IMPERIILE

IMPERIILE

TSIu putem schita o panorama politica valabila, pentru secolul al XVI-lea, daca nu ne īntoar­cem mult īnapoi, pentru a regasi sensul unei lungi evolutii.

La sfīrsitul secolului al XlV-lea, Marea In­terioara apartinea oraselor, statelor urbane si­tuate pe tarmurile sale. Fara īndoiala existau, ici si colo, si ajungeau chiar pīna la va 252t1919c luri, state teritoriale, mai mult sau mai putin omo­gene, relativ mari. Astfel sīnt regatul Neapo-lelui - "ii Reame" ■- Regatul prin excelenta sau, de asemenea, Imperiul Bizantin; ori teri­toriile unite ale Coroanei Aragonului... Dar aceste state nu erau adesea decīt vesmīntul ceva mai larg al unor orase puternice. Arago-nul, de exemplu, este lato sensu rezultatul dinamismului Barcelonei; Imperiul Orientului reprezinta, destul de precis, dubla periferie a Constantinopolului si Salonicului.

In secolul al XV-lea, orasul a īncetat sa mai fie la īnaltimea situatiei; a aparut o criza urbana, mai īntīi īn Italia, unde ea avea s^a debuteze o data cu secolul: īn urmatorii cinci" zeci de ani, aici se contureaza o noua harta a Peninsulei, īn folosul cītorva centre, īn de­trimentul altora. Era o criza limitata P^e^ ca ea nu realiza ceea ce era, poate, īnca $ atunci la ordinea zilei - ma īndoiesc īnsa

Rivalul statului urban, statul teritorial², bo­gat īn spatiu si īn oameni, se arata singurul capabil sa faca fata cheltuielilor enorme ale razboiului modern; el īntretinea armate de mercenari, īsi procura costisitoare materiale de artilerie, avea sa-si ofere īn curīnd luxul ma­rilor razboaie maritime. Avīntul sau a fost un fenomen mult timp ireversibil. La sfīrsitul se­colului al XV-lea, aceste state noi erau Ara-gonul lui Juan al Il-lea, acest Ludovic al Xl-lea de dincolo de Pirinei, sau Turcia lui Mahomed al Il-lea, cuceritorul Constantinopolului; va fi Peste putina vreme si Franta, lui Carol al VUI-lea si a aventurilor italiene, sau Spania Regilor Catolici. Ele īsi dezvoltasera īntīile t    īn profunzimea uscatului departe de ril    mediteraneene³ cel mai adesea īn ^unor tinuturi neroditoare unde ora-^acol ^erau rare. īn schimb, īn Italia, n ^la- ^cJuar numarul mare al oraselor, men-^usera divizarea si slabiciunea, spiritul mo-³⁰³ cu ^eliberīndu-se cu atīt mai greu de trecut, ^Clt acesta fusese mai stralucitor si rama-

Frumoase vorbe, dar atunci īncepuse pentru Peninsula italica suita de nenorociri pe care trebuia, logic, sa i le aduca bogatia, pozitia sa īn centrul ciclonului politic european si, ca o explicatie generala, fragilitatea savantelor sale structuri politice, a acelui īntreg sistem de cea­sornicarie constituit de "echilibrul italian". N^ fara motiv, din acel moment, gīnditorii sai, instruiti prin dezastrele si lectia cotidiana a «venimentelor, vor medita asupra politicii s¹ destinului statelor, de la Machiavelli si Guic-■ciardini, la īnceputul secolului, pīna la Paruta, .Giovanni Botero sau Ammirato, la sfīrsitul iu¹-

Ce īnseamna Italia? Un ciudat laborator V^eXK tru oamenii de stat. Aici īntregul popor discuta politica pe masura pasiunii fiecarui indiy¹,/ hamalii, īn mijlocul pietei, barbierul, īn prava

