ILUMINIST DE TALIE EUROPEANĂ :
INOCHENTIE MICU KLEIN
Iluminismul se caracterizeaza prin cosmopolitism, o perspectiva universala asupra lucrurilor, e deschis fata de diversitatea culturilor. Iluministul vorbeste mai multe limbi, are explicatii pentru tot ceea ce se întâmpla, trece la dimensiunea rationala a lucrurilor, la interpretarea si coordonarea lor. Ca si miscare culturala, iluminismul porneste de la o eroare politica, si anume încrederea în posibilitatea de a schimba structurile sociale existente, cele feudale, prin lamurirea organelor de decizie, monarhia si curtea, asupra primarii unor institutii social-politice si economice, a necesiatii modernizarii lor, ceea ce va declansa, în ultimele decade ale secolului al XVIII-lea în Europa Centrala unde se profileaza ideile curentului, o ampla campanie de propagare a ideologiei iluministe, asociindu-se acestei tentative de revolutionare politica pe cale culturala si eforturi de comunicare în jos pe scara sociala, mai ales catre elemente ale tinerei burghezii în ascensiune.
Ceva mai tardiv, în tarile din estul Europei, iluminismul îsi asociaza în plus si revendicari nationale acolo unde este cazul, si anume în Imperiul Habsburgic. Iluminismul a însemnat peste tot unde si-a implantat radacinile, primul pas efectiv catre faurirea Europei moderne, rationaliste si pragmatice.
Românii din Transilvania se raportau la Bucuresti, nu la Viena. Ei nu aveau drepturi egale cu sasi si secui din Transilvania, iar ortodoxia din Transilvania nu avea aceleasi drepturi cu cea catolica sau calvina. Greco-catolicismul a constituit ocazia Transilvaniei, reprezenta prima legatura între lumea româneasca si Occident. Inochentie Micu Klein e primul lider al acestei biserici, este primul episcop, în jurul lui se formeaza un mediu intelectual si religios. Este primul illuminist la noi, iar în lucrarea de fata ma voi opri asupra actiunilor si revedicarilor sale pentru drepturi sociale, culturale si confesionale.
În comparatie cu Occidentul, Centrul si Sud-Estul au resimtit mai târziu valul de cultura. Cu toate acestea vedem ca acolo unde intelectualii luministi au ajuns la practica sociala, acolo au avut un oarecare succes. În provinciile Imperiului Habsburgic s-au întalnit cele mai diverse popoare si, deci, cele mai diverse miscari de idei.
Pe acest fond, fiecare popor a luptat pentru a-si
pastra sau a-si dobândi drepturile, libertatea, identiatea
spirituala; românii, sârbii, croatii, maghiarii sau slovacii au
descoperit posibilitatea legaturii cu Europa, au gasit calea de acces
spre scrieri, ideologii, concepte politice si religioase. Mai târziu,
reformismul lui Iosif al II-lea a deschis drumul iluminismului, a cucerit
intelectualitatea progresista a popoarelor aflate în inferioritate
politica. Noile & 13413t195n #351;coli înfiintate în Transilvania, în
"Luminile" au patruns în tinuturile românesti venind din doua directii opuse. Din vest si din est. Eugen Lovinescu nu greseste sustinand în "Istoria civilizatiei române moderne", ca dupa ce, în epoca veche religioasa, nu venise lumina din rasarit, în perioada redactarii marilor cronici moldave- din Polonia,adica din nord, în epoca moderna lumina se revarsa spre noi din apus, însa aceste formulari fixeaza - memorabil-, doar repere, fara mentionarea cailor pe care s-a realizat "luminarea".
Dupa Renastere, societatile din estul si sud-estul Europei nu puteau primi lumina, de la sine înteles, decât din Occident, însa traseele pe care lumina le-a urmat pana sa ajunga la noi nu au fost întotdeauna directe.
Pentru cunoasterea Occidentului, românii nici nu trebuiau, de altminteri, sa plece neaparat de acasa. Venea Occidentul la ei. Venea din doua- trei parti: direct din spatiul propriu, sub înfatisarea unor dascali, refugiati politici, preceptori, artisti, dar mai ales prin sud-est, adus în permanenta de tot mai numerosii greci atrasi de Principatele Romane, intermitent si prin Rusia.
