraclit, Homer a transat cu un singur cuvînt mii de discutii filosofice." ⁵⁸

Uimitoare ingeniozitate, în slujba unei si mai uimitoare credinte!

Argumentul dovedeste nu propriu-zis sfericitatea pamîn­tului, ci ca soarele este mai mare ca pamîntul.

Dintr-un pasaj din Diogene Laertios, rezulta ca aceasta era învatatura data In scoala lui Posidonius:

Soarele e mai mare decît pamîntul, spune acelasi (Posidonius) în cartea VIII a Fizicii sale. El este si sferic, spun cei din scoala sa, la fel ca si lumea; el este "foc", caci face tot ce face focul; el 'este mai mare ca pamîntul, de vreme ce acesta este în între­gime luminat de el, ca si cerul; faptul ca pamîntul arunca o umbra în forma de con dovedeste ca soarele este mai mare (decît el).⁵' Plutarh cunoaste si el aceasta exegeza subtila a noptii "conice". El face aluzie în tratatul sau De fade in orbe lunae, atunci cînd vrea sa demonstreze ca luna este mai mica decît pamîntul.⁶⁰ In momentul eclipselor, explica el, matemati­cienii urmaresc traiectoria astrului întunecat în fascicolul de umbra proiectat de pamînt; luna, dupa calculele lor, trebuie sa parcurga o distanta de trei ori mai mare decît diametrul sau pentru a traversa fascicolul de umbra. Insa umbra planetei noastre este mai îngusta decît planeta Însasi: caci fascicolul ei se îngusteaza tot mai mult în spatiu pentru a se termina printr-un vîrf ascutit. "Acest fapt, continua Plutarh, poate cu oarecare ironie, nu i-a scapat lui Homer, asa cum spune (celalalt): el numeste noaptea "ascutita" tocmai din cauza umbrei care se termina printr-un vîrf ascutit". ⁶¹

Aceasta descoperire a astronomilor greci a formei noptii izbise puternic spiritele: numerosi autori, dupa Plutarh, mentioneaza aceasta curiozitate.⁶² Primul care s-a gîndit sa o transpuna în poemele homerice, dind epitetului thoe al noptii un sens bine atestat, trebuie sa se fi crezut autorul urni descoperiri extrem de excitante.

Un al treilea fapt demonstreaza, dupa Heraclit, ca Homer

cunostea sfericitatea pamîntului. Este vorba de precizia

verbelor folosite pentru a caracteriza actiunea vînturilor.

Vîntui de nord, Boreas, ..rostogoleste valul urias"; vîntul

sudului, NoLos îi "împinge¹'.⁶³

Heraclit, se pare, nu a vazut toata importanta argumen­telor ps care le extragea din unele comentarii homerice. Fara îndoiala, primul vers citat: "Boreas rostogoleste valul enorm" ora singurul utilizat pentru a arata ca Homer cunostea forma sferica a Oceanului. Asa cum arata o scolie "apa mari­lor adopta forma sferica a pamîntului", "acoperind cea mai

mare parte, si nelasînd la suprafata decit continentele". ^M Verbul kylindei evoca pentru exeget, nu rasucirea valurilor, ci deplasarea lor pe curba marilor.

Punlnd accentul pe diferenta dintre cele doua verbe prin care Homer caracterizeaza actiunile lui Boreas si Notos, unul rostogolind valul, celalalt împingîndu-l, exegetul trudea catre o alta concluzie, asa cum arata pasajele similare din scolii si din Pseudo-Plutarh.

Sa rostogolesti un obiect, înseamna sa-l faci sa treaca dintr-un loc mai ridicat în altul mai jos, urmînd o panta care usureaza miscarea; a-l împinge, dimpotriva, înseamna sa-l faci sa urce acea panta, deci acest cuvînt evoca un efort mult mai mare.⁶⁵ Or, Homer nu foloseste la întîmplare aceste doua cuvinte: el stie ca polul nord "se afla deasupra pamîntului, în raport cu regiunile pe care le locuim, si ca polul sud se afla mai jos". ⁶⁶ Explicatia data de Porphyrios este destul de asemanatoare: "Homer stiind ca pamîntul locuit se afla mai la nord si este mai ridicat, iar partea opusa se afla mai la sud si se afla mai jos în raport cu noi, a spus cu dreptate ca Boreas rostogoleste valurile, deoarece sufla dintr-un loc mai ridicat".⁶⁷

