HOMER SI MARILE SCOLI DE MORALA

HOMER sI MARILE sCOLI DE MORALĂ

Diferitele scoli filosofice - peripateticienii, stoicii, hedo-nistii Aristipp'os si Epicur - au scos din Homer marile linii ale moralei lor. Este adevarat ca Epicur si Aristippos l-au înteles de-a-ndoaseleape inspiratorul lor: ei au interpretat gresit cuvintele lui Ulise catre feaci. Aceasta este o dovada în plus ca izvorul era uimitor de abundent.

Admiratorii si aparatorii lui Homer îsi facusera o distrac­tie din aceste apropieri între principiile sectelor si maximele sau exemplele homerice. Adesea, de altfel, filosofii au fost j primii care s-au acoperit cu autoritatea poetului.

Autorul Vietii si poeziei lui Homer face aceasta confrun­tare, într-o rapida schita care ne va servi de canava si multi alti autori remarca aceste convergente, cel mai adesea reale.

I. Homer si peripateticienii

Morala lui Aristotel, sprijinita pe experienta, tine seama de slabiciunile si imperfectiunile omului si nu cere imposi­bilul. La jumatate de drum între zeu si animal \ omul este un spirit care trebuie sa cada la învoiala cu exigentele trupului. El va atinge perfectiunea nu prin sacrificarea unei jumatati din fiinta sa celeilalte jumatati, ci realizînd un echilibru ar­monios între componentele sale.

Etica aristotelica, bazata pe notiunea de masura, de li­nie de mijloc se întîlneste cu morala homerica în trei puncte esentiale: în conceptia asupra virtutii; în ideea pe care si-o face despre fericire; în locul si rolul pe care îl atribuie acti­unii. Gel putin aceasta este teza sustinuta de autorul Vietii si poeziei lui Homer.

Dupa opinia lui Aristotel, virtutea este o dispozitie a sufletului ², un mod de comportare fata de "pasiuni". Acestei

"pasiuni", miscari trecatoare imprimate sufletului si ante­rioare reflexiei, ne împing catre ce este placut, ne trag îna­poi de la greu. Ratiunea intervine pentru a regla aceste miscari, atît cele care purced din elanurile generoase ale inimii (thymos), cît si cele, mai dezordonate, ale apetitu-rilor inferioare (epithymia). Astfel, între îndrazneala teme­rara, care înflacareaza thymos-\i\, si spaima care îl îngheata, exista o zona temperata, virtutea ps care o numim curaj.

Pseudo-Plutarh, care caracterizeaza în linii mari, ca doxo-grafii, doctrinele filosofilor, rezuma într-un cuvînt atitudi­nea înteleptului peripatetic în fata pasiunilor: metriopathe-ia³ = moderarea emotiilor si elanurilor, fara a cauta insen­sibilitatea totala, straina naturii umane.

Este tocmai atitudinea pe care Homer o atribuie celor mai întelepti dintre eroii sai: ei nu sînt fricosi, desigur, însa cunosc la ocazie si frica si necazul; superioritatea lor consta în "a nu ceda prea mult pasiunilor" ⁴.

Homer nu cere ca viteazul sa aiba o inima de bronz, inaccesibila emotiei. "Viteazul, spune el, nu se tulbura prea 21421g623v mult" ⁴**. Cît de omenesc este acest "prea mult"! si cine pronunta aceste întelepte vorbe ? Unul din cei mai viteji eroi ai Iliadei, Idomeneu, conducatorul cretan, în cursul unei adevarate expuneri despre curaj pe care o face vizitiului sau Meriones. Pentru a arata cît mai bine ce este curajul, Idomeneu îl va pune fata în fata cu lasitatea; si pentru a-i da întregul sens acestei paralele, el alege un caz în care viteazul si lasul sînt abandonati propriilor lor forte, fara pompa ex­terioara, fara exaltarea si exercitiile bataliei: el alege ambus­cada, aceasta pînda a dusmanului în tacere si nemiscare. Care sînt atunci reactiile lasului ?