În Ardeal situatia era diferita fata de cea din celelalte tari românesti. Principat inclus în Imperiul Habsburgic, Ardealul se gasea, politic, sub regimul absolutismului luminat, instaurat de împaratul Iosif al II-lea. În conformitate cu principiile din care se revendica, fusesera introduse anumite reforme, însa de pe urma lor nu beneficiau, în Ardeal locuitorii lui de cea mai veche obârsie si care formau covârsitoarea majoritate a populatiei. Asadar, românii nu erau inclusi în rândul "natiunilor politice", fiind considerati doar "tolerati" în propria lor tara, exclusi de la drepturile acordate în principiu tuturor cetatenilor imperiului. Nici macar unirea, în 1701, a unei bune parti a românimii ardelene cu biserica Romei nu a determinat o schimbare radicala. Un câstig real îl reprezenta si posibilitatea de a se trimite bursieri români în institutiile de învatamânt catolice din Budapesta, Viena si Roma, cultura si constiinta nationala datorând mult acestei posibilitati.
Iluminismul nu descurajaza studiile istorice nici în tarile estului si sud-estului, trezirea la o constiinta activa realizându-se sub puterea " luminilor". De altfel în epoca împaratilor Maria Tereza si Iosif al II-lea se iau masuri în vederea dezvoltarii culturale, ceea ce avea sa favorizeze aparitia unor sinteze asupra trecutului. Desigur ele se datoreaza unui climat spiritual în care, înainte de toate, fusese extinsa reteaua de scoli elementare cu predarea obiectelor de învatamânt în limbile româna, sârba, germana, se acordase dreptul înfiintari de tipografii, scoli evreiesti, se tiparisera manuale, se încurajase circulatia cartilor, se acordase posibilitatea tipariri primelor ziare sau reviste
Pretextul invocat în permanenta de catre nobilimea maghiara în refuzul ei de a permite accesul românilor la civilizatie era înapoierea acestora. În replica episcopul unit Ion Inochentie Micu-Klein, cea mai lucida constiinta româneasca a epocii a initiat o actiune fara de precedent de luminare a poporului si rezultatele nu au întârziat sa apara. Baza instruirii fiind scoala, Inochentie a intreprins, cu o energie titanica, ceea ce era necesar pentru transformarea rusticului Blaj, devenit dupa unirea cu Roma resedinta episcopala, într-un orasel al scolilor. Opera de întemeiere a lacaselor de învatamânt începuta de el a fost dusa la împlinire de urmasii sai, Blajul devenind pentru natiunea româna "mica Roma".
Manifestarea relativ târzie a luminilor la acest nivel în Banat în comparatie cu realitatile din Transilvania, se explica prin relatiile confesionate si politice diferite. Românii din Banat au beneficiat de avansul Transilvaniei (cu un deceniu si jumatate), miscarea luminilor de aici actionând ca valoare de model pentru întreg spatiul românesc, inclusiv Banatul, unde opera tiparita a scolii Ardelene s-a bucurat de o larga popularizare.
Momentul Supplexului reprezinta o faza de apogeu a miscarii luminilor la românii din Transilvania, dupa care punctul ei de greutate se deplaseaza spre alte parti diseminând miscarea în jurul unor centre iluministe, un real ascendent înregistrând Oradea, Arad sau localitatile urbane din provincia banateana. În acest context, la începutul secolului al XIX-lea initiativa culturala se transfera în aceste zone, care vor detine întâietatea în miscarea luminilor pâna în deceniul patru al secolului al XIX-lea, când travaliul principal al miscarii iluministe românesti se deplaseaza în Principate.
Pornita de la Blaj era firesc ca miscarea româneasca de "luminare" sa-si fixeze obiectivele în functie de necesitatile cele mai presante. Declansatorii ei nu puteau gândi problemele în abstract, nu se gaseau în situatia de a cultiva principiile luministe ca valori în sine.