Aceasta exegeza este desigur anterioara celei a "noptii ascutite" si presupune înca credinta într-un pamînt aproape plat, însa usor înclinat spre sud, credinta care a lasat urme într-o doxografie a lui Aetius: "Diogene din Apollonia si Anaxagora presupuneau ca odata ce lumea a fost asezata la locial ei si animalele au rasarit din pamînt, universul (cele ce urmeaza arata însa ca era vorba de pamînt, temelia sa solida) s-a înclinat singur⁶⁸ înspre partea meridionala pentru ca unele parti sa devina de nelocuit,⁶⁹ altele locuibile, dupa cum ele erau înghetate, toride sau temperate". ⁷⁰

Doxograful atribuie aceeasi opinie lui Empedocle, în termenii care se apropie si mai mult de comentariile homerice: "Aerul cedînd sub elanul soarelui, polii s-au înclinat: (regiu­nile) boreale s-au ridicat, cele australe s-au coborît, antrenînd întreaga lume". ⁷¹

Este dealtfel un soi de prejudecata populara ca spre nord "se urca", iar spre sud "se coboara". Este foarte posibil ca Homer sa fi cedat mai mult sau mai putin constient aces­tei prejudecati, diferentiind activitatea vînturilor. Vechii comentatori au subliniat faptul ca poetul cunoscuse dife-

renta de nivel intre nord si sud; au continuat sa repete acest lucru chiar si cînd s-a stiut ca pamîntul e rotund: ba chiar mai mult, Heraclit amesteca prosteste aceasta dovada cu cele ale sfericitatii pamîntului!⁷²

Iata o ultima dovada, pentru Heraclit, ca în ochii lui Homer pamîntul este rotund: poetul îl arata cînd luminat, cînd fara limite. Aici rationamentul alegoristului, desi putin schematizat, este foarte clar; îl vom regasi, mult mai dez­voltat, într-o scolie a lui Porphyrios.⁷³

La drept vorbind, e vorba de a rezolva o contradictie la poet; cu ajutorul gramaticii, puternic sprijinita de geo­metrie, el va fi nu numai absolvit de orice repros, dar va iesi din acest impas aureolat de o noua glorie stiintifica.

In multe locuri Homer numeste pamîntul "infinit" sau fara margini⁷⁴; dar, în alta parte, Hera spune: "Ma duc sa vad marginile (extremitatile) pamîntului roditor" ^7d

Pamîntul este deci pentru el în acelasi timp marginit si fara margini ? Da, si acesta este un fel de mister geometric pe care Homer îl cunostea. El stie ca pamîntul este rotund, sau mai exact sferic. Or, cercul este în acelasi timp limitat si nelimitat: limitat, deoarece circumferinta sa se poate masura si traduce printr-o cifra precisa; nelimitat, deoarece în el, asa cum nota Heraclit din Efes, "începutul si sfîrsi-tul se confunda". ⁷⁶ In vreme ce o linie, (latura unui patrat, de exemplu) are un punct de plecare si un punct de sosire care-i formeaza limitele, cercul, închis asupra lui însusi, nu începe si nu sfîrseste nicaieri, este in-finit. Sfera are aceleasi proprietati, care deci se extind si la globul nostru.

Insa în cuvîntul apeiros (nelimitat), prefixul nu este neaparat negativ. Exemple scoase din alte cuvinte grecesti arata ca acest prefix poate fi echivalent cu "numeros" sau "egal". Or, aceste doua noi sensuri se potrivesc de minune sferei: se poate spune ca ea are limite în acelasi timp nume­roase si egale, toate liniile pornind din centrul ei pentru a atinge un punct al suprafetei sale punînd o limita; iar toate aceste linii sînt de lungime egala.

Homer stia deci ca pamîntul si lumea sînt sferice. Nu lip­seste acestei teoreme decît obisnuita concluzie a Elementelor

lui Euclid, pe care toti scolarii nostri o repeta înca: ".. . Cee? ce trebuia demonstrat". ⁷⁷

Se pronuntase oare Homer asupra pluralitatii lumilor? Este una din problemele pe care nu o putea ignora nici ui filosof antic. Ionienii Anaximandru si Anaximene, atomisti Leucip si Democrit afirmau existenta unei infinitati de lumi în spatiul infinit. scoala lui Epicur profesa aceeasi credinta: lui Metrodor din Lampsacos i se parea tot atît de straniu sa-si închipuie un spatiu cu o lume unica, ca si un imens cîmp de grîu pe care nu ar fi crescut decît un spic. Aceste lumi nenumarate sînt în afara vederii noastre; ele sînt dupa imaginea lumii noastre, cu sfera lor de stele ca decor periferic.

