IACOB I STUART SI PROBLEMA RELIGIOASA - ANGLIA

IACOB I STUART sI PROBLEMA RELIGIOASĂ

I. Regii dinastiei Tudor fusesera niste zei natio­nali. Ca sa le fie pe plac, supusii lor, clerul, chiar si episcopii si-au schimbat de mai multe ori religia. La un cuvânt de-al lor, seniorii si ministrii îsi pu­neau fara împotrivire capetele pe butuc. Parlamen­tul întâmpina dorintele lor uneori cu umile critici, alteori mormaind, dar nu le respingea niciodata. Am aratat care au fost resorturile acestei uimitoare puteri: dupa o lunga perioada de anarhie, supusii simteau o apriga nevoie de autoritate: Henric al VH-lea si Elisabeta aveau geniul regalitatii si un tact care le-a permis sa prevada, în cea mai mare parte a cazurilor, reactiile opiniei publice. Numai consimtamântul acesteia a facut posibila paradoxala vigoare a unei monarhii neînarmate. "Daca beefeater-ii196 palatului puteau asigura paza unei corabii 11411j924l în care vreun nobil razvratit sau vreun ministru îndepartat de la putere era condus la Turn, aceasta se datora faptului ca ucenicii din Londra nu încer­cau sa le smulga prizonierul". Nici suveranul, nici

Consiliul privat n-ar fi putut constrânge la supu­nere o populatie de cinci milioane de suflete, obis­nuita de secole sa pastreze arme în casa si antre­nata în mânuirea arcului si a sabiei. De la urcarea pe tron a lui Henric al VII-lea, forta dinastiei Tudor nu a fost o forta militara, ci una psihologica si sentimentala. Acest succes de durata, cât si supu­nerea voluntara a poporului englez aveau sa dea nastere în mintea succesorilor Elisabetei unor pe­riculoase iluzii.

II. În ziua mortii reginei (24 martie 1603), o mare neliniste cuprinsese tara. Strazile Londrei erau stra­batute de patrule. Marinari protestanti parasisera porturile pentru a opri - în cazul când s-ar fi pro­dus - o invazie papista venita din Flandra. Îndata ce se afla ca Iacob al Vl-lea, calvinistul, urma sa descinda din regatul sau scotian pentru a deveni Iacob I al Angliei si a uni cele doua coroane , se restabili calmul. Calatoria noului rege începând de la frontiera si pâna la Londra a fost un neîntrerupt triumf. În toate satele sunau clopotele; în orase o multime entuziasta îl astepta pe suveran în piata centrala; în castele, Iacob I, obisnuit cu saracia scotiana, se minuna de splendoarea serbarilor. Un gest al sau nu fu pe placul poporului si produse neliniste: Iacob, ignorând libertatile engleze, po­runci sa fie spânzurat fara judecata un hot prins de escorta pe drum. Dar înainte de a întâlni vreo rezistenta, el putea sa epuizeze vastul fond de în­credere pe care i-l lasasera mostenire predecesorii sai.

III. Era un barbat de treizeci si sapte de ani. Destul de ridicol ca înfatisare si maniere, lipsit de orice distinctie; vorbea mult, dar greoi, si limba i se împleticea în gura. Modul sau ridicol de a vorbi masca substanta celor spuse, care nu era niciodata lipsita de savoare. S-a spus ca englezii, proclamându-l pe Iacob Stuart urmasul Elisabetei Tudor, au urcat pe tron un caracter feminin în locul unui ca­racter masculin. Într-adevar, petrecându-si copilaria în mijlocul asasinatelor si al comploturilor, Iacob Stuart ramasese cu groaza de oameni înarmati. Beati pacifici era deviza sa. Purta haine vatuite pentru a se feri de lovituri de pumnal si când vedea o sabie se îmbolnavea. Destul de cultivat, era însa mai curând un intelectual decât un om inteligent. Adolescent precoce, scrisese versuri, tratate de teolo­gie si doua carti de doctrina politica: Basilikon Doron si True Law of Free Monarchies , în care de­monstra ca regii sunt destinati de Dumnezeu sa guverneze, iar supusii sa asculte de ei. Regele era, asadar, deasupra legii, dar trebuia sa i se supuna si el ca sa fie un exemplu pentru ceilalti, în afara doar de cazuri exceptionale pe care era singur în masura sa le aprecieze.

