INSTITUTIILE LOCALE IN TIMPUL DINASTIEI TUDORILOR

INSTITUŢIILE LOCALE ÎN TIMPUL DINASTIEI TUDORILOR

I. Una din cele mai importante deosebiri dintre istoria Frantei si aceea a Angliei este dezvoltarea în Franta a unei ierarhii de functionari depinzând de guvernul central si platiti de el, iar în Anglia a unor institutii locale administrate de voluntari. Pornirea fireasca a regelui Tudor este sa se folo­seasca de ceea ce exista si sa rezolve problemele noi facând apel la vechile organe. Ce ramasese la tara, dupa câteva secole de viata feudala, din ve­chiul folkmoot al saxonilor? Cel mai mult semana cu aceasta adunare sateasca adunarea parohiei. În secolul al XIII-lea preotii reusisera sa-i faca pe credinciosi sa plateasca reparatiile bisericii, cumpa­raturile de carti, de stihare albe, pentru care îna­inte se cheltuia din banii de zeciuiala. Pentru administrarea acestui mic buget, enoriasii numeau câtiva reprezentanti. Churchwarden, sau epitropul, pastrator legal al bunurilor parohiei, cumpara va­sele de cult, vinul pentru liturghie, odajdiile sacerdotale si uniforma pentru paracliser, care, cu un bici sau un baston în mâna, alunga câinii si betivii din biseric 22122e417w a; sexton-ul, sau târcovnicul, sapa mor­mintele, facea curatenie în biserica, aprindea focul; preotul parohiei tinea scriptele si tragea clopotele. Veniturile parohiei proveneau din veniturile pamântului sau cirezilor apartinând acesteia si din taxa de biserica (church-rate), fixata de consiliul de administratie al bunurilor parohiei proportional cu bunurile funciare ale fiecaruia.

II. Când, în secolul al XVI-lea, pentru motive pe care le vom arata, problema saracilor capata o noua importanta, dinastia Tudorilor adopta ca baza a organizarii unei ajutorari parohia. În fiecare an, de pasti, ea numea patru "supraveghetori ai saracilor", care, împreuna cu epitropii, adunau pomenile. Toti enoriasii erau întrebati cam cât ar fi dispusi sa dea pe saptamâna pentru saraci. La început câtimea pomenii era lasata la discretia fiecaruia; acei care refuzau sa dea erau chemati în fata epis­copului si uneori bagati la închisoare. Apoi, pe masura ce numarul saracilor crestea, a fost nevoie sa se stabileasca o taxa obligatorie. În principiu, fiecare parohie era singura responsabila pentru sa­racii sai. Astfel ca se interzicea în mod riguros oamenilor fara mijloace de existenta sa umble din sat în sat. Faptul de a da pomana unui vagabond era considerat delict. Daca vagabondul era prins, trebuia biciuit si, în caz de recidiva, însemnat cu fierul rosu, cu un V pe umar, pentru a putea fi recunoscut. O a doua recidiva putea atrage pe­deapsa ou moartea. Vagabondul periculos, rogue , era însemnat cu R, în afara de cazul când, dovedind ca stie sa citeasca, putea pretinde "privilegiul cle­rului", si atunci era însemnat numai pe degetul gros. Dupa care nenorocitii acestia, biciuiti cum trebuie si însemnati, erau trimisi înapoi în paro­hia lor natala, fixându-li-se un termen maxim pâna când trebuiau sa ajunga la destinatie. Acestea fiind uzantele, o parohie nu putea îngadui sa se insta­leze pe teritoriul ei familii sarace, ai caror copii puteau cadea într-o zi în sarcina ei. Un copil dat la o doica dintr-un alt sat decât acela al parintilor, pentru a se evita orice neplacere ulterioara, era deseori trimis înapoi din parohia doicii în parohia unde s-a nascut. "În felul acesta satul fiecaruia de­venea închisoarea sa".