Ta sa, mestesugarii, īn taverne⁷. Ratiunea de «tat⁸, aceasta redescoperire italiana, nu s-a nascut din reflectii izolate, ci dintr-o lectie co­lectiva. La fel, cruzimile, atīt de frecvente īn materie de politica, tradarile, flacarile mereu reīnnoite ale razbunarii personale, sīnt tot atī-_tea semne ale unei epoci īn care vechile forme de guvernamīnt se sfarīma, iar cele noi se succed rapid, dupa capriciul unor īmprejurari care stau mai presus de vointa omului. Justitia este īn aceasta perioada deseori suspendata, iar conducatorii sīnt prea lipsiti de experienta pen­tru a face economie de improvizatii si violente. Teroarea este un mijloc de guvernare. Princi­pele īnseamna arta de a trai, de a supravietui de pe o zi pe alta⁹.

Dar īnca din secolul al XV-lea, probabil, si cu siguranta din secolul al XVI-lea nu mai tre­buie sa vorbim doar despre simple state terito­riale sau state-natiuni. Atunci au aparut an­sambluri politice īntinse, monstruoase: conglo­merate, mosteniri, federatii, coalitii de state separate - Imperiile, daca ne este īngaduit sa folosim cu sensul actual, īn ciuda anacronis­mului sau, acest termen comod. Cum sa numim altfel aceste fiinte ciclopice? In 1494, nu doar regatul Frantei va interveni dincolo de munti,, ci un imperiu francez, e drept, un imperiu īnca doar proiectat. Primul lui scop este sa se insta­leze la Neapole. Apoi, fara sa se fixeze īn inima Marii Interioare, sa alerge īn Orient si sa spri­jine aici apararea crestina, sa raspunda la che­marile repetate ale Cavalerilor din Rodos, sa elibereze Palestina - aceasta reprezinta poli­tica atīt de complexa a lui Carol al VIII-lea, īn ^uda a ceea ce sustine Filippo Tron. Este o po-rtica de cruciada care, dintr-o singura trasa-^Ur_a, bareaza Mediterana. Caci nicaieri nu poate xista un imperiu fara mistica, mai ales īn ^Uropa occidentala, fara aceasta mistica a cru- t, ^e*> situata undeva, īntre pammt si cer. ^Xemplul lui Carol Quintul o va dovedi curīnd.

Drama lumii mediteraneene din secolul al XVI-lea este īn primul rīnd o drama de dez­voltare politica - aceasta crestere a unor colosi. Se stie cum si-a ratat Franta cariera, sa impe­riala abia conturata, din cauza īmprejurarilor, fara īndoiala, a economiei sale īnca īntīrziate si, poate, din pricina temperamentului ori īn­telepciunii sale, a atractiei fata de valorile si­gure sau a spaimei fata de maretie.. . Dar ceea ce nu s-a īntīmplat, ar fi putut sa se īntīmple. Nu este īntru totul absurd sa concepem un im­periu francez sprijinit pe Florenta, asa cum cel al Spaniei (nu la īnceput, e adevarat) s-a spri­jinit pe Genova Se cunoaste, de asemenea, cum Portugalia īnca pe jumatate straina lumii mediteraneene, s-a dezvoltat (īn afara unor po­zitii marocane) dincolo de spatiul specific medi­teranean.

Ascensiunea imperiilor īn zona Marii Inte­rioare īnseamna deci ascensiunea osmanlīilor la est si cea a Habsburgilor la vest. Cum a re­marcat mai demult Leopold von Ranke, aceasta dubla ascensiune reprezinta o singura istoriei dar, sa adaugam imediat, īmprejurarile si hazar­dul nu au prezidat īn exclusivitate aparitia ^aceS' tei grandioase istorii simultane. Nu pot sa cred ca Soliman Magnificul si Carol Quintul ^aU

f_oSt accidente (cum sustine Henri Pirenne). Per­soanele lor da, fara īndoiala, dar nu si impe­riile lor. Nu cred nici īn influenta precumpa­nitoare a lui Wolsey¹¹, a acelui Wolsey creator _al politicii engleze de Balance of Power si care sprijinindu-1 contrar principiilor sale, īn 1521, pe Carol Quintul, stapīnul Ţarilor-de-Jos si al Germaniei, asadar pe cel mai puternic, īn loo _sa vina īn ajutorul lui Francisc, cel mai slab, _ar fi deschis poarta victoriei neasteptate a lui Carol Quintul la Pavia si ar fi fost raspunza­tor de abandonarea Italiei, timp de doua secole, sub dominatia spaniola . . .

