Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a inceput în anul 1951, intre sase tari europene (Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda). Dupa cincizeci de ani si cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania si Portugalia; 1995: Austria, Finlanda si Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria; 2007: Bulgaria si România), Uniunea Europeana are astazi 27 de state membre.  În prezent (februarie 2007), trei state au statutul de stat candidat: Croatia, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei si Turcia. Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relatiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o maniera coerenta, având drept suport solidaritatea.

Principalele obiective

Principalele obiective sunt: - promovarea progresului economic si social (piata unica a fost instituita in 1993, iar moneda unica a fost lansata in 1999);
- sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internationala (prin ajutor umanitar pentru tarile nemembre, o politica externa si de securitate comuna, implicare in rezolvarea crizelor internationale, pozitii comune in cadrul

Organizatiilor internationale);
- sa instituie cetatenia europeana (care nu inlocuieste cetatenia nationala dar o completeaza, conferind un numar de drepturi civile si politice cetatenilor europeni);
- sa dezvolte o zona de libertate, securitate si justitie (legata de functionarea pietei interne si in particular de libera circulatie a persoanelor);
- sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislatiei adoptate de catre institutiile europene, impreuna cu tratatele fondatoare);

Cinci institutii sunt implicate in conducerea Uniunii Europene: Parlamentul Europei (ales de catre popoarele Statelor Membre ,Consiliul Uniunii Europene  (reprezentand guvernele Statelor Membre),Comisia Europeana (executivul si organismul cu drept de a initia legislatie),Curtea de Justitie a Comunitatii Europene (care asigura compatibilitatea cu dreptul comunitar),Curtea Europeana de Conturi (responsabila de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste institutii sunt sprijinite de alte organisme:Comitetul Economic si Social    European si Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acorda sprijin ca pozitiile diferitelor categorii sociale si regiuni ale Uniunii Europene sa fie luate in considerare), Ombudsmanul European (care se ocupa de 747s1814h plangerile cetatenilor cu

privire la administratia la nivel european), Banca Europeana de Investitii (institutia financiara a UE) si Banca Centrala Europeana (raspunzatoare de politica monetara in zona euro).

Scurt istoric

Istoria Uniunii Europene, asa cum rezulta din Raportul general asupra activitatilor Uniunii Europene, se bazeaza pe cronologia celor mai importante realizari ale Uniunii si institutiilor sale. De la declaratia lui Robert Schuman, din anul 1950, pana la primele valuri de aderare din anii '70 si '80, de la instituirea Pietei Unice in 1993 pana la lansarea monedei euro in 1 ianuarie 1999 si deschiderea negocierilor de aderare cu tarile Europei Centrale si de Est.- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului sau CECO ("Declaratia Schuman");

- 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de catre Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda.
- 1953, 10 februarie: Piata comuna a carbunelui si otelului devine functionala. Cele sase state fondatoare inlatura barierele vamale si restrictiile cantitative cu privire la materiile prime mentionate.
- 1954, 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunitati politice europene esueaza, odata cu respingerea de catre Parlamentul Frantei, in august 1954, a tratatului asupra Comunitatii Europene a Apararii.
- 1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) si Comunitatea Economica Europeana (CEE) de catre cele sase tari - Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. Tratatele de infiintare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma si au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.
- 1967, 1 iulie: Intra in vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu si a unei singure Comisii a Comunitatilor Europene.
- 1981, 1 ianuarie: Grecia adera la Comunitatile Europene.
- 1986, 1 ianuarie: Portugalia si Spania adera la Comunitatile Europene.
- 1987, 1 iulie: Intra in vigoare Actul Unic European (AUE), care adauga cooperarea politica celei economice.
- 1993, 1 noiembrie: Intra in vigoare Tratatul privind Uniunea Europeana. Comunitatile Europene (CECO, EURATOM si CEE), impreuna cu Politica externa si de securitate comuna si Justitia si afacerile interne reprezinta cei trei piloni ai UE.
- 1995, 1 ianuarie: Austria, Finlanda si Suedia devin membre ale Uniunii Europene.
- 1997, 16 iulie: Este adoptata "Agenda 2000 - pentru o Europa mai puternica si mai extinsa", care trateaza reforma institutionala a UE, prezinta viziunea asupra extinderii Uniunii si opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece tari central europene.
- 1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene in 11 state europene care au indeplinit criteriile de convergenta (Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);
- 1999, 1 mai: intra in vigoare Tratatul de la Amsterdam;
- 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro.
- 2001, 26 februarie: semnarea Tratatului de la Nisa;
- 2001, 14-15 decembrie: Consiliul European de la Laeken, Belgia decide sa convoace o Conventie privind viitorul UE, prezidata de Valéry Giscard d'Estaing;
- 2002, 1 ianuarie: monedele si bancnotele euro intra in circulatie in cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania;
- 2002, 28 februarie: perioada circulatiei monetare duale ia sfarsit si euro devine singura moneda a celor 12 state participante la zona euro. Are loc, la Bruxelles, sesiunea inaugurala a Conventiei privind Viitorul Europei.
- 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 tari adera la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria)
- 2005, 25 aprilie: Semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeana intre Bulgaria, Romania si cele 25 de State Membre 
- 2005, 29 mai: Franta respinge prin referendum ratificarea Tratatului Constitutional.
- 2005, 1 iunie: Olanda respinge prin referendum ratificarea Tratatului Constitutional.

- 2005, 3 octombrie: Uniunea Europeana decide deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia si Croatia
- 2005, 21 octombrie: Comisia Europeana recomanda deschiderea negocierilor asupra unui Acord de Stabilizare si Asociere cu Bosnia- Hertegovina
- 2005, 25 octombrie: Este semnat, la Atena, primul tratat mutilateral din sud- estul Europei Tratatul privind Comunitatea Energiei.
- 2006, 1 februarie, Comisia Europeana lanseaza Cartea alba "Dezbatere despre Europa - implicarea cetatenilor", ca fundament pentru o politica de comunicare a UE.
- 2007, 1 ianuarie: Romania si Bulgaria devin state membre ale Uniunii Europene. Slovenia adera la Zona Euro.
Unicitarea constructiei europene se reflecta in primul rand in arhitectura institutionala .Statele accepta sa delege o parta din puterile lor suverane unor instituii creata prin tratatele fondatoare ,cu modificarile succesive,institutii al caror scop este sa asigure o participare democartica a Statelor Membre la luarea de decizii.

Pentru multi ministri din statele membre, activitatea din cadrul Consiliului reprezinta mare parte din sarcinile lor. si pentru ca ei nu pot sta decât pentru o scurta perioada la Bruxelles, ei au nevoie de sprijin.

Important în acest sens este Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER) cu sediul la Bruxelles, compus din Reprezentanti Permanenti din statele membre, precum si din înlocuitorii lor, si care se întrunesc saptamânal. Acest Comitet coordoneaua activitatea a celor cca. 250 de comitete si de grupe de lucru, compuse din functionari din statele membre, care pregatesc dosare cu continut tehnic pentru COREPER si Consiliu. COREPER preia cea mai importanta parte din procesul de pregatire al deciziilor.

Structura Comisiei Europene

În cele ce urmeaza vom schita cele mai importante 4 sarcini ale Comisiei.

dreptul la initiativa: fiecare decizie luata de Consiliu este precedata de o propunere a Comisiei. Comisia trebuie, ca forta motorie a procesului de integrare, sa elaboreze propuneri în vederea dezvoltarii politicilor comunitare. Acest drept de a stabili ordinea zilei, de a face propuneri si de a interconecta diverse initiative îi confera o putere importanta de influenta în cadrul procesului legislativ.

de veghe la respectarea Tratatelor: Comisia urmareste modul în care sunt aplicate dispozitiile specificate în Tratat precum si deciziile luate de organismele CE, având posibilitatea, în cazul în care constata anumite nereguli, sa faca apel la Curtea Europeana de Justitie.

organ executiv pentru aplicarea politicii comunitare: acest lucru include administrarea mijloacelor financiare, precum si aplicarea politicilor CE. Asta nu înseamna ca Comisia ia asupra sa, în statele membre, aplicarea nenumaratelor regulamente si directive. Nici nu ar fi capabila sa faca acest lucru, din pricina numarului scazut de personal. Aplicarea acestor regulamente si directive se afla în sarcina administratiei statelor membre sau a institutiilor regionale din cadrul acestora. Sarcina primordiala a Comisiei este mai mult de a veghea si controla modul în care dispozitiile mai sus mentionate sunt aplicate de catre statele membre.

Reprezentativitate în afara: Comisia a reprezentat, de exemplu, Comunitatea în rundele GATT/OMC si pe lânga organizatiile internationale; acest lucru are loc, în parte împreuna cu statele membre si/sau cu presedintia statului respectiv.

Trasaturi importante ale Comisiei: diferentierea functionala precum si faptul ca este vorba de o forma multinationala de birocratie, care dispune de un sistem extins de comitete (comitologie), în cadrul caruia are loc o cooperare extrem de strânsa, atât la nivelul administratiilor statelor membre, cât si la cel al asociatiilor nationale sau europene.

Comisia Europeana

Parlamentul European

Parlamentul European (PE) este primul organism la nivel supranational. El poarta un nume cunoscut noua, din contextul sistemelor politice nationale.

Totusi PE se este mult diferit, asa cum vom vedea imediat, de parlamentele nationale. Competentele si rolul PE în cadrul Comunitatii s-au aflat într-o permanenta schimbare, înca de la înfiintarea CECO, acesta devenind din ce în ce mai influent. Etape importante în acest sens au fost extinderea competentelor sale în privinta bugetului (1975), primele alegeri directe (1979), introducerea procedurii de cooperare (1986) si a procedurii de codecizie (1992), precum si extinderea considerabila a domeniilor de aplicare a procedurii de codecizie, prin Tratatul de la Amsterdam..

Alte modificari au aparut si dupa intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa. Rolul PE ca organ participant - împreuna cu Consiliul Ministrilor - la procesul legislativ se afla în plin proces de extindere si de consolidare.

Structura si modul de organizare al Parlamentului European si diferentele importante dintre PE si parlamentele nationale

Dupa cum putem vedea, PE este compus din factiuni suprastatale, ca de exemplu, din factiunea Partidului Popular European si a Democratilor Europeni (PPE-DE), care, cu cei 279 de deputati ai sai, reprezinta la momentul actual cea mai puternica factiune, sau factiunea Partidului Social Democrat European (PSE), cu 199 de deputati. În aceeasi schema de mai sus puteti afla câti deputati vin dintr-o anumita tara.
De o însemnatate deosebit de mare pentru activitatea PE si a sferei sale de influenta sunt cele 20 de Comitete Permanente . Parlamentarii, numiti pe o perioada de cinci ani si care îsi desfasoara activitatea într-unul din Comitete, trebuie sa îsi însuseasca o cantitate substantiala de informatii din domeniul de specialitate ales. Astfel, ei pot urmari si verifica activitatea directiilor generale ale Comisiei si ale diferitelor Consilii ale Ministrilor de specialitate, fiind înzestrati cu puterea sa si influenteze aceasta activitate - într-o masura mai mare decât pare a o permite competentele formale ale acestora. Importanta în acest sens este si relatia de strânsa cooperare cu serviciile Comisiei, precum si cu asociatiile transnationale si nationale.
Caracteristicile esentiale ale PE sunt asadar urmatoarele: PE este un parlament multinational aflat într-o permanenta schimbare, care prezinta anumite linii conflictuale atât ideologice - în cadrul fractiunilor suprastatale - cât si nationale - cu privire la originea deputatilor. La fel ca în cazul celorlalte organisme deja discutate, si în cel al Parlamentului European exista o diferentiere functionala puternic dezvoltata. Trebuie, în fine, subliniate si relatiile extrem de strânse, precum si cooperarea intensa cu Comisia, aceasta relatie fiind de multe ori îndreptata împotriva Consiliului Ministrilor.

Pentru o evaluare comparativa cu parlamentele nationale, trebuie sa avem în vedere perspectiva aleasa. Pentru ca dintr-o perspectiva statica, putem constata ca PE are, în continuare, o importanta mai scazuta decât cea a parlamentelor nationale, fiind însa cu mult mai bine dezvoltat decât toate adunarile parlamentare sau organizatiile internationale. Daca suntem însa atenti la dezvoltarea acestuia din mai ales ultimele decenii, atunci nu putem sa trecem cu vederea faptul ca importanta PE a crescut enorm fata de cea a celorlalte institutii: un alt indiciu însemnat în ceea ce priveste "supranationalizarea" CE.

Cele trei institutii mentionate mai sus - Comisia, Consiliul si Parlamentul - constituie centrul decizional al sistemului comunitar. Acest triunghi este flancat de alte organisme deosebit de importante: Curtea Europeana de Justitie si Consiliul Europei.

INSTITUTIILE UNIUNII EUROPENE

PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European reprezinta ,in viziunea Tratatului de la Roma ,din 1957,"popoarele statelor reunite in cadrul Uniunii Europene".

Primele alegerii directe pentru Parlamentul European au avut loc in iunie 1979. Numarul de mandate este repartizat pe tari, in functie de marimea acestora.

Incepand cu 2004, 338 milioane de alegatori din cele 25 de satate membre ale Uniunii Europene isi aleg cei 732 de reprezentanti in Parlamentul European (aceasta cifra a fost stabilita prin Tratatul de la Nisa intrat in vigoare la 1 februarie 2003)

Legitimat prin vot universal direct si ales pentru un mandat de cinci ani , Parlamentul European si-a sporit continuu influenta si puterea prin intermediul unei serii de tratate . Acestea, in mod special Tratatul de la Maastricht din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus l transformarea Parlamentului European dintr-un organism pur consultativ intr-un parlament cu puterii legislative similare celor exercitate de parlamentele nationale.

Parlamentul European este singura institutie comunitara ale carei sedinte si deliberari sunt publice.Dezbaterile ,avizele si rezolutiile acestuia sunt publicate in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Presedintele reprezinta Parlamentul la evenimente cu caracter oficial si in relatiile internationale ,prezideaza sesiunile plenare ale Parlamentului precum si intalnirile Biroului si al Conferintei Presedintilor .In prezent presedintele Parlamentului European este Jose Borell.

Biroul este organul de reglementare in ale carui atributii intra bugetul Parlamentului si problemele administrative ,organizatorice si de personal.

Conferinta Presedintilor reuneste Presedintele Parlamentului si presedintii gruparilor politice si este organul politic al Parlamentului. Conferinta Presedintilor stabileste ordinea de zi a sedintelor plenare ,fixeaza calendarul activitatilor desfasurate de organismele parlamentare si stabileste componentele comisiilor si delegatiilor parlamentare ,precum si numarul membrilor acestora.

Parlamentul are trei functii esentiale:

alaturii de Consiliul Uniunii Europene ,are atributii legislative,adica adopta legislatia Uniunii Europene (regulamente ,directive ,decizii).Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimitatii democratice a textelor adoptate.

Imparte autoritatea in domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene ,prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare .In ultima instanta adopta bugetul in intregime.

Exercita un control democratic asupra Comisiei. Aproba desemnarea membrilor Comisiei si are drept de a cenzura Comisia. De asemene exercita control politic asupra ansamblului institutiilor.

Sediul Parlamentului European este la Strasbourg , unde se tin sedintele o saptamana in fiecare luna . Unele sedinte se tin la Bruxelles,iar Secretariatul General se afla in Luxemburg.

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

In baza Tratatului de constituire a Comunitatii Europene ,Consiliul are urmatoarele responsabilitati:

este organismul legislativ al comunitatii :in rezolvarea unei game largi de probleme comunitare isi exercita aceasta putere legisltiva impreuna cu Parlamentul European .

coordoneaza politica economica generala a Statelor Membre.

Incheie in numele Comunitatii, accordurile internationale dintre aceasta si unul sau mai multe state sau organizatii internationale .

Impreuna cu Parlamentul European formeaza autoritatea bugetara care adopta bugetul Comunitatii.