Totusi, teza unicitatii lumii avea de partea sa un numar mai mare de gînditori si autoritatea celor mai mari nume: o sustinusera eleatii, Heraclit, pitagoricienii; Platon, Aris-totel, Zenon si Porticul o sprijinisera cu toata greutatea autoritatii lor.

Cum era de asteptat, Homer a fost hartuit de partizanii celor doua teze. Se poate citi în filigran, în Pseudo-Plutarh, schema acestei controverse.

Sa amintim mai întîi ca, în terminologia filosofilor greci, universul se numea în mod obisnuit "întregul" ⁷⁸. Or, Homer foloseste acest cuvînt la plural atunci cînd vorbeste de împartirea teritoriilor cosmice între Zeus, Hades si Posei-don. ⁷⁹ li folosea oare pentru a-si afirma credinta în plura­litatea lumii ? "Panta" înseamna oare "lumile" ? Autorul platonizant al Vietii si poeziei lui Homer pare sa respinga aceasta teza, notînd ca este vorba aici de o folosinta poetica si curenta la Homer, a pluralului pentru singular. ⁸°

Pentru Homer lumea este unica, ne asigura Pseudo-Plutarîi; ea este în acelasi timp limitata⁸¹, contrariu a ceea ce afirma un platonician aberant, Heraclid Ponticul.^s2 Daca ar fi fost infinita atunci nu ar fi putut fi împartita, asa cum o face Homer, într-un numar determinat de parti ⁸³

III. Mareele si Ckarybda

Spatiul cuprins între pamînt si cercul lunii este teatrul multiplelor fenomene, carora Aristotel le-a impus numele de "meteorologice": vînturi si ploi, tunete si fulgere, curcubee, _eclip_Se _ gînt dramele obisnuite care se joaca în aceasta regiune sublunara, acolo domneste tulburarea si agitatia, în timp ce sferele soarelui, planetelor si stelelor fixe se misca în pace si seninatate.

Va trebui sa dam crezare lui Pseudo-Plutarh ⁸⁴ sau sco­liilor ^8S ca Homer a cunoscut bine originea si natura vîntu-rilor, ploilor, curcubeului pe care îl numeste Iris. A-i urmari în detaliu ar însemna sa mergem prea departe.

Sa ne multumim sa notam ca lacrimile de sînge varsate de Zeus la moartea lui Sarpedon ^M sau roua însîngerata pe care o împrastie în cîntul XI al Iliadei ⁸⁷ se explica, stiintific: este sîngele nenumaratilor morti ai razboiului carati de rîurile Troadei, sînge evaporat la soare si recazut sub forma de ploaie sau roua ⁸⁸.

A cunoscut Homer fenomenul mareelor? Aceasta pro­blema merita mai multa atentie, caci este legata de povestea Charybdei.

Se stie ca Pytheas din Marsilia (catre 310 î.e.n.) petre­cuse un timp pe coastele bretone si întrevazuse coincidenta între cresterea apelor si pozitia lunii. Cel care a stabilit însa cu claritate relatia dintre cele doua fenomene a fost Posi-donius. Ritmul respirator al Oceanului, acordat cu ritmul cresterii si descresterii lunii era pentru el o ilustrare a "sim­patiei universale" propovaduita de stoicism: în acest trup urias care este universul, diferitele membre sînt legate prin-tr-un fel de simbioza, exercitînd o reactie continua unele asupra altora, fiecare modificare într-o parte a cosmosului repercutîndu-se la infinit asupra celorlalte.

Posidonius credea ca Homer cunoscuse mareele si dadea si doua dovezi: poetul vorbeste de stînci care sînt cînd ascunse, cînd la suprafata; el numeste Oceanul un fluviu.

Pentru Strabon, care ne aduce la cunostinta aceste exem­ple, primul dintre argumente este valabil, al doilea nu: nu se poate zice despre flux ca seamana eu curentul unui fluviu, si cu atît mai putin despre reflux⁸⁹.