IV. Doctrina orgolioasa, care se dovedise utila în Scotia pentru a tine la respect un cler arogant si redutabil. Iacob I venea în Anglia primejdios de convins de superioritatea lui. Îsi închipuia în mod sincer ca este un teolog genial menit sa-i duca pe englezii rataciti pe drumul adevarului. Nu stia a-proape nimic despre caracterul noilor sai supusi si nici nu cauta sa-i înteleaga. Cum veni, începu sa peroreze în adunarile lor, sa spumege, sa se bâlbâie, amuzându-si auditorii, fara sa-si dea seama, cu ac­centul sau scotian. El se astepta sa fie "înaltat pâna la ceruri cu laude" pentru elocventa si eruditia sa. Dar avea de-a face cu un popor care nu era dispus sa asculte cu respect un moralist strain.

V. Desi a fost crescut în religia calvina, noul rege a facut casa buna cu biserica anglicana. El suferise în Scotia din cauza libertatii democratice a presbiterienilor; nu-l supara faptul ca a gasit în Anglia o biserica ce recunostea o ierarhie în vârful careia se afla regele. Elisabeta impusese supusilor sai un conformism la fel de riguros ca odinioara biserica romana. Toti trebuiau sa faca o marturie de credinta cu privire la cele "treizeci si noua de articole"; clerul nu putea folosi decât Cartea de rugaciuni oficiala, comisiile ecleziastice se dovedeau tot atât de severe ca odinioara tribunalele romane, în ochii adevaratului anglican, Reforma n-a însem­nat o ruptura cu trecutul si biserica lui ramânea pentru dânsul "catolica", adica universala. "Protes­tantul mijlociu - scrie lady Hutchinson - re­nuntase la papism pentru ca nu mai era la moda, dar în adâncul inimii sale înclina de partea aceasta". Doctrina anglicana, care era aceea a statului, se vedea atacata pe ambele flancuri, si de catolicii romani, si de puritani.

VI. În partea a doua a domniei Elisabetei, cato­licii romani suferisera din pricina prigoanei, pe care razboiul cu Spania si conspiratiile iezuitilor au înas­prit-o. Nu aveau acces la nici o functie locala sau nationala; nu aveau voie sa se îndeparteze de pa-mântul lor fara un permis semnat de judecatorul de pace. Erau supusi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) daca nu asistau la slujba religioasa anglicana. Un preot care celebra liturghia si cei care-l adaposteau puteau fi condam­nati la moartea groaznica a tradatorilor, dar ame­nintarea era rareori pusa în practica si, în multe castele, se mai gasea, prin poduri, câte un capelan catolic. La începutul domniei lui Iacob I, adeptii bisericii romane nu mai alcatuiau decât a douazecea parte a populatiei. Urcarea pe tron a fiului Mariei Stuart le inspira mari sperante. Se stia ca întreti­nuse corespondenta cu papa si ca era partizanul tolerantei. Într-adevar, el se oferi sa suprime amen­zile pentru delicte religioase, dar puse doua conditii: catolicii sa declare loialitate fata de rege, si nu fata de papa; sa renunte a face prozeliti. Conditiile nu erau compatibile cu o credinta sincera si curând de­ceptia catolicilor deveni atât de mare încât multi dintre ei începura sa comploteze împotriva regelui