Paleste si jinima nu-l mîna sa stea pe acelasi loc fara sa tremure... inima-i zvîcneste si clantâne din dinti.

Dar viteazul? El, dimpotriva, "niciodata nu paleste de spaima, nici nu se tulbura prea 21421g623v tare" ⁵.

Homer stie prea bine ca impasibilitatea nu este data, omeneste, nimanui. Este de-ajuns, pentru a fi erou, sa-ti moderezi terorile animale în strafundurile fiintei, fara a pre­tinde sa le anihilezi. Aceasta este chiar pozitia lui Aristotel⁶.

Iata de altfel teoria lui Idomeneu confirmata de exem­plul lui Aios. în iuresul bataliei din jurul trupului lui Patro-

ele, în cîntul XVII, Aias este brusc cuprins de deznadejde. El ii marturiseste lui Menelau: "Mai putin ma tem de soarta lui Patrocle... decît ca s-ar putea sa cada urgia pe cape­tele noastre" ⁷. "El nu fuge, spune comentariul scoliastului, dar marturiseste ca se teme si cere ajutor". Iar aceeasi sco­lie subliniaza ca Homer a stiut înaintea lui Aristotel ca "nici cel mai viteaz nu este lipsit de teama, nici insensibil" ⁸.

Eroii lui Homer se disting de masa, nu fiindca nu tremura, ci pentru ca tremura mai putin. în cîntul VII al Iliadei, vazîndu-l pe fiorosul Aias avîntîndu-se sa lupte cu Hector, troienii - simpli spectatori - sînt cuprinsi de o "teroare cum­plita". Hector, direct amenintat, simte si el "cum i se zbate inima în piept": si el se tulbura, dar mai putin decît ai sai ⁹.

Aceste nuante îi îneîntau po antici, care fara îndoiala împinsesera foarte departe analiza. si cîte lectii vii pentru tinerii razboinici! De exemplu, asupra dublului fel de a ceda în fata unui inamic mai puternic: ca Dolon, fugind ca o caprioara sau ca un iepure urmarit de cîini ¹⁰, sau ca Menelau, retragîndu-se pas cu pas, ca un leu care se înde­parteaza de staul, hartuit de lanci si    torte aprinse... ⁿ.

Dar nu numai curajul este pentru Homer, ca si pentru Aristotel, o chestiune de masura. Erjii stiu de asemeni sa pastreze masura în exprimarea bucuriei. Ulise se multumeste sa surîda în sinea sa de reusita siretlicului sau, cînd faimosul sau calambur i-a pacalit pe Ciclopii care se îndeparteaza lasîndu-l pe Polifem fara ajutor împotriva lui "Nimeni" ¹². Dimpotriva pretendentii "mor de rîs, cu bratele ridicate spre cer" vazîndu-l pe cersetorul Iros doborît de pumnul lui Ulise. ¹³

Cînd sortii îl desemnasera pe Aias sa lupte cu Hector, pe chipul eroului apare un zîmbet, si acest zîmbet este ma­sura exacta a situatiei: un aer posomorit ar fi putut pune la îndoiala curajul sau, un rîs zgomotos ar fi putut pune la îndoiala modestia si întelepciunea sa. ^u

Cît de diferita este si atitudinea lui Ulise fata de Pene-lopa în comparatie cu cea a pretendentilor! Ulise are inima rascolita de lacrimile Penelopei, dar nu lasa sa se observe nimic ¹⁵. Pretendentii, vazînd-o pe regina intrînd în sala, sînt cuprinsi de dorinta, incapabili sa-si stapîneasca tulburarea: genunchii le tremura si le slabesc ^1G.

Aristotel si Homer au aceeasi conceptie despre virtute. Ei sînt de acord si asupra altui punct esential, ideea de [fe­ricire.

Pentru Aristotel fericirea - eudaimonia - este obiectul tuturor dorintelor noastre. Celelalte bunuri spre care se în­dreapta aspiratiile noastre nu sînt în definitiv decît trepte pentru atingerea binelui suprem. Fericirea nu este esential deosebita de placere: ea consta în dezvoltarea armonioasa a tuturor virtualitatilor (dynamcis) noastre, de la cele mai umile la cele mai nobile. Este înflorirea trupului ca si a spiritului, totul condus de ratiune.