Caci, fara sa neg rolul indivizilor si al īm­prejurarilor, consider ca o data cu avīntul eco­nomic din secolul al XlV-lea si al XV-lea a re­aparut o conjunctura favorizīnd cu tenacitate īntinsele si chiar foarte īntinsele state, acele "state masive" care, īncepe sa ni se spuna astazi din nou, au viitorul īn fata, cum a fost cazul la īnceputul secolului al XVII-lea cīnd s-a di­latat Rusia lui Petru cel Mare si s-a schitat o unire, cel putin dinastica, īntre Franta lui Lu­dovic al XlV-lea si Spania lui Filip al V-lea¹². Ceea ce se petrece īn Occident, se petrece, mu-tatis mutandis, si īn Orient. In 1516, sultanul Egiptului asediaza Adenul, oras liber, si pune stapīnire pe el, dupa logica lucrurilor. Insa, tot dupa logica lucrurilor, īn 1517, sultanul turo pune stapīnire pe īntregul Egipt¹³. Risti īntot­deauna sa fii īnghitit de cel mai tare ca tine. De fapt, istoria este, rīnd pe rīnd, favorabila sau nefavorabila marilor formatiuni politice. Istoria lucreaza pentru dezvoltarea, īnflorirea, ^aPoi pentru slabirea si dezmembrarea lor. Evo-^utia nu este, politic vorbind, orientata o data Pentru totdeauna; nu exista state iremediabil ^c°ndamnate sa moara, altele predestinate sa ^e dezvolte, cu orice pret ca si cum ar fi obli­cate printr-o fatalitate "sa īnghita teritoriu si ^a~i devoreze semenii"¹⁴.

307 _mil^oua imperii, īn secolul al XVI-lea, īsi de-"~ 'reaza puterea lor de temut. Dar īntre

1550 si 1600 se schiteaza deja, si īn secolul aī XVII-lea se precizeaza, momentul nu mai pu~ tin inexorabil, al refluxului lor.

NOTE

Vezi mai sus.

Intentionat nu spun statul national.

SIEGFRID, op. cit, p. 184.

KRETSCHMAYR, op. cit., II, p. 382.

Vezi    studiile de Enrico PERITO. E. CARUSI

Pietro EGIDI (nr. 2625, 2630 si 2626 din bi' bliografia lui Sānchez ALONSO).

A.d.S. Modena, Venezia, VIII, Albodrandino Gui-

doni catre duce, Venetia, 31 iulie 1495.

SEIDLMAYER, op. cit, p. 342.

Paternitatea acestei expresii este atribuita, se

stie, cardinalului Giovanni Della Casa, Ora-zione di Messer Giovanni della Casa, scritta a Carlo Quinto intorno alia restitutione della citta di Piacenza, publicata īn Galateo, de ace­lasi autor, Florenta, 1561, p. 61. Asupra aces­tei īntinse probleme, vezi: F. MEINECKE, Dic Idee der Staatsrason in der neueren Ge-schichte, ed. I, Miinchen, 1925.

Pierre MESNARD, L'essor de la philosophie po-

litique au XVI-e sfecle, 1936, p. 39-53, īn special p. 51-52.

A. RENAUDET, Machiavel, p. 236.

G M. TREVELYAN, op. cit, p. 293.

BAUDRILLART (Mgr.), Philippe V et la Cour

de France. 1889-1901, 4 voi., Introducere, p. 1.

Vezi mai jos p. 16 si urmatoarele.

Gaston ROUPNEL, Histoire et destin, p. 330.