Primul act politic al Habsburgilor în Transilvania a
fost trecerea preotilor români la unirea cu Biserica Romei, deoarece
catolicismul reprezenta formula ideologica si politica menita
sa suplineasca lipsa de unitate a imperiului. Maghiarii, trecuti
la protestantism în marea lor majoritate, au repins atât catolicismul cât
si centralizarea habsburgica si au pornit o rascoala. Dar
miscarea, care a beneficiat de o participare româneasca larga, a
fost înfranta, iar pacea de la Satu Mare (1711) a marcat instaurarea
definitiva a regimului Casei de
Pentru românii din Transilvania, conditiile unirii s-au transformat în revendicari cu caracter politic: ei au cerut sa le fie recunoscuta egalitatea în drepturi cu celelalte natiuni componente ale principatului si dreptul de a ocupa functii politice si administrative în stat. În realitate însa, românii au ramas în continuare o natiune tolerata. Inochentie Micu, episcopul unit al românilor, a încercat sa foloseasca evenimentele ca un argument al luptei sale. În 1744, Sinodul de la Blaj a amenintat ca daca revendicarile românesti nu aveau sa fie satisfacute, unirea cu biserica catolica avea sa fie abandonata. Dar Micu-Klein, initiatorul luptei politice a românilor din Transilvania, cel care i-a fixat programul si argumentarea istorica, a fost înlaturat in 1744.
Pe numele laic Ioan Micu s-a nascut într-un sat de margine, Sadu, judetul Sibiu.Ţara fusese stapânita mai mult de un secol si jumatate, cu putine exceptii, de principii calvini si era tributara turcilor.
Transilvania nu fusese cucerita de austrieci prin batalii sângeroase, ci prin iscusinta unui iezuit diplomat, Antide Dunond, si a unor generali-administratori, al caror rol, a fost de a subordona, prin masuri severe si drastica supraveghere, cele trei natiuni recunoscute . Astfel, prin diploma împaratului Leopold I din 1961, nu s-a schimbat decât stapânirea, mult mai periculoasa si mai pradalnica decât cea turceasca. Vechile legi ale principatului au ramas aceleasi: Unio trium nationum, Tripartitum, Approbatae si Compilatae constitutiones care consfinteau drepturile celor trei natiuni si ale celor patru religii. Populatia majoritara a Transilvaniei, românii, a fost mentinuta si pe mai departe în afara legii, fiind considerata "schismatica" si "eretica". E adevarat ca actul uniatiei de la 1701 a pledat , ca momeala, pentru egala indreptatire. Autoritatile l-au declarat însa pierdut. Evenimentele ulterioare au fost determinate de o dârza si necrutatoare opozitie a nobilimii maghiare, a cancelariei si dietei transilvane, ca si de perfidia cancelariei aulice vieneze, care au convenit ca el sa nu mai fie republicat. Curtea aulica din Viena a incurajat, asadar, atitudinea nobilimiii, dar a adus-o la fidelitate prin armata de ocupatie, prin acordarea de privilegii, ranguri, feude, titluri nobiliare, functiuni prestigioase si adeseori prin importante sume de bani.
Sadu, teritoriul ce li s-a atribuit sasilor când au fost adusi in Transilvania, ramasese ca si mai înainte, un sat de oamneni liberi. Încercarile nenumarate ale noilor veniti de a le impune sarcini iobagesti au fost respinse, de cele mai multe ori, cu succes. Raportat la spatiul general românesc, momentul de început al luminilor în Transilvania e reprezentat de Inochentie Micu unde actiunea lui politica a creat premisele si cadrul problematic pentru manifestarea unei miscari iluministe, pe cale de structurare în acea perioada .
Ion Micu a vazut lumina în acest sat, in 1692. Era fiul unui taran liber. În primii ani, copilul a urmat cursul unei vieti "prescrise" din strabuni , cu o mama plina de grija, de dragoste si de emotii pentru pruncul nascut din sângele sau, cu un tata pe care îndeletnicirile îl tineau zile întregi departe de casa, muncindu-si pamîntul, ori, poate, cautând fier la Puntea Baii, trudind la joagare sau la doborîtul de fagi si de stejari din padurile de sub poalele muntilor Lotru si Cindrelu.