Fericirea - limita ideala de care ne apropiem mai mult sau mai putin - presupune trei categorii de bunuri, care nu se afla totusi pe acelasi plan.

In primul rînd, bunurile sufletului: cele patru virtuti car­dinale ale prudentei, curajului, întelepciunii, dreptatii. Este momentul cel mai important, însa nu ajunge. Trebuie o a doua serie de bunuri, cele ale trupului: sanatate, forta, fru­musete, agilitate. însfîrsit pertru ca cetatea fericirii sa fie bine aparata, trebuie sa i se adauge o a treia incinta: cea a bunurilor exterioare, reputatie, noblete, bogatie ¹⁷.

Daca fericirea depinde mai ales de noi însine, ea depinde în mare masura de hazard. încercarile moderate ale sortii nu o pot altera profund, însa catastrofe ca cea care îl loveste pe batrînul Priam nu mai îngaduie sa-l numim un om feri­cit, oricît de mare forta sufleteasca ar avea ¹⁸.

Zadarnic vorbesc stoicii; oricît de întelept si virtuos ar fi un om, daca este coplesit de durere si boli, de saracie,de nenorociri nemeritate, viata sa ar putea fi admirabila, dar nu va fi de invidiat. "Fericirea este întelepciunea în pros­peritate" ¹⁹.

Homer stie perfect ca si alte bunuri decît virtutea sînt necesare fericirii. Aceste bunuri, zeii le împart ²°, iar oamenii le cer fara încetare: dovada ca poetul nu le socoteste nici inutile, nici indiferente ²¹.

Cele trei feluri de bunuri care constituie fericirea sînt reunite în acest vers: "un tînar atît de chipes, cu mintea înteleapta, nascut fara îndoiala din parinti de neam" ²². Priam vorbeste astfel cu Hermes, misteriosul personaj pe care îl întîlneste în drum, atunci cînd va cere trupul fiului sau. si acest tînar care este chipul însusi al fericirii, va con-

duce la Ahile, prin noaptea sfînta, pe batrînul Priam, chipul nefericirii.

Pentru Homer, frumusete si curaj, aceste daruri ale ce­rului, sînt elemente ale fericirii si de asemeni bogatia, pe care o împarte Zeus Olimpianul²³. Cinstea, gloria fac si ele parte din tot²⁴.

Sa te bucuri în pace de bogatiile tale, în mijlocul alor tai, iata imaginea fericirii pe care si-o face Ulise, despar-tindu-se de Alcinous:

Trimite-ma sanatos acasa si voi cu bine ramîneti. Ca iata e gata tot ce-mi fuse mie voia, si darurile dragi si pregatirea calatoriei mele. Sa dea zeii sa-mi fie cu noroc si la întorsu-mi la mine acasa sa-mi gasesc tot buna nevasta si pe ai mei voinici si teferi! si voi pe aici ramasii, s-aveti parte de fii si de sotii! Sa va dea zeii tot binele (arete), sa fie tot norodul ferit de rau!²⁵

Idilic tablou al linistitelor bucurii familiale, zugravit de un om care nu le-a cunoscut! Caci Ulise nu a avut o viata fericita; eroul lui Homer care simbolizeaza fericirea este Nestor.

Ulise si Nestor atinsesera amîndoi culmile virtutii; amîn-doi pot rivaliza în curaj, întelepciune, elocventa, si îi domina de la mare înaltime pe ceilalti. Norocul nu i-a tratat pe amîndoi la fel. Nestor a fost rasfatat de Noroc. Nestor, "eroul caruia Zeus îi dete necurmata bucurie! fericit ca sot si ca parinte, i-a dat tihnit sa-si duca greul batrînetii în casa lui si fetii Ivi sa fie întregi la minte si osebiti la arme" ²⁶.

Ulise este dimpotriva jucaria sortii adverse si, cu toate calitatile sale morale, poetul îl numeste adesea "nefericit".