VII. Dintre aceste comploturi, cel mai periculos a fost celebrul "complot al prafului de pusca" (1605). Scopul era sa ucida în acelasi timp pe rege, pe lorzi si pe membrii Camerei Comunelor care s-ar fi aflat acolo, aruncând în aer Camera Lor­zilor în clipa când se vor fi adunat toti. Protestantii, fiind lipsiti astfel de sefii lor, o rascoala catolica ar fi avut sansa de reusita, tinând seama de inertia maselor. Prin calitatea vinovatilor si prin metodele folosite, complotul ne aminteste de teroristii rusi de la sfârsitul secolului al XlX-lea. Conjuratii erau gentilomi. Cel mai celebru dintre ei, Guy Fawkes, militant catolic, învatase în timpul campaniei din Flandra mestesugul de a sapa transee si tuneluri. Guy Fawkes si prietenii sai începura prin a închi­ria o pivnita în fata parlamentului, dar curând descoperira, din întâmplare, o încapere situata exact sub Camera Lorzilor, ceea ce-i scutea pe ei sa mai sape o galerie. Dupa ce închiriara încaperea aceea, adusera o multime de butoiase cu praf de pusca pe care le acoperira cu vreascuri, si atentatul ar fi reusit cu siguranta daca conspiratorii n-ar fi socotit necesar sa avertizeze pe câtiva dintre partizanii lor, pentru a organiza rascoala care urma sa aiba loc dupa explozie. Unul din cei carora li s-a încredintat secretul se gândi ca era de a sa datorie sa informeze stapânirea. Guy Fawkes ramase singur, plin de curaj, ca sa aprinda fitilul la momentul stabilit; el fu arestat (la 5 noiembrie 1605) si executat. O data cu el pierira si complicii sai, precum si staretul ie­zuitilor englezi, Garnet, care fu acuzat ca a dat ideea crimei. Se pare ca acuzatia nu era înteme­iata; Henry Garnet nu pacatuise decât prin tacere, dar indignarea stârnita de descoperirea unui atentat atât de grav si care era cât pe aci sa reuseasca îi facu pe toti catolicii mai suspecti ca oricând. Nu numai ca au fost decazuti din drepturile lor civice, dar au si fost declarati nedemni sa exercite profe­siunile de avocat si medic si chiar sa gireze bunu­rile copiilor lor minori. "Complotul prafului de pusca" a atras dupa sine, pentru o vreme îndelun­gata, prabusirea catolicismului în Anglia. În min­tea oamenilor papismul se asocia cu sumbrele ima­gini ale complotului contra sigurantei statului; timp de un secol, orice om politic, orice suveran suspectat ca are vreo legatura cu Roma era condam­nat de opinia publica.

VIII. Daca biserica anglicana trebuise, pe unul din flancurile sale, sa se apere de catolici, pe cela­lalt avea de îndurat asaltul puritanilor. Puritanis­mul era mai putin o doctrina si mai curând o stare de spirit a acelora care voiau sa "purifice" biserica nu numai de orice contact cu Roma, ci si de obice­iurile romane. Îndata dupa venirea lui Iacob I, pas­torii puritani i-au prezentat o petitie. Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a hotarî el însusi daca sa poarte un stihar alb; suprimarea semnului crucii la botezuri, a înclinarii capului când se pronunta numele lui Iisus, a genuflexiunii în fata altarului, a verighetei la celebrarea casatoriei; si, în sfârsit, stricta respectare a duminicii. Altii, mai radicali, doreau desfiintarea episcopilor si cre­area unei biserici presbiteriene dupa modelul bise­ricii scotiene. Un al treilea grup era compus din independenti, care cereau dreptul pentru fiecare om sa-si aleaga singur dogmele. Toti aveau ca trasatura comuna o profunda "aversiune pentru veselie", o "dragoste pasionata pentru libertatile civice", gus­tul vietii simple si al unui cult fara stralucire. Pu­ritanii aveau oroare de poezia italienizata si sen­zuala a Renasterii elisabetane. Era de vina sângele saxon? Climatul? Veselia mediteraneana era pen­tru ei un motiv de mirare si de scandal. Nu ca n-ar fi fost sensibili la o anumita poezie, dar preferau poezia Ecleziastului si a psalmilor celei a lui Spenser si a lui Shakespeare. Dadeau copiilor lor nume de patriarhi sau de razboinici ebrei, îsi ziceau unul altuia "frate cutare" sau "sora cutare" si cre­deau a fi noul popor al lui Dumnezeu, însarcinat sa-i extermine pe amalecitii de la curte. Citirea permanenta a Bibliei îi facea sa traiasca într-un vis colectiv si sumbru, adesea nobil. Ei condamnau tea­trul, aveau oroare de pacat, mai ales de cel tru­pesc, se îmbracau cu o modestie voit demodata si se radeau pe cap ca sa-si arate dispretul fata de curtezanii cu perucile buclate. Pe scurt, erau tristi, onesti, insuportabili si dârji.