Cu timpul mama a început sa-i vorbeasca, amuzat pruncul dadea semne ca întelege totul, dar nu articula nici un semn. Simtamintele si le exprima doar cu privirea. Speranta parintilor nu pierise, totusi. Credeau ca macar când va putea merge pe picioarele lui la joaca cu ortacii de vârsta lui si îndemnat de ei, Ionut va putea deprinde vorbirea. Dar anii treceau si copilul lor drag ramânea mut ca o lebada. Localnicii spuneau, mai demult, ca Ion Micu din Sadu s-a pornit sa vorbeasca, în al 15-lea sau 16-lea an al vietii, ca întâmplarea a prins repede aripi si s-a raspândit peste tot. Ion Micu a învatat scrisul si cititul în satul natal.
La Sadu nu a primit prea multa carte, dar cunoasterea buchiilor i-a dat tânarului Ion Micu "o cheie care-l ispitea într-una sa deschida usile unui nou fel de viata". Când, la târgul Sibiului, un calugar, atras de înfatisarea mândra si de voiciunea ochilor tânarului Ion, i-a cerut tatalui sau sa-l duca la scoala, Ion raspunse cu hotarâre: "Tata, eu ma duc". Nu se stie daca acel calugar l-a tinut mai întâi la scoala, la Sibiu, sau l-a dus direct la scoli înalte.
A plecat cu iezuitul acela într-o zi din anul 1707 sau 1708. De atunci n-a mai revenit niciodata în satul natal. Dar satul, odata cu trecerea timpului, i-a receptat ecoul faptelor, al gândurilor. Inocentiu Micu si-a efectuat studiile medii la colegiul iezuit din Cluj . Între 1722-1725 a urmat cursurile facultatii de filozofie din cadrul colegiului academic iezuit, tot la Cluj, unde l-a avut ca profesor pe Franz Fasching, un iezuit de origine germana, adept al ideii romanitatii românilor. În 1725 a început studiul teologiei la Nagyszombat (azi Trnava- în româneste Tarnavia sau Sâmbata Mare-, în vestul Slovaciei).
Prin diploma imperiala din 25 februarie 1729, împaratul Carol al VI -lea l-a numit pe Ioan Micu, înca student , episcop de Alba Iulia si Fagaras, ridicându-l totodata în functia de consilier imperial. Iezuitii reusisera din plin . Aveau convingerea, dupa îndelungate staruinte, ca noul ales, crescut si educat de ei, nu le va iesi din cuvânt. Dezamagirea le-a fost însa amara. Vreme de mai bine de douazeci de ani, cât a durat initierea în tainele canoanelor ecleziastice, nu si-a marturisit nimanui gândurile pe care le purtase cu sine de când plecase din sat, de a ajunge într-o functie oficiala superioara, ca, profitând de ea, sa intre cu toata convingerea fiintei sale în batalia pentru drepturile furate românilor din Transilvania.
În 1729 a cerut si i s-a acordat, ca si înaintasiului sau, titlul de baron, titlul atât de necesar atunci pentru a te impune în viata publica sau politica, iar în 1732 i s-a acordat loc în dieta. Instalarea lui în scaun s-a facut abia în 28 septembrie 1732.
Aparitia ,in prima jumatate a secolului al 18-lea, a unei personalitati politice de talia lui Inochentie Micu Klein cu o viziune atotcuprinzatoare, are o semnificatie deosebita în planul efervescentei culturale politice . Lupta sa - în care sunt angrenate largi paturi sociale, sunt exprimate multiple interese, sunt formulate revendicari proprii fiecarei clase- "reprezinta înainte de toate nazuintele unei paturi suprapuse care se ridica sau aspira sa se ridice tocmai prin revendicarile formulate".
Prin tot ceea ce gândeste si scrie în memoriile sale, Inochentie Micu este un precursor al luminismului românesc, pentru care scoala, cultura în general, urma sa semnifice mijlocul principal al afirmarii comunitatii si, în primul rând, al unei categorii sociale ce trebuia sa întruchipeze elita intelectuala. Importanta programului politic al lui Inochentie Micu Klein se va vedea în debutul interesului european pentru o comunitate situata la marginea rasariteana a Imperiului habsburgic.