Nestor s-a întors de la Ilion repsds si fara piedici, pe cînd Ulise a ratacit ani în sir în mijlocul suferintelor si al pericolelor ²⁷.

Pentru Homer ca si pentru Aristotel, virtutea nu este de ajuns pentru a asigura fericirea: bunastarea materiala este necesara împlinirii ei. Iar aceasta fericire nu depinde doar de om: norocul, zeii, îsi au partea lor în realizarea ei.

Al treilea punct în care se întîlnesc Homer si Aristotel, este în importanta acordata actiunii în viata oamenilor. Pen­tru Aristotel, fericirea se defineste prin raport cu activita­tea. Ea nu este, orice ar zice Platon, esential deosebita de placere. Or, placerea decurge dintr-o dezvoltare armonioasa

a energiei: ea desavîrseste actul, îl încoroneaza. Virtutea care nu actioneaza nu îsi îndeplineste rolul adevarat, nu-si atinge desavîrsirea.

Regretele lui Ahile retras în cortul sau si care se con­damnase el însusi la repaus, reprosurile pe care si le atrage, arata suficient ca Homer crede în necesitatea actiunii. Iata regretele eroului: "în preajma corabiilor mi-e harazit sa fiu zadarnica povara"²⁸. Iata reprosurile lui Patrocle: "care dintre urmasi ti-ar cere ocrotirea, daca' n-alungi necazul ce-ncolteste pe vitejii ahei?"²⁹.

Nu este cea mai crunta soarta acest divort între curaj si lupta? "Inima-i e frînta de dorul care-l roade: cîmpul de lupta si chiotul razboiului!"³⁰.

Aceasta "putere" care nu se poate traduce în "act", este ca o floare împiedicata sa înfloreasca, ca un fruct împie­dicat sa se coaca.

si cît de tare apasa pacea mortilor si inactiunea infer­nului sufletul lui Ahile, facut pentru miscare si viata: el ar prefera soarta unui argat la tara decît domnia asupra acestui "stins popor" ³¹.

Citindu-l pe Pseudo-Plutarh s-ar putea crede ca Aris­totel, în timp ce-si elabora morala, a avut mereu sub ochi exemplele homerice. Or, cartile sale de etica nu ofera decît rare aluzii la Iliada sau la Odiseea, aluzii care nu au nimic de-a face cu citatele din Viata si poezia lui Homer. Insa este foarte probabil ca în scoala peripatetica, a existat preo­cuparea pentru a evidentia acordul [între ideile maestrului si gândirea homerica, si ca autorul Vietii a gasit materialul gata pregatit.

Apropierile ce au fost facute între poet si filosof nu slnt, s-a vazut, fara fundament. si se întelege de ce aceasta mo­rala peripatetica, atît de clasica, atît de realista, se întîl-neste fara efort cu profunda umanitate a lui Homer.

II. Homer si morala Porticului

Morala lui Aristotel nu este singura în cauza: Homer este atît de bogat încît a Împrumutat tuturor scolilor, atît de divers încît a putut inspira teze contradictorii.

Morala Porticului vrea si ea sa se reclame de la Homer, cu toate ca se îndeparteaza în mod sensibil de pozitiile lui Aristotel: acesta apara libertatea, stoicii sînt deterministi; el asaza virtutea într-o "pasibilitate" moderata, iar ei, în impasibilitatea totala; el crede ca întelepciunea nu este de ajuns pentru obtinerea fericirii, iar ei îl proclama pe întelept fericit în mijlocul celor mai mari nenorociri.

Aici, nu numai Pseudo-Plutarh afirma dependenta stoi­cilor fata de Homer: îl vor vedea chiar si pe Chrysippos zbatîndu-se în mijlocul citatelor homerice pentru a-si spri­jini tezele.

Mai întîi, problema destinului si a libertatii.

Pentru Chrysippos, tot ceea ce se întîmpla în lume este reglementat de catre destin. Acest destin, care poate fi numit si Natura, Providenta, Ratiune universala, se confunda cu ideea de Dumnezeu. "Se împlinea vointa lui Zeus", zice Homer. Chrysippos aproba si vede în aceasta o referinta la destin, un acord cu propriile sale conceptii³².