III. Totusi, oamenii secolului al XVI-lea recu­nosteau ca societatea are datoria de a întretine, de bine, de rau, viata infirmilor sai, a batrânilor, a orbilor, a nebunilor sai. O lege din 1597 ordona sa se construiasca aziluri pentru infirmi pe terenurile în paragina, "supraveghetorii saracilor" sa-si pro­cure în fiecare parohie un stoc de materiale (fier, lemn, lâna, cânepa), pentru a da de lucru somerilor, si sa fie plasati ca ucenici copiii saraci. Multi bo­gati construira atunci case gratuite pentru saraci, care ni se par astazi încântatoare, deoarece stilul epocii avea mult farmec (Alms houses). Legea ce­rea ca orice casuta de la tara sa fie înconjurata de un teren de cel putin patru acri si jumatate care sa permita celui ce-o locuia sa-si procure sin­gur hrana, cultivându-si gradina. Batrânilor fara nici un venit, parohia trebuia sa le plateasca o pensie care mergea de la patru penny la un siling pe saptamâna. Daca într-o parohie numarul sara­cilor facea insuportabila povara lor, se întâmpla ca o parohie mai bogata sa primeasca ordinul de a ajuta pe cea vecina. Dar principiul asistentei locale era mentinut, si guvernarea centrala nu participa niciodata la actiunea de ajutorare.

IV. Omul care era însarcinat în fiecare parohie cu arestarea vagabonzilor si biciuirea lor, cu poto­lirea certurilor, cu interzicerea jocurilor ilegale si, în general, cu sarcina de a face respectata "Pacea regelui" era un agent de politie amator, ales pe un an de zile si care era denumit petty constable (lite­ralmente: "mic-conetabil"). Functia de constable fusese creata de Eduard I, în secolul al XIII-lea, pentru controlul armelor, asigurarea pazei satelor si urmarirea raufacatorilor. Acest nefericit ceta­tean petrecea un an de chinuri, deoarece era ras­punzator de linistea parohiei sale. Daca un vaga­bond era arestat de un altul decât el, se trezea cu o amenda pentru neglijarea îndatoririlor sale. Daca el însusi aresta un raufacator, trebuia de cele mai multe ori sa-l tina la el acasa (deoarece în multe sate nu exista închisoare), apoi sa-l duca la curtea comitatului. Tot el trebuia sa puna în stocks (un fel de lant ce se punea de gâtul osânditilor) satenii vinovati de delicte marunte. Când un vagabond era trimis înapoi în parohia sa, constables-ii din toate parohiile aflate în drumul lui trebuiau sa supra­vegheze calatoria acestuia. Pentru un cetatean al vremurilor noastre, obisnuit sa vada asemenea mi­siuni încredintându-se politiei profesionale, este greu sa-si imagineze ca niste sateni alesi din an în an puteau sa le îndeplineasca ei, dar trebuie sa avem în vedere ca era o veche traditie engleza ca în fie­care sat fostii constables, destul de numerosi, erau gata sa-l calauzeasca pe novice, la nevoie sa-i dea o mâna de ajutor si, în sfârsit, ca la curtile de jude­cata trimestriale ale comitatului, el se instruia din exemplul si din convorbirile colegilor sai. Existau si abuzuri, se exercitau tiranii locale; Shakespeare a descris câteva aspecte. Dar ne putem imagina ce stabilitate dadea unei tari obiceiul secular al locui­torilor ei de a mentine ordinea prin propriile lor mijloace.

V. Asa cum yeoman-ul (micul proprietar) era chemat sa îndeplineasca rolul de constable sau sa faca parte din jurii, squire-ul (sau gentleman-ul) avea datoria sa accepte functia de judecator de pace. Judecatorul de pace nu era ales, ci numit si revocat de rege dupa bunul sau plac. El servea de legatura între parohie si comitat. În parohie, în care era si proprietarul domeniului sau al castelului, era considerat ca cel mai important personaj din sat. De patru ori pe an participa la sesiuni în orasul ca­pitala al comitatului împreuna cu colegii sai (quar­ter sessions) si acolo judeca cele mai felurite pro­cese, unele judiciare, altele administrative. S-a spus despre judecatorul de pace ca era "fata la toate a Tudorilor" si, într-adevar, rolul sau era atât de mare încât se întelege de ce, chiar în timp de revolutie, satele engleze, începând din secolul al XVI-lea, au scapat de anarhie. Putin importau slabiciunile creie­rului central; ganglionii locali asigurau reflexele. Admirabil si complex personaj, judecatorul de pace era în acelasi timp un reprezentant al puterii cen­trale si o putere locala independenta fata de guver­nare; juca multiple roluri cum ar fi astazi acelea de resortul functionarilor, dar avea cunostinte prac­tice despre administrarea unui domeniu pe care nu le-ar fi putut poseda un functionar. Între feudali­tatea care se stingea si birocratia care se nastea, el reprezenta fortele permanente ale Angliei. La început existau numai sase judecatori de fiecare comitat; mai târziu numarul lor s-a marit (treizeci si noua în 1635 pentru North Riding) . În timpul sederii lor în capitala comitatului, judecatorii de pace primeau patru silingi pe zi; când un proces necesita o ancheta locala, curtea însarcina cu efec­tuarea ei doi judecatori de pace, fiecare controlân­du-l pe celalalt. Peste ei se afla high sherriff-ul comitatului, numit pe timp de un an.

