IMPERIILE

IMPERIILE

TSIu putem schita o panorama politica valabila, pentru secolul al XVI-lea, daca nu ne întoar­cem mult înapoi, pentru a regasi sensul unei lungi evolutii.

La sfîrsitul secolului al XlV-lea, Marea In­terioara apartinea oraselor, statelor urbane si­tuate pe tarmurile sale. Fara îndoiala existau, ici si colo, si ajungeau chiar pîna la va 252t1919c luri, state teritoriale, mai mult sau mai putin omo­gene, relativ mari. Astfel sînt regatul Neapo-lelui - "ii Reame" ■- Regatul prin excelenta sau, de asemenea, Imperiul Bizantin; ori teri­toriile unite ale Coroanei Aragonului... Dar aceste state nu erau adesea decît vesmîntul ceva mai larg al unor orase puternice. Arago-nul, de exemplu, este lato sensu rezultatul dinamismului Barcelonei; Imperiul Orientului reprezinta, destul de precis, dubla periferie a Constantinopolului si Salonicului.

In secolul al XV-lea, orasul a încetat sa mai fie la înaltimea situatiei; a aparut o criza urbana, mai întîi în Italia, unde ea avea s^a debuteze o data cu secolul: în urmatorii cinci" zeci de ani, aici se contureaza o noua harta a Peninsulei, în folosul cîtorva centre, în de­trimentul altora. Era o criza limitata P^e^ ca ea nu realiza ceea ce era, poate, înca $ atunci la ordinea zilei - ma îndoiesc însa

Rivalul statului urban, statul teritorial², bo­gat în spatiu si în oameni, se arata singurul capabil sa faca fata cheltuielilor enorme ale razboiului modern; el întretinea armate de mercenari, îsi procura costisitoare materiale de artilerie, avea sa-si ofere în curînd luxul ma­rilor razboaie maritime. Avîntul sau a fost un fenomen mult timp ireversibil. La sfîrsitul se­colului al XV-lea, aceste state noi erau Ara-gonul lui Juan al Il-lea, acest Ludovic al Xl-lea de dincolo de Pirinei, sau Turcia lui Mahomed al Il-lea, cuceritorul Constantinopolului; va fi Peste putina vreme si Franta, lui Carol al VUI-lea si a aventurilor italiene, sau Spania Regilor Catolici. Ele îsi dezvoltasera întîile t    în profunzimea uscatului departe de ril    mediteraneene³ cel mai adesea în ^unor tinuturi neroditoare unde ora-^acol ^erau rare. în schimb, în Italia, n ^la- ^cJuar numarul mare al oraselor, men-^usera divizarea si slabiciunea, spiritul mo-³⁰³ cu ^eliberîndu-se cu atît mai greu de trecut, ^Clt acesta fusese mai stralucitor si rama-

Frumoase vorbe, dar atunci începuse pentru Peninsula italica suita de nenorociri pe care trebuia, logic, sa i le aduca bogatia, pozitia sa în centrul ciclonului politic european si, ca o explicatie generala, fragilitatea savantelor sale structuri politice, a acelui întreg sistem de cea­sornicarie constituit de "echilibrul italian". N^ fara motiv, din acel moment, gînditorii sai, instruiti prin dezastrele si lectia cotidiana a «venimentelor, vor medita asupra politicii s¹ destinului statelor, de la Machiavelli si Guic-■ciardini, la începutul secolului, pîna la Paruta, .Giovanni Botero sau Ammirato, la sfîrsitul iu¹-

Ce înseamna Italia? Un ciudat laborator V^eXK tru oamenii de stat. Aici întregul popor discuta politica pe masura pasiunii fiecarui indiy¹,/ hamalii, în mijlocul pietei, barbierul, în prava