Toate partile cosmosului sînt riguros legate între ele, dupa opinia lui Chrysippos; fiecare fiinta se afla în "simpatie" cu întregul univers: clima, de pilda, actioneaza asupra sana­tatii, sanatatea asupra caracterului, acesta asupra dorintelor si actiunilor noastre... Viata lumii se desfasoara, impla­cabila si linistita în aceasta indefinita înlantuire de cauze si efecte ³³.

Destinul nostru individual este trasat cu rigurozitate dinainte. Iar Chrysippos îl lauda pe Homer ca a sublimat foarte clar acest lucru în numeroase pasaje. Iata-l pe Hector care, dîndu-i în brate Andromacai înlacrimate pe micul Astyanax, îi spune pentru a o consola aceste vorbe fataliste: "nici un om, de-ar fi un misel sau un viteaz de-ar fi, nu va putea scapa de ce ia fost ursit, de vreme ce a venit pe aceasta lume" ³³ **. Iata-l pel Patrocle aparîndu-i în vis lui Ahile, pentru a-i cere sa-l îngroape cît mai iute, si adauga: "Sînt înhatat de moartea ce mi-a fost harazita din clipa nasterii" ³⁴. Ahile însusi "nu va sti sa înlature ce-a tors neîndurata Parca, atunci cînd se nastea" ³⁵.

Aceasta predestinare mai lasa vreun loc libertatii, res­ponsabilitatii umane? Dusmanii lui Chrysippos îi repro­seaza faptul ca le sacrifica. El pretinde sa concilieze cei doi termeni: actele noastre sînt necesare în masura în care depind

de ordinea lumii, însa apetiturile rationale si asentimentul nostru depind de noi³⁶. Sîntem ca o piatra cilindrica arun­cata pe o panta: odata ce i s-a dat drumul, ea se rostogoleste în virtutea propriei sale forme. La fel destinul da impulsul cauzelor generale si prime, însa vointa noastra si caracterul nostru sînt cauza elanurilor si miscarilor noastre inte­rioare ³⁷.

Omul este liber si responsabil. Iar Chrysippos, pentru a o dovedi cît mai bine, recurge la Homer.

Tovarasii lui Ulise, care pier pentru ca mîncasera vacile soarelui "pieira din prostia lor cu totii" afirma prologul Odiseei³⁸. si peste cîteva versuri, Zeus exclude responsa­bilitatea divina în rau si o afirma pe cea a omului: "Vai mie cum oamenii mereu pe zei defaima! si-nchipuie ca de la noi vin toate necazurile lor, ci dînsii singuri cu-a lor pacate îsi înraiesc ursita" ³⁹.

Predestinare, libertate: Chrysippos tine ferm cele doua capate ale lantului si pretinde ca le uneste. Pretinde, în plus ca Homer gîndeste ca el: si asupra acestui punct, adversarii sai au avut o oarecare greutate sa-l combata ⁴°.

înteleptul stoic trebuie sa smulga toate pasiunile, pentru a cuceri calmul zeilor, ataraxia. O pasiune - întelegem prin aceasta placerea sau durerea, ca si teama, dorinta sau mî-nia - nu se modereaza, ci se distruge. Mila însasi e un semn de slabiciune. Apathia totala însa e greu de cucerit, iar Chry­sippos însusi, dupa spusele lui Galien, îsi marturisea într-o miscatoare autocritica, slabiciunile trecute ⁴¹.

Filosofii Porticului nu au avut decît sa urmeze, dupa opinia lui Pseudo-Plutarh, exemplul eroilor homerici, pe care-i vedem sfortîndu-se sa înabuse în ei aceste agitatii pasionale nedemne de un barbat: "De ce plîngi, Patrocle, asemenea fetitei ce-alearga dupa mama?" ⁴²

Trebuie sa marturisim totusi ca ei nu reusesc întotdeauna. Li se întîmpla sa se lase prada sensibilitatii. Cel mai rab­dator, cel mai stoic dintre toti, Ulise, cunoaste slabiciunea lacrimilor. Hermes, în ziua în care descinde la Calypso, nu-l gaseste îp pestera nimfei: "El sta pe mal jelind ca sinainte si sfîsiindu-si inima cu plînsul, cu gemet, cu dureri" ⁴³.