Strabon daduse totusi si el, cîteva rînduri mai sus, o dovada foarte asemanatoare cu cea adusa de Posidonius: lui Homer nu-i era necunoscut fluxul si refluxul, deoarece numeste Oceanul "cel care revine pe urmele sale" ⁹⁰; îl mai numeste de asemenea "cel ce curge în tacere" ⁹¹. Nu era aceasta o aluzie la miscarea lenta si linistita a mareei ? ⁹²

Insa proba decisiva, în ochii geografilor, o furniza Charybda.

Sa ne amintim de pretiosul sfat dat de Circe lui Ulise: el va trebui sa aleaga între Skylla, monstrul cu sapte capete, si Charybda, cealalta stînca, "în care e-un mare si-nfrunzit smochin salbatic. / Sub el sta bala cea din zei, Charybda, / si soarbe ape negre. Ea de trei ori pe zi sloboade apa si de trei ori / O-nghite groaznic. / Dar fereasca zeii / Sa fii acolo cînd ea soarbe valul. / Nu poate sa te mîntuie nici însusi / Poseidon de rau." ⁹³

Valul sorbit si apoi slobozit de Charybda, este fluxul si refluxul. Trebuie sa se tina seama de amplificarea poetica pentru intensitatea fenomenului si sa se admita si o exage­rare în calculul frecventei: "de trei ori", zice textul, cînd de fapt fluxul si refluxul nu se produc decît de doua ori pe zi. Eroare a poetului, sau eroare a copistului, conchide Strabon, pe urmele lui Polybiu.⁹⁴

Revenind însa mai departe la aceasta Charybda care îi sta pe suflet, el explica lucrurile altfel si mult mai amanun­tit. Daca Homer, care cu siguranta a auzit vorbindu-se de aceste strîmtori în Sicilia, pune Charybda sa verse de trei ori, ei bine, el nu o face din greseala sau din nestiinta, ci în mod deliberat, pentru ca vrea ca povestea sa sa fie cît mai dramatica si mai înfricosatoare ⁹⁵. Circe vrea sa-l sperie pe Ulise si îngroasa putin lucrurile, pentru ca sa se pazeasca mai bine. Ea minte si atunci cînd îi prezice ca nu va scapa cu viata, daca se va nimeri prin preajma cînd Charybda soarbe valul. Urmarea arata ca el se afla acolo tocmai în clipa aceea si ca a scapat totusi cu viata. "De trei ori" este dealtfel o formula stereotipa, o hiperbola obisnuita ".

Examenul atent al contextului homeric arata ca au trecut multe ore între momentul în care corabia lui Ulise fusese înghitita si cel în care eroul "vede din nou scîndurilo iesind din Charybda" ⁹⁷: catargul si chila nu vor iesi decît seara, cind judecatorul paraseste agora "dupa ce reglementase

multe certuri intre împricinati". Se poate încheia ca timpul scurs între înghitirea apei si varsarea ei de catre Charybda era prea mare pentru ca aceasta dubla operatie sa se poata repeta de mai mult de doua ori pe zi. Era asadar vorba despre flux si reflux ⁹⁸.

IV. Cutremure si eclipse

Homer descrie in cintul XX al lliadei, un mare cutremur de pamint, care zguduie de la poale pîna în vîrf muntele Ida si muntii învecinati ⁹⁹. Or, cutremurele erau de obicei precedate de un profund calm al vînturilor si de o întunecare a cerului. Homer cunoscuse aceste semne precursoare. Putem regasi prin cîntecele lliadei, aceste semne precursoare, si in special întunericul în plina zi: astfel, în ajunul cutremurului, la moartea lui Sarpedon, Zeus raspîndise "deasupra macelu­lui, noaptea care aduce nenorocirea grea"; de asemeni, dupa moartea lui Patrocle, nu se mai stie "daca soarele si luna. nu au pierit de pe cer" încît Ajax striga: "Scapa-i de pîcla pe feciorii Ahaiei, o, Cronidule Zeus, si daruie lumina bolti­lor ceresti" ^l0°.