In baza Tratatului privind Uniunea Europeana ,

adopta deciziile necesare pentru definirea si punerea in practica a politicii externe si de securitate comuna , pe baza orientarilor generale trasate de Consiliul European:

coordoneaza activitatile statelor membre si adopta masurile necesare cu privire la cooperarea politieneasca si juridica in materie penala .

Consiliul este asistat de catre un Secretariat general care pregateste si asigura buna functionare a lucrarilor Consiliului la toate nivelurile. Dl Javier Solana este Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene /Inalt reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC).

COMISIA EUROPEANA

Comisia indeplineste trei functii de baza;.

Dreptul de initiativa :rolul sau de initiator al politicilor comunitare este unic.

In plus Comisia functioneaza ca organ executiv al Uniunii Europene , veghind la respectarea Tratatelor incheiate . Ea reprezinta interesul comun si ,in mare masura , semnifica personalitatea Uniunii . Principala sa preocupare este de a apara intresele cetatenilor Europei

Membrii Comisiei sunt alesi din tarile UE , insa fiecare dintre ei depune un juramant de independenta.

o alta functie a Comisiei este acea de a veghea la respectarea trtatelor UE , astfel incat legislatia UE sa fie corect aplicata de catre Statele Membre , iar totii cetateni si participantii la Piata Unica sa poata beneficia de conditiile unitare asigurate..

cea de-a trei functie esta aceea de organ executiv al Uniunii, avand responsabilitatea implementarii si coordonarii politicilor .Una dintre atributiile sale executive consta gestionarea bugetului anual al Uniunii si a Fondurilor Structurale , al caror principal scop este de a elimina decalajele dintre zonele mai bogate si cele mai sarace ale Uniunii.

CURTEA DE JUSTITIE A COMUNITATII EUROPENE

Ca orice sistem de drept veritabil , si cel al Comunitatii presupune existenta unor garantii jurisdictionale ce trebuie sa intre in functiune in situatia contestarii sau punerii in aplicare a legislatiei Comunitare.

Curtea de Justitie ca institutie jurisdictionala a Comunitatii , reprezinta coloana vertebrala a acestui sistem de garantii .Judecatori trebuie sa asigure uniformitatea interpretarii si aplicarii dreptului comunitar in fiecare Stat Membru , mentinerea sa ca sistem comunitar si aplicarea sa in mod identic tuturor celor care i se supun in toate imprejurarile.

Pentru indeplinirea acestui rol , curtea de justitie are competenta de solutionare a litigiilor in care se constituie ca parti state membre ,institutii comunitare ,intreprinderi sau persoane fizice.

Mai mult de 8600 de cauze au fost aduse curtii din anul 1952.de cand a fost infintata .In anul 1978 se solutionau deja 200 de cazuri noi pe an ,iar in 1985 au fost pe rol peste 400 de cauze.

Curtea de justitie joaca un rol esential in cadrul sistemului institutional stabilit prin Tratate .In mod deosebit ,Curtea are rolul de a mentine echilibrul intre prerogativele institutiilor comunitare pe de o parte si intre prerogativele conferite Comunitatii si celor pastrate de statele membre pe de alta parte .In exercitarea atributiilor sale de revizuire ,Curtea este deseori chemata sa hotarasca in problemele de natura constitutionala sau de importanta economica majora .

Membrii Curtii de Justitie

Curtea de Justitie numara 15 judecatori si 8 avocati generali.

Judecatorii si avocatii generali sunt numiti de guvernele statelor membre de comun acord , pentru un mandat de sase ani , cu posibilitatea de reinnoire. Ei sunt alesi din randul juristilor de o incontestabila independenta si competenta profesionala.

Judecatorii il aleg la randul lor pe Presedintele Curtii pentru un mandat de trei ani ce poate fi reinnoit.

Presedintele conduce lucrarile Curtii si prezideaza audierile si dezbaterile Avocatii generali acorda asistenta Curtii in indeplinirea atributiilor sale prezentand in sedinte deschise ,in conditii de completa impartialitate si independenta , avize referitoare la spetele deduse curtii. Atributiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unei asemenea alte oficialitati -fiind vorba in acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunitatii.

TRIBUNALUL DE PRIMA INSTANTA

Tribunalul de prima instanta a fost infintat in 1989 cu scopul de a consolida garantiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autoritatii judiciare ,permitand astfel Curtii de Justitie sa se concentreze asupra atributiei sale de baza ,interpretarea uniforma a legislatiei Comunitare.

Tribunalul de Prima Instanta nu este o institutie ci mai degraba o componenta a Curtii de Justitie . Cu toate acestea , este un organism autonom , separat de Curtea de Justitie din punct de vedere organizatoric . Tribunalul de Prima Instanta are propriul grefier si propriile reguli de procedura.

Membri Tribunalului de Prima Instanta

Tribunalul de Prima Instanta este compus din 15 judecatori, numiti prin acord comun de catre guvernele statelor membre ,pentru un mandat de sase ani ,cu posibilitatea de reinnoire.

Membrii Tribunalului de Prima Instanta aleg din randul lor un Presedinte . Tribunalul de Prima Instanta nu are in componenta sa avocati generali . Atributiile acestora sunt indeplinite , intr-un numar limitat de cazuri, de catre unul dintre judecatori.

CURTEA EUROPEANA DE CONTURI

Curtea de Conturi este cea mai tanara institutie a Uniunii Europene .A luat fiinta in urma initiativei parlamentarului german Dr Heinrich Aigner (presedintele Comisiei de Control Bugetar ) si a fost prevazuta in Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 . Si-a inceput activitatea in 1977 .Are sediul la Luxemburg din anul 1900.

Potrivit Tratatului instituind Comunitatea Europeana ,Curtea Eurpoeana de Conturi are ca principla atributie verificarea conturilor si a executiei bugetului Uniunii Europene , cu dublul scop de a imbunatatii gestionarea resurselor financiare si informarea cetatenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de catre autoritatile cu responsabilitatii de gestiune .

Curtea Europeana de Conturi este formata din 25 de membrii provenind din cele 25 State Membre si numiti pentru un mandat de sase ani . Membrii Curtii de Conturi sunt independentii si au experienta in domeniul auditarii finantelor publice . Membrii Curtii isi aleg Presedintele pentru un mandat de trei ani.

La Curtea de Conturi isi desfasoara activitatea 550 de profesionisti de inalta clasa din cele 25 tari ale Uniunii Europene , dintre care circa 250 de auditori.

Independenta activitatii:

Independenta Curtii Europene de Conturi in raport cu alte institutii Comunitare si cu Statele Membre garanteaza obiectivitatea activitatii sale de audit . Curtea de Conturi are deplina libertate in ceea ce priveste organizarea si planificarea activitatii sale de audit si planificarea rapoartelor .

"Constiinta financiara "a Uniunii ,Curtea de Conturi verifica daca incasarile si cheltuielile UE s-au efectuat legal si corect . Se pune un accent deosebit pe corectitudinea gestionarii financiare , verificandu-se daca -si in ce masura - au fost atinse obiectivele propuse in materie de gestiune ,precum si costurile aferente . Curtea Europeana de Conturi garanteaza astfel cetatenilor europeni ca bugetul UE a fost gestionat si executat corect si in modelul cel mai eficient posibil.

Curtea de Conturi nu are prerogative juridisctionale .In cazul in care auditorii descopera nereguli, inclusiv frauda ,organismele comunitare competente sunt informate neantarziat spre a lua masurile necesare.

Membrii Curtii de Conturii Europene raspund unor criterii ce reflecta o inalta competitivitate un background profesional diversificat si experienta in domeniile de administrare ale finantelor , expertiza contabila , politica.Ei nu pot detine concomitent si alte functii si actioneaza pe baza principiului autonomiei spre bunastarea generala a comunitatii.Membrii Curtii cu exceptia presedintelui , sunt responsabili pentru un sector de expertiza , de exemplu expertiza fondului regional, fondului social european ,a repartizarii fondurilor pentru politica agricola comunitara.

Trei pana la cinci membri formeaza o Camera de expertiza .

In textul Tratatului de la Maastricht art. 188c sunt prevazute drepturile Curtii de Conturii Europene , examineaza toate veniturile si cheltuielile comunitatii si se convinge asupra relitatii economice a bugetului.

Tratatul de la Amsterdam(art.248) ii atribuie calitatea de a raporta neregularitatilor constatate in executarea bugetului si de a realiza calculele de expertiza.

In acelasi articol se prevede colaborarea cu institutiile nationale similare cu respectarea principiului autonomiei .

Presedintele Curtii de Conturi Europene prezinta in sedinta plenara a Parlamentului Europei in luna noiembrie Raportul bugetar pe anul bugetar precedent.

Curtea de Conturii contribuie la inbunatatirea sistemului administrativ si la eficienta folosirii mijloacelor financiare ale Uniunii Europene in avantajul contribuabililor ,(platitorilor de impozit) ea garanteaza o buna folosire a fondurilor comunitare.

Autonomia ei vis -a-vis de celelalte organe ale Uniunii Europene si de Statele Membre ii ofera garantarea indeplinirii in cele mai sigure conditii a functiei de control pe care o exercita.

Curtea de Conturi Europene are ca obiective de baza realizarea expertizei bugetului Uniunii Europene a expertizei contabile si a verificarii legalitatii tuturor cheltuielilor si redistribuirilor efectuate de Uniunea Europeana precum si de organele sale , reflectare cu acuratete a inregistrarilor contabile in EURO si contribuie prin activitatile pe care le desfasoara la consolidarea monedei unice comunitare.

BANCA EUROPEANA DE INVESTITII

Banca Europeana de Investitii este dotata cu personalitate distincta de cea a Comunitatii fiind administrata de propriile sale organe , conform statutului sau ce face obiectul unui protocol anexat la Tratatul CE , astfel incat sa poata actiona in deplina independenta pe pietele financiare ca orice alta banca independeta in ceea ce priveste gestiunea ,Banca ramane strans legata de comunitate prin obiectivele pe care le promoveaza .

In Tratatul de la Maastricht ,dispozitiile care diriguiesc Banca Europeana de Investitii nu au fost modificate , ci s-a adaugat un aliniat potrivit caruia in executarea misiunii sale ea faciliteaza finantarea programelor de investitii in legatura cu interventiile fondurilor structurale si altor instrumente financiare ale comunitatii.

Aderarea la Uniunea European a inca trei noi state in 1995 a antrenat modificari in structura Bancii prin suplimentarea cu un loc de fiecare in Consiliul guvernatorilor si respectiv cu cate un membru titular in Consiliul de Administratie .

Capitalul Bancii a fost majorat cu 7,1% ajungandu-se la 62 mid ecu.

Prin Tratatul de la Maastricht corespunzator obiectivului de realizare a UE si monetare sa prevazut in cadrul Tratatului CE creare unui nou organism Banca Centrala Europeana.

BANCA CENTRALA EUROPEANA

Dotata cu personlitate juridica si putere autonoma de decizie si de initiativa .

Pe langa institutii Uniunea Europeana include o serie de organisme specializate:

ORGANISME CONSULTATIVE

-Comitetul Economic si Social

-Comitetul Regiunilor

ORGANISME INTER-INSTITUTIONALE

-Oficiul pentru Publicatii Oficial ale Comunittii Europene(EUR-OP)

-Oficiul european pentru selectia personalului(EPSO)

ORGANISME DESCENTRALIZATE ALE UNIUNII EUROPENE

-Agentii ale Comunitatii Europene

-Agentia Europeana pentru Siguranta Aeriana

-Agentia Europeana pentru Evaluarea Medicamentelor

-Agentia Europeana pentru Mediu

-Fundatia Europeana pentru Formare Profesionala

-Agentia Europeana pentru Reconstructie

-Agentia Europeana pentru Securitate si Sanatate in Munca

-Autoritatea Europeana pentru Securitate Alimentara

-Agentia European pentru Securitate Maritima

-Centrul European pentru Monitorizare a Drogurilor si a Dependentei de droguri

-Centrul de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei

-Centrul European pentru Dezvoltarea Formrii Profesionale

-Fundatia Europeana pentru Imbunatatirea Conditiilor de Viata si Munca

-Oficiul Comunitar pentru Varietatii Vegetale

-Oficiul pentru Armonizre in Piata Interna

-Centrul de Traducerii pentru Institutiile UE

-Agentia Europeana pentru Securitatea Retelelor si a Informatiei

Politica externa si de securitate comuna

-Centrul European pentru Observatii din Satelit

-Institutul Europen pentru Studii de Securitate

Cooperare politieneasca si judiciara in materie penala Europol

Organismul European pentru Imbunatatirea Cooperarii Judiciare (Eurojust)

BUGETUL UNIUNII EUROPENE

"Bugetul Comunitatii Europene este instrumentul care prezinta si autorizeaza in avans prognozele veniturilor si cheltuielilor comunitare anuale". Pornind de la aceasta definitie ,Regulamentul contureaza regimul financiar al Uniunii Europene .Articolele subsecvente ale acestuia prezinta conceptele ce stau la baza bugetului si prevad procedurile si regulile de alocare si implementare ale acestuia . Scopul acestor prevederi este inzestrarea Comunitatii cu resursele financiare necesare desfasurarii activitatilor proprii.

Spre deosebire de cea mai mare parte a organizatiilor institutionale , Comunitatile trebuie sa faca fata nu numai problemelor administrative de finantare , si cheltuielilor corespunzatoare punerii in aplicare a politicilor comune .

Acest fapt diferentiaza considerabil bugetul central al Uniunii Europene atat de organizatiile internationale .cat si de bugetele statelor nationale.

Bugetul Uniunii Europene este cu mult mai mic decat bugetele nationale si ,trebuie sa se mentina echilibrat in fiecare an . Exista mai multe tipurii de cheltuieli , diferentiate fie datorita institutiei care are ultimul cuvant asupra lor , fie in functie de momentul in timp cand acea cheltiuiala va fi efectuata.

In ciuda importantei sale politice , bugetul Uniunii Eurorene , este relativ modest ca marime. In 1996 el se ridica la 76 miliarde ECU .Aceasta suma , in comparatie cu bugetele curente al guvernelor nationale de 362 miliarde ECU pentru Marea Britanie , in jur de 857 miliarde ECU pentru Germania si aproximativ 3206 miliarde ECU penturu cei 15 membrii U.E. in total este una foarte mica .Cheltuielile U.E. reprezinta in jur de 1% din Produsul national brut al U.E., in timp ce cheltuielile curente ale guvernelor nationale au ridicat in 1995 la 35% din PNB-ulnational in Irlanda si aproape 64% in Suedia , cu o medie in ansamblu Uniunii de 47.5%.

O a doua caracteristica a bugetului U.E. , este aceea ca trebuie sa fie in echilbru in fiecare an . Desi Uniunea are posibilitatea de a imprumuta fonduri , spre exemplu prin Banca Europeana de Investitii , ea nu poate folosi aceasta facilitate pentru a finanta cheltuielile generale operationale ale Comunitatilor.

Cu alte cuvinte , deficitul financiar nu poate fi acoperit prin nici o modalitate Cheltuielile U.E. au fost clasificate in diferite moduri in functie de momentul in care alocatia bugetatra era scadenta . Unele politici U.E. , cum ar fi programele regionale ,implica angajamente financiare multi -anuale .De aceea pentru a ocoli problema echilibrului bugetar , cheltuielile sunt clasificate in alocatii de plata , alocatii obligatorii si alocatii ne-diferentiate.

Alocatiile de plata sunt articole de cheltuieli angajate pentru un an "t" si care vor fi efectuate in acel an "t"

Alocatiile obligatorii sunt articole de cheltuieli angajate intr-un an"t', dar care vor fi efectuate in anii incepand cu "t'si terminand cu "t+n"unde "n' este durata proiectului finantat .