Aceste lacrimi, pe care adversarii stoicilor aveau sa le scoata în evidenta cu o intensitate rautacioasa, îl deranjau

pe Epictet. înca putin si l-ar abandona dusamnilor pe acest Ulise infidel principiilor sectei.

Celalalt erou al Porticului, Heracles, nu a avut niciodata astfel de slabiciuni, astfel de remuscari pentru o femeie ramasa pe tarmuri îndepartate. El îsi ia femeie atunci cînd i se pare oportun, face copii pe care îi paraseste fara sa se pllnga, fara sa considere ca-i lasa orfani: Zeus nu este tatal tuturor ? ^li

Insa Ulise plînge.. . Pîna la urma Epictet se supara!

Daca plîngea cu adevarat, înseamna caera nefericit. însa omul de bine este vreodata nefericit? Adevarat ca lumea este rau rîn-duita, daca Zeus nu doreste sa-i faca pe toti asemenea lui însusi, fericiti. însa asemenea supozitii sînt nelegiute. Iar Ulise, daca plîngea de-adevarat si gemea, nu era un om de bine. Dar poti fi, cînd nu-ti cunosti conditia? si nu o ignori, cînd uiti ca nas­terea unei fiinte o condamna la pieire, ca un om nu poate întot­deauna ramîne aproape de alt om? Dorinta imposibilului apartine sclavilor, prostilor.. .^ib.

Teribilul moralist se leaga apoi de Ahile: Ahile care nu-si gaseste somnul, care se zvîrcoleste în culcusul sau si plînge la amintirea lui Patrocle⁴⁸.

îl credea oare pe Patrocle al lui nemuritor? Nu stia el ca moartea i-l va lua mîine, poimîine si ca îl va lua si pe el ?

- Dar el îmi aducea de mîncare'!

Cît era în viata, biet nebun. Acum, nu mai poate. îi va lua locul Automedon. Iar daca Automedon moare si el, vei gasi altul. si daca oala în care fierbi carnea s-ar sparge, ar trebui sa mori de foame, pentru ca nu mai ai oala obisnuita?⁴⁷

Aceasta vehementa apostrofa, sublima în felul sau, se încheie cu o remarca neprevazuta:

Ce credeti? Homer nu a compus toate acestea înadins, pentru a ne face sa vedem ca oamenii cei mai nobili, deci cei mai puter­nici, cei mai frumosi, nu sînt decît prea nenorociti si nefericiti, atunci cînd nu poseda principiile necesare?⁴⁸.

Ce frumoasa întorsatura! Epictet îl abordeaza pe Ulise, îl condamna pe Ahile, însa nu renunta la Homer. Marele

poet ne invata impasibilitatea stoica, însa invers, daca se poate spune, zugravindu-ne conditia trista a celor care nu au atins-o.

III. Homer si morala placerii

Morala placerii nu avea trecere la autorii antici. Epicur era în general ocarit. Iar prietenii lui Homer îi purtau o pica deosebita din cauza dispretului sau pentru "divagatiile homerice"; ei nu-si puteau aminti fara indignare injuriile pe care discipolul sau Metrodor din Lampsacos, le azvîrlise poetului ⁴⁹. Contestarea oricarei originalitati lui Epicur era pentru acestia o foarte placuta revansa: aceasta viata de placeri pamîntesti care este idealul sau nu este altceva decît viata feacilor din Odiseea.

Epicur, totusi, îl avea ca înaintas pe Aristippos din Cyrene, pe care îl cunoastem mai ales prin intermediul lui Diogenes Laertios. Cirenaicii defineau placerea ca "o miscare placuta si usoara", opusa miscarii violente care este durerea. Pla­cerea, catre care toate fiintele vii sînt înclinate prin fire, este o stare pozitiva a trupului. Urmarirea placerii, scopul vietii, nu este posibila fara un anume discernamînt si pretinde o oarecare întelepciune ⁵°.