Ta sa, mestesugarii, în taverne⁷. Ratiunea de «tat⁸, aceasta redescoperire italiana, nu s-a nascut din reflectii izolate, ci dintr-o lectie co­lectiva. La fel, cruzimile, atît de frecvente în materie de politica, tradarile, flacarile mereu reînnoite ale razbunarii personale, sînt tot atî-_tea semne ale unei epoci în care vechile forme de guvernamînt se sfarîma, iar cele noi se succed rapid, dupa capriciul unor împrejurari care stau mai presus de vointa omului. Justitia este în aceasta perioada deseori suspendata, iar conducatorii sînt prea lipsiti de experienta pen­tru a face economie de improvizatii si violente. Teroarea este un mijloc de guvernare. Princi­pele înseamna arta de a trai, de a supravietui de pe o zi pe alta⁹.

Dar înca din secolul al XV-lea, probabil, si cu siguranta din secolul al XVI-lea nu mai tre­buie sa vorbim doar despre simple state terito­riale sau state-natiuni. Atunci au aparut an­sambluri politice întinse, monstruoase: conglo­merate, mosteniri, federatii, coalitii de state separate - Imperiile, daca ne este îngaduit sa folosim cu sensul actual, în ciuda anacronis­mului sau, acest termen comod. Cum sa numim altfel aceste fiinte ciclopice? In 1494, nu doar regatul Frantei va interveni dincolo de munti,, ci un imperiu francez, e drept, un imperiu înca doar proiectat. Primul lui scop este sa se insta­leze la Neapole. Apoi, fara sa se fixeze în inima Marii Interioare, sa alerge în Orient si sa spri­jine aici apararea crestina, sa raspunda la che­marile repetate ale Cavalerilor din Rodos, sa elibereze Palestina - aceasta reprezinta poli­tica atît de complexa a lui Carol al VIII-lea, în ^uda a ceea ce sustine Filippo Tron. Este o po-rtica de cruciada care, dintr-o singura trasa-^Ur_a, bareaza Mediterana. Caci nicaieri nu poate xista un imperiu fara mistica, mai ales în ^Uropa occidentala, fara aceasta mistica a cru- t, ^e*> situata undeva, între pammt si cer. ^Xemplul lui Carol Quintul o va dovedi curînd.

Drama lumii mediteraneene din secolul al XVI-lea este în primul rînd o drama de dez­voltare politica - aceasta crestere a unor colosi. Se stie cum si-a ratat Franta cariera, sa impe­riala abia conturata, din cauza împrejurarilor, fara îndoiala, a economiei sale înca întîrziate si, poate, din pricina temperamentului ori în­telepciunii sale, a atractiei fata de valorile si­gure sau a spaimei fata de maretie.. . Dar ceea ce nu s-a întîmplat, ar fi putut sa se întîmple. Nu este întru totul absurd sa concepem un im­periu francez sprijinit pe Florenta, asa cum cel al Spaniei (nu la început, e adevarat) s-a spri­jinit pe Genova Se cunoaste, de asemenea, cum Portugalia înca pe jumatate straina lumii mediteraneene, s-a dezvoltat (în afara unor po­zitii marocane) dincolo de spatiul specific medi­teranean.

Ascensiunea imperiilor în zona Marii Inte­rioare înseamna deci ascensiunea osmanlîilor la est si cea a Habsburgilor la vest. Cum a re­marcat mai demult Leopold von Ranke, aceasta dubla ascensiune reprezinta o singura istoriei dar, sa adaugam imediat, împrejurarile si hazar­dul nu au prezidat în exclusivitate aparitia ^aceS' tei grandioase istorii simultane. Nu pot sa cred ca Soliman Magnificul si Carol Quintul ^aU

f_oSt accidente (cum sustine Henri Pirenne). Per­soanele lor da, fara îndoiala, dar nu si impe­riile lor. Nu cred nici în influenta precumpa­nitoare a lui Wolsey¹¹, a acelui Wolsey creator _al politicii engleze de Balance of Power si care sprijinindu-1 contrar principiilor sale, în 1521, pe Carol Quintul, stapînul Ţarilor-de-Jos si al Germaniei, asadar pe cel mai puternic, în loo _sa vina în ajutorul lui Francisc, cel mai slab, _ar fi deschis poarta victoriei neasteptate a lui Carol Quintul la Pavia si ar fi fost raspunza­tor de abandonarea Italiei, timp de doua secole, sub dominatia spaniola . . .