Delictele neînsemnate erau judecate în petty sessions (sesiunile mici), care întruneau numai judecatorii de pace din vecinatate. Astfel orice parohie traia sub ochii jude­catorului de pace, caruia constable-ul îi aducea pe delicventi. Cu toata munca însemnata pe care o implicau, posturile de judecatori de pace erau foarte cautate. Era o onoare sa le ocupi si dovada cea mai evidenta de importanta de care se bucura un barbat în provincia sa. Ca orice functie umana, eficacita­tea ei depindea de calitatea titularului, dar se pare ca marea majoritate a judecatorilor de pace au fost administratori destul de rezonabili.

VI. Putem sa ne imaginam cum arata viata din­tr-un sat de pe vremea Tudorilor. În mijlocul satu­lui e un gratios castel de piatra cenusie, înconjurat de gradini, împrejmuit de ziduri de caramida. Este locuinta squire-ului, care este si judecatorul de pace. De multe ori biserica e construita în par­cul sau. Mai exista câmpurile comunale si ele dau mult de furca constable-ului pentru ca maresc nu­marul furturilor si al conflictelor. În timpul saptamânii toata lumea munceste, caci a nu munci con­stituie un delict. Duminica barbatii trebuie sa faca antrenamente la tragerea cu arcul si sa-i învete si pe copiii lor, dar aceasta nu mai e decât o ramasita a trecutului care-i plictiseste. Satenii prefera alte jocuri, pe care constable-ul trebuie sa le interzica. Asa încât ei se refugiaza în berarii (ale houses), unde beau si joaca în orele când nu sunt la biserica. E obligatoriu sa te duci duminica la biserica si ace­lora care lipsesc de la slujba religioasa li se aplica o amenda în beneficiul saracilor. Toate sanctiunile sunt supravegheate. A învinui o femeie ca este vra­jitoare constituie un delict grav, caci consecintele pot fi uneori îngrozitoare pentru ea. Câteva femei batrâne sunt banuite ca fac farmece animalelor. Din fericire, judecatorii de pace ridica din umeri si se feresc sa condamne la rug toate vrajitoarele care li se trimit.

VII. Orizontul satului este foarte strâmt. Nici un om nu îndrazneste sa-si paraseasca parohia fara motive valabile si legale. Actorii ambulanti nu pot circula decât în baza unui permis semnat de doi judecatori de pace. În lipsa permisului sunt consi­derati vagabonzi, adica biciuiti si însemnati cu fie­rul rosu. Studentii universitatilor, pentru a putea calatori, trebuie sa aiba asupra lor permise sem­nate de colegiul din care fac parte. Fiecare barbat este atât de ocupat cu munca câmpului si nenuma­ratele functiuni publice din sat, încât nu are timp sa se gândeasca la altceva. Totusi se întrevede de pe acum rolul unei guvernari centrale. Edictele noi, care se comunica la amvon sau lânga crucea din piata, se proclama în numele regelui. Yeomen-ii se duc la oras ca sa asiste la sesiunile trimestriale; judecatorii de pace primesc însarcinarile direct de la rege, lordul locotenent al comitatului se duce deseori la Londra si-i cunoaste pe ministri. Fiecare sat devine încetul cu încetul o celula vie a unui corp mare care va fi statul.