Trebuie subliniat ca întreaga actiune a episcopului are loc înaintea marelui val de idei luministe, si ca ea pregateste viitoare stiinta istorica, geneza unei importante scoli de idei politice: Scoala Ardeleana. Prin urmare, un fapt ce vorbeste despre dorinta de emancipare, despre racordarea gândirii intelectuale la aceea a Europei timpului, despre primele elemente moderne, propunând alte structuri sociale, alte ierarhii politice si religioase, un sistem de învatamânt .
Actiunea lui începe înca înainte de instalare, la Viena. Lupta o porneste din cadrele bisericii, pe firul perspectivelor deschise de unire. Inochentie Micu însa o largeste curând la cadre nationale si taseaza o tinta precisa,nationala: natiunea româna sa numai fie numita "tolerata" si sa fie recunoscuta si ea ca natiune politica, egala în drepturi cu celelalte trei .
Petitiile lui, nu mai putine de opt înca înainte de instalare încep cu revendicari în favoarea preotimii. Dar originiile nemultumirilor le cauta cu deosebire în neexecutarea prevederilor din Diploma leopoldina, cea trecuta sub tacere. Ochiul lui Inochentie a vazut clar ceea ce înaintasii lui nu vazusera- textul se oferea ca o arma de valoare exceptionala pentru lupta politica, întrucât prevedea recunoasterea între starile privilegiate nu doar a preotilor ci si a plebei unite. Porneste cu energie la consolidarea episcopiei sale, cauta sa-i impuna autoritatea asupra tuturor românilor.
Reuseste sa schimbe domeniile Gherlei si Sâmbeti de Jos cu unul mai valoros, al Blajului. Muta episcopia de la Fagaras la Blaj. Pune temeliile unei mânastiri, a bisericii catedrale de aici. Totodata duce o lupta hotarâta împotriva oricarei alterari a continutului ortodox al bisericii sale, împotriva "latinizarii", adica a catolicizarii. Poporul român sa fie si el reprezentat în viata publica, pe toata scara ierarhica, în guvern, în dieta, în comitate, districte, scaune, comunitati. Cere ca Blajul, noua sa resedinta, sa fie declarat oras, cu drept de a fi reprezentat prin doi deputati în dieta. Românii sa fie si ei reprezentati peste tot unde se hotaraste asupra lor .
Dar diploma a doua leopoldina pe care se întemeiau noile revendicari nu fusese recunoscuta, în sprijinul revendicarilor sale, pe masura ce se contureaza mai bine, Inochentie Micu aduce, în consecinta, si alte temeiuri. Înainte de toate numarul poporului sau natiunii sale, care- o demonstreaza succesiv cu mai multe cifre- întrece pe ale celorlalte popoare sau natiuni ale tarii, deci argumentele pe care le aducea Inochentie Micu Klein în sprijinul revendicarilor sale se întemeiau pe vechimea, originea si continuitatea românilor în Dacia .
Inochentie Micu depune o insistenta care nu cedeaza nici un moment pentru aplicarea punctului al treilea al Diplomei leopoldine, pentru numararea si a celor de jos (plebei) între Stari. În lupta pentru ridicarea poporului român , Inochentie Micu e preocupat cu deosebire de scoala, de cultura. El initiaza scolile din Blaj, planuieste un seminar la Cluj, sub episcopatul lui pleaca si primii bursieri la Roma. E preocupat si de învatamântul satesc, insista pentru ridicarea de scoli la sate, pentru dreptul de a le ridica. Revendicarile sale plecau de la premiza trecerii tuturor românilor transilvaneni la religia greco-catolica. Aceasta era dupa parerea lui I. Micu Klein, singura cale de rezolvare a problemelor care framântau pe românii din Transilvania. Solutia propusa de episcop, cu toate bunele ale intentii, era, evident, utopica si periculoasa, iar românii transilvaneni n-au acceptat-o niciodata, decât în numar destul de redus .