Caci, fara sa neg rolul indivizilor si al îm­prejurarilor, consider ca o data cu avîntul eco­nomic din secolul al XlV-lea si al XV-lea a re­aparut o conjunctura favorizînd cu tenacitate întinsele si chiar foarte întinsele state, acele "state masive" care, începe sa ni se spuna astazi din nou, au viitorul în fata, cum a fost cazul la începutul secolului al XVII-lea cînd s-a di­latat Rusia lui Petru cel Mare si s-a schitat o unire, cel putin dinastica, între Franta lui Lu­dovic al XlV-lea si Spania lui Filip al V-lea¹². Ceea ce se petrece în Occident, se petrece, mu-tatis mutandis, si în Orient. In 1516, sultanul Egiptului asediaza Adenul, oras liber, si pune stapînire pe el, dupa logica lucrurilor. Insa, tot dupa logica lucrurilor, în 1517, sultanul turo pune stapînire pe întregul Egipt¹³. Risti întot­deauna sa fii înghitit de cel mai tare ca tine. De fapt, istoria este, rînd pe rînd, favorabila sau nefavorabila marilor formatiuni politice. Istoria lucreaza pentru dezvoltarea, înflorirea, ^aPoi pentru slabirea si dezmembrarea lor. Evo-^utia nu este, politic vorbind, orientata o data Pentru totdeauna; nu exista state iremediabil ^c°ndamnate sa moara, altele predestinate sa ^e dezvolte, cu orice pret ca si cum ar fi obli­cate printr-o fatalitate "sa înghita teritoriu si ^a~i devoreze semenii"¹⁴.

307 _mil^oua imperii, în secolul al XVI-lea, îsi de-"~ 'reaza puterea lor de temut. Dar între

1550 si 1600 se schiteaza deja, si în secolul aî XVII-lea se precizeaza, momentul nu mai pu~ tin inexorabil, al refluxului lor.

NOTE

Vezi mai sus.

Intentionat nu spun statul national.

SIEGFRID, op. cit, p. 184.

KRETSCHMAYR, op. cit., II, p. 382.

Vezi    studiile de Enrico PERITO. E. CARUSI

Pietro EGIDI (nr. 2625, 2630 si 2626 din bi' bliografia lui Sânchez ALONSO).

A.d.S. Modena, Venezia, VIII, Albodrandino Gui-

doni catre duce, Venetia, 31 iulie 1495.

SEIDLMAYER, op. cit, p. 342.

Paternitatea acestei expresii este atribuita, se

stie, cardinalului Giovanni Della Casa, Ora-zione di Messer Giovanni della Casa, scritta a Carlo Quinto intorno alia restitutione della citta di Piacenza, publicata în Galateo, de ace­lasi autor, Florenta, 1561, p. 61. Asupra aces­tei întinse probleme, vezi: F. MEINECKE, Dic Idee der Staatsrason in der neueren Ge-schichte, ed. I, Miinchen, 1925.

Pierre MESNARD, L'essor de la philosophie po-

litique au XVI-e sfecle, 1936, p. 39-53, în special p. 51-52.

A. RENAUDET, Machiavel, p. 236.

G M. TREVELYAN, op. cit, p. 293.

BAUDRILLART (Mgr.), Philippe V et la Cour

de France. 1889-1901, 4 voi., Introducere, p. 1.

Vezi mai jos p. 16 si urmatoarele.

Gaston ROUPNEL, Histoire et destin, p. 330.