Istoriografia moderna
Istoriografia Renasterii
Istoriografia Renasterii marcheaza, prin conceptie si metoda, afirmarea unei noi modalitati de scriere a istoriei prin care se distanteaza de scrisul istoric medieval. Ea acorda istoriei o noua functionalitate pe masura structurilor moderne care s-au cristalizat pe fondul dinamicii continentului european. Renasterea este un timp de generala resurectie in sfera civilizatiei, culturii, si artelor in plina afirmare.
Este oare Renasterea o epoca integral noua, reprezinta o ruptura vis-a-vis de perioada precedenta? Sau, in alti termeni, inseamna Renasterea o redescoperire a antichitatii, a metodelor sale de investigare, ceva structural deosebit in afara traditiei medievale?
Chiar daca ramanem la prejudecata unei Renasteri care descopera traditia antica, trebuie sa remarcam faptul ca aceasta din urma nu a incetat sa fie prezenta in istoriografia medievala, ca in istoriografia crestina traditia clasica n-a disparut, ca in Bizant antichitatea si-a prelungit destinul, ca de fapt istoriografia renascentista a preluat ca metoda de expunere formele analistice anterioare.
In realitate, in Renastere se constata un sistem de continuitati si discontinuitati, rezulta ca ea nu a venit dupa o perioada de saecula barbara, ci, dimpotriva, si-a avut precedente istorice si istoriografice care s-au cristalizat la hotarele lumii medievale: viata citadina, formele de civilizatie materiala, experienta cruciadelor, dinamica comerciala italiana animata de comertul genovez si venetian. Se poate afirma ca realitatile amurgului Evului Mediu au pregatit o lume de tranzitii care justifica, pe de o parte una din asertiunile lui Johan Huizinga care aprecia ca " in spiritele renasterii trasaturile medievale sunt sapate mult mai adanc decat suntem convinsi de obicei" (Amurgul Evului Mediu, p. 515); iar pe de alta, adiacent, apar noi idei in perioada precedenta in istoriile ce se scriu care anuntau trasaturi ce vor deveni specifice istoriografiei umaniste.
In ambianta dinamicii orizontale si verticale ce caracterizeaza Renasterea (Jean Delumeau, p. 42-48) isi face aparitia o noua intelectualitate in serviciul cetatii, apar noi clase profesionale, regimuri politice, republici independente expresie a unei burghezii comerciale in expansiune. Or, dinspre aceste procese care au avut loc in structurile de civilizatie isi face loc o politica pozitiva care influenteaza constructia de stat, un realism diplomatic si o teorie politica care exprima structurarea echilibrului european.
Continuitatile sunt evidente si in planul istoriografiei si, in general, in ansamblul culturii, unde lectia istoriografiei clasice este prezenta masiv, avand o pondere semnificativa prin receptarea integrala a valorilor antichitatii. Se stie ca de la sfarsitul antichitatii pana la afirmarea Renasterii cultura antica a supravietuit potrivit grilelor medievale. Noutatea o aduce insa fenomenul receptarii integrale a antichitatii pagane, fara filtrul opticii crestine medievale. In Renastere sugestia metodelor istorice ale istoriografiei clasice da curs liber explicativului, in legatura cu realismul epocii ce se afirma ca expresie a noilor forte sociale.
In masura in care istoriografia Renasterii se constituie in raport cu experientele politice contemporane, cu pragmatismul timpului, generat de orasele state, functia istoriei se metamorfozeaza servind unor ratiuni practice din sfera laicitatii, omului politic deschis exemplelor istoriei. Noul tip de stat, in noile circumstante, se dovedeste interesat de prosperitatea oraselor state italiene, de diplomatie prin oamenii politici deveniti istorici care prospecteaza realitatile pentru a gasi solutii practice la noile provocari ale istoriei in mers.
Aceste sensibilitati asociaza istoriei noi teritorii de investigare, economia, socialul, politicul din interiorul oraselor state italiene, in general din tarile europene sau extraeuropene. Astfel, sfera cunoasterii se largeste la alte geografii, la fenomene care confera istoriei o dimensiune universala. La aceste fenomene ce tin de noua dinamica a civilizatiei intervin altele de ordin spiritual: Reforma, cu tendintele ei novatoare, cu controversele religioase, revolutia cartii prin descoperirea imprimeriei ce determina o difuzare a culturii, o accentuare a spiritului critic in cultura prin apelul insistent la filologie, la critica de text care din sfera religiosului se transfera in planul istoriografiei in secolul al XV-lea si al XVI-lea. In aceasta ambianta Cetatea lui Dumnezeu face loc cetatii omului, unei atitudini antropocentrice, fara ca bazele credintei sa fie dislocate. "Invatatilor din vremea aceea nu le era teama sa generalizeze despre conditia umana", asa cum o numea Poggio, sau sa compuna discursuri, precum Pico della Mirandola, despre "Demnitatea omului" - cu toate ca Pico nu intentionase prin aceasta sa faca o declaratie de independenta fata de Dumnezeu" (Peter Burke, Renasterea, p. 21).
Umanismul debuteaza in Italia fiind prilejuit de noua conjunctura sociala si economica, de expansionismul maritim care a oferit cadrul afirmarii istoriografiei Renasterii. Autorii scrierilor istorice umaniste sunt diplomati, juristi, dar si oameni atasati bisericii, Curiei papale care promoveaza o viziune seculara. Istoricii reprezinta viziunea dominanta a oraselor state care cunosc noi experiente, intr-un context diferit de cel medieval cultivand civismul. Istoricii noii varste sunt pragmatici, fiind interesati de probleme de ordin practic, de viata interna a cetatii in calitate de mari demnitari sau de oameni implicati in jocul diplomatic contemporan. Evolutia istoriografiei umaniste exprima realitati politice contemporane sau atitudini ce marturisesc o gandire laicizata.
Originea umanismului
Potrivit exegezei contemporane cultura Renasterii sta in legatura cu antecedentele medievale, idee exprimata cu claritate de Eugenio Garin atunci cand mentiona ca Evului Mediu nu i-a fost straina cultura clasica, ca oamenii de cultura ii citeau pe clasici, ca aceasta perioada nu a fost intunecata si barbara ci a incorporat luminile civilizatiei si mandria gandirii, ca s-a hranit din valorile antichitatii pe care le-au preluat-o selectiv. Deci, umanismul nu a insemnat catusi de putin o descoperire a antichitatii, ci s-a datorat unei lecturi diferite de aceea a intelectualului medieval, optand pentru o preluare neselectiva a creatiilor lumii clasice. Ca atare, Evul Mediu a adus, in raport cu antichitatea, moduri, tonuri si forme diferite de viata si cultura, iar Renasterea si umanismul au readus din cercurile teologiei dialectica aristotelica pe terenul raporturilor lumesti, introducandu-l pe Aristotel intr-un colocviu uman. "Trebuie, fara indoiala, sa se reaminteasca faptul ca Evul Mediu ii citea pe clasici, ii traducea, stia limba greaca, cel putin in anume vremuri si locuri, avea interese legate de stiintele naturii. Trebuie sa se inteleaga ca, desigur, Evul Mediu, deloc intunecat si barbar, ci plin de luminile civilizatiei si de maretia gandirii, s-a hranit din antichitate si si-a insusit-o. Numai ca problema mai grava este cu totul alta, si anume determinarea pozitiva a unor moduri si tonuri si forme diferite de viata si cultura. Pe masura ce este cunoscut mai bine Evul Mediu, se vede mai bine cat anume din cultura antica s-a prelungit in cultura sa" (Eugenio Garin, Umanismul italian).
Renasterea nu a fost de asemenea doar un timp al artistilor ci si al oamenilor de stiinta, posesoarea unei culturi asezate in serviciul cetatii, care ridica epoca in propria ei constiinta. In esenta Renasterea si umanismul inseamna un nou spirit care strabate intreaga creatie umana, un stadiu nou de dezvoltare care a insemnat un sistem de continuitati si discontinuitati de la lumea Evului Mediu la Renastere.
Evolutia istoriografiei umaniste. Primul umanism italian
Istoriografia moderna incepe cu umanismul timpuriu fiind o expresie a Renasterii, nu in afara antecedentelor medievale care au anuntat afirmarea scrisului istoric modern. Francesco Petrarca (1304-1374) reprezinta inceputul prin exprimarea cultului pentru limba latina, care a readus la lumina " antica eleganta a stilului pierdut si stins". Petrarca a avut constiinta umanitatii clasice, humanitas clasica, considerand valoarea literelor umane si caracterul social al unei umanitati adevarate. "Trebuie sa actionam pentru a fi de folos acelora cu care traim si nimeni nu se poate indoi ca sufletelor lor le putem fi de folos in cel mai inalt grad cu cuvintele noastre" (Apud Eugenio Garin, Umanismul italian, p. 28). Deopotriva in legatura cu disponibilitatea pentru social el dezvolta teza vietii active, vita activa, a unor oameni uniti de legatura sociala. Ca istoric a scris o istorie biografica a Romei antice Quorumdam clarissimorum virorum epitome, cunoscuta ca Liber de viris illustribus in care trateaza 21 de eroi din istoria Romei, de la Romulus la Caesar. In Rerum memorandarum libri IV a alcatuit o culegere de anecdote ce de fapt nu apartine istoriografiei propriu-zise fiind o opera moralizatoare. Opera lui istorica era o aspiratie utopica spre unitatea Italiei, o reactie la prezent, trecutul aparandu-i ca o compensatie, transpunandu-l in actualitate. Ca istoric, a facut un pas inainte prin critica surselor considerandu-le pe cele latine credibile, respingand, totodata, fabulatia medievala. Petrarca marcheaza aparitia unei noi epoci prin cultul antichitatii si prin faptul ca fiind un istoric independent, un laic, a cultivat istoria antica si a tratat-o potrivit unei conceptii personale. El a creat o adevarata voga prin imitarea antichitatii, a marilor istorici ca Cornelius Nepos, Suetonius, Plutarh, contribuind astfel la popularizarea biografiei si la afirmarea individualismului Renasterii.
Giovanni Boccaccio (1313-1375) s-a distins cultivand acelasi gen biografic astfel ca el ne apare ca un continuator al lui Petrarca. Opera lui De claris mulieribus reprezinta o culegere de 104 biografii de inspiratie legendara, urmata de Casibus virorum illustrium libri IX, care cuprind o meditatie in jurul inconstantei fericirii umane. Viata lui Dante reprezinta expresia veneratiei pentru maestrul poeziei italiene. Opera este mai mult un protest impotriva exclusivismului clasic, fiind o prima veritabila biografie a unui poet in care s-a vazut un efort orientat spre zugravirea caracterului poetului si omului. El a inaugurat in literatura istorica un nou gen, al biografiei artistilor in care opera lui Boccaccio ocupa un loc de prim plan. De asemenea a scris si o biografie a lui Petrarca De vita et moribus domini Francisci Petrarche in care a omagiat un predecesor pe care l-a avut drept model.
Filippo Villani (1325-1405) a cultivat si el genul biografic prin Liber de origine civitatis et ejusdem famosis civibus avand drept model pe Boccaccio, fara sa dovedeasca un talent istoriografic si literar. Astfel a reprodus fara discernamant legende, facand aprecieri marginite, fiind tributar inaintasului. Cu el ia nastere un nou gen biografic care face loc vietilor in relatie cronologica, ceea ce a determinat o evolutie originala in istoriografia umanista. A intentionat sa lase posteritatii ceva din maretia Florentei zilelor sale adiacent pretuirii orasului stat.
Primului umanism italian ii mai apartin Dino Compagni (cca. 1260-1323), si Giovanni Villani (m. 1348). Dino Compagni a scris o Cronica a Florentei de la origini la zilele sale. El nu a fost un narator pur si simplu incercand sa interpreteze faptele, cronica fiind dominata de spiritul civic. Giovanni Villani prin Cronica Florentei s-a oprit la Evul Mediu incepand cu originea orasului. Scrisul sau cuprinde descrierea cetatii, istoria comertului, industria, structurile sociale, viata religioasa, conflictele existente.
Primul umanism italian a adus o contributie semnificativa prin subiectele tratate, istoria oraselor - state, de la originea lor la epoca medievala, prin istoria personalitatilor. Datorita genurilor cultivate, ca biografiile oamenilor de litere sau artistilor, istoria devine la ei seculara si antropocentrica. Giovanni Villani si Dino Compagni au meritul de a se fi detasat de providentialismul medieval, fara ca sa se indeparteze de preceptele doctrinei crestine. Ei anunta prin scrisul lor viitoarea dezvoltare a umanismului italian, decisiva pentru noua conceptie pe care o promoveaza.
Al doilea umanism italian a fost ilustrat de o pleiada de istorici care afirma prin opera lor noi orizonturi ale istoriografiei moderne: Leonardo Bruni (1368-1444), Poggio Bracciolini (1380-1459), Flavio Biondo (1388-1463), Aeneas Silvio Piccolomini (1405-1464). Adiacent, prin critica istorica de text, prin aportul filologiei Lorenzo Valla (1406-1457) a influentat decisiv evolutia scrisului istoric umanist. Acesti umanisti, prin subiectele scrierilor lor, au conturat o directie seculara in istoriografia moderna care nu s-a mai marginit la istoria peninsulara, ce ramane esentiala, ci au largit interesul la spatiul general european. Conceptia lor istorica, metoda practicata, in pofida genului analistic, preluat din istoriografia medievala, si interpretarea faptelor istorice ii plaseaza la inceputurile propriu-zise ale istoriografiei moderne. In egala masura prin Aeneas Silvio Piccolomini s-a introdus in istoriografie genul descrierilor istorico-geografico-etnografice.
Leonardo Bruni este o personalitate definitorie pentru umanismul italian prin conceptia moderna practicata in care se afirma o detasare de conceptia medievala. Nascut la Arezzo in 1368 studiaza jurisprudenta, ajungand la demnitatea de secretar al papei. Indeplineste o seama de functii publice de ordin secular ceea ce i-a oferit o comprehensiune a proceselor istorice.
Opera lui cuprinde o istorie a Florentei, Historiarum Florentinarum libri XII care duce expunerea pana in anul 1404. A doua lucrare intitulata Rerum suo tempore in Italia gestarum commentarius constituie de fapt, daca nu inceputul istoriografiei umaniste, cu certitudine un izvor pentru istoriografia moderna. Opera lui are o valoare documentara remarcabila, iar prin conceptia critica ramane un model pentru noul spirit critic detasat de fabulatia medievala, de miracole, de legendele ecleziastice si profane. Acorda atentie, datorita pragmatismului rezultat din functiile practicate, influentei circumstantelor generale, anuntand prin aceasta opera lui Machiavelli. In aceeasi masura a fost un spirit obiectiv, care s-a dorit impartial. Incearca o explicatie umana a faptelor, amendand providentialismul si acordand spatiu motivatiilor naturale.
Ca istoric a fost influentat de antichitate, neputandu-se sustrage preceptelor antice, retoricii care deforma de fapt realitatea. In ceea ce priveste modul de expunere, acesta este analistic, desi naratiunea nu a fost fara valoare. Din punctul de vedere al expresiei a practicat un purism latin prin care voia sa exprime realitatile contemporane. Se poate afirma ca locul pe care il detine in istoriografia umanista este conferit de Istoria Florentei. A doua lucrare reprezinta mai mult genul memorialistic, cu toate ca in Prefata enunta programul umanismului istoric. A scris opera lui in latina deoarece nu a socotit vernaculara capabila sa exprime idei inalte. A emancipat scrisul istoric de legende datorita unui realism practicat de pe pozitiile inaltului functionar. De aici a rezultat spiritul analitic si constructiv. A apreciat cultura Florentei ca un set cultural conectat la viata civica a comunitatii. A fost primul italian din Renastere care a accentuat principiul definitoriu al acesteia: virtú. In acelasi timp a conferit un loc privilegiat civismului intemeiat pe invatamintele morale in care a acordat prioritate statelor si guvernarilor care pot asigura fericirea tuturor. Traducand Politica lui Aristotel el afirma legatura dintre lectia antichitatii si etica crestina. "Aceasta parte a filosofiei ii scria lui Eugeniu al IV-lea care trateaza despre obiceiuri, despre conducerea statelor, despre cel mai bun mod de a trai, este aproape la fel la filosofii pagani si la ai nostri" (Apud Eugenio Garin, Umanismul italian, p. 48). Este fara indoiala una din ideile centrale ale unei gandiri care anunta zorii umanismului intemeiat pe vita activa.
Poggio Bracciolini (1380-1459) ilustreaza, la randul sau, cel de al doilea umanism italian. Atasat Curiei romane, ramane insa un laic cu o profunda formatie clasica. A participat la Conciliul de la Constanza. A fost un asiduu cercetator al manuscriselor latine din bibliotecile germane. Opera lui intitulata Historia Florentina ab origine urbis usque ad annum 1455. Libri VIII a fost scrisa in finalul vietii fiind tradusa in vernaculara. Admirator al clasicismului si mai cu seama al lui Titus Livius, a incercat in De varietate fortune o infatisare a ramasitelor Romei comparandu-se cu scriitorii latini, Titus Livius, Vitruvius. A fost si un traducator al lui Xenofon, Cyropedia si a Istoriei Siciliei a lui Diodor din Sicilia. Laic prin excelenta, a profesat ceea ce s-a numit viata activa. Pentru el literele sunt de folos vietii si moravurilor, el fiind ostil ascezei. El subliniaza valoarea unei nobleti izvorata din virtute, din munca si nu din mostenirea stramosilor.
Flavio Biondo (1388-1463) poate sa fie considerat un intemeietor al arheologiei prin Roma illustrata, Roma instaurata si Roma triumphata. El s-a distins insa si prin Historiarum ab inclinatione Romnorum imperii decades ab anno 472 ad annum 1440. Ca istoric porneste de la cronicile medievale fiind insa constient ca studiul Evului Mediu este posibil prin investigarea antichitatii. A considerat Evul Mediu ca o epoca in sine, distincta. A pus bazele criticismului umanist istoric respingand fabulatia medievala, originile mitice ale oraselor, profesand o impartialitate critica. A fost un anticipator al istoriografiei secolului eruditiei colective. El a privit istoria in durata apropiindu-se de Gibbon. Ramane in istoriografie prin studiile sale un initiator al arheologiei spre care s-a indreptat datorita admiratiei pentru antichitate. El a furnizat insa in opera lui comentarii pe marginea receptarii clasicismului si modele pentru aplicarea metodelor critice in interpretarea faptelor.
Dintre personalitatile care au inovat cercetarea istoriei prin genurile cultivate trebuie mentionat si Aeneas Sylvios Piccolomini, viitorul papa Pius II. Sienez prin origine, provenit dintr-o familie nobila a parcurs o cariera spectaculara, secretar al conciliului din Basel, functionar in cancelaria imperiala in timpul lui Frederic III, in oficiile Curiei papale, episcop de Trieste, de Sienna, legat papal, cardinal, in final papa ales in 1458. Este autorul unei opere intinse care a cuprins fie realitati conciliare ca istoric participant, precum Commentarii de gestis Basiliensis concilii, desi titlul nu corespunde continutului, dar si De rebus Bassileae gestis stante vel dissolutio concilio publicata mai tarziu. Este autorul unei Historia austriaca, de fapt o compilatie, a unei Historia Bohemica si a lucrarii cunoscuta sub numele Historia Europae in care se preocupa de istoria contemporana. A mai scris Cosmographia del mundo universo historiarum libri (in care trateaza Asia). Ca istoric s-a dedicat istoriei spatiului german oferind date importante care au influentat istoriografia de mai tarziu. Opera lui este vie datorita faptului ca a inregistrat ce a trait si vazut, astfel ce se poate afirma ca a avut interesul universal al lucrurilor. A manifestat independenta fata de estetica umanista astfel ca scrisul sau, datorita tehnicii jurnalului, a fost ferit de retorica conventionala. El a adus insa in istoriografia umanista genul descrierilor istorico-geografico-etnografice care s-a impus in istoriografia europeana facand o cariera de durata.
In evolutia istoriografiei umaniste Lorenzo Valla (1407-1457) detine un rol major din punctul de vedere al metodologiei istorice. Initiaza un curent critic in cultura umanista prin disertatia De falso credito et ementita sub titlul de De Constantini donatione declamatio (1440) prin care a dovedit falsul asa zisei donatii pe care papalitatea isi intemeia autoritatea laica. Exceptional latinist, autor al unei lucrari intitulate De elegantis lingua latinae, a fost in masura sa dovedeasca tinand seama de limba si scris, ca latina Donatiei nu era aceea a secolului IV. Prin aceasta contributie a initiat de fapt marele curent critic care prin apelul la filologie a transmis istoricilor un instrument de dovedire a autenticitatii sau neautenticitatii textelor istorice. El poate sa fie considerat initiatorul de fapt al criticii externe si interne care va rodi in evolutia viitoare a istoriografiei la nivelul eruditiei secolelor XVI si XVII. Metoda scrierii istorice a Reformei, este oferita de Centuriile din Magdeburg, ce se intemeiaza pe principiile enuntate de Lorenzo Valla.
Al doilea umanism italian inregistreaza o sporire a numarului umanistilor recrutati din personalitati angajate in mare parte in afaceri seculare. In acest rastimp se poate remarca o diversificare tematica in care un loc il detin istoriile cetatilor state, biografiile unor personalitati, istoriile unor provincii sau istoria Europei, precum si a altor spatii extraeuropene. Prin subiectele tratate se observa o secularizare a istoriei si o limitare a providentialismului. Ei ignora ideea celor patru monarhii, istoria lor fiind pragmatica si suferind influenta lui Polybios. Istoricii celui de al doilea umanism sunt critici, fapt ce se manifesta prin scepticism datorita experientelor rezultate din cunoasterea stiintifica si mai cu seama datorita expansiunii geografice prin comert. Manifesta un cult pentru antichitate imitand forma istoricilor antichitatii. In sfarsit, interesul lor precumpanitor este retinut de politic ceea ce determina neglijarea altor aspecte ale vietii. Admiratia pentru antichitate luata drept model a nesocotit achizitiile Evului Mediu.
Al treilea umanism italian. Prin marile personalitati care l-au ilustrat, al treilea umanism italian s-a impus in prim planul istoriografiei moderne. Istoria scrisa de oameni angajati in guvernamant, cunoscatori ai dinamicii politice europene, atenti la framantarile si metamorfozele interne ale propriei cetati, cazul Florentei, sau a peninsulei da masura valorii unui demers in care gandirea politica din Principele lui Machiavelli se imbina cu filosofia istoriei pe care o profeseaza sau cu experienta omului politic si a diplomatului. Pentru aceste ratiuni impactul invaziei franceze de la sfarsitul secolului al XV-lea in peninsula va inrauri scrierea istoriei infuzandu-i o doza de realism.
Dintr-un ansamblu de autori se detaseaza doua puternice personalitati, Niccolo Machiavelli (1469-1527) si Francesco Guicciardini (1483-1540). Deopotriva oameni politici, istorici si ganditori au lasat urme adanci in scrisul istoric european. Niccolo Machiavelli era fiul unui judecator, un studios ce stapanea latina, cunoscator al autorilor clasici, inclusiv Polybios care l-a influentat in special cu gandirea lui pragmatica. A ocupat eminente pozitii in guvernamant, secretar al doilea al Marelui consiliu, secretar al Consiliului celor zece, angajat in misiuni diplomatice si politice, a fost un stralucit doctrinar prin Principele (1532), un filosof al istoriei prin Discorsi sopra la prima deca de Tito Livio.
Istoria Florentei a fost scrisa in opt carti la invitatia cardinalului de Medicis, viitorul papa Clement al VII-lea, pe care o va publica in 1532. In prima carte a dat o privire generala a istoriei Italiei dupa invazia barbara pana la 1434, celelalte fiind rezervate istoriei Florentei pana in 1492, anul mortii lui Lorenzo de Medicis. Dupa cartea IV suntem in fata unei naratiuni detaliate a evenimentelor externe de care a fost captivat.
Istoria Florentei a fost intemeiata pe surse umaniste, fara insa sa fie o simpla naratiune a faptelor. Ea este o incercare de a reflecta asupra evenimentelor.
Exegetii operei lui Machiavelli nu au fost din cale afara de generosi cu aprecierile, socotind scrierea sa grabita. In realitate, Machiavelli a fost interesat de istorie in masura in care opera lui putea sa fie un reper pentru biografia si ideile sale, motiv pentru care cauta sa gaseasca in istorie dovezi pentru doctrina sa politica. El face din istorie o ancilla scientiae politicae. In scrisul sau Machiavelli este tributar surselor sale din care extrage arbitrar date sau, pur si simplu, le sacrifica modificandu-le in avantajul teoriilor sale.
Discursurile inserate in Istoria Florentei arata de fapt maniera sa de lucru, atitudinea teoreticianului care triumfa asupra istoricului. El lamureste cititorul cu obiectivitate deoarece are in vedere dezvoltarea unor teorii politice generale. Totusi cartea lui isi pastreaza caracterul de originalitate prin istoria interna a Florentei de la origini pana in anul 1420 (cartea a doua si a treia). Lucrarea se detaseaza insa prin largimea orizontului, prin darul de a recunoaste mari conexiuni istorice si de a cuprinde faptele particulare intr-o dezvoltare generala. El s-a interesat de efectele istorice, meditand asupra ratiunilor lucrurilor de ordin politic sau militar. Putem spune ca este mai modern decat alti umanisti, debarasandu-se de traditia cronicareasca, realizand o veritabila naratiune. Lucrarea este impartita pe carti corespunzatoare materiei tratate. De observat insa ca in compunerea ei se intemeiaza pe o unica sursa in care insereaza si alte relatari. El scrie insa cu veritabil talent, reflectand in scriitura spiritul Principelui, in care se observa distinctia dintre imaginatie si realitate, intre deziderat si fapt. De aceea urmareste adevarul faptelor ceea ce este o formula definitorie pentru un ganditor politic realist. Influenta lui asupra spiritului umanist este enorma in materie de doctrina politica.
Al doilea mare umanist italian a fost Francesco Guicciardini (1483-1540). Nascut la 6 martie, studiaza la Padova, apoi devine profesor de drept la Florenta. Incepe in 1511 o cariera diplomatica, indeplineste misiuni in Franta si Spania, prilej pentru interesante reflexii. Istoria Florentei este o istorie a orasului intre anii 1378-1509. Este si autorul unui tratat asupra guvernamantului precum si a unei colectii de aforisme, Ricordi. Cartea care i-a adus insa faima a fost Istoria Italiei care a cunoscut pana la sfarsitul secolului 10 editii italiene, 3 latine, 3 franceze, traduceri in engleza si germana, olandeza si spaniola. Istoria o incepe cu intrarea lui Carol VII (1494) in Italia. Lucrarea reprezinta o inovatie prin subiect si tratare. Tendinta dominanta era pragmatica, didactica, fiind patrunsa de spiritul critic accentuat. Vasta experienta de om politic il face sa sesizeze planul universal al istoriei si sa profeseze pesimism in aprecierile politice. In Istoria Italiei rupe cu traditia istoriei locale tratand un subiect in spirit general, istoria unei unitati care era mai mult decat geografica. In carte se intrevede experienta politica a diplomatului mai cu seama. De aceea traseaza pentru prima data un tablou exact al politicii internationale. El a pus in lumina dependenta statelor, conexiunile politice interne si externe, influenta afacerilor militare vazute dinspre realitatile europene. Viziunea lui este prin excelenta politica, eroii sai nu exista decat ca oameni politici, pe care i-a urmarit si din unghiul caracterului. El a fost, fara indoiala, un realist care a beneficiat ca istoric de pe urma imensei sale experiente politice acumulate in calatoriile sale fixate in consideratii despre misiunile sale diplomatice.
A doua lucrare, Istoria Florentei cunoaste doua redactii: cea dintai este scrisa in maniera istoriei adevarate, potrivit cu normele umaniste, de imitare a modelului antic; a doua se indeparteaza de acest concept, evoluand in urma impactului invaziei franceze si a luptelor dintre marile puteri pentru stapanirea Italiei, spre infatisarea faptelor mai aproape de realitate, spre diversitatea fenomenelor aflate intr-o constanta schimbare. Prin aceasta lucrare si-a gasit un loc independent in cunoasterea istorica. El a fost un inregistrator de fapte si un interpret al lor, deci nu un simplu narator, ci un istoric care se interogheaza asupra acestora.
Asupra operei sale s-a exercitat la inceputul secolului XIX critica lui Ranke care, la distanta de trei secole, nu era intru totul justificata. Istoria lui este analitica, moderna ca spirit, o scriere independenta, precis informata, clara. Analiza penetranta a caracterelor, a ambitiilor vremii, calitatea descrierilor este insotita de o judecata matura a actiunilor principilor, a liderilor populari si a maselor. Ramane relevant pentru calitatea istoricului realismul celei de a doua versiuni realizata sub impactul faptului contemporan care ii dovedea ca Alpii nu constituie o bariera impenetrabila.
In legatura cu scrisul lui Guicciardini sunt de observat: zugravirea operatiilor militare si insertiunea discursurilor. Cea dintai este tributara modelului antic, imitatiei, in al doilea caz avem de a face cu acelasi model antic, dar sa remarcam si existenta unor elemente utile, prin indepartarea de retorica. Ca istoric a apelat la arhive folosind informatia in maniera istorica si nu prin reproducerea faptelor.
Teoria istorica a umanismului italian
Istoriografia umanista italiana a secolului al XV-lea a cristalizat o teorie a istoriei, cunoscuta din surse teoretice directe si din practica istoriografica. Sursele teoretice ne sunt oferite de o scrisoare a umanistului Bernardo Rucellai catre Roberto Accianoli in care marturiseste opiniile Academiei Pontano despre istorie precum si de dialogul Actius, opera umanismului napolitan Pontano ce cuprinde o meditatie asupra naturii istoriei. Se poate asocia Oratio in Historiae Laudationem, lucrare a lui Bartolommeo della Fonte, cu numele umanist Fontius.
In aceste texte se discuta problema modelelor antice care trebuiau urmate de istoricii umanisti, cu alte cuvinte imitarea lor. Modelele agreate erau Sallustius si Titus Livius. Teoreticienii umanisti accentuau: necesitatea claritatii, elocventei, organizarii si stilului. Potrivit opiniei curente autorii de istorii trebuiau sa urmeze principiul imitatiei, stilul si forma, impartirea pe carti, expunerea analistica, consideratiile preliminare la fiecare carte. Ei adopta o schema generala de tratare a anticilor la istoria oraselor state sau la desfasurarea luptelor, punctul culminant al lucrarii.
In expunerea subiectelor se constata si motivatii psihologice, realizate prin introducerea cuvantarilor. Exemplul il ofera opera lui Rucellai, De Bello Italico Commentarius in care autorul procedeaza conform preceptelor Academiei Pontano. Despre lucrare Erasmus scria ca a fost scrisa de un alt Sallustius sau cel putin in timpul lui. Opera este incadrabila teoriei adevaratei