HOMER SI NEMURIREA SUFLETELOR

HOMER sI NEMURIREA SUFLETELOR

Plutarh, īntr-unui din tratatele sale, combate viguros doctrina lui Epicur, incapabila sa ne dea chiar si acea pla­cere din care face marea preocupare a vietii. Epicur a vrut sa-l elibereze pa om de teama mortii, de tero 444v2122e rile supersti­tioase privind lumea de dincolo; el are pretentia de a ne convinge de distrugerea totala a sufletului ai carui atomi se dezagrega atunci cīnd paraseste sufletul, la ultima suflare. īnsa acest neant īn care ne azvīrle este cea mai mare dintre nenorociri: nimic nu este mai contrar acestei dorinte de a supravietui, atīt de profund ancorata īn fiecare om, si pentru sine si pentru cei dragi¹.

Cu atit mai linistitoare si mai dulce este sparanta celor credinciosi: a celor pentru care sufletele sīnt "nepieritoare si incoruptibile", pentru totdeauna, sau a celor care cred ca sufletele traiesc lungi perioade de timp, īn calatorie "cīnd pe pamīnt, cīnd īn cer," pīna īn clipa marelui incendiu cosmic, clnd ele iau foc, ca toate celelalte si se confunda, īmpreuna cu soarele si luna īn "focul gīnditor" care absoarbe univer­salitatea fiintelor².

Acestea erau pozitiile esentiale īn vremea lui Plutarh, īn momentul īn care neoplatonismul lua avīnt.

De o parte materialistii, reprezentati de epicurei, dar care au avut numerosi stramosi: fizicienii ionieni, sofistii atei īn genul lui Protagoras, atomistii Leucip si Democrit; de cealalta spiritualistii: discipolii lui Platon (nu toti), si cei ai lui Pitagora, carora li se adauga stoicii: acestia nu admi­teau decīt o supravietuire relativa a sufletului: ei credeau ca universul trece alternativ prin perioade de organizare si de conflagratie, si ca sufletele, ca si toate lucrurile, se prabusesc īn foc, dupa o lunga serie de existente terestre, despartite de sederi īn cer³.

I. Homerjirede īn nemurire

Doua mari nume ramīn legate de credinta ca sufletul nu moare: Pitagora si Platon ⁴. Ceea ce primul sustinusi ca un adevar de ordin religios si mistic, cel de-al doilea a intel grat In datele filosofici. Acestor doua nume trebuie sala adaugam un al treilea, cel al lui Homer. Plutarh o afirma; cu seninatate, ca pe un lucru evident si care nu intra lij discutie: ei īi numeste pe credinciosi "cei care īmpartasesc opiniile lui Pitagora, Platon si Homer" ⁵.

Rangul atribuit lui Homer alaturi de Platon si Pitagora ne surprinde. Psyche, atunci cīnd paraseste corpul unui erou homeric nu mai este decīt o palida fantoma, fara consistenta si fara energie. Existenta de dincolo de mormīnt, asa cum o concepe Ahile sau cum o īntrevede Ulise īn calatoria ta In lumea mortilor, nu ofera nici o asemanare cu lumea cea­lalta descrisa de miturile platoniciene sau visata de discipolii lui Pitagora: este o existenta lugubra, aproape de nimicire.

Pentru autorul lliadei viata īn Hades este pa atīt de sum­bra, fara bucurie si speranta, pe cit de exalianta este viata sub soare. Pentru pitagorei si pentru Platon, valorile sint exact invers: viata adevarata īncepe odata cu moartea; existenta terestra nu este decīt o īncercare: ea consta In eliberarea de materie, īn pregatirea eliberarii sufletului si In evadarea sa, provizorie sau definitiva, din īnchisoarea trupu­lui; cīnd sufletul paraseste trupul, se smulge din tenebrele unui mormīnt pentru a urca spre lumina.

Ceva totusi supravietuieste omului īn poemele homerice. O vaga fantoma, desigur, īnsa aceasta este de ajuns sufle­telor credincioase, pentru a-l atrage īn tabara lor pe batrinul Homer.

Platon, ca sa fim drepti, oscileaza īntre doua tendinte: odata īi reproseaza lui Homer - asa procedeaza īn Repu­blica - imaginea dezolanta a vietii mortilor; alta data, se foloseste de culorile sale si compune cu ele unul din cele patru mituri despre lumea de dincolo, unul din acele mituri a carui forta de incantatie a contribuit atīt de mult pentru a da Occidentului, patru secole īnainte de Hristos, credinta sa In nemurire.