Ulisele lui Homer, cînd învesjmîntat în purpura, cînd în zdrente, într-o zi traind comod la Calypso, într-alta zi maltratat de Iros si Melanthios, este în ochii lui Aristippos imaginea însasi a vietii, dupa parerea lui Pseudo-Plutarh: viata este facuta din dureri, suferinte, si trebuie suportata cu o inima \ iteaza; ea este facuta si din placeri: sa le adunam pe drum fara gînduri ascunse, sa le cautam cît mai asiduu ⁵¹.

Epicur este mai nuantat. si el pune ca principiu ca legea însasi a naturii îi face pe oameni sa fuga de durere si sa caute placerea; ca placerea si durerea sînt senzatii care îsi au rada­cina in trup; pentru a rezolva problema fericirii, trebuie sa se plece de la aceasta baza: satisfacerea trupului si a ele­mentului sau central, pîntecele.

Dar acesta nu este decît un punct de pornire: bucuria adevarata este în suflet.

Sufletul are mai întîi nevoie ca trupul sa-l lase în pace. Pentru aceasta trupul trebuie eliberat, în masura posibi-

lului, de orice jena si durere. Cea mai mare parte a durerilor sînt consecinta dorintelor noastre excesive sau prea violente. Aceste dorinte vor fi triate si reglementate de ratiune phronesis, care va spune care dintre ele trebuie satisfacute si în ce masura. In acest fel noi ajungem la acea stare de pace interioara, de ataraxie, care este prima conditie, nega­tiva, a fericirii. Sufletul îsi va putea atunci cuceri propria bucurie (chara), si se va putea stradui sa atinga acea stare da buna dispozitie, de euforie, pe care Epicur o numeste euphrosyne.

Dar sînt si dureri trupesti inevitabile, cum ar fi boala: pentru a lupta cu eficacitate împotriva lor, noi avem minu­natele resurse ale imaginatiei si amintirii. Noi putem sa evadam din cercul suferintelor prezente reamintindu-ne bucu­riile trecute, creîndu-ne, prin vis, o lume interioara doar a noastra, al carei acces va fi interzis oricarui element supa­rator. Marele secret al fericirii consta în arta de a ne încînta cu imaginile fericirii⁵².

Aceasta morala, prea subtila pentru cei multi, va fi re­pede deformata: mai întîi chiar de catre discipolii lui Epicur, care îsi creeaza înca din secolul II î.e.n., o solida reputatie de "porci" tavalindu-se în cele mai josnice placeri⁵³; apoi de catre adversarii scolii, care pentru a-l combate, reduc epicureismul la elogiul placerilor corporale ⁵ⁱ.

Comentatorii lui Homer se vor lega de aceasta imagine grosolana a epicureismului si dintre ei mai ales autorul Alegoriilor homerice: Epicur este pentru Heraclit "filosoful feacian, gradinarul placerii"... "Singura morala pe care a putut-o gasi acest spirit ratacit în rusine, n-a furat-o si pe aceasta de la Homer ? Cuvintele pe care Ulise le pronunta la Alcinou, jucînd teatru, nu sînt nici sincere, nici întelepte. Epicur le ia în serios si vrea sa vada în ele scopul vietii" ⁵⁵.

Iata aceasta declaratie a lui Ulise, de care Epicur, fara îndoiala, nu s-a prevalat niciodata, dar care i se arunca cu placere în fata: primit în chip magnific de catre Alcinou, Ulise îi spune în timpul banchetului cit de mult a apreciat ospitalitatea regala:

Eu cred ca nu e nimic mai drag si mai placut în viata ca ziua în care e vesel tot poporul si-n sala sed mesenii-n sir si asculta pe cîntaret, iar mesele sînt pline de pîine si friptura si-un paharnic

aduce vin în casa scos si-l toarna mesenilor în cupe. Mie-mi pare ca asta-i tot ce-i mai frumos pe lume⁵⁶.