Cutremurele sînt urmate de vînturi violente. Pe acestea le întîlnim dupa seismul din cîntul XX. In aceeasi zi Hera stîrneste "cumplita vijelie a lui Notos cel alb si-a cruntului Zefir; a doua zi, la rugamintea zeitei Iris "vinturile se ridica cu vuiet cumplit, pornind de-a rostogolul nori de pe cer" pentru a ajunge la rugul lui Patroclos.¹⁰¹

Interventia lui Poseidon, în distrugerea zidului ridicat de ahei se poate de asemenea explica, dupa parerea retorului Heraclit, printr-un cutremur de pamînt: "Cu tridentul în mîna, Cutremuratorul gliei arunca în valuri / ale rîurilor ce curg de pe Ida bîrne si pietre; tot ce anevoie, fusese rînduit de pletosii ahei. si plutira pe mare temeliile lui.. .¹⁰²"

"Privind de aproape", Heraclit gasea ca si tridentul oferea un oarecare simbolism. Cei trei dinti reprezentau cele trei feluri de seisme pe care le distingeau fizicienii: "brasmatiile" (zguduirile verticale), "chasmatiile" (crevasele), "climatiile" (zguduiri orizontale). Aceasta clasificare era cea a lui Posi­donius, în cartea a opta a Physicii sale ^l03, atîta doar ca savantul stoic adauga si o a patra categorie, "seismatiile"'.

Probabil Ileraclit a suprimat aceasta specie pentru a sustine mai bine simbolismul tridentului ¹⁰⁴.

Exegeza antica a cautat de asemenea, si a gasit, în Homer o eclipsa de soare, descrisa si datata cu toata precizia ne­cesara.

In cîntul XX al Odiseei, atunci cînd Ulise si Telemah se pregatesc sa-i macelareasca pe pretendenti, prezicatorul Theoclymenes prezice acestor nenorociti, care rîd si che­fuiesc fara grija, destinul ce-i asteapta:

Ce crunt blastam va paste, / Sarmanilor? Va-mpresura întu­neric / si capul si obrazul si genunchii. / Rasuna vaiet, lacrimi curg pe fata, / Stropit cu sînge-i zidul si tavanul. / si geme si pridvorul si ograda / De umbrele ce nazuie spre bezna / De întu­neric. Soarele din slava / Se-ntuneca,-nfioratoarea noapte / Se-n-tinde peste tot ¹⁰⁵ Od. XX, 452-461.

Un scoliast nota cu întelepciune ca soarele va înceta sa mai straluceasca doar în ochii pretendentilor, asupra carora va cadea noaptea mortii ^lOfi.

Insa alegoristii sustineau ca era vorba de o adevarata eclipsa: lumina soarelui, interceptata de luna, nu mai ajungea pîna la pamînt, înecat deodata în umbra; cerul capata a-tunci nuante rosietice. Totul era notat în pasajul lui Homer, iar "sîngele care curge pe pereti" nu desemna altceva decît culoarea cerului în momentul eclipsei ^l0?.

La ce data se produceau eclipsele de soare ? Hipparh, ne spune Heraclit, fixase cu mare exactitate aceasta zi în a treizecea zi a lunii, "ziua lunei noi, numita la attici luna veche si noua. Nu exista alta zi posibila pentru eclipse'". Or, aceasta concorda perfect cu data pe care chiar Ulise o fixase pentru revenirea sa în palat si pentru marea epu­ratie. In cîntul XIV, Ulise îl anunta solemn pe Eumeu ca totul trebuie împlinit în "ziua în care se sfîrseste luna si începe cealalta" ^l08. Homer stia deci, cu citeva secole înainte de Hipparh, ziua exacta cînd se produceau eclipsele de soare: a 30-a sau a 29-a zi a lunii ateniene ^l09.

Nu am mai sfîrsi niciodata daca i-am urmari... Mereu acelasi postulat: cîntaretul razboiului troian poseda o stiinta

cel putin egala cu cea a specialistilor de psste cîteva secole. Ceea ce se dovedeste, cînd e cazul, strecurind în textul ho­meric cutare vers, în care se etaleaza, luminos, extraordi­narul avans al poetului asupra cunostintelor timpului sau.

Daca avem rabdare sa-l ascultam pe Strabon, ne va arata ca Homer a fost primul mare geograf; ca nu s-a în­selat nici asupra Egiptului, nici asupra Arabiei, nici asupra Etiopiei; ca a cunoscut prosperitatea Iberiei si viata fericita a popoarelor de la apus, unde plaseaza mitul revelator a Cîmpiilor Elizee ^ll0.

El ne va explica, de asemenea, dupa Polibiu, ca istoria cimerienilor, ca si cea a lui Eol, au un sîmbure de adevar... Insa acest ultim punct merita mai multa consideratie si ne aduce catre studiul unei ultime forme de exegeza naturalista, exegeza istorica, cultivata în scoala lui Aristotel, si în care s-a ilustrat Palaiphatos.