Mitul final din Gorgias īmprumuta de la Ilomer si decorul si mai multe personaje. Sufletele care au dus o viata dreapta

_smt transportate īn Insulele Fericitilor, pe cind "sufletul nedrept si necredincios se duce īn lacasul de ispasire si pedep­sire care se numeste Tartar"⁰. Or Insulele Fericitilor, numite astfel de Hosiod (Munci si zile, 170-111) se confunda, practic, cu CimpiiJe Elizee, promise lui Mcnelau īn Odiseea; iar Tartarul este Tartarul Nckyiei, cu criminalii sai vestiti care primesc o pedeapsa exemplara: "tirani, regi, dinasti": Este chezas pentru ei si Homer, - precizeaza Socrate -, cīnd īi arata pe regi si pa cīrmuitori, caTantal, Sisif si Tityos, supusi caznelor Vesnice īn Hades"?. Judecatorul suprem este, in mitul platonician, Minos-ul homeric: "el sado singurtintnd īn mina un sceptru do aur, cum spune ca l-a vazut Ulise al lui Homer:

Cu schiptru leit do aur ol sedoa pe Boaun si judeca pe morti"⁸.

De fapt Minos-ul lui Ilomor nu īi judeca pe morti, oi transeaza, ca un judecator do pico, diferendele aparute īntre umbre. Dar ce conteaza: Platon ramīno aproape de Homer, chiar si cind īi pedepseste, nu pe toti vinovatii, ci doar pe cei mari si puternici⁹.

Plutarh ezita la fel de mult ca Platon pa acest teren mis­cator al credintelor. In De audiendis poctis, el pare sa con­sidere povestirile din Evocarea mortilor ca pure fantezii. .,Ţine minte tot ce vezi, ca-n urma femeii tale sa-i spui acasa" īi recomanda Anticleea lui Ulise ^l0: malitie a lui Homer, su­gereaza malitios Plutarh: el vrea sa insinueze ca toate aceste istorii despre lumea de dincolo nu sīnt, decīt povesti de ador­mit copiii ⁿ. Sa fie aceasta butada ultimul cuvīnt al lui Plutarh? Fara īndoiala ca nu, caci īl vom vedea, īn conti­nuare, īn primele rīnduri ale celor caro afirmīnd supravie­tuirea sufletelor, atribuie lui Ilomer paternitatea īndepartata a acestei credinte.

Tot asa, īnccpīnd cu Plutarh. Ilomer este considerat cu acelasi titlu ca si Pitagora si Platon, ca unul din sustinatorii acestei credinte. Pitagoreicii din timpul lui Luciai* īl asaza }n paradisul lor pe Pitagora, bineīnteles pe primul loc, dar Jmodiat īn apropierea sa, pe Homer. ¹²

Comentariile scolii lor tradeaza, nu odata, grija de a ara­ta^ ca Homer "crede īn nemurirea sufletului": sacrificiul al re morti si evocarea umbrelor lor slnt o dovada ¹³. Daca textul homeric poate produce confuzii, se cauta cu toata

grija sa se īndeparteze orice echivoc: daca Homer vorbeste, de distrugerea psyche-i¹⁴, scoliastul se grabeste sa adauge! "Cu toate astea, el stie ca sufletul este nemuritor, īnsa ol vrea sa vorbeasca de ... despartirea de trup" ¹⁵. Cīnd Ulisra īi cere mamei sale Anticleea vesti despre batrīnul Laerte I scoliastul continua imediat: "El o īntreaba cu dreptate! deoarece se spune ca sufletele, dupa disparitia alcatuirii! omenesti, au o oarecare simtire a lucrurilor din lumea aceastaj si o cunoastere mai putin trupeasca si mai simplificata decīfl cea a fiintelor compuse din trup si suflet"¹⁶.

Cīnd este vorba de a sti ce forma iau sufletele dupa moarteB daca ele devin sferice, asa cum īnvata Clirysippos, sau dacal ele pastreaza contururile corpului p3 care l-au parasit, Homeri serveste din nou ca dovada: nu a zis el ca sufletul lui Patra ] ele, cīnd īi apare lui Ahile, era "īn totul asemanatori eroului" ?¹⁷.