Actiunea lui Inochentie Micu stârneste reactii puternice. Petitiile sale se adresau, ocolind forurile politice ale tarii, de-a dreptul împaratului. Fara raspunsul asteptat, actiunea lui Inochentie nu conteneste totusi, petitiile se înmultesc mereu.
Revendicarile sale nu numai ca nu au fost satisfacute, ci dimpotriva, episcopul a fost chemat la Viena în 1744 si pus în fata unei comisii de ancheta. Refuzând sa raspunda la întrebarile comisiei, pleaca în ascuns la Roma, în speranta unui sprijin din partea Papei, însa numeroasele sale memorii si proteste din Roma ramân tot farar rezultat, Papa fiind sub influenta Vienei. Nepermitându-i-se reîntoarcerea în Transilvania, Inochentie, înfrânt , abdica, sponte et libre, la 7 mai 1751. Ramâne sa traiasca mai departe din pensia oferita, în exilul sau.
Revendicarile concepute, tezele si argumentele mobilizate de Inochentie Micu, distribuite într-o serie impresionanta de acte si actiuni diferite, se îmbina deci într-un ansamblu coerent, se încheaga într-un complex program de lupta, tintind la o ridicare generala, sociala, politica, culturala a poporului român din Transilvania[15].
Lupta lui Inochentie se concretizeaza într-un program politic: ridicarea poporului român la natiune politica. Lupta sa e conceputa pe plan national. Revendicarile lui sociale sunt concepute în cadru national, în interesul nobilimii, preotimii, meseriasilor, taranimii române. Lupta e nationala nu numai în obiectivele ale, ci si în armele sale, în termenii sai, în limbajul sau. La originiile relelor de care sufera poporul român, Inochentie Micu vede nu numai apasarea sociala, ci si ostilitatea celorlalte natiuni, ura lor nationala si religioasa. Textele lui acuza mereu întreita asuprire, sociala, nationala, religioasa, cum am vazut, adesea sub cele mai tari expresii: tiranie, jug despotic, ura despotica de neam, sclavie si alte asemenea.
Ion Micu e primul care cuprinde într-un ansamblu coerent problema poporului român. El asaza temeliile pe care se va cladi întreaga lupta politica româneasca de aici, inclusiv Supplex Libellus Valachorum. Cu el începe lupta programatica împotriva asupririi nationale.
Ridicarea natiunii române la natiune politica, Inochentie o întelege prin egalizarea cu celelalte natiuni, printr-o egalitate de drept în raporturile sociale existente. Lupta politica întreprinsa de Inochentie Micu, obiectivul ei: emanciparea poporului român din starea de inferioritate în care era tinut, ridicarea lui la natiune politica, o data conceput, în ciuda insuccesului se fixeaza durabil, ca o inevitabila necesitate a procesului de dezvoltare. Lupta lui e un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, e si unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate nationala .
Ca nobil, a intrat în dieta Ardealului (fiind primul român din Dieta) si a cerut drepturi pentru poporul român cu argumente bine precizate: românii sunt cei mai vechi locuitori ai tarii; românii sunt populatia cea mai numeroasa din Ardeal; românii lucreza pamântul ti ocnele (muncile cele mai grele); românii dau cele mai mari contributii si în virtutea vointei imperiale exprimata prin cele doua diplome leopoldine trebuie sa se faca dreptate si poporului român. si românii au dreptul sa fie recunoscuti ca natiune, a patra din Ardeal. Dar cele trei natiuni privilegiate, (ungurii, sasii si secuii) s-au împotrivit, spunând ca acasta cerere cuprinde "niste lucruri pe care nu le-a mai cerut nimeni pâna acum" .
A murit la 23 septembrie 1768. A fost înmormântat în biserica Madona del Pascolo din Roma. În scrierile sale, îsi exprimase dorinta de a fi înmormântat în catedrala ctitorita de el, la Blaj. La 22 iunie 1997, a fost exhumat si transferat la biserica Buneivestiri a Colegiului Român din Roma. La 2 august 1997, sicriul, continând ramasitele pamântesti ale episcopului, a fost adus în tara si depus în altarul Catedralei Blajului. La 19 octombrie 1997 a fost asezat la locul de cinste, care i se cuvine, în mormântul din Catedrala "Sfânta Treime", ctitorita de el de la Blaj.