Alocatiile nediferentiate sunt in mare masura la fel ca alocatiile de plata , dar se refera la articole de cheltuieli pentru care nu exista diferentierea dintre alocatiile de plata si alocatiile obligatorii (spre exemplu cheltuielile cu garantiile agricole , unde cheltuielile sunt angajate numai pentru anul financiar respectiv -lipsind elementul multi -anual al masurilor de implementare al politicii ) De la acestea , alocatiile pentru plata constituie totalul alocatiilor de plata din anul "t"(inclusiv alocatiile ne-diferentiate )plus alocatiile obligatorii pentru anul "t'din proiectele pornite intre ani "t+n" pana la "t+1".Regula echlibrului bugetar se aplica alocatiilor pentru plata .

O alta distinctie intre articolele de cheltuieli este mai arbitrara . Cheltuielile sunt , astfel clasificate fie in obligatorii fie in ne-obligatorii.

Cheltuielile obligatorii sunt de natura nelimitata si s-au dovedit a fi foarte greu de controlat . Ele pot fi definite ca acelea pentru care "existenta si suma (fie o cifra sau un mecanism precis de determinare a unei cifre) cheltuielilor au fost prevazute in Tratatele institutive , in legislatia derivata , in conventii internationale si in tratate sau contracte cu terte parti'. Pentru cheltuielile obligatorii , politica pentru care vor fi alocate fonduri este determinata mai intai , urmand ca U.E. sa cheltuiasca atat cat va fi necesar pentru a indeplinii aceste obligatii.Pentru cheltuielile neobligatorii insa , exista un control mult mai direct asupra sumelor totale disponibile . Uniunea decide asupra sumei totale care va fi alocata unei politici anume si apoi se hotaraste cum sa angajeze acea suma intre diferitele necesitatii ale politicii.

Desii distinctia dintre cheltuielile obligatorii si cele neobligtorii poate parea arbitrara , ea este o problema extrem de importanta in relatia dintre institutii.

Aceasta se datoreaza faptului ca , asupra cheltuielilor obligatorii , controlul il are Consiliul , pe cand cele neobligatorii sunt controlate de catre Parlament. Initial Consiliul hotara asupra intregului buget nefiind facuta distinctia dintre cheltuielile obligatorii si cele neobligatorii.Tratatul de la Luxemburg din 1970 a introdus insa aceasta diferentiere ,acordand control asupra cheltuielilor neobligatorii Adunarii(mai tarziu Parlamentul). Aceasta suma era una modesta ,dar era pentru prima data cand Parlamentul dobandea influenta in procesul bugetar .In ciuda modificarilor subsecvente in sferele de influenta ale acestor institutii , diferentierea referitoare la cheltuieli este , insa, prezenta si astfel domeniile de activitate asupra carora Parlamentul are control financiar raman subordonate acelora (in special garantiile PAC) coordonate de Consiliu .Astfel se poate sublinia importanta politica ,in schimbul celei economice , a distinctiei dintre diferitele tipuri de cheltuieli .

Continutul si evolutia politicii bugetare a Uniunii Europene

1) Bugetul Uniunii Europene se deosebeste fundamental de bugetele nationale ale statelor comunitare deoarece, pe de o parte, institutiile publice (armata, politia, justitia, sanatatea si educatia) se afla în responsabilitatea statelor membre si sunt finantate din bugetele nationale, iar pe de alta parte, cheltuielile cu institutiile administratiei europene (Comisia, Parlamentul, Consiliul, Curtea de Justitie) sunt reduse.

2) Problemele bugetare ale comunitatii europene au cunoscut de-a lungul existentei sale, numeroase controverse legate de rezolvarea urmatoarelor chestiuni:

a. Unificarea instrumentelor bugetare Cele trei comunitati europene: CECO - 1951 si EURATOM-1957, dispuneau de bugete, proprii, iar dupa fuziunea lor în anul 1965 au mai ramas doar doua instrumente bugetare: bugetul general si bugetul operational CECO pâna în anul 2002, când Tratatul CECO a devenit neoperational, Comisia asigurând conditiile ca aceste fonduri sa aiba o existenta distincta. Aceasta înseamna ca încasarile ce provin din gestiunea patrimoniului CECO vor reprezenta încasari la bugetul general si vor fi utilizate pentru  finantarea cercetarilor în domeniile carbunelui si otelului;

b. Cresterea autonomiei financiare

Pâna în anul 1970 bugetul comunitar a avut doua surse de venituri: prelevarile CECO si contributiile statelor membre. Din anul respectiv a fost instaurat regimul resurselor proprii, iar finantarea a avut în vedere, în principal, politicile comune precum FEOGA si FEDR;

c. Realizarea  echilibrului  institutional în exercitarea putem bugetare prin armonizarea atributiilor institutiilor comunitare. în prezent, puterea bugetara este împartita între Parlament si Consiliu. Parlamentul are putere de decizie în ceea ce priveste cheltuielile bugetare ne obligatorii, poate respinge bugetul si accepta modul de executie al acestuia.

Situatia a fost cu totul alta în deceniile 8 si 9 ale secolului XX. Parlamentul fiind ales prin sufragiu universal, si-a asumat responsabilitate mai mare în domeniul bugetare fapt ce a determinat aparitia si instaurarea unei tensiuni politice între Parlament si Consiliu, concretizata în: întârzieri în adoptarea bugetului, respingerea bugetului de catre Parlament, recurgerea la arbitrajele Curtii de Justitie etc. Neîntelegeri au aparut si ca urmare a faptului ca nu au fost corect stabilite câmpurile de actiune ale puterii legislative si puterii bugetare.

Clarificari si modificari importante în planul sistemului financiar si bugetar au avut loc dupa cel de-al treilea val al integrarii, 1986 (Spania si Portugalia) si adoptarea Actului Unic.

4. Reformele sistemului financiar si bugetar european au fost initiate de J.Delors si au constat în:

modalitatea de stabilire a Plafonului total al resurselor proprii, pentru toate categoriile, ca procent din FNB.al .UE si nu în functie de TVA, ca pâna atunci;

introducerea planificarii financiare  anuale însotita de o dubla plafonare a cheltuielilor: plafonarea platilor din bugetul anual care nu poate depasi plafonul global exprimat ca procent din PNB-ul UE (care este de 1,27%) si plafonarea fiecarei cheltuieli la un nivel fixat pentru fiecare an.

Reforma sistemului financiar-bugetar al  UE s-a concretizat în adoptarea a doua pachete de masuri:

. Pachetul Delors 1, adoptat de Consiliu în anul 1988, a limitat cheltuielile pentru agricultura, a caror crestere a fost plafonata la 74% din cresterea PIB-ului mediu pe UE; au fost dublate alocatiile consacrate fondurilor structurale; a fost constituita cea de a patra resursa pentru finantarea noilor cheltuieli, fondata pe PNB-ul fiecarei tari.

2.  Pachetul Delors 2, adoptat în anul 1992, redistribuie resursele în favoarea programelor structurale si a creat Fondul de coeziune.

Pentru bugetul comunitar ramâne si în prezent o mare provocare: constituirea resurselor necesare sustinerii financiare solicitate de procesul de largire a UE catre Est. La o marime data a bugetului alocarea unor resurse bugetare mereu mai mari pentru restructurarea economiilor din tarile din Centrul si Estul Europei care au aderat sau care vor adera la Uniunea Europeana afecteaza o serie de tari membre ale UE (Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda) care nu au finalizat pâna în prezent procesele de restructurare si modernizare a economiilor lor nationale. De aceea, finantistii europeni privesc cu putina îngaduinta extinderea Uniunii Europene catre Centrul si Estul Europei, fie si numai prin prisma necesarului suplimentar de fonduri structurale.

PRINCIPII BUGETARE

Bugetul general al Comunitatii Europene este guvernat de o serie de principii bazate in mare parte pe diversele proceduri bugetare nationale .Acestea sunt principiile unitatii , universalitatii, anualitatii ,echilibrului si specializarii.

Principiul unitatii si exactitatii bugetare

Acest principiu prevede ca toate veniturile si cheltuielile trebuie incorporate intr-un singur buget cu scopul de a se asigura ca folosirea resurselor comunitare poate fi monitorizata eficient .

Sa evidentiat o tendinta spre unificarea instrumentelor bugetului Comunitatii.La inceputuri diferitele Comunitati (CECO,CEE,Euratom) aveau fiecare bugete individuale dar la ratificarea tratatului de fuziune din 1965 au ramas in vigoare doar doua instrumente bugetare ;bugetul general si bugetul operational al CECO. Chiar si in prezent exista aranjamente financiare speciale pentru diferite domenii de activitate - politica externa si de securitate comuna pilonul justitie si al afacerilor interne , Fondul European de Dezvoltare etc. Exceptii sunt de asemenea facute pentru organismele descentralizate apartinand Comunitatii (agentiile europene),care au fiecare bugetul sau. Resursele ce se afla la dispozitia acestor agentii sunt rezultatul alocarilor introduse in bugetul general.

PRINCIPIUL UNIVERSALITATII

Venitul bugetar este un fond comun folosit pentru finantarea tuturor cheltuielilor , fara discriminare :acesta este principiul universalitatii. El include doua reguli caracteristice pentru legile bugetare :non -afectarea si non -contradictia.

Regula non-afectarii granteaza ca venitul bugetar este locat unor cheltuieli specifice .Sunt tolerate insa si exceptiile de la reagula , in privinta unor anumite programe de cercetare sau contributie ale tarilor din Spatiul Economic European ,pentru anumite politici.

Potrivit reguli non-contradictiei , toate incasarile si cheltuielile sunt introduse in totalitate in buget si in conturi fara a li se aduce ajustari vreuneia .Sunt permise doar exceptii tehnice menite sa usureze procedura .

PRINCIPIUL ANUALITATII

Acest principiu se traduce in practica prin aceea ca operatiunile bugetare se refera la un an financiar individual determinat.Ceea ce duce la usurarea controlului asupra activitatii executivului comunitar . Cu toate acestea ,actiunile multianuale sunt de multe ori necesare .In acest caz se folosesc alocatii diferentiate , alocatii obligtorii si alocatii de plata .

Exceptiile la principiul anualitatii pot fi aplicte cu ajutorul sistemului amanarii.In cea ce priveste alocatiile diferentiate ,alocari ce nu au fost folosite la sfarsitul anului financiar pentru care au fost introduse in buget , acestea sunt in general anulate.In circumstante exceptionale ele pot fi transferate anului urmator. Cu privire la alocatiile nediferentiate , alocatiile referitoare la plati nefectuate ca urmare a obligatiilor asumate intre 1 ianuarie si 31 decembrie , acestea pot fi transferata automat urmatorului an financiar.

Orice surplus de venit ce depaseste suma totala a cheltuielilor este de asemenea transferat anului urmator .Doar sumele colectate intre 1 ianuarie si 31 decembrie sunt luate in considerare. Aceasta regula este aplicata cu strictete.

PRINCIPIUL ECHILIBRULUI BUGETAR

In conformitte cu Tratatul , venitul bugetar este egal cu cheltuielile bugetare. Comunitatea nu are abilitatea de a imprumuta pentru a-si acoperi deficitul. La adoptarea bugetului veniturile si cheltuielile trebuie sa se afle la egalitate . Prin definitie ,bugetul este o prognoza , atat cu privire la cheltuieli cat si la venituri.Astfel , este foarte posibil ca implementarea bugetului sa devieze de la cea estimata.Acestei situatii ii corespund doua posibilitati.

In prima balanta este pozitiva inregistrandu-se un surplus .Aceasta este situatia normala ,caz in care surplusul este transferat anului urmator .In cea de-a doua balnta este negativa inregistrandu-se un deficit .Aceasta este mai mult o exceptie .Suma corespunzatoare acestui deficit trebuie introdusa in partea cheltuielilor a bugetului anului urmator .

De regula in cazul bugetului comunitar se intalneste un surplus .Prin urmare , s-a format un mecanism cu ajutorul caruia se finanteaza cheltuielile noi anticipandu-se economiile ce se vor face de-a lungul anului , nefiind posibila o identificare acelor domenii ce vor genera economiile in momentul adoptrii bugetului. Acesta se constituie in rezerva negativa ; o suma negativa este introdusa in buget ,ea trebuind convertita in timpul anului prin transferuri de la domenii ce se afla in surplus.

PRINCIPIUL SPECIALIZARII

Conform acestei reguli , fiecare alocatie trebuie sa aiba un scop si sa fie desemnata unui obiectiv specific pentru a preveni orice confuzie intre alocati atat la nivelul autorizarii cat si la cel al implementarii(nici veniturile si nici cheltuielile nu pot fi determinate altfel decat prin specificarea lor intr-un articol al bugetului )Aceasta se aplica si domeniilor de provenienta a veniturilor ce trebuiesc de asemenea temeinic specificate . Bugetul este impartit in sectiuni ,titluri , articole si puncte. Organizarea reala pe arii specifice se face la nivel de capitol , autoritatea bugetara avand dreptul de a o adopta viramentele de la un capitol la altul tin de asemenea de competenta autoritatii bugetare.

PRINCIPIUL UNITATII MONETARE

Bugetul se intocmeste si se executa in euro ,iar conturile se prezinta in euro.

Totusi , pentru fluxurile de numerar mentionate in art 61, contabilul si , in cazul conturilor de avans ,administratorii conturilor de avans sunt autorizati sa efectueze operatiuni in monede nationale in conformitate cu conditiile prevazute in regulamentul de stabilire a normelor de aplicare a prezentului regulament ,denumite in continuare "norme de aplicare'.

STRUCTURA SI PREZENTAREA BUGETULUI

Structura bugetului Uniunii Europene

Bugetul general la Uniunii Europene este structurat pe sectiuni, titluri, capitole, articole si pozitii. Cea mai: importanta componenta este capitolul, acesta fiind cel care indica competenta autoritatii bugetare în masura sa poata autoriza anumite viramente de la un capitol la altul.

În realizarea veniturilor bugetare au fost parcurse doua etape: pâna în anul 1970, bugetul a fost conceput în întregime pe seama, contributiilor directe ale statelor membre, pentru ca apoi bugetul sa fie finantat prin "resurse proprii" ale Comunitatii, care de fapt reprezinta veniturile convenite de statele membre sa reprezinte resurse comunitare de drept.

Resursele bugetare proprii aveau urmatoarea structura

- taxele vamale asupra bunurilor importate din afara comunitatii, prin aplicarea tarifului vamal comun;

- prelevarile vamale asupra importului de produse agricole (din anul 1995 au fost înlocuite cu taxele vamale);

-  resursa TVA colectata în fiecare din statele membri pe baza unei taxe aplicata TVA-ului încasat de catre fiecare stat membru (1% în 1979,1,4% în 1986, 0,75% în 2002 si 0,5% în 2004).

Aceasta modalitate de determinare a resurselor proprii s-a dovedit a nu fi adecvata deoarece

-Parlamentul European

-Consiliul

-Comisia

-Curtea Europeana de Justitie

_Curtea Europeana de Conturi

-Comitetul Economic si Social

-Comitetul Regiunilor

-Mediatorul European

Sectiune Comisiei contine o Parte A(cheltuieli de personal si administrative)si o Parte B (cheltuieli operationale).Partea B este impartita in mai multe sectiuni ,in functie de necesitati .Aceste subsectiuni corespund politicilor Uniunii.

Fiecare sectiune sau subsecventa este impartita in titluri , capitole ,articole si puncte (fiecare subdiviziune fiind insotita de comentarii)

-alocatiile dispuse pentru anul financiar in discutie

-alocatii dispuse pentru anul financiar precedent

-cheltuieli confirmate in anul financiar precedent (insemnand transferari in anul urmator adaugate la platile reale )

Bugetul bazat pe activitate

Sistemul managementului financiar al U.E., a mostenit caracteristicile de baza ale tranzitiei franceze si latine . Printre caracteristicile sale se regasesc si perspectiva legislativa si accentuarea intrarilor (inputs).La nivelul international , in prezent se inregistreaza o reorientare catre randament (ouput 0, fapt care denota o mare preocupare pentru problemele alocarii si ale eficientei.Aceste reforme fac parte dintr-un curent mai larg dominat de grija pentru punctul de vedere al cetateanului , transparenta si responsabilitatea .Cadrul gestiunii financiare comunitare a fost la randul sau afectat de acest curent. Noul regulament financiar adoptat unanim de Consiliu in iunie 2002 , reflecta aceasta grija si in acelasi timp , a initiat o schimbare treptata spre gestiunea bugetara bazata pe activitate.

RESURSELE BUGETARE

Bugetul Uniunii Europene este finantat din urmatoarele surse:

-resurse proprii traditionale (taxe vamale,prelevarii agricole si din zahar)

-resursa bazata pe T.V.A.

-resursa bazata pe VNB

-alte venituri (incluzand cele ramase din anii precedenti)

Din anul financiar 2002 se aplica noua Decizie a Consiliului (2000/597/CE, Euratom) referitoare la sistemul resurselor proprii ale comunitatii Europene .

Aceasta decizie a intrat in vigoare in urma ratificarii de catre toate statele membre la data de 1 martie 2002 , cu efect retroactiv din 1 ianuarie 2002 (respectiv din 1 ianuarie 2001 in privinta costurilor de colectare pentru resursele proprii traditionale si a regulilor de calculare a corectie Marii Britanii)

Aplicarea noi decizii presupune urmatoarele schimbari in comparatie cu vechea decizie a resurselor proprii (94/728/CE,Euratom):

-procentul din resursele proprii traditionale retinute de statele membre pentru acoperirea costurilor de colectare creste de la 10% la 25%;

-rata maxima de colectare din resursa TVA se reduce de la 1% la 0.75% (si la 0.50% incepand cu 2004)

-aplicarea unei metode modificata de calculare a corectiei Regatului Unit , fapt care presupune ,printre altele , neutralizarea castigurilor neprevazute al Marii Britanii rezultat ca urmare a cresterii procentului din resurse proprii traditionale retinut din statele membre;

-cotele Germaniei ,Olandei ,Austriei si Suediei din finantarea corectiei Marii Britanii se reduc la un sfert din valoarea nominala (spre deosebire de anii precedenti cand numai partea Germaniei este redusa la doua treimi din valoarea nominala )

-sistemul European de Contabilitate 1995(ESA95)inlocuieste versiunea precedenta ,ESA 79 <in domeniul bugetar si in cel al resurselor proprii.Ca urmare conceptul de produs national brut (PNB) este inlocuit cu cel de venit national brut (VNB)

Corectia in favoarea Marii Britanii

Corectia Regatului Unit a fost introdusa in practica pentru a rectifica dezechilibrul dintre partea de plati datorata de Marea Britanie catre bugetul comunitar si partea ei din cheltuieli comunitare efectuate in statele membre Acest dezechilibru este calculat in concordanta cu reguli precise si Regatul Unit este rambursat cu 66% din aceasta diferenta.

Costul acestei rectificari este sustinut de celelalte 14 state membre in conformitate cu partea lor din VNB-ul comunitar.

Totusi, anumite state membre se bucura    de o reducere a cotei lor de finantare , costul acesteia fiind finantat de celelalte state membre .Pentru corectiile din anii anteriorii lui 2001, doar Germania beneficia de aceasta reducere cu o treime din partea de contributie datorata in mod normal . Din 2001 , cotele de contributie ale Germaniei ,Olandei ,Austriei si Suediei au fost reduse la un sfert din valoarea nominala.

Corectia pentru anul "n"este finantata in anul urmator.

O prima extimare provizorie a corectiei pentru un an "n"este inscris in proiectul de buget al anului "n+1".Daca se considera necesar , aceasta estimare poate fi adusa la zi intr-un buget amendat inainte de introducerea sumelor rezultate din calculul final al corectiei si a finantarii ei in anul "n+4".

Suma totala a corectiei Marii Britanii introdusa in bugetul pe anul 2002 s-a ridicat la 5092.2 milioane euro si s-a datorat urmatoarelor elemente ;

-Suma corespunzatoare corectiei din 2001 (5027 milioane euro)

-Diferenta dintre rezultatul calcului final pentru corectia anului 1998 si suma prevazuta in avans in buget pentru 1999 (65.2milioane euro)

SISTEMUL RESURSELOR PROPRII

Decizia din 1970 referitoare la resursele proprii a diferentiat Comunitatile fata de acele organizatii internationale care se bazeaza in totalitate pe contributii ale statelor membre.

Originea resurselor proprii

De-a lungul perioadei 1958-1970 bugetul comunitar a fost finantat exclusiv din contributiile statelor membre. Consiliul European de la Luxemburg din 21- 22 aprilie 1970 a introdus pentru prima oara un sistem al resurselor proprii pentru bugetul general a Comunitatilor , in vigoare din 1971.

Unul dintre obiective a fost imbunatatirea treptata a independentei financiare a Comunitatii fata de transferurile statelor membre . Resursele proprii introduse au fost taxele vamale si prelevarile din agricultura (cunoscute mai tarziu ca resurse proprii traditionale ,RPT) si o resursa colectata din baza taxei pe valoarea adaugata armonizata. In timp ce RTP devin efectiv si imediat surse de finantare de-a lungul perioadei 1971-1975, dificultatile cu stabilirea unui sistem TVA comun in toate statele membre si cu definirea bazei de estimare TVA ,au intarziat introducerea acestei resurse pana in 1979 .

In perioada 1975-1987 cresterea veniturilor bazate pe resursele proprii a fost erodata de diminuarea profitului din RPT , si in acelasi timp de efectele adverse asupra veniturilor din TVA provocate de cresterea economica slaba, dominata in aceea perioada.Totodata , extinderea politicilor existente si lansarea unora noi, incapacitatea de a limita sarcinile financiare legate de politica agricola comuna (PAC) si cresterea cheltuielilor asociata cu cele doua extinderi , au condus la pronuntata inadecvare a resurselor.De asemenea cereri persistente din partea Regatului Unit privitoare la contributia sa financiara au adus noi dificultati disputelor bugetare si asa aprinse.O rezolvare temporara a dificultatilor bugetare a fost adoptata la Consiliul European de la Fontainbleau.Consiliul de la Fontainbleau din 25-26 iunie 1984 a ridicat rata maxima de receptie a resursei TVA la 1,4% si a stabilit macanismul de corectie pentru dezechilibrele bugetare aplicabil de la acea data numai Regatului Unit.

Modificarea sistemului financiar introduse de catre Consiliul de la Fontainbleau s-au dovedit a fi aproape imediat insuficiente .Acestea au esuat in generarea unor venituri suficiente mai ales din cauza continuei diminuari a resurselor proprii traditionale si a cresterii slabe a veniturilor generate de resursa din TVA.

In plus, au inceput sa apara nemultumiri legate de resursa din TVA care,fiind bazata pe consum , a fost perceputa ca avand un important element degresiv.Problema inadecvari si inechitati veniturilor a fost agravata si de cresterea , incomplet anticipata , a angajamentelor de cheltuieli.Acestea au fost legate de dificultati de controlare a cheltuielilor cu politica agricola comuna PAC, mai ales ca urmare a aderarii Spaniei si Portugaliei, a deprecierii dolarului dupa primavara anului 1985 si de scaderea preturilor internationale a bunurilor de larg consum toti acesti factori crescand considerabil finantarea compensatiilor pentru export .

In iunie 1988 au fost adoptate reforme fundamentele care au determinat actuala configuratie a sistemului resurselor proprii.Printre cele mai importante reforme aprobate de Consiliul European de la Bruxelles , a fost si introducerea unei noi resurse bazate pe produsul national brut a statelor membre (cu intentia de a echivala contributiile cu capacitate de plata), si a unui plafon general al sumei totale de venituri proprii care poate fi folosita la finantarea cheltuielilor comunitare.

Acest plafon de plati a fost stabilit la 1,15% in 1988 prevazandu-se cresterii anuale progresive menite sa il ridice la 1,20% in 1992.Consiliul a limitat si rolul resursei TVA prin introducerea unui plafon asupra bazei sale de 55% din PNB , masura promovate cu intentia de a reduce efectele caracterului regresiv al acestei resurse.

Consolidarea reformelor din 1988 si in ultima instanta a finantelor comunitare au avut loc in contextul cresterii semnificative a ambitilor Comunitatii exprimate prin Tratatul Uniunii Europene. Acordul de la Edinburgh din decembrie 1992 care a adoptat perspectiva financiara pentru anii 1993-1999, a sporit plafonul general al resurselor proprii de la 1,25 la 1,27%.Totodata a continuat procesul de descrestere a importantei TVA-ului in finantarea bugetului.

Cu toate acestea sistemul resurselor proprii adoptat la Edinburgh nu a putut intra in vigoare pana la 1 ianiarie 1995 . In acelasi timp, s-au inregistrat dificultati majore in timpul recesiunii de la inceputul anilor 90 cand prognozele bugetare initiale s-au dovedit a fi prea optimiste.

Revizuiri descrescatoare succesive ale cresterii economice in perioada 1992-1994 au avut ca rezultat revizuirii corespunzatoare ale veniturilor bugetare.Totusi in ciuda climatului advers , a fost posibila respectarea constrangerilor impuse de plafonul resurselor proprii fara a submina disciplina financiara .

In anii care au urmat, operatiunile bugetare s-au dovedit a fi in general incununate de succes de asemanea , din 1997 decizi bugetare anuale prudente au condus la niveluri ale cheltuielilor mai scazute decat cele prevazute in perspectiva financiara .Ca urmare , U.E intampina dificultati rezultate din extinderea catre tarile din Europa centrala si de est si din reforma principalelor politici cu rezerve substantiale intre nivelul cheltuielilor si plafonul resurselor proprii .

Actualul sistem al resurselor proprii

Resursele proprii al Comunitatii Europene poate fi definit ca venitul alocat permanent Comunitatilor pentru finantarea bugetului lor revenindu-le de drept in mod automat fara a mai fi necesara o decizie subsecventa a autoritatilor nationale.

Resursele proprii ale Comunitatilor sunt stabilite,colectate,platite si controlate in conformitate cu principiile sistemului resurselor proprii.

In prezent,sistemul resurselor proprii comunitare este bazat pe Decizia Consiliului nr. 2000/597/CE,Euratom si cele doua regulamente de Implementare: Regulamentul Consiliului (CE,Euratom)nr.1150/2000 si Regulamentul Consiliului (CEE,Euratom) nr.1553/1989.

Resursele proprii ale Comunitatii Europene constau din:

Resursele proprii traditionale,anume taxe vamale,taxe agricole si prelevari din zahar.Taxele vamale si agricole rezulta din aplicarea legislatiei vamale comunitare si a politicii agricole comune asupra importurilor din state terte.Prelevarile din zahar, pe de alta parte sunt impuse producatorilor din industria zaharului si sunt folosite la acoperirea cheltuielilor comunitare din acel sector.Resursele proprii traditionale,sunt vazute ca resurse comunitare pure rezultand direct din legislatia comunitara.Cu toate acestea statele membre sunt acelea care le colecteaza si care retin un anumit procent cu titlul de compensatie cu costurile de colectare.

Resursa bazata pe TVA. Aceasta deriva din aplicarea unei rate uniforme valida penrru toate statele membre in baza de evaloare a TVA-ului armonizat in conformitate cu regulile comunitare.Baza de evaloare a TVA-ului pentru un stat membru nu poate depasi 50% din VNB pentru un stat membru.

-Resursa bazata pe VNB.A ceasta resursa este folosita pentru furnizarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor atunci cand toate celelalte resurse de finantare au fost epuizate.Se calculeaza prin aplicarea unei rate uniforme sumei VNB-ului tuturor statelor membre.VNB-ul fiecarui stat membru se determina in conformitate cu regulile comunitare.

Un alt aspect al sistemului resurselor proprii il reprezinta corectia dezechilibrelor bugetare.Acest mecanism de corectie,ale carui reguli precise sunt prevazute de Decizia resurselor proprii si documentele aferente,reduce dezechilibrul bugetar al Regatului Unit prin diminuarea platilor sale din TVA si VNB.Costul acestei corectii este suportat de celelalte state membre in functie de partea ce le revine din VNB-ul comunitar.

Cu toate acestea , cotele financiare ale Austriei , Germaniei ,Olandei ,Suediei sunt restranse la o patrime din partea ce le revine in mod normal.

In acest sistem statele membre si Comisia au atributii diferite .

Statele membre sunt, printre altele ,raspunzatoare pentru :

-colectarea si punerea la dispozitia Comisiei a resurselor proprii traditionale ;

-calcularea bazelor TVA si VNB

-plata resurselor bazate pe TVA si VNB

Comisia este insarcinata printre altele cu :

-calcularea pentru statele membre a contributiei cu baza in TVA, a TVA si VNB , pe baza bazei uniforme de calculare a TVA , a ratei uniforme de calculare a VNB si a corectiei Regatului Unit.

-calcularea sumei corectiei Regatului Unit .

-prezentarea anteproiectului de buget , care este prognoza generala a cheltuielilor UE si a finantarii acestei in anul urmator ,autoritatii bugetare (Consiliul si Parlamentul European)

Efectuarea de controale pentru a asigura respectarea de catre statele membre a legislatiei comunitare in domeniul resurselor proprii ale Comunitatilor Europene.

Legatura dintre Comisie si statele membre este institutionalizata in Comitetul Consultativ pentru Resursele Proprii (C.C.R.P.) si in comitetul VNB.Comitetul este compus din reprezentanti ai statelor membre si ai Comisiei . Presedintele ambelor comitete este reprezentant al Comisiei .C.C.R.P. examineaza problemele referitoare la implementarea sistemului resurselor proprii ,in timp ce comitetul VNB , examineaza calculele VNB la pretul pietei efectuate de statele membre , sursele statistice utilizate si alte probleme metodologice.

PROCEDURA ANUALA SI EXECUTIA BUGETARA

Procedura anuala

Implementarea bugetului Uniunii Europene , cunoscuta ca procedura bugetara , a fost descrisa ca avand o dimensiune inter-institutionala in cadrul organizatoric al Uniunii Europene .Data fiind complexitatea acestui cadru se anticipeaza in mod firesc conflicte intre diferite institutii .Conflictul pentru controlul asupra bugetului este firesc daca se au in vedere drepturile incluse in aceasta putere :

-dreptul de a crea venituri

-dreptul de a autoriza cheltuieli

-dreptul de a aproba bugetul in intregimea sa

-dreptul de a controla implementarea bugetului

Procedura bugetara este descrisa in art. 272 al tratatului CE si in art. 12-18 din Regulamentul Financiar (JO 1977,L356/1)

Procedura bugetara anuala include mai multe etape care pot fi rezumate astfel:

1iulie -fiecare institutie isi constituie estimarile cheltuielilor pe care comisia le grupeaza in proiectul preliminar de buget.

5 octombrie -Consiliul adopta o decizie pe baza bugetului preliminar care din acest moment devine proiectul de buget (ca urmare a consultarilor cu Parlamentul in privinta cheltuielilor obligatorii ).

In 45 de zile - Parlamentul examineaza proiectul de buget . Pot aparea trei situatii :

-Parlamentul nu intreprinde nici o actiune ,caz in care bugetul este considerat ca adoptat.

-Parlamentul aproba bugetul si procedura este completa .

-Parlamentul decide sa faca modificari fie propunand schimbari in cea ce priveste cheltuielile obligatorii fie propunand amendamente cheltuielilor neobligatorii.

Dupa 15 zile - La cea de-a doua citire Consiliul examineaza propunerile Parlamentului.Consiliul este indreptatit sa amendeze cheltuielile neobligatorii .In aceasta situatie textul se intoarce la Parlament. In cazul cheltuielilor obligatorii pot aparea doua ipoteze:

1Amendamentele Parlamentului cresc suma totala a bugetului .Asemenea amendamente pot fi incorporate in buget numai prin adoptarea cu o majoritate calificata de catre Consiliu .In lipsa acestei majoritati propunerile sunt respinse definitiv.

2 Amendamentele Parlamentului nu cresc suma totala a bugetului . In acest caz doar un vot adoptat cu o majoritate calificata de catre Consiliu poate respinge aceste propuneri .Tacerea valoreaza aprobare .

Sfarsitul procedurii -Parlamentul este indrituit sa aiba ultimul cuvant in privinta bugetului comunitar.Tacerea sa semnifica acceptare .El este in masura sa amendeze cheltuielile neobligatorii (in limita ratei maxime de crestere) prin adoptarea prin majoritate absoluta din numarul total de membrii si cu trei cincimi din numarul de voturi exprimate . Respingerea bugetului se poate face numai cu majoritate absoluta si cu doua treimi din voturile exprimate . In urma acestei proceduri Parlamentul adopta bugetul.

In afara Tratatului si alte instrumente reglementeaza procedura bugetara :printre acestea se regasesc acordurile interinstitutionale , incluzand acordul din 6 mai 1999 cu privire la disciplina bugetara si la imbunatatirea procedurii bugetare . Unul dintere cei mai importanti pasi prevazut in acest acord este acela ca transforma consultatiile bugetare dintre Parlament , Consiliu si Comisie intr-o procedura curenta . Scopul consultatiilor este sa identifice si ,pe cat posibil ,sa rezolve punctele contencioase din procedura bugetara in timpul negocierilor organizate cu ocazia citirilor succesive de catre Consiliu si Parlament . Pe langa acestea , Regulamentul bugetar organizeaza procedura bugetara.

EXECUTIA BUGETARA

Implementarea bugetului este bazata pe un principiu fundamental -nevoia unei baze legislative -care a fost atat cauza cat si rezultatul seriei de crize dintre cei doi piloni ai autoritatii bugetare . Implementarea alocatiilor prevazute in buget pentru actiuni comunitare importante necesita adoptarea prealabila a unui act de fundamentare ,anume o modalitate de legiuire cum ar fi o reglementare, o decizie dispunand cheltuielile. Programele pilot si anume activitati de informare sunt considerate ca nefiind importante , asa cum pot fi executate doar pe baza liniei bugetare corespunzatoare.

Articolul 274 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana :"Comisia va implementa bugetul pe propria responsabilitate"Se face astfel o demarcare clara :Parlamentul si Consiliul decid asupra modului de formare si cheltuire a alocarilor bugetare , in timp ce Comisia implementeaza aceste decizii.

Executia bugetara este guvernata de Regulamentul Financiar care in conformitate cu articolul 279 din Tratatul CE ,prevede reguli referitoare la formarea bugetului .

Regulile de implementare a anumitor prevederi ale Regulamentului financiar sunt expuse in regulamentul Comisiei care stipuleaza ca fiecare institutie isi va adopta propriile reguli interne referitoare la distributia competentelor functionarilor care autorizeaza si a celor care administreaza.

In practica , totusi Comisia se bazeaza pe statele membre pentru implementarea anumitor politici. Spre exemplu cheltuielile agricole in statele membre sunt de datoria anumitor organe nationale autorizate special organe care isi desfasoara activitatea cu respectarea regulilor stabilite la nivel comunitar . In cazul Fondurilor structurale , institutiile europene decid asupra sumelor care vor fi platite si asupra conditiilor de implementare .Administratiile statelor membre (la nivel national , regional sau local ) aleg proiectele pe care le vor finanta si isi asuma responsabilitatea pentru gestiunea curenta . Lucrand impreuna cu statele membre ,Comisia asigura ca proiectele sunt duse la bun sfarsit si ca banii sunt cheltuiti eficient

De asemenea, statele membre sunt cele care colecteaza resursele proprii , si Comisia urmareste doar buna aplicare a regulilor.

Pe langa asumarea responsabilitatilor pentru corecta gestiune a tuturor cheltuielilor Comisia are si sarcina de a implementa direct o parte din buget prin intermediul departamentelor sale mai ales in domeniul politicilor interne (cum ar fi cercetarea , educatia si pregatirea profesionala )si al actiunilor externe .

Aceste atributii de gestiune directa sau dezvoltat recent si reprezinta o schimbare pentru administratia Uniunii. Ca urmare a fost necesara cresterea resurselor administrative a personalului si imbunatatirea metodelor de management.

Comisia poate insa incredinta anumite sarcini de gestiune unor persoane sau agentii care activeaza in numele sau. De exemplu Comisia poate subcontracta anumite sarcini tehnice ca studiile specializate sau managementul IT, unor companii private. Totusi ,unele indatoriri, presupunand responsabilitati specifice pot fi duse la indeplinire numai de organele special numite de catre autoritatile publice .Acesta este cazul in privinta managementului politicilor comunitare inclusiv selectarea proiectelor si acordarea contributiilor financiare. Numai dupa aceasta Comisia poate imparti aceste sarcini catre organe nationale numite de state le membre . Aceasta forma de administrare este folosita in privinta unora dintre programele din domeniul educatiei . Comisia poate de asemenea sa delege gestiunea programelor din domeniul educatiei . Comisia poate , de asemenea sa delege gestiunea programelor catre organele publice comunitare.

Procedura implementarii bugetului este guvernata de o serie de reguli tehnice proiectate sa certifice ca alocarile bugetare sunt cheltuite individual si ca veniturile disponibile catre Comisie sunt gestionate judicios . Aceste reguli sunt codificate in Regulamentul financiar , in regulile de implementare si in cele de aplicare Deciziei resurselor proprii .

Executia bugetara se bazeaza pe principiul ca atributiile ofiterului autorizat ale ofiterului contabil si ale controlorului financiar sunt exercitate de peresoane diferite . Sarcinile si responsabilitatile fiecaruia sunt prevazuta de regulamentul financiar . Aflati sub autoritatea controlorului financiar din fiecare institutie , ofiterul autorizat si cel contabil sunt responsabili de diferite operatiuni referitoare atat la colectarea veniturilor cat si la plata cheltuielilor.

UTILIZAREA ALOCARILOR BUGETARE

Comisia publica lunar un raport al implemantarii bugetare , raport care este trimis autoritatilor bugetare (Consiliului Uniunii Europene si Parlamentului European )si Curtii de Conturii . Acest raport descrie evolutia alocatiilor bugetare . El include informatii comasate in Perspectivele financiare , insumand datela privitoare la alocatiile obligatorii si alocatiile de plata.

Implementarea bugetara este parte si din declaratia financiara anuala pe care comisia trebuie sa o prezinte pentru control Parlamentului si Curtii de Conturi.

CONTROLUL BUGETAR.

In aceasi masura ca si sistemele bugetare nationale , legea bugetara comunitara prevede un control foarte amanuntit al implementarii : controale interne desfasurate de fiecare institutie in parte si controale externe efectuate de Parlament cu ajutorul Curtii de Conturii.In urma acestora Parlamentul este in masura sa acorde descarcarea bugetara , eliberand Comisia de responsabilitatea asupra bugetului .

Uniunea Europeana are un buget de peste 100 de miliarde euro . Comisia Europeana trebuie sa asigure ca aceste fonduri sunt cheltuite corect , anume pentru atingerea obiectivelor propuse , in cel mai mare grad posibil .Evaluarea politicilor si programelor comunitare este un instrument care informeaza asupra relevantei , efectivitatii si eficientei comunitare.

Informatia continuta in evaluarii este necesara pentru imbuntatirea viitoarelor strategii.Asadar ,departamentele Comisiel duc la indeplinirea mai mult de o suta de proiecte de evaluare anual. Folosirea regulata si sistematica a acestora in procesul de planificare si ordonare a activitatilor are ca scop imbunatatirea constanta s sistemului de gestiune financiara .

DESCARCAREA BUGETARA

Descarcarea reprezinta componenta politica a controlului extern al implementarii bugetare si este decizia prin care Parlamentul European ,la recomandarea Consiliului , elibereaza Comisia de responsabilitatea sa de gestiune a bugetului prin actul de incetare de existenta bugetului. Finalizarea procedurii bugetare se poate produce prin trei acte diferite :acordarea , amanare si refuzul descarcarii .

Parlamentul isi fundamenteaza decizia examinand contabilitatea si raportul balantei financiare mentionate in articolul 275 din Tratatul CE, rapoartele Curtii de Conturi insotite de raspunsul Comisiei si a celorlalte institutii interesate , si recomandarea de descarcare bugetara trimisa de Consiliul Parlamentului pana in data de 31 martie a fiecarui an .

Dupa o examinare detaliata ,Parlamentul adopta o rezolutie prin care acorda ,refuza sau amana descarcarea .Aceasta rezolutie este insotita de o serie de observatii adresate Comisiei , care trebuie sa intreprinda actiunile corespunzatoare . Comisia prezinta apoi masurile luate intr-un raport de raspuns pe care trebuie sa-l trimita Parlamentului pana la data de 15 decembrie a anului care urmeaza dupa anul financiar inchis.

RAPOARTELE AUDITORULUI EXTERN

Fara a aduce atingere dispozitiilor articolului 248 din Tratatul de instituire a Comunitatii Europene care confera Curtii de Conturii responsibilitatea cu privire la activitatea de audit a tuturor veniturilor si cheltuielilor Comunitatii si dispozitilor articolului 276 din acelasi Tratat , referitoare la acordarea descarcarii de gestiune , Curtea De Conturi dispune auditul conturilor sala de venituri si cheltuieli de catre un auditor extern , in fiecare an de la incheierea anului financiar 1987.

Rapoaretele pe care le-a intocmit auditorul extern al Curtii de Conturi pentru anii financiari 1987,1991 au fost transmise doar presedintelui Comitetului de Control Bugetar al Parlamrntului European .

Ca urmare a deciziei luate de membrii Curtii de Conturi in cadrul sedintei Curtii din 8 iulie 1993, rapoartele auditurului extern au fost publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene incepand cu anul financiar 1992.

CONCLUZII PRIVIND VIITORUL UNIUNII EUROPENE

Perspectivele politicilor comunitare

Politica Agricola Comuna

Politica Agricola Comuna (PAC) reprezinta înca cea mai importanta

si mai cuprinzatoare politica a Uniunii Europene, cel putin din punctul de

vedere al bugetului implicat, dar si al implicatiilor sociale.

Înca de pe vremea când largirea Uniunii Europene nu luase amploarea

pe care a luat-o în ultimii ani, lansând noi provocari, se discuta despre o

reforma a PAC. Aceasta a devenit cu atât mai necesara si presanta în lumina

discutiilor privitoare la viitorul Europei, ca si în noul context, al unei

economii globalizate, unde presiunile pentru o piata deschisa sunt din ce în

ce mai mari . Preconizata extindere a Uniunii reprezinta o provocare majora

pentru orientarile viitoare ale PAC.

Exista o presiune crescuta cu privire la noile prioritati pe care PAC ar trebui sa le integreze, printre care:

- cresterea sigurantei alimentare (food safety) si a standardelor de

calitate;

- practicarea unei agriculturi mai "prietenoase" cu mediul;

- simplificarea legislatiei agricole a Uniunii.

În legatura cu extinderea Uniunii catre Est, se cunoaste faptul ca

agricultura joaca înca un rol foarte important în structura socio-economica a

tuturor tarilor din aceasta regiune a Europei. În marea lor majoritate, în

aceste tari agricultura ocupa un rol cu mult mai important decât în Uniunea

Europeana, fapt care ar urma sa aiba implicatii serioase pentru Uniune dupa

integrarea tuturor tarilor candidate. Sectorul agricol, în majoritatea statelor

Central si Est Europene, este, în comparatie cu cel din Uniune, mai

fragmentat, mai ineficient si bazat pe mijloace traditionale de productie.

Totusi, exista si unele avantaje ale agriculturii practicate în tari candidate:

-negocierile cu OMC, cu ocazia rundei Uruguay pentru agricultura sau a summit-ului de la Seattle.

- Uniunea Europeana a deschis, pâna în acest moment, negocieri în materie de agricultura cu: Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia si Slovenia. Nu au început înca negocierile la acest capitol cu Bulgaria, Malta si România.fermele taranesti mai mici practica o agricultura organica, ce respecta în mai mare masura mediul înconjurator.

Raspunsul Comisiei Europene la cererea summit-ului de la Madrid

(decembrie 1995) de a pregati largirea Uniunii Europene a constat în

elaborarea Agendei 2000. Din document reiese importanta PAC, alaturi de

cea a politicii fondurilor structurale. Ambele constituie cele mai importante

politici sectoriale ale Uniunii, absorbind împreuna 85% din totalul bugetului

Uniunii; nu în ultimul rând, sunt importante si pentru faptul ca se asteapta ca

ambele sa contribuie si sa joace un rol decisiv în întarirea coeziunii

economice si sociale (care a devenit unul din cele trei obiective prioritare ale

Uniunii o data cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam, alaturi de

operationalizarea deplina a Pietei Unice si introducerea Uniunii Economice

si Monetare).

Este evident faptul ca aderarea unui numar mare de tari mai sarace, cu

un sector agricol mult mai mare, în medie, decât în Uniune si cu mari

discrepante structurale, va constitui o provocare majora de ambele parti, în

special cu privire la aceste doua politici (fonduri structurale si politica

agricola).

Cele mai presante probleme cu care se preconizeaza ca se va

confrunta Uniunea Europeana sunt considerate a fi:

- dimensiunea relativ mare a suprafetei agricole (suprafata totala

agricola ar urma sa creasca cu aproximativ 40% dupa extindere);

- ponderea mare a agriculturii în economiile tarilor candidate;

- forta de munca importanta din agricultura, care ar dubla (sau chiar

mai mult decât atât) numarul persoanelor angajate în agricultura;

- capacitatea administrativa relativ scazuta a tarilor candidate de a

integra acquis-ul comunitar (respectiv partea din acquis referitoare

la agricultura).

Toate aceste elemente implica faptul ca, chiar în urma schimbarilor

importante survenite în ultimii ani, exista înca diferente considerabile între

situatiile agricole de ambele parti, în special în termeni de productivitate si

distributie, diferente care e de asteptat ca vor persista si în perioada postextindere.

Uniunea Europeana urmeaza sa îsi revizuiasca partial PAC în anul

2002, dupa cum s-a decis cu ocazia Consiliului European de la Berlin

(martie 1999). Agenda 2000, adoptata la summit-ul de la Berlin, nu prevede

o reforma fundamentala a acestei politici înainte de anul 2006. În ceea ce

priveste politica agricola fata de tarile candidate, doua ramân optiunile

principale: trecerea graduala la plati directe catre agricultori, un subiect

foarte controversat în rândul actualilor membri ai Uniunii, în tarile

candidate, pe masura ce acestea îsi adapteaza politicile rurale si agricole la

cele ale Uniunii ori aplicarea PAC noilor membri imediat dupa integrare sau

reformarea PAC înainte de extindere.

Uniunea Economica si Monetara

Pentru multi, Uniunea Economica si Monetara (UEM) pare înca o

operatiune ciudata si riscanta. De vreme ce din ce în ce mai multe tranzactii

au loc electronic, ce rost are asumarea unei operatiuni atât de complexe si de

riscante din punct de vedere politic, dar si economic cum e aceea a

introducerii unei monede unice?

Într-o mare masura, UEM s-a nascut din necesitate, mai degraba decât

ca rezultat al vreunei mari viziuni. Moneda unica a constituit un obiectiv

înca de la crearea Pietei Comune, în 1957. Ea a fost din totdeauna privita ca

un scop îndepartat, Sfântul Graal al "Statelor Unite ale Europei". Aceasta

decizie însemna fie adoptarea marcii germane ca standard european de facto,

fie crearea unei noi monede, comune. Din punct de vedere politic, doar a

doua solutie putea fi adoptata.

Critici ai UEM, care nu de mult preziceau ca aceasta uniune nu va

exista, acum prezic nereusita experimentului.

Schematizând putin, se poate spune ca UEM este vazuta sub doua

unghiuri diferite, care se înscriu deci în cele doua viziuni destul de opuse ale

Europei viitoare. Ea este considerata fie ca o evolutie inevitabila, în care se

vor înscrie si celelalte state care nu au aderat înca la Euroland, reprezentând

maximum în ceea ce se poate accepta în materie de cedare a suveranitatii

nationale, fie, dimpotriva, ca un punct de plecare al unui proiect mult mai

ambitios, o Europa politica federalista.

Pentru cei care se opun instituirii unei monede unice, aceasta nu

constituie doar o idee proasta, ci dezastruoasa: o cale deschisa crearii unui

super-stat european care va submina individualitatea statelor membre, o

federatie acaparata de birocratie, cu un suport popular foarte slab si

impunând costuri suplimentare economiilor europene. UEM este privita ca o

distragere de la sarcinile cele mai urgente carora Uniunea Europeana trebuie

sa le faca fata în prezent: aprofundarea pietei unice si extinderea Uniunii

catre Est. Multi sunt cei carora le este teama de faptul ca UEM s-ar putea dovedi nefunctionala si ca ar diviza Europa, în mod periculos, în "inside"-eri

si "outside"-eri.

Negocierile cu privire la acest subiect controversat vor începe în prima jumatate a anului 2002, sub presedintia spaniola.

Exista si pozitii intermediare care ar putea fi caracterizate drept pozitii "sceptic contra" si "sceptic pro".

Sustinatorii UEM replica, la rândul lor. Ei vad în ea nu doar o sansa

de a realiza beneficii economice, ci si ocazia de a câstiga un pariu istoric.

Considera UEM ca fiind esentiala pentru crearea unei Uniuni Europene mai

puternice, având o coeziune economica si sociala. Aceasta creeaza sperante

si pentru tarile candidate din fostul bloc comunist: se considera ca o

integrare mai aprofundata a membrilor actuali ai Uniunii ar ajuta,

neconstituind o piedica în calea extinderii. Fara moneda unica, pretind ei,

realitatea pietei unice nu ar fi completa, economiile comunitare vor ramâne

slabe si divizate, incapabile de concurenta pe piata internationala. Doar o

Europa integrata si mai puternica ar fi capabila sa exercite leadership-ul în

economia mondiala.

Grosso modo, prima pozitie, defavorabila UEM, este aceea a Marii

Britanii, care, de altfel, a si decis sa nu adere deocamdata la Euroland.

Totusi, putem gasi si la nivelul acestei tari pozitii pro-Euro. Oponentii

participarii Regatului Unit la UEM pretind ca este vorba de un experiment

hazardat, care ar impune un handicap competitiv sever tarilor ce participa la

el. Ramânând în afara, Marea Britanie ar putea evita instabilitatile pe care ar

putea sa le cauzeze adoptarea monedei unice. Avocatii participarii britanice

la UEM considera aceasta atitudine retractila absolut eronata. Daca tara

ramâne în afara, ea se va gasi atunci marginalizata pe piata sa cea mai

importanta, acest fapt urmând sa aiba consecinte nu doar în plan economic.

În linii generale, acestia vad viitorul Marii Britanice ca parte integranta a

Europei si se tem ca decizia de a ramâne deoparte ar putea repeta patternurile

trecutului, când tara a ales în mai multe rânduri sa nu joace un rol în

constructia europeana.

Este clar ca problemele ridicate de UEM sunt complexe. Dezbateri

aprinse cu privire la acest subiect sunt suscitate de faptul ca UEM afecteaza

un aspect crucial al independentei tarii: controlul monedei nationale. De-a

lungul secolelor, moneda nationala, înfatisând capul unui rege, al unei regine

sau al unui presedinte din perioada moderna, a fost pretutindeni un simbol al

suveranitatii nationale. Unul din primele acte ale tarilor iesite de sub

dominatia imperiului sovietic a fost acela de a tipari o noua moneda. În mod

semnificativ, tarile care nu au avut o baza pentru independenta suficient de

solida, securizata, au restabilit ulterior legatura cu rubla, perceputa ca un

simbol mai puternic al dependentei lor fata de Rusia. La nivelul Uniunii

Europene, abandonarea monedei nationale în favoarea Euro apare deci

pentru unii ca un abandon al suveranitatii, ceea ce UEM implica, desigur,

într-o anumita masura.

Coeziunea economica si sociala

Cel de-al doilea raport al Comisiei Europene asupra coeziunii

economice si sociale - "Unitatea Europei, solidaritatea popoarelor,

diversitatea teritoriilor" - a fost publicat în februarie 2001. El ofera o analiza

a contributiei politicilor comunitare la obiectivul coeziunii si prezinta un

bilant al interventiilor structurale, pornind de la situatia actuala a regiunilor

si de la tendintele de evolutie viitoare în perspectiva extinderii Europei catre

tarile din Est.

Concluziile raportului si recomandarile formulate se refera la:

prioritatile viitoare privind coeziunea economica si sociala, organizarea

sistemului de gestiune a interventiilor ulterioare si coordonarea celorlalte

politici la nivel teritorial.

Diagnosticarea principalelor tendinte la nivelul dezvoltarii si evolutiei

statelor Uniunii Europene evidentiaza urmatoarele aspecte:

1. Reducerea disparitatilor nationale a fost substantiala. Totusi, la nivel

regional, anumite diferente s-au accentuat, dat fiind faptul ca

regiunile mai putin dezvoltate s-au confruntat cu dificultati în

recuperarea "mediei" comunitare, iar regiunile cele mai avansate au

înregistrat o evolutie importanta.

2. Diferentele inter-regionale sunt în general cumulative. Acest aspect

nu se refera numai la un PIB/locuitor mai mic, ci si la o rata de

productivitate, un nivel de educatie, o capacitate de inovatie

tehnologica mai scazute. De asemenea, pe plan social, cea mai mica

rata de ocupare a fortei de munca în plan regional coincide adesea, în

zonele mai putin dezvoltate, cu o rata de somaj ridicata si cu

accentuarea inegalitatilor dintre barbati si femei pe piata de munca.

3. Chiar daca anumite zone prezinta caracteristici particulare care

necesita raspunsuri si solutii specifice, analiza disparitatilor teritoriale

determina un clivaj dominant dupa o logica centru-periferie.

4. Se asista totusi la o evolutie favorabila în materie de dotari în

infrastructura, ceea ce contureaza o viziune optimista în ceea ce

priveste ameliorarea conditiilor generale pentru dezvoltarea

economica a regiunilor ramase în urma din actualele state membre.

5. Extinderea constituie o provocare majora la nivel cantitativ si

calitativ în ceea ce priveste coeziunea unui ansamblu de 500 de

milioane de locuitori. Problema principala a statelor candidate

priveste diferentele de venit/locuitor, extinderea determinând o

dublare a raportului între procentul de 10% al regiunilor celor mai

dezvoltate si cel de 10% al celor mai sarace, de la 2,4 la 5,3. Nevoile

considerate ca fundamentale privesc investitiile productive,

infrastructurile în transporturi, ameliorarea mediului si întarirea

capacitatii administrative.

Contributia Uniunii Europene la obiectivul coeziunii este analizata

succesiv, raportat la politicile sectoriale si la cele structurale. Chiar daca

politicile sectoriale au un impact esential asupra structurarii teritoriilor,

elaborarea unui bilant clar si pozitiv în materie de integrare europeana se

dovedeste a fi momentan dificila. Nu numai ca e greu de realizat o pondere a

influentei lor reciproce, dar anumite politici determina chiar efecte

contradictorii. De exemplu, UEM favorizeaza o cota de convergenta

economica impunând o politica de stabilitate economica, dar, pe de alta parte

va supune regiunile mai putin competitive unor presiuni puternice o data cu

introducerea monedei Euro.

Pentru perioada 2000-2006, în ciuda schimbarilor anuntate în special

la nivelul dezvoltarii durabile, infrastructurile reprezinta 40% din sumele

alocate regiunilor de tip I, inclusiv ca fonduri de coeziune, ceea ce

marcheaza o evolutie. Partea de sustinere a resurselor umane se va diminua

usor atingând 24%, iar cea destinata sectorului productiv scade de la 41% la

Pe baza diagnosticului initial, în viitor, politica de coeziune

economica si sociala ar trebui sa tina cont într-o mai mare masura de noii

factori de convergenta si sa sustina modernizarea sau echiparea

infrastructurilor fizice, investitiile la nivelul stiintei si noilor tehnologii de

comunicatie, mediului si dezvoltarii durabile. Aceste recomandari sunt

importante atât pentru actualele state membre, cât si pentru acelea care vor

adera ulterior. În acest context, "valoarea comunitara adaugata" nu este

prezentata ca o solutie viabila în raport cu nevoile statelor din Europa

Centrala si de Est.

În lista de prioritati ale viitoarei politici de coeziune, unele au un

caracter teritorial (regiunile mai putin dezvoltate, problema urbana,

diversificarea zonelor rurale, cooperarea transfrontaliera, transnationala si

inter-regionala, zonele de restructurare industriala, zonele afectate de

handicapuri geografice sau naturale), altele au un caracter general sau

regional (crearea de locuri de munca de cea mai buna calitate, sustinerea noii

economii si a societatii informationale, promovarea integrarii sociale si

egalitatea sanselor). În ceea ce priveste celelalte politici sectoriale, singura

recomandare care se impune este întarirea sinergiei între ele si

complementaritatea cu politica de coeziune.

Pe fundalul acestui document elaborat de Comisia Europeana, un grup

de 16 cercetatori în domeniul economiei, stiintelor politice, geografiei si

sociologiei s-au reunit în mai 2001 la initiativa a doua grupuri de reflectie -

Notre Europe si European Policy Centre - în contextul unui seminar pe tema

întaririi coeziunii economice si sociale europene dupa 2006.

Analizând natura principalelor disparitati între "cei 15" în contextul

unei Europe extinse s-a ajuns la concluzia ca diferentele viitoare risca sa fie

în special sociale, culturale si chiar institutionale, desi "traducerea" lor este

de ordin economic. Între cei cincisprezece, tarile care au beneficiat cu succes

de fondurile structurale în deceniul trecut, în special Irlanda si Portugalia,

vor trebui sa-si reorienteze o parte a aparatului lor productiv catre sectorul

tertiar si productiile cu cea mai înalta valoare adaugata. Aceasta tranzitie

risca sa fie greu de suportat pentru zonele care ajung la un nivel de

dezvoltare normal, mai ales ca ele vor fi concurate de actualele state

candidate la nivelul pietei si în ceea ce priveste destinatia investitiilor directe

externe.

Amplificarea inegalitatilor poate fi, de asemenea, determinata de

disfunctii ale sistemelor nationale de redistributie. Mai putin reprezentative

în plan statistic si fara o determinare teritoriala evidenta vor fi diferentierile

care vor viza categoriile de indivizi care nu se pot adapta noilor tehnologii si

conditii de pe piata de munca, mai putin mobile, locuitori ai zonelor afectate

de restructurari. În perspectiva extinderii, diferentele institutionale si

capacitatea administrativa vor reprezenta probabil cele mai importante zone

de fractura.

Chiar daca ipoteza manifestarii noilor forme de integrare regionala

între Portugalia si Spania intra în rezonanta cu dezvoltarea cooperarii în

Marea Baltica si încercarea de a atinge o dezvoltare spatial policentrica,

importanta si consecintele acestui fenomen sunt înca dificil de estimat. Este,

deci, posibil ca în urmatorii zece ani opozitia centru-periferie sa fie

predominanta, atât la scala continentului european, cât si în sânul fiecarei

tari. Va trebui sa se opteze între doua obiective incompatibile pentru politica

de coeziune: fie sa se garanteze convergenta tuturor tarilor membre catre

"media" comunitara, fie sa se evite accentuarea distantarilor dintre regiunile

aceleiasi tari.

Comment renforcer la cohésion économique et sociale européene aprčs 2006?, septembrie 2001, raport elaborat de Marjorie Jouen în urma seminarului organizat de EPC si gruparea Notre Europe, la Bruxelles,în mai 2001.

La nivelul recomandarilor si noilor orientarilor politice, profesorul

Nicolas Jabko30 evita sa propuna un concept mobilizator si unificator,

identificând doua conditii necesare pentru viabilitatea politicii de coeziune:

1. asigurarea unei mai bune adecvari între actiunile propuse si

diagnosticarea nevoilor regiunilor si a acelora ale Uniunii, daca

aceasta din urma urmareste sa devina/ramâna o entitate teritoriala

coeziva;

eliminarea tendintei de renationalizare, care n-ar conduce la

economiile bugetare asteptate.

Politica externa si de securitate comuna

În decembrie 1999, cu ocazia Consiliului European de la Helsinki, sau

adoptat "Obiectivele prioritare" (Headline Goals) ale politicii de

securitate, stabilite pe baza directiilor identificate la Consiliul European de la

Köln si a concluziilor presedintiei finlandeze a Uniunii Europene. Dupa

acest moment, concluziile presedintiei portugheze, în care sunt lansate

propuneri de întarire a aspectelor civile ale gestionarii crizelor, rezultatele

Conferintei privind Angajarea Capacitatilor, desfasurata în noiembrie 2000,

ca si concluziile ultimei Conferinte Inter-guvernamentale au determinat,

rând pe rând, schimbari majore ale politicii europene de securitate si aparare.

Politica externa si de securitate a dobândit un "chip" - prin Secretarul

General/Înaltul Reprezentant, în persoana lui Javier Solana - fapt care a

contribuit într-un mod fundamental la recunoasterea publica a politicii

europene de securitate si aparare. Importanta suportului public începe sa fie

accentuata, subliniindu-se faptul ca angajarea opiniei publice n-ar trebui sa

fie imposibila, chiar daca cerintele securitatii implica un grad mai mic de

transparenta în contextul activitatii cotidiene a politicii europene de

securitate si aparare. S-a sugerat chiar adoptarea unei strategii de comunicare

privind capacitatile militare (inclusiv aspectele financiare). O mai buna

strategie de comunicare ar putea furniza informatii concrete privind

scopurile si parametrii politicii europene de securitate si aparare în cadrul

contextului mai larg al relatiilor externe ale Uniunii Europene.

La nivelul dezvoltarii institutionale a politicii europene de securitate si

aparare, înfiintarea Comitetului Militar al Uniunii Europene (EUMC) ca un

organism permanent, care va fi urmat de constituirea Staff-ului Militar al

Uniunii Europene (EUMS) marcheaza o clara evolutie. Totusi, proliferarea

30 Nicolas Jabko, CERI - Sciences Politiques, Paris.

organismelor responsabile pentru securitate ar putea afecta exigentele

continuitatii si coordonarii trecerilor de la o presedintie la alta.

Crearea unor structuri noi în cadrul secretariatului Consiliului sau în

cadrul Comisiei ridica problema relationarii aspectelor gestionarii si

prevenirii crizelor. Desi nu exista concluzii clare în legatura cu aceste

probleme, politica europeana de securitate si aparare evolueaza rapid, în

contrast cu relativa stagnare a politicii externe si de securitate comune.

Exigentele consistentei la nivel intern trebuie corelate cu exigentele

consistentei pe plan extern, ceea ce înseamna ca Uniunea Europeana trebuie

sa-si defineasca rolul atât în termeni regionali, cât si globali.

Relatiile Uniunii cu terte parti ar putea fi analizate pe trei planuri:

1. Relatia cu statele ne-europene membre NATO. Compromisul între

definirea unei autonomii institutionale a politicii europene de

securitate si aparare si maximizarea gradului de cuprindere al acesteia

este greu de realizat. Aceasta situatie tensionata este evidenta mai

ales în cazul Turciei, despre care se accepta faptul ca trebuie inclusa

în orice aranjament privind securitatea în Europa, data fiind pozitia ei

strategica si apartenenta la NATO, dar este absolut vital ca autonomia

puterii de decizie a Uniunii sa fie respectata .

2. Relatia cu Statele Unite. Uniunea Europeana trebuie sa-si dezvolte o

viziune privind securitatea la nivel global si sa-si defineasca rolul în

acest context. Daca politica europeana de securitate si aparare are

aspiratii la nivel global, este nevoie ca Uniunea sa-si dezvolte vointa

si abilitatea de a-si asuma provocari globale si, împreuna cu Statele

Unite, sa-si redefineasca noul parteneriat global. Actuala

administratie americana este, în general, sustinatoare a politicii

europene de securitate si aparare. Reticentele, chiar scepticismul sunt

manifestate de catre Congres, pentru care rolul politicii europene de

securitate si aparare este destul de neclar, în absenta unei probe de

dezvoltare a capacitatilor operationale din partea Uniunii Europene.

Prin urmare, orice Declaratie ulterioara a Uniunii Europene asupra

Capacitatilor Operationale trebuie ca fie convingatoare pentru

scepticii americani si sa explice ce spera exact sa realizeze politica

europeana de securitate si aparare.

3. State ca Rusia, Ucraina sau Canada sustin ideea unei politici

europene de securitate si aparare permanente si institutionalizate. A

fost subliniata si importanta colaborarii Rusiei cu forumurile Uniunii

Europene si NATO.

În ceea ce priveste problema Uniunii Europei Occidentale, istoria

acesteia a fost analizata31 ca un proces de maturizare care contine un numar

de lectii de valoare pentru viitorul UE. Uniunea Europeana este vazuta ca un

actor mai complex si mai important în planul securitatii decât UEO, ai carei

membri apartineau simultan Uniunii Europene si NATO. Uniunea

Europeana continua sa se confrunte cu asimetriile institutionale care

diferentiaza statele membre ale Uniunii Europene, dar ne-membre NATO si

acelea care apartin NATO, dar nu sunt membre ale Uniunii Europene.

Unicul nivel la care UEO a avut o contributie importanta a fost acela al

pregatirii planurilor, optiunilor si suportului politic si militar pentru

operatiunile militare europene corelate acelor activitati de gestionare a

crizelor în care Statele Unite au optat pentru neimplicare. Dupa ce Declaratia

de la Marsilia a Consiliului UEO din noiembrie 2000 a decis finalizarea

rolului operational al UEO, transformând-o în "organizatie-vestigiu",

ramâne de vazut daca Uniunea Europeana va beneficia de experienta UEO,

de flexibilitatea si cuprinderea politica a acesteia, manifestata prin

colaborarea tuturor acelor tari europene care s-au implicat în gestionarea

crizelor. Uniunea Europeana trebuie sa preia si sa valorifice rezultatele celor

mai bune practici ale Uniunii Europei Occidentale.

Abordarea aspectelor economice si industriale ale politicii europene

de securitate si aparare evidentiaza faptul ca sporirea cheltuielilor destinate

apararii este inevitabila. În absenta unei vointe politice necesare pentru

armonizarea resurselor cu retorica, politica europeana de securitate si

aparare ar risca subminarea credibilitatii Uniunii Europene în raporturile sale

cu NATO.

Într-un discurs rostit în martie 2001 la Dublin, Chris Patten -

Comisarul însarcinat cu relatiile externe ale Uniunii Europene - sesizeaza

influenta pe care o are natura "hibrida" a constructiei europene asupra

conturarii politicii externe si de securitate. Datorita acestei naturi, procesul

decizional gratie caruia este concretizata politica externa europeana este

considerat ca fiind frustrant si laborios. "Ceea ce am creat si trebuie sa

ramâna astfel este o politica externa comuna si nu unica", a afirmat Chris

Patten. El considera vitala existenta a mai multe voci apartinând tuturor

statelor membre care, mari sau mici, trebuie sa se faca auzite, pozitiile lor

urmând sa fie armonizate.

Assesing the EU's Progress on the Path to a European Security and Defence Policy, Simon Duke, în

Eipascope, Maastricht, aprilie 2001.

A Voice for Europe? The Future of CFSP - discurs rostit de Chris Patten, membru al Comisiei Europene

reponsabil pentru relatiile externe, 7 martie 2001, IEA, Dublin. Pronuntat în memoria lui Brian Lenihan,

discursul lui Patten concluzioneaza astfel: «O voce pentru Europa? Da, dar nu una singura. Uniunea

Europeana nu este un stat si nici nu aspira sa devina unul. Vocile noaste au învatat sa cânte în armonie.

Viitorul Europei reflectat în mass-media internationala

Vom încerca sa evidentiem punctele de vedere ale diferitelor canale mediatice cu privire la reforma Uniunii Europene. CNN,BBC, Le Monde, Le Monde diplomatique, The Guardian, Financial Times abordeaza diferit, în functie de politica redactionala specifica, aspecte ale extinderii Uniunii Europene, Tratatului de la Nisa, modelelor institutionale, ale Cartei Drepturilor Fundamentale si Cartei Albe privind Guvernarea Uniunii Europene, surprinzând, nu în ultimul rând, atitudinea populatiei din tarile membre fata de institutiile Uniunii Europene.

Vom prezenta pentru început viziunea periodicului Le Monde

diplomatique privind identitatea europeana. Publicatia franceza dedica un

Cahier spécial tematicii europene, "dosar" care include atât materiale

informative, cât si articole de fond, de tipul comentariilor. În acest colaj se

evidentiaza analiza titrata în mod sugestiv "Crearea întreprinderii Europa

SA", prin caracterul inedit al punctelor de vedere exprimate de autor,

jurnalistul Bernard Cassen.

Înca de la începutul lecturii, se observa intentia autorului de a

dezamorsa conceptul de "Europa Unita". Dualitatea Europei este una din

ideile exprimate în debutul textului. În functie de statutul tarilor în raport cu

acest colos denumit Uniunea Europeana, Bernard Cassen identifica doua

Europe: o Europa mitica, a tarilor candidate, caracter conferit de

dimensiunea virtuala a dezbaterii privind viitorul Europei si o alta, reala,

confundata cu versiunea regionala a lumii "mondializate dupa maniera

liberala", dominata de suprematia întreprinderilor mari, care este supusa

imperativelor financiare si ale concurentei. Cea de-a doua Europa este pusa

în scena fara consultarea parlamentelor nationale si a cetatenilor Uniunii

Europene.

Trecând în planul concret, analistul sanctioneaza lipsa de originalitate

a ideii reconstructiei institutionale, reamintind faptul ca principiul cooperarii

întarite si propunerea crearii unui centru de gravitate fusesera stipulate în

Tratatul de la Amsterdam.

Din text reiese ca nu atât continutul, cât momentul în care o propunere

este înaintata conteaza mult mai mult. În situatia de fata, contextul favorabil

este creat de desfasurarea unei Conferinte Inter-guvernamentale, care urma

sa conduca la elaborarea unui nou tratat european. În plus, în acel moment,

Franta era pe cale de a prelua presedintia Uniunii Europene.

Nu poate trece neremarcata o trasatura elocventa a limbajului utilizat

de ziarist si anume frecventa cuvântului, cu un sens mult mai profund si cu

un impact mai puternic, <<Europa>>, preferat de autor sintagmei

<<Uniunea Europeana>>, tehnica jurnalistica ce sugereaza discordanta

dintre mesajul transmis, negativ la adresa <<Europei unite>> si discursul

presarat cu sintagme puternice, care reflecta ideea de unitate.

În finalul articolului, autorul noteaza similitudinea dintre modelul

federal german propus de Joschka Fischer si structura Statelor Unite ale

Americii, idee ilustrata prin urmatorul citat: "Forta culturii americane, în

sens larg sau prin simbolistica exprimata în mass-media este considerata de

analisti ca referinta unitara a Europei în cautarea identitatii sale". Cu toate

acestea, se perpetueaza întrebarea retorica, lansata de revista The Economist:

"La ce serveste o Europa daca se pare ca va fi o copie a Statelor Unite?"

Înca nu se cunoaste raspunsul la aceasta întrebare. Ramâne la

latitudinea actorilor implicati în dezbaterea privind viitorul Europei sa

exprime propriile pareri si propuneri referitor la reforma Uniunii, pentru ca,

în final, acestea sa genereze formula cea mai potrivita, astfel încât Uniunea

Europeana sa functioneze în mod eficient într-o societate mondiala marcata

de fenomenul globalizarii.

Tratatul de la Nisa

Complexitatea Tratatului semnat la Nisa, cu ocazia summit-ului care a

demarat dezbaterea privind viitorul Europei, se reflecta si la nivel mediatic,

prin varietatea interpretarilor propuse de ziaristi si analistii politici. Dupa

cum se va observa în cele de mai jos, jurnalistii sunt preocupati de aspecte

ca: "Nisa, momentul regresului dezbaterii", "ratificarea sau neratificarea

tratatelor Uniunii, în general, si a tratatului de la Nisa, în particular",

"Germania, moderator la Nisa, desi Franta detinea în acel moment

presedintia Uniunii Europene".

Conform cotidianului Le Monde, statele membre sunt acuzate ca "au

ucis" Comunitatea Europeana, pentru ca la Nisa nu au fost adoptate deciziile

cele mai dificile, astfel încât Uniunea Europeana sa fie pregatita pentru

extindere, desi summit-ul de la finele anului trecut avea tocmai acest scop. În

consecinta, s-a produs o ruptura între puterea detinuta de oficialii Uniunii

Europene si responsabilitatea pe care acestia ar fi trebuit sa si-o asume.

În viziunea presei franceze, dezbaterea privind viitorul Europei este,

pentru înaltii oficiali, "o jucarie". Referindu-se la momentul Nisa,

academicianul Xavier Delcourt, profesor la Centrul Universitar de

Învatamânt Jurnalistic de la Universitatea Robert Schuman din Strasbourg,

accentueaza faptul ca, din acel punct dezbaterea privind viitorul Europei, în

loc sa evolueze, a luat o turnura negativa.

Concluzia este una pesimista: Noua Europa este vazuta ca un

"organism paralizat, lipsit de putere, guvernat de crima si coruptie, spatiu în

care solidaritatea ramâne un concept gol".

Jurnalistul britanic Quentin Peel de la cotidianul Financial Times

comenteaza studiul realizat de specialisti din cadrul Centre for Economic

Policy Research (CEPR), document centrat pe clarificarea controversei

privind posibilitatea de a ratifica sau nu Tratatul de la Nisa. Studiul pledeaza

pentru neratificarea acestui tratat, deoarece sistemul de vot adoptat cu acest

prilej, calificat de Financial Times drept absurd, diminueaza sansele oricarei

propuneri de ajunge în Consiliul de Ministri. Conform calculelor efectuate,

probabilitatea ca o anumita propunere selectata pe criterii arbitrare sa fie

adoptata de Consiliu, atinge, în prezent, într-o Uniune cu 15 membri, 8%.

Extinderea Uniunii Europene la 27 de membri si lipsa reformelor ar conduce

la scaderea probabilitatii la 2,5%. Mai mult decât atât, ratificarea tratatului

de la Nisa ar reduce aceasta probabilitate la 2,1%. În consecinta, întregul

proces de decizie ar fi paralizat. Autorul articolului conchide ca, daca la Nisa

reprezentantii Uniunii au ajuns la un compromis, nu înseamna neaparat ca

acesta este corect.

Pe de alta parte, analistul Charles Grant, Director al Centrului pentru

Reforma Europeana, într-un articol aparut în Financial Times, încearca sa

gaseasca o solutie problemei ratificarii tratatelor într-o Europa cu mai multi

membri.

Pornind de la faptul ca ratificarea schimbarilor tratatelor este ignorata

de cea mai mare parte dintre politicieni si luând în considerare faptul ca

votul irlandez a demonstrat dificultatea ratificarii unui tratat într-o Uniune cu

15 membri, revine în mod persistent întrebarea: "Care va fi procedura de

ratificare într-o Europa cu 25 de membri?"

O posibila solutie este divizarea tratatelor în doua categorii si

ratificarea separata a acestora. Astfel, prima parte, care ar include

prevederile fundamentale, ar fi amendata prin ratificarea de catre fiecare stat

membru al Uniunii. Sectiunea a doua, care ar descrie în mod detaliat

prevederile institutionale si pe acelea legate de politici, ar fi amendata printr-o

hotarâre inter-guvernamentala.

Agentia France Presse transmite informatii despre modul de

desfasurare a discutiilor. Referitor la moderatorul întâlnirii, conform sursei

anterioare, desi Franta detinea în acel moment presedintia europeana,

Germania, prin Gerhard Schroeder, a fost adevaratul moderator al

negocierilor. La aceasta situatie a contribuit în mare masura si contextul

favorabil din momentul respectiv, si anume conflictul dintre presedintele

francez, Jacques Chirac, si presedintele Comisiei Europene, Romano Prodi.

Având în vedere cele prezentate mai sus, Germania are acum ocazia de a

fructifica avantajului "leadership-ului" si de a populariza propunerile sale în

cadrul Uniunii.

Dupa cum se specifica în aceasta publicatie, principiul cooperarii

întarite poate servi drept acoperire pentru înfiintarea unui directorat politic

din care ar face parte membrii cei mai puternici ai Uniunii Europene, care ar

detine control asupra acesteia.

"Motorul franco-german"

Subiect fierbinte, relatia dintre cei "doi piloni" ai Uniunii Europene,

Franta si Germania, se regaseste în presa, prin punctarea unor aspecte ca:

proiectia "cuplului" Helmut Kohl-François Mitterand asupra relatiei de

cooperare dintre Gerhard Schroeder si Jacques Chirac, redarea diferitelor

reactii din Marea Britanie, Germania si Franta cu privire la propunerea de

federalizare a Uniunii Europene. Ca si în grupajul prezentat în fragmentele

de mai sus, referitoare la Tratatul de la Nisa, articolele ulterioare insista

asupra certitudinii ca federalizarea Uniunii Europene nu este o latura noua a

reformei Uniunii, ci a fost generata cu decenii în urma.

Conform CNN, initiatorii "motorului franco-german" sunt François

Mitterand si Helmut Kohl, personalitati care au pus bazele monedei si pietei

unice. Canalul BBC informeaza ca Jacques Chirac si Gerhard Schroeder tin

ca relatia bilaterala dintre cele doua state sa evolueze asemeni relatiei

fructuoase dintre fostii oficiali ai Frantei si Germaniei.

CNN accentueaza faptul ca, actualmente, Franta si Germania sunt,

dupa conflicte îndelungi, actorii cheie în Uniunea Europeana, unde

implicarea celorlalti membri se reduce la acceptarea propunerilor celor doua

state. În prezent, Franta si Germania trebuie sa actioneze astfel încât unele

state sceptice în ceea ce priveste consecintele extinderii Uniunii (Marea

Britanie si tarile scandinave care refuza sa adere la zona Euro) sa nu

considere reforma ca fiind un fait accompli.

Din surse BBC rezulta ca un aspect reflectat în mai mica masura de

presa mondiala este istoricul relatiilor dintre Germania si Franta, jurnalistii

manifestând un interes particular fata de latura germana a acestui

"parteneriat". Initiatorul relatiei de cooperare dintre Germania si Franta,

fostul cancelar german, Helmut Kohl, a intuit importanta crearii unei

conexiuni între cele doua state. Spre deosebire de predecesorul sau, actualul

cancelar german, Gerhard Schroeder, nu a manifestat un interes deosebit

pentru procesul de extindere, considerând Marea Britanie, si nu Franta, drept

partenerul politic ideal. De fapt, ideile primului ministru britanic, Tony

Blair, corespund mai degraba parerilor germane - conforme doctrinei "neue

mitte" - "new centre" - decât socialismului traditionalist francez promovat

de premierul Lionel Jospin.

Un alt material difuzat de BBC subliniaza faptul ca aspectele legate de

viitorul Europei nu sunt incluse în categoria afacerilor externe, ci,

dimpotriva, sunt considerate "afaceri interne" ale statului german. Aceasta

pozitie genereaza reactia agresiva a Marii Britanii, care defineste, la rândul

ei, pozitia germana ca fiind "o ambitie istorica a germanilor de a domina

Europa".

Secretarul de stat, britanic Jack Straw, citat de BBC, nu acorda atentie

conceptului de super-stat, afirmând ca Uniunea Europeana trebuie sa se

concentreze pe acordarea unui ajutor concret cetatenilor. Referindu-se la

structura federala a Uniunii, el afirma ca "cetatenii nostri nu doresc acest

lucru si nu cred ca vor fi pregatiti pentru asta nici într-o suta de ani!".

Publicatia britanica Financial Times comenteaza relatia dintre Franta

si Germania, subliniind faptul ca diferentele dintre cele doua state vor

periclita relatia de colaborare, chiar daca ambele tari încurajeaza dezbaterea

privind viitorul Europei.

William Horskey, analist al BBC pe probleme europene, este

preocupat de masura în care acordarea unor puteri mai mari institutiilor

Uniunii si adoptarea unei Constitutii vor avea drept rezultat crearea unui asanumit

"super-stat" european. Solutia, mai bine zis, raspunsul la aceasta

dilema este lipsit de echivoc. Ziaristul afirma ca Europa a dobândit valente

federaliste înca din momentul semnarii Tratatului de la Amsterdam. În acest

sens, jurnalistul descrie atât contextul actual, cât si evolutiile ulterioare ale

Uniunii Europene. Situatia actuala ar fi urmatoarea: autoritatea institutiilor

centrale ale Uniunii Europene a crescut, jumatate din legislatia din tarile

Uniunii Europene este adoptata la Bruxelles. Curtea Europeana de Justitie

functioneaza la nivel supra-national. În viitor se asteapta crearea unei politici

comune de securitate si aparare, introducerea monedei Euro în 11 state

membre si schitarea unei politici comune în domeniul afacerilor interne, al

politicii de azil si al luptei împotriva crimei organizate.

Concluzia trasata de autor, dupa expunerea aspectelor precedente, este

aceea ca Uniunea Europeana e actualmente "un soi de hibrid, o mixtura între

o federatie multi-nationala si o asociatie de state independente."

Carta drepturilor fundamentale

Publicatia The Guardian surprinde opinii relativ contradictorii

exprimate de reprezentantii Marii Britanii cu privire la adoptarea Cartei

Drepturilor Fundamentale. De teama ca acest act ar putea fi considerat "o

Constitutie embrion" a Uniunii Europene, britanicii "s-au luptat" pentru ca

aceasta Carta Fundamentala sa nu fie introdusa în Tratatul de la Nisa. Înainte

de ceremonia lansarii, premierul britanic, Tony Blair, a refuzat sa semneze

un document care sa însoteasca actul oficial.

Chiar daca a fost adoptata în afara tratatului, specialistii afirma ca

acest act ar putea afecta jurisprudenta Curtii Europene de Justitie. Ministrul

britanic pentru Europa, Keith Vaz, contrazice aceasta opinie, afirmând ca

documentul reprezinta un succes pentru Marea Britanie, deoarece statutul

Cartei nu permite initierea procedurilor de trimitere în judecata. Marea

Britanie se teme de impactul negativ pe care caracterul legal al Cartei ar

putea sa îl exercite asupra mediului de afaceri, readucând astfel în prim plan

disputele care cauzasera prabusirea economica din anii '70.

Prin contrast, Franta, Germania si Italia doresc includerea într-un

tratat a Cartei Drepturilor Fundamentale. Premierul Jospin considera ca

Franta ar fi fost pregatita sa confere legalitate Cartei, în cazul în care unele

tari membre nu s-ar fi opus acestei initiative.

Canalul CNN a prezentat informatii suplimentare, înfatisând parerea

protestatarilor de la Nisa, conform careia, dimpotriva, Carta Drepturilor

Fundamentale nu furnizeaza protectia sociala necesara persoanelor care îsi

desfasoara activitatea într-o Europa dominata, dupa parerea lor, de interesele

oamenilor de afaceri prosperi.

Carta Alba privind modalitatea de guvernare a Uniunii

Atitudinea canalului media BBC este negativa în ceea ce priveste

Carta alba de guvernare prezentata de presedintele Comisiei Europene,

Romano Prodi. Scopul acesteia era schimbarea atitudinii publicului fata de

Uniunea Europeana, care, în opinia publicului, este un "sistem politic

complex si obscur". Analiza de fata are un caracter informativ, prezentând

solutiile identificate de Comisia Europeana pentru implicarea mai profunda a

cetatenilor Uniunii în activitatea organismelor de la Bruxelles. Bineînteles ca

nu lipseste dimensiunea critica, presa aducând obiectii modului actual de

functionare a institutiilor europene, limbajul utilizat de Prodi fiind calificat

drept "jargon greu descifrabil pentru cei 18 jurnalisti prezenti - care urmau

sa disemineze informatia populatiei". În aceeasi ordine de idei, BBC

considera ca schimbarea perceptiei cetatenilor ca urmare a punerii în

aplicare a acestui plan de reforma, nu reprezinta o certitudine.

O prima masura propusa este simplificarea corpului legislativ curent

al Uniunii Europene si eliminarea detaliilor suplimentare care influenteaza în

mod negativ accesul maselor la aceste documente. Al doilea pas ar fi

conferirea unei mai mari flexibilitati procesului de implementare a unor legi

la nivelul guvernelor nationale. De asemenea, este preconizata întarirea

rolului Comisiei, ca organ executiv si eficientizarea celor 700 de comitete

consultative ale sale. Un alt aspect major este implicarea cât mai multor

organizatii în procesul de creare a politicilor europene, masura la care

contribuie eliminarea parteneriatelor bilaterale existente între guvernele

nationale si institutiile centrale ale Uniunii Europene.

Tonul ironic persista si în concluzia articolului, jurnalistul afirmând ca

este nevoie de o perioada relativ extinsa (de circa 3 ani), pentru ca aceste

propuneri sa fie încorporate în legile nationale. În final, autorul remarca, în

acelasi spirit, faptul ca restul documentului contine apeluri la "deschidere,

întarirea relatiei de cooperare dintre tarile Uniunii Europene", care, desi

repetate pe parcursul anilor, nu si-au atins scopul de a-i implica pe cetatenii

europeni în activitatea Uniunii.

Dupa cum este reflectat în ziarul The Independent, initiativa lui

Romano Prodi este rezultatul protestelor care au marcat desfasurarea

summit-ul G-8 din Genova si a referendumului prin care cetatenii Irlandei au

respins Tratatul de la Nisa.

Financial Times trateaza chestiunea modalitatii de guvernare a noii

Europe din perspectiva comisarilor europeni, care saluta faptul ca Romano

Prodi nu a inaugurat înca dezbaterea constitutionala, ci asteapta momentul

2004, când Conferinta Inter-guvernamentala va aborda aspecte privind

modificarea tratatelor. Financial Times informeaza si asupra faptului ca înca

nu a fost identificata o modalitate în care numarul de pagini ale acquis-ului

comunitar va fi redus, fara parcurgerea si negocierea tuturor articolelor din

acquis, însusi Romano Prodi nereusind sa raspunda la aceasta întrebare.

Atitudinea publicului privind modul de functionare a Uniunii

Unul dintre subiectele fierbinti aflate în atentia presei, promovat de

oponentii extinderii, este problema legitimitatii si acceptarii procesului de

reforma a Uniunii Europene, de catre cetatenii din statele Uniunii.

În vederea sustinerii cu date concrete a analizelor cu privire la reforma

institutiilor europene, presa înfatiseaza rezultatele mai multor sondaje de

opinie. Un sondaj recent, preluat de Le Monde în luna ianuarie 2001,

prezinta reactia opiniei publice fata de crearea unei Europe federale: 41%

din populatia Uniunii Europene este de acord cu o federalizare a acesteia,

40% se opun, în timp ce 19% din subiecti nu se pronunta. Sustinerea de catre

un procent de 50% din tinerii Uniunii a constructiei federale europene este

un aspect important semnalat de mass-media.

Peste jumatate din populatia Uniunii (57%) se exprima în favoarea

continuarii procesului de extindere. Referitor la propunerea de a crea o

armata comunitara este de remarcat contrastul dintre rezultatele obtinute în

Franta, pe de o parte, si în Marea Britanie, pe de alta parte: 69% vs. 36%.

Cetatenii Uniunii Europene sustin ideea constituirii unui guvern european,

într-un procent de 47 %, în timp ce 44% sunt împotriva. Diferente de opinie

se disting la nivelul alegerii presedintelui european prin sufragiu universal:

53 % sunt pro, iar 39%, contra. Un procent de 58% din populatia Uniunii

Europene este de acord cu armonizarea sistemelor judiciare din tarile

membre, iar 62% voteaza pentru armonizarea sistemelor fiscale.

În aceeasi ordine de idei, populatia din statele membre ale Uniunii

Europene nu este la curent cu activitatea desfasurata de institutiile acesteia.

BBC citeaza, în data de 27 iulie a.c., sondaje ale caror rezultate confirma

ignoranta din rândul populatiei. În acest context, 78% din esantionul

chestionat afirma ca nu detin informatii suficiente despre procesul de

extindere Lipsa informatiilor despre activitatea institutiilor europene atrage

cu sine scaderea gradului de sustinere a acestora de catre populatie, situatie

reflectata de rezultatele ultimului Eurobarometru, transmise de Washington

Post în iulie 2001. Astfel, la nivel general, în tarile Europei, aceasta a scazut

cu un procent de 2%, atingând nivelul de 48%. Chiar si în tari "traditional

pro-europene", precum Spania, Luxemburg sau Belgia, sustinerea publica a

scazut cu 5-6 procente. Acelasi sondaj demonstreaza ca 45% din cetatenii

Uniunii au încredere în Comisia Europeana, 48% sunt convinsi ca statutul de

membru aduce beneficii propriei tarii.

În Germania si Franta, 45% si, respectiv 49% din populatie sprijina

Uniunea Europeana, iar în Marea Britanie, 29% din cetateni considera ca

statutul de membru al Uniunii este "un lucru bun".

Sustinerea publica a tratatului de la Nisa a primit o lovitura cu ocazia

referendumului din Irlanda, rezultatul acestuia fiind binecunoscutul procent

de 54%, care a exprimat pozitia oponentilor acestui act.

Washington Post readuce în discutie reforma europeana, vazuta ca

fiind nedemocratica, impusa de o "clasa de elite", ai carei membri considera

în mod nejustificat ca stiu care este interesul real al publicului. Reactia

"elitelor" în fata tuturor rezultatelor prezentate anterior a fost exprimata în

mod agresiv în aceasta publicatie, utilizarea sintagmei "Damn the public!"

fiind cât se poate de sugestiva. În acest context, întrebarea care se profileaza

este: "De ce au votat irlandezii contra Tratatului de la Nisa, daca au avut

avantaje, cum ar fi obtinerea de fonduri din Uniunea Europeana?".

Analizând aceste aspecte, unii comentatori îsi recapata optimismul

constientizând faptul ca ratificarea Tratatului este un proces aflat sub

controlul oficialilor, conform regulilor "Euro-corecte", si nu sub controlul

publicului.

CNN schimba unghiul de abordare a problematicii referitoare la

sustinerea publica a Uniunii Europene, preluând declaratia lui Gaston Thorn,

ex-premier al Luxemburg-ului si fost presedinte al Comisiei Europene

(1981-1985), originala prin ideile care exprima imposibilitatea tarilor actuale

si viitoare membre ale Uniunii Europene de a face fata, fara sustinerea

structurilor centrale, schimbarilor politice si economice aflate în derulare sau

anticipate în Europa. Conform opiniei sale, din aceasta cauza, sondajele

sunt lipsite de semnificatii concrete.

Desi procesul de extindere a Uniunii Europene nu este, eminamente,

subiectul predilect al lucrarii de fata, canalele mediatice de pe mapamond

acorda o atentie deosebita largirii Comunitatilor Europene. De aceea, în

finalul acestui capitol, vom prezenta o serie de opinii sugestive care

estimeaza consecintele primirii de noi membri în Uniunea Europeana.

Othon Anastasakis, cercetator la London School of Economics, a

carui opinie este preluata de postul de televiziune CNN, abordeaza

chestiunea extinderii Uniunii, afirmând ca latura tehnica a negocierilor este

întârziata ca urmare a problemelor interne ale Uniunii Europene33. De

asemenea, el sesizeaza o problema de vointa politica la nivelul Uniunii,

manifestata prin faptul ca oficialii europeni justifica încetinirea procesului

prin decalajul dezvoltarii politice si economice existent între tarile membre

si candidate. El considera ca propunerile germane sau franceze cu privire la

o Europa federala sunt rezultatul lipsei de vointa politica a reprezentantilor

Uniunii Europene, chiar daca acestia afirma în mod constant ca sunt în

favoarea constructiei unei Europe unite.

Un articol de fond, publicat în Financial Times, prezinta în mod

diferit procesul de extindere, ocupându-se de analizarea provocarilor si

consecintelor procesului de largire a Uniunii Europene.

În primul rând, este remarcat faptul ca extinderea nu va usura

procesul de luare a deciziilor; într-o Uniune largita, procesul decizional va fi

sinuos, chiar si daca deciziile vor fi luate prin aplicarea sistemului de vot al

majoritatii calificate. Acomodarea "noilor veniti" cu modalitatile de

negociere bazate pe compromis se va dovedi dificila, ei nefiind obisnuiti cu

sistemul respectiv, mai ales în sectoare cum ar fi cooperarea la nivelul

fortelor de politie, sistemului de impozitare si cel al politicii externe si de

securitate comuna.

În al doilea rând, este întrevazuta agravarea situatiei cu privire la lipsa

de legitimitate a Uniunii Europene. Aceasta teorie are ca fundament lipsa de

încredere în institutiile Uniunii Europene dovedita de atitudinea danezilor,

irlandezilor si britanicilor. În plus, statele candidate au standarde reduse de

viata si sunt afectate de fenomenul coruptiei. De asemenea, ajutorul

comunitar si-ar putea gresi tinta initiala, ajungând în gestiunea functionarilor

corupti. Tarile candidate care nu vor detine sisteme bine puse la punct de

implementare eficienta a legislatiei comunitare sunt pasibile sa devina surse

de emigrare ilegala, sa tolereze traficul de droguri si sa permita constituirea

unor bande criminale.

Diversitatea va avea un efect negativ asupra solidaritatii care sta la

baza Uniunii, aceasta fiind o alta consecinta a procesului de integrare a unor

noi state în Uniunea Europeana. Principiul solidaritatii europene, bazat pe

împartasirea valorilor comune de catre întreaga populatie a continentului,

poate fi construit, pentru început, prin adoptarea Cartei Drepturilor

Fundamentale.

Le Monde subliniaza incompatibilitatea dintre procesul de extindere si acela de restructurare, aprofundare

a Uniunii Europene. Contradictia este exprimata prin utilizarea în jargonul discursiv a unor concepte

europene, precum cooperare întarita, nucleu dur, care sugereaza constituirea unui grup pionier, format

dintr-un numar restrâns de state care s-ar ocupa de finalizarea procesului de extindere a Uniunii Europene.

Nu în ultimul rând, articolul abordeaza si efectele negative ale

extinderii asupra tarilor care nu vor face parte din Uniunea Europeana si

anume, crearea unui sistem de acces în viitoarele tari membre, a populatiei

din tarile exterioare Uniunii, bazat pe obtinerea vizelor. Uniunea Europeana

se obliga sa adopte masuri astfel încât procesul de obtinere a vizei sa fie

rapid, ieftin si convenabil pentru cetatenii din tarile ramase în afara Uniunii

Europene, o data ce extinderea va fi produsa.

Dintr-o perspectiva economica, articolul insista asupra faptului ca

Uniunea Europeana nu va ignora dezvoltarea acestor regiuni exterioare

Uniunii, deoarece, în cazul producerii unor situatii de criza, însasi Uniunea

ar fi afectata de fenomenul emigratiei, consecinta previzibila generata de

situatiile mentionate anterior. Reprezentantii europeni întrevad o solutie,

constând în crearea unor "parteneriate speciale", mai eficiente decât

actualele acorduri de asociere între Uniune si aceste tari, care sa detina un

rol important în promovarea integrarii economice si politice în Uniunea

Europeana.