Aceste versuri au provocat numeroase batalii, ale caror ecouri le regasim la Maxim din Tyr si Athenaios, fara a mai socoti si scoliile, la Heraclit si la autorul Vietii si poeziei lui Homer.

Unii sustin, ne spune Athenaios, ca aceste cuvinte ale lui Ulise sînt chiar gîndurile lui Homer: poetul arata în alta parte, destul de clar, "ca prefera viata vesela vietii serioase". Priviti la felul de viata al preafericitilor: "în tinda de aur, toti zeii tin sfat si în mijlocul lor, le toarna nectar slavita Hebe. înaltînd cupele de aur, închina unul altuia" ⁵⁷. Zeilor - viata usoara si vesela⁵⁸, oamenilor - munca si chinurile: aceasta arata care este optiunea poetului. Ulise, la ocazie, se felicita ca a benchetuit o zi întreaga: era în insula Ciclo­pilor: "Aveam vin bun, carne din belsug" ⁵⁹. Iar Menelau, daca i-ar fi realizat visul de a-l aseza pe vechiul sau prieten din Itaca aproape de sine pe continent, s-ar fi vizitat mereu cu acesta si ar fi trait "în petreceri" ^6U.

Profesiunea de credinta a lui Ulise la feaci, este strigatul inimii batrînului Homer... Nu-l zariti, de altfel, abia de­ghizat sub trasaturile aedului Demodokos, amestecat în viata luxoasa a acestor dogi ai Feaciei? El sta "în centrul petrecerii" ⁶¹, si cu putina vreme înainte Ulise îi trimisese o bucata aleasa, o bucata de muschi de porc, "învelit în slanina"⁶². "Bravul aed" apreciaza confortul ce i se ofera: el însusi ne declara, prin gura lui Ulise:

Eu cred ca nici un tel nu e mai placut în viata ca ziua cînd e vesel tot poporul⁶³.

Cuvintele merita sa fie cîntarite; este vorba de un ideal de viata, telos; iar acest ideal este euphrosyne, aceasta vesela dispozitie, aceasta tendinta de a vedea viata în roz, acest optimism gata sa culeaga lucrurile bune ale existentei. Cum sa nu recunosti aici cuvîntul cheie al moralei lui Epicur ?⁶⁴.

Da, "Ulisele lui Homer i-a servit de calauza lui Epicur" ⁶⁵.

Insa acest Ulise nu este cel adevarat, proclama în cor toti adversarii Gradinii. Ulise se preface, din politete, ca intra în vederile lui Alcinou: regele îi spusese: "Pentru noi nimic nu e mai presus decît benchetuirea, citera si dansul,

hainele mereu curate, baile calde si dragostea" ⁶⁶. Poate el oare sa-l contrarieze pe bunul rege, de la care îsi asteapta repatrierea? ⁶⁷

Sa nu-l acuzam, ne spune Heraclit: sa luam aminte mai degraba la suferinta sa... Dupa atîtea nenorociri, el este la discretia feacilor. Ati vrea ca el sa încerce sa "reformeze prin lectii conduita prea putin morala a feacilor ? El este nevoit, în propriul sau interes sa-i dea buna marturie" ⁰⁹.

Cu atît mai rau pentru Epicur, daca a luat drept moneda curenta aceste cuvinte dictate lui Ulise de necesitate si de buna-cuviinta ⁶⁹. Dar nu acesta este adevaratul Ulise ⁷⁰. El n-a scapat de ispita Lotusului si de chemarea Sirenelor doar pantru ca sa cada, la capatul calatorirei sale, în mize­rabilele voluptati ale vietii feaciene ⁷¹.

Dar care este adevaratul Homer? El nu este nici stoic, nici epicureu, nici paripatetic ⁷²... însa glasul sau capata rînd pa rînd accentele lui Aristotel, Zenon sau Epicur: ca Elena care îi striga pe razboinicii ascunsi în calul troian, imitînd pentru fiecare glasul sotiei sale... Opara sa este într-adevar, asa cum spune Olympidoros, panharmonios, cu infinite rezonante !