Inochentie Micu Klein a fost un pedagog al poporului în treburile politice. Locul în care a semanat cu foloase remarcabile l-a constituit patura atât de subtirica a unui cler putin luminat. Neluat în seama de dieta si de guvern, acest cler a fost trezit la viata nationala de caldura sufletului sau, sugerându-i gânduri si deziderate care pâna atunci nu intrasera în preocupaarile lui.
Astfel, episcopul Inocentiu si-a asigurat o baza sociala care i-a îngaduit sa desfasoare temeralele lui idei revendicative, preotii si protopopii dovedindu-se a-i fi tovarasi statornici în tot ce a întreprins pîna la sfârsitul vietii. Adeseori protopopii s-au comportat ca adevarati parteneri. Nu o data, când dieta din Sibiu a reusit sa-i nege lui Inocentiu temeiurile actiunilor sale, ei reluau lupta pe cont propriu, demonstrând în felul acesta ca înfrântul din dieta principatului nu era agitator, ci reprezentantul autorizat al unui popor .
Clerul din subordinea episcopului si-a exprimat cu îndrazneala dezacordul fata de amenintarile si insultele adresate conducatorului sau. Chiar si atunci când a luat drumul Vienei si apoi al Romei, clerul a reclamat întoarcerea episcopului sau.
Zarurile fusesera însa aruncate: Maria Tereza nu s-a aratat câtusi de putin interesata sa lase prada din mâna; ea considera, poate, în forul sau interior, ca este mai potrivit ca Inochentie sa se multumeasca a trai în exil la Roma cu o pensie decât sa munceasca în vreo temnita unde i s-ar fi pierdut urma. Pe Petru Pavel Aaron, banuit de infifelitate, multi l-au detestat. Când acesta a decedat, în 1764, clerul a cerut revenirea lui Inochentie, dar Maria Tereza s-a opus. Episcop a fost ales Atanasie Rednic (1765-1772) care obtinuse în sinodul electoral mai putine voturi ca degetele de la ambele mâini .
Steagul ridicat de Inochentie Micu Klein în 1732 a fost preluat de generatiile urmatoare si lasat sa fâlfâie în lumina stralucitoare a adevarului. Patriotismul lui, intransigenta întru apararea acestui patriotism si sacrificiul ce si-a impus constituie pentru generatiile de azi un exemplu vrednic de a fi urmat cu perseverenta.
Prin determinare geografica, dar mai ales prin întreaga deschidere spirituala precursoare a epocii, Ardealul se afla - cea dintâi dintre tarile românesti - în situatia de a invoca, elogia si cultiva modelul european. Pentru prima data, ideea europeana patrunde cu putere si convingere în cultura romana. "Descoperirea" Europei acum începe sa se produca.
Lui Inochentie Micu Klein îi revine meritul de a fi schitat ideologic aceasta prima intrare în Europa a românilor, din epoca moderna. Cu energie uriasa si într un rastimp scurt, el a actionat simultan, pe orizontala si verticala, în sensul valorificarii noilor facilitati politice. În plan orizontal, a conceput si pus în actiune structuri institutionale care sa ridice românimea ardeleana de la starea de populatie, la aceea de natiune. Rezultatul primordial este întemeierea Blajului, de unde vor iradia foarte curând idei avansate despre starea de fapt si despre soarta în viitor a românilor. În plan vertical, respectiv în relatia cu regimul politic, Inochentie a transmis semnalul acestei noi perceptii, care presupunea un numar de revendicari pe seama românilor. Este primul român care foloseste termenul de natiune în sensul european al momentului, referindu se la neamul sau. Îsi semneaza numeroasele suplicii catre puterea politica în numele clerului si natiunii române, cu mesajul limpede ca aceasta, nu mai poate fi scoasa din calculul politic al tarii. Însasi existenta si activitatea lui Inochentie constituie o revolta politica întruchipata original într un singur combatant, însa puternic si eficient. Dupa Micu Klein, nimic nu mai putea fi ca înainte în destinul românilor, sageata era pornita din arc si ea va marca profund viitorul nostru ca natiune politica.