Viata si poezia lui Homer, fara īndoiala putin īndepartata īn timp de Plutarh, ne da o culegere de argumente destinat! sa arate ca Homer a fost promotorul eredintei īn nemurire, "cea mai frumoasa dintre ideile pitagoreice si platonice"¹⁸.' Priviti mai īntīi acest vers, care revine atīt de des īn poezia homerica: "Sufletu-i paraseste membrele si zboara spre Hades¹⁹. El cuprinde o īntreaga eshatologie.

Cuvīntul ..paraseste" (mai exact, prepozitia eh) dovedeste ca moartea este, pentru Homer, o despartire a sufletului, i de trup si nu nimicirea definitiva a vietii. Sufletul "zboara",] precizeaza Homer: el presupune īn consecinta ca sufletul! are aripi, asa cum o va face si Platon īn mitul din PhaidroM Or aceste aripi sīnt o chezasie a nemuririi: gratie lor, sufletul,' pe urmele zeilor, se ridica pīna īn locul supraceresc īn care poate contempla realitatile inefabile si se poate satura de hrana divina.

Sufletul va merge īn Hades, adauga textul homeric. Aici nu e nici o dificultate. stim ca Hadesul primise īn exegezele anterioare o dubla interpretare. Acest "Invizibil" poate desemna pamīntul si sumbrele sale maruntaie, sau aerul, obscur prin natura sa si scufundat īn tenebre, cit timp nu-l atinge lumina soarelui ²°. Or sufletul nu poate avea alt lacas īn lumea cealalta, decīt unul sau altul din cele doua Hades-uri. Miturile lui Platon le atribuie ca locuinta cīnd strafundurile pamīntului, cīnd aerul care īnconjoara pamīntul. īn Phaidon,

infernul este situat īn inima pamīntului; sufletele railor care

comis crime inexpiabile sīnt scufundate In īnspaimān­tatoarei⁶ vīrtejuri ale Tartarului; cele care pot fi iertate se rostogolesc pe apele otravite ale Cocyt-ului sau pe curentele de lava ale Pyriphlegeton-ului. Sufletele dreptilor traver­seaza aceasta bolta de aer dens care ne ascunde cerul cel adevarat si se instaleaza departe de tarimul cetii eterne, la fata superioara a pamīntului, asteptīnd sa ajunga īn laca­surile īnstelate.

Plutarh pire ca paraseste casele subterane ale Tartarului: īn mitul lui Timarchos, acrul obscur dintre pamīnt si luna e cel care primeste sufletele mortilor īnca prea greoaie, prea īncarcate de efluvii pasionale pentru a ajunge pe tarmurile senine ale astrului noptii.

Pe scurt, oricare ar fi fost evolutia credintelor despre locurile undo stau sufletele despartite de trup, fie ele sub pamīnt, fie īn spatiu, eshatologia lui Homer nu se īnsala niciodata, deoarece primii exegeti au alribuit numele de Hades atīt aerului cit si pamīntului -l.

Noi am explicitat textul lui Pseudo-Plutarh, fara sa-l tradam. Toate aceste date stnt implicit continute īn scurta fraza de comentariu care īnsoteste versul homeric.

Vreti si alte dovezi ca sufletele continua, īn ochii lui Homer, sa traiasca dupa moarte? lala sufletul lui Patrocle care se īntoarce noaptea pa linga Ahile si se plinge ca alte suflete īl īmpiedica sa intre īn īmparatia umbrelor²³ ... Dar se poate uita evocarea mortilor din ciutul XI al Odiseei? Um­brele difvinetilor vorbesc Īndata ce au putut bea un strop de slnge: "Homer stia deci ca sīngele este hrana pneumci, aceasta pneuma care se confunda cu sufletul sau care este vehicolul sau" ²⁴.

Un lucru este cu totul remarcabil īn aceasta Evocare a imbrclor: felul īn care Homer īl prezinta pe Tiresias.

Veni si umbra tcbanului Tiresias, purtatorul unui scep­tru poleit cu aur²⁵.

Ati remarcat aceasta formula: "umbra ... purtato­rul .,..'. trecerea brutala de la feminin la masculin? Poetul a dorit o astfel deoarece stie ca sufletul este adevarata per­sonalitate a omului; ca sufletul lui Tiresias este Tiresias īnsusi si nu o simpla imagine din care a disparut orice indi­vidualitate ²⁸.

Un alt mort homeric, este insa nespus mai tulburate; si merila si mai multa atentie: este Hcracles. Gole doHj versuri care se refera la el releva mai bine poate decīt ti restul operei sale adīnca īntelepciune a lui Ilomer privind natura intima a sufletului.