IX. La începutul domniei lui Iacob, puritanii fa­ceau parte din biserica nationala si sperau sa-si im­puna doctrina lor. S-a organizat o conferinta la Hampton Court, sub presedintia regelui, pentru a examina petitia lor. Iacob I lua parte cu placere la aceasta discutie teologica pâna în clipa când au fost pronuntate cuvintele presbiterian si sinod. Ele tre­zeau penibile amintiri în mintea lui. "Daca doriti o biserica presbiteriana - spuse el -, ea se potri­veste tot atât de bine cu monarhia ca Dumnezeu cu diavolul... Orice Jack, Will sau Tom va putea sa critice actele mele. Jack va spune: «Asa trebuie sa fie», si Will va raspunde: «Nu, ar trebui sa fie în felul asta»". si, luându-si palaria ca sa ridice se­dinta, tipa: "Se stie cum au tratat-o pe biata doamna, mama mea, si pe mine însumi în timpul minoritatii... Închei deci: fara episcopi, nici rege... Daca asta-i tot ce are de spus partida voastra, am s-o silesc sa se conformeze sau am s-o alung din tara". Prin discursul acesta, el a transformat cearta religioasa într-o cearta politica. Puritanii învata­sera din Biblie ca cei credinciosi trebuie sa militeze pentru credinta lor si ca datoria fiecarui om care cunoaste adevarul este de a-l face sa învinga. si pentru ca îi constrângea s-o faca, o vor încerca pâna si împotriva vointei regelui. În 1604 el a trebuit sa porunceasca expulzarea din biserica a trei sute de pastori puritani care refuzau sa respecte ritualul anglican.

X. Începând din acest moment trebuie sa se dis­tinga în clerul englez trei grupari: o grupare a înaltei biserici, cea mai putin îndepartata de bise­rica romana si care accepta ritualul impus de di­nastia Tudorilor; o grupare presbiteriana, neconformista, care ramâne în sânul bisericii, dar doreste s-o reformeze; si o grupare independenta, sau "congregationalista", care condamna în acelasi timp episcopatul anglican si sinodul presbiterian. Inde­pendentii refuzau sa recunoasca o biserica de stat, fie de tip englez, fie de tip scotian. Biserica era pentru ei un grup de crestini uniti numai din pro­pria lor vointa. Unii dintre ei, din respect fata de libertatea individuala, mergeau pâna la suprimarea botezului copiilor, pentru a nu mai boteza decât adulti în stare sa creada: acestia erau baptistii.

XI. E important sa se înteleaga ca pentru pro­testantii independenti nu mai exista atunci nici o speranta sa mai practice în liniste credinta lor daca ramâneau în Anglia. Multi alesera exilul si, în 1608, emigrara în Olanda, dar si acolo erezia din jurul lor îi nelinisti pe cei mai exigenti. În 1620 câtiva se întoarsera din Olanda si venira la Southampton, pentru a se îmbarca de îndata pe Mayflower, care trebuia sa-i transporte în America. Primii pelerini au fost în numar de o suta doi. Se gândeau sa se stabileasca pe la frontiera de nord a teritoriului Companiei Virginia; vânturile si curentele marine îi silira sa debarce mai la nord, în regiunea care se numeste astazi Noua-Anglie. În anii care au urmat si care au fost putin favorabili pentru puritani în Anglia, mii de emigranti au venit dupa ei si, în noua lor tara, oamenii acestia care au preferat exi­lul în locul ereziei au întemeiat, dupa cum era de asteptat, o teocratie.