Actiunea lui Inochentie Micu e, în general, o actiune proprie, personala, vehiculeaza conceptiile lui de precursor. Ea este însa o actiune reprezentativa printr-o asociere larga la lupta, prin exprimarea intereselor multiple ale diferitelor paturi sociale românesti, a revendicarilor proprii fiecareia. Unirea însasi în vederile lui e un instrument de cultura, de ridicare .
Consider ca actiunea lui a fost importanta pentru autorii Supplexului din 1791, dar si pentru întreaga pleiada ce a urmat în secolul al XIX-lea, si nu numai, vazând în Inochentie un exemplu, un intelectual care a vazut prin scoala si cultura în general mijlocul principal de ridicare a poporului român, din toate straturile sociale. În aceasta privinta consider ca este un luminist, si un precursor în iluminismul românesc. În opinia lui poporul trebuie cultivat nu numai religios, nu pentru a fi catolic, ci pentru a fi mai constient, mai român, mai util neamului sau. scoala, cultura în vederile lui sunt nu numai scop în sine, trebuie nu numai sa cultive, sa lumineze, ele trebuie sa ridice calitativ, sa trezeasca constiinta, sa ridice la lupta. El a stimulat formarea elitei culturale si emanciparea câtorva segmente sociale.
Toate documentele au un caracter reformator, el nu se revolta împotriva imperiului, merge la împarat si cere drepturi, nu face o revolutie ci o reforma, vrea o îmbunptatire a vietii românilor pe cale pasnica.
Autor a peste 60 de lucrari pe diverse teme - istorie, gramatica, filosofie, literatura - a sustinut originea latina si continuitatea neîntrerupta a poporului român pe acest teritoriu si a folosit pentru prima data în tipariturile românesti alfabetul latin.
Inochentie Micu Klein are un loc aparte în istoria românilor prin faptul ca a reluat la un nivel superior lupta revendicativa din vremea tratativelor pentru unirea cu biserica Romei, conturând, pentru prima data, prin numeroasele memorii adresate forurilor centrale si locale, un program politic cristalizat, pentru recunoasterea românilor ca natiune politica în Transilvania si a tuturor drepturilor lor.
Programul politic al lui Inochentie Micu traseaza sarcinile viitoarei stiinte istorice, el pune bazele temeliei Scolii Ardelene . Meritul lui Inochentie e de a fi recunoscut clar, mai clar ca oricine în timpul lui, procesul de dezvoltare a poporului român din Transilvania si de a fi activat cu toata energia în sensul lui lui. Are meritul de a fi ridicat problema lui pe plan politic, înscriindu-se în istoria noastra, induscutabil, ca cea mai puternica personalitate politica a poporului român din Transilvania în secolul al 18-lea.
Bibliografie
1.Albu Corneliu,Pe urmele lui Ion-Inochentiu Micu Klein, Editura Sport -Turism, Bucuresti 1983.
2.Bocsan Nicolae, Contributii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timisoara 1986.
3.Bunea Augustin, Din istoria românilor. Episcopul Ioan-Inocentiu Klein (1728-1751), Blaj 1900.
4.Munteanu Romulus, Contributia scolii Ardelene la culturalizarea maselor, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1992.
5.Neumann Victor, Interferente luministe si romantice sud-est europene, extras din Revista de istorie si teorie literara 4 -1984, -1-1985.
6.Neumann Victor, Tentatia lui Homo Europaeus, Editura Polirom, Iasi 2006.
7.Prodan David, Supplex Libellus Valachorum, Editura stiintifica, Bucuresti 1997.
Victor Neumann, Interferente luministe si romantice sud-est europene, Extras din Revista de istorie si teorie literara 4-1984, 1-1985, p. 90..
Nicolae
Bocsan, Contributii la istoria
iluminismului românesc, Editura Facla,
|