Aceste versuri nu provoaca doar comentariile Vietii poeziei Iui Ilomer, ci īi inspira lui Plularh gīnduri grave retin si atentia marelui Ploi in.

decīt eidolon-u\ sau: iar "el īnsusi" a fost transportat

11. DuMuI suflet al Iui Heraoles

Dupa ce a contemplat zadarnicele eforturi ale lui Sisif rostogolindu-si uriasa piatra, Ulise zareste un defunct faimos:

XI, GOI a: Dupa acela, vazui puterea lui Herucles

XI, G02:    aratarea sa ("oidolon".): caci persoana sa se aflu īm .

preuna CD /.fiii. XI, 603: īn veselia ospetelor, si [ine (ea solie) pe zeita ii<Le

eea subtire īn glezne XI, 604: i'iiea marelui Zcus si a Ilerei cil sandale de aur.

Criticii alexandrini considerau suspecta īntreaga tirada despre- Heracles: cine esle acest mort ciudat, care si-a pas­trat in infern armele sale de vīnatoare, arcul si sagetile? si cum a putut sa vorbeasca aceasta umbra fara sa fi gustat din sīngele varsat de Ulise īn groapa?

Insa versurile 602, 3 si 4 nu sīnt cumva o suprainter-polarc? Caci nu este de crezut ca "acelasi personaj este īu acelasi timp īn Hades si īn cer". si ce cauta llebe alaturi de Heraclos cel ceresc ? Ilomer o considera, īn tot cursul poemelor sale, pe llebe drept o fecioara fara sot: ea toarna de Baut nemuritorilor, ceea ce nu este rolul unei femei mari­tate ²⁸.

In plus, cele trei versuri se lasa usor izolate. Responsabil de adaugarea lor ar fi Onomacritos (sub Pisistrate)²⁹.

Este evidenta ratiunea care a facut sa se insereze cele trei versuri: trebuia umpluta o lacuna a Odiseei, sau mai degraba facuta o rectificare care se impunea. īntre timp, Heracles fusese zeificat. Homer parea sa ignore ajungerea eroului īn pridvorul ceresc, de vreme ce-l punea sa vīneze printre mortii din Hades. Dar nu a fost lasat sa vīneze, īn

a.r aceasta este ^i±ui^<a ... - -------^

nu le pasa de fel de ea. Textul a primit forma unui bloc inf gibil, īn care aportul Onomacritilor nu se putea disocia de fondul homeric. Daca textul remaniat neīndemānatic ofera unele bizarerii, chiar contradictii, exegetii nostri stiu sa scoata cel mai curios profit: dintr-un text straniu, se scot cele mai admirabile mistere.

Plutarh īl gaseste admirabil pe Homer, pentru ca a di­sociat eidolon-u\ lui Heracles de adevarata sa persoana, īn acest vers 602 din cīntul XI al Odiseei: daca Homer a fost vreodata inspirat de cer, a fost atunci cīnd a scris acest

pasaj³¹.

Omul nu este, pentru autorul lui De facic, un compus de doua elemente, trupul si sufletul; el este format īn reali­tate din trei, trup, suflet si spirit. Sufletul si spiritul para­sesc īmpreuna trupul īn clipa mortii. Iar īn luna are loc o a d<>ua moarte, dezagregarea n<ms-ului si a psyclie-i. Ulti­mul continua sa traiasca un timp pe luna (vom vedea mai departe ca Hadesul lui Homer este, dupa parerea lui Plutarh, luna) o existenta de fantoma. īn timp ce spiritul - adica omul īnsusi - se duce īn Soare pentru a se uni cu Gīndirea eterna ³².

Sufletul, eidolon, - asa trebuie numit cīndeste despartit de trup si de spirit - se afla īn ihubs, adica īn luna; iar "el insusi" se afla īmpreuna cu preafericitii: īnsa cine este "el īnsusi" ? "Adevarata personalitate a fiecaruia dintre noi nu este mīnia, teama, dorintele (domeniul sufletului); nu este nici carnea si nici umorile: este gīndirea, inteligenta"³³^

Plutarh a facut aici - si a justificat-o prinlr-un citat homeric - o distinctie foarte nsta īntre suflet si spirit: el a separat principiul vietii vegetative si animale de cel al gīndirii. De obicei se considera nous-x\\, īn urma lui Platon (din^ Phaidros), o parte a sufletului, cea mai nobila, cea mai pura. Asa gīndeste autorul Vietii si poeziei lai Homer, care a adus la dosar acest text dnspre cei dai lleracles, si īl co­menteaza astfel: "īn aceste versuri, Ilomer a aratat ca eido­lon, care era modelat dupa forma trupului, era o simpla fantoma, nemaiantrenīnd cu el materia corpului, si ca partea

cea mai pura a sufletului, plecata īn alta parte, era "adeva. rātul Heracles"³⁴.

Acest pasaj, care i-a īncurcat pa editori, se īntelege bine cind se citesc explicatiile din De facle despre eidolon. Cīt traieste omul, sufletul ia forma corpului, sau, dupa Plutarh, īi imprima forma sa³⁵. La moarte, sufletul pastreaza aceasta forma, care nu este decīt o imagine fara consistenta, o fantoma fara carne si fara oase. Asa este eidoion-ul lui Heracles: īnsa partea cea mai īnalta a sufletului s-a dus catre alte lacasuri. Acest mit homeric al lui Heracles cu sufletul dedublat trebuie sa fi fost o tema favorita de meditatie la platonicieni: sīntem surprinsi sa-l vedīm pa Plotin īntrerupīndu-si de mai multe ori elevatiile asupra sufletului si referindu-se la acest Heracles homeric fie pontru a cauta un exemplu care sa-i confirme teoria, fie pentru a preveni obiectiile care s-ar putea face īn numele acestui caz mitic.

īn a IV-a Enneada, īn cartea a III-a, Plotin examineaza unele probleme relative la suflet, mai ales aceea a memoriei. Sufletul care a parasit viata terestra pastreaza īn lumea cealalta amintirea acestei vieti?

Plotin, o stim, distingea d ma suflete īn om: sufletul divin, emanat din inteligenta care strabate cerul si patrunde pīna īn trupul terestru si este capibil sa urce īnapoi la sursa; sufletul obscur care na vine din sufletul lumii si ne face sa participam la viata generala a universului. Cele doua suflete sīnt unite īn viata actuala, īnsa se despart la moarte³⁶.

Sufletul divin si sufletul obscur au amintiri comune, j cele ale existentei duse īn aceasta lume. Sufletul divin, cīnd paraseste trupul si atīta vreme cīt ramīne īn preajma sa, pastreaza aceasta amintire si cīstiga īn plus memoria vie-tilor anterioare. īnsa cīnd sufletul se īnilta catre inteligenta, cīnd se fixeaza īn ctn'emplarea Gīndirii eterne, pierde defini­tiv amintirea lucrurilor d; pa pamīnt³⁷.

Plotin face o apropiere īntre sufletul obscur si eidolon-\i\ lui Ileracles, plasat do Ilomer īn Iladas; īntre sufletul divin, care se īnalta pina īn lumea "inteligibila" si eroul "īnsusi", care si-a luat locul printre Nemuritori.

Or fantoma, dublul lui Heracles, īsi aminteste: ea face aluzie īn fata lui Ulise, la muncile vietii sale pamīntesti: "ea mai poate īnca vorbi de vitejia sa' ³⁸. Insa Heracles īnsusi, adica sufletul divin, fixat "īn pura contemplatie a

Inteligibilelor, nu ar putea pastra amintirea evenimentelor care au avut loc aici pe pamīnt"³⁹. Daca Ulise ar fi īntīlnit, nu fantoma lui Heracles, ci sufletul sau adevarat, acest suflet nu ar fi putut sa-i spuna nimic despre viata sa terestra, pe de-a-ntregul uitata ⁴°.

Plotin prezinta īn alta parte, īn prima Enneada la cartea I raporturile acestor doua suflete, cel divin si cel obscur; ei precizeaza natura acestor raporturi.

Sa urmarim sufletul divin, sufletul pur, īn coborīrea sa catre pamīnt, unde se va īntrupa. īn momentul nasterii, acestui suflet simplu i se adauga un nou suflet⁴¹, un fel de emanatie a lui īnsusi pe care Plotin īl numeste eidolon (fara īndoiala sufletul obscur de care vorbeam adineaori). Eido-lon-ul este o proiectie, asupra trupului, a sufletului luminos; ddolon ui si nu sufletul pur este cel care are senzatii si pa­siuni.

Sa urmarim acum ascensiunea acestui suflet divin, para­sind trupul si ureīnd catre Gīndire. EI nu mai este īntors catre trup; nu-l mai lumineaza si de aceea culolon-v\ īnce­teaza sa mai existe. Sa vedem de aproape textul lui Plotin: sufletul "lasa sa plece (sa piara) eidohn-ii\ sau, daca nu mai are īn preajma sa ceea ce trebuie sa-l primeasca (trupul); si īl lasa sa se duca, nu fiindca se desparte (sufletul ar ii intr-o parte, eidolon-xA īn alta), ci pentru ca (acest eidolon) nu mai exista, si el nu mai exista daca sufletul priveste tot timpul īn sus (se fixeaza īn īntregime īn contemplarea inte­ligibilelor)"⁴².

Eidolon-v\ sau sufletul inferior dispare de la sine cīnd sufletul adevarat se īntoarce de la viata aceasta. Acest ei­dolon nu era decīt o iradiere a sufletului superior: acesta din urma īnceteaza sa mai "lumineze" īn directia trupului si din acel moment cidolon-iii recade īn n.aant.

īnsa Plotin īntrevede imediat o obiectie: de vreme ce sufletul lui Ileracles este fixat īn contemplatie, cum mai poate trai eidolon-n\ o existenta separata!'⁴³ '

"Poetul, totusi, pare a fi separat bine aceasta (adica a dat eidolon-ului o existenta separata) īn legatura cu Heracles: el ne spune ca eidolon-u\ (sau reflexul sau) se afla īn Hades, iar el īnsusi printre zei, prins īntre aceste doua afirmatii, ca s_e afla si printre zei si in Hadas: deci Ilomer l-a īmpartit! Iasa poate ca ceea ce a zis este admisibil (interpretīndu-l),

in felul urmator: Ileracles, care avea virtutile aclīve, j| meritat prin vitejia sa sa fie un zeu; īnsa pentru ca era un campion al vietii practice si nu un contemplativ - atunci ar fi fost transportat cu totul sus - se afla sus, īnsa ramins si jos ceva din el" ^u.

Dupa cum se vede, Ileracles ridica o problema si repre­zenta o exceptie īn ochii lui Plotin. īn med normal un suflet fixat īn ccntemplatie (cum pare a fi cel al lui Ileracles, d> oarece locuieste printre, nemuritori) nu mai lasa sa subziste dublul despartit de el. Daca dublul ramīm, este pentru ca sufletul mai rantfne īnca īntors spre mizerabilele realitati ale lumii acesteia si nu este īn īntregime atasat viziunii ceresti. Pentru a putea admite aceste doua afirmatii aparent ireconciliabile: - un suflet in ceruri si dublul sau care con­tinua sa existe - e n-voie da o adjvarata minune ... īn virtutea preeminentei sale īn domeniul inferior al actiunii, Heracles a putut merita aceasta minuna.

lata cum Plotin, īn loc sa trateze cu dispret sau tacere un text homeric care īl pune īn īncurcatura, se straduit sa-l ocoleasca respectīndu-l. Surprinzatoare autoritate a poe­melor homerice, pentru un discipol al lui Platon,

Este adevarat ca Plotin īl are īn preajma sa pe Porphirius; iar Porphirius se consacrase cīndva problemelor homerice; el trebuie sa cunoasca, mai bine ca oricine, interpretarile date īn cursul timpului, de catre gramatici si filosofi, vreunui pasaj dai Ilomer; sa cunoasca de asemenea, īn mod special versurile care prezentau oarecare dificultate. Ni-l imagina usor pe Porphirius, īn scoala lui Plotin, aducīnd īn cursu discutiei un text homeric, care sprijinea sau contrazicea teza maestrului.

Cele doua versuri despre Heracles au alimentat fera īndoiala multe diatribe, multe dialoguri. Cine le-a pus īn fata pentru a sprijini teza sufletului dublu? Sa fi fost Plu-tarh, alt familiar al problemelor homerice ? El pare mai degraba a se referi ca la o chestiune banala, de multa vreme cunoscuta.

īn tot cazul, aceste versuri au parut, prin īnsasi ciuda­tenia lor, sa ascunda misterul dublei naturi a sufletului

o parte precara, un element incoruptibil - pe care Plutarh īl numeste spirit, iar Plotin "suflet divin".

si poate ca acesta este ultimul cuvīnt al īntelepciunii grecesti asupra sufletului: nemurirea impersonala a spiri­tului si supravietuirea limitata a unu pxyche, umbra care īnfatiseaza aidoma pe mort. Psyche a celor disparuti, care vine s'a ne viziteze uneori in vise .. . Eidolon-ii\ lui Patrocle, aparut lui Ahile īn puterea noptii, "semanlnd in totul cu eroul" ⁴⁵ este o amintire de care nu se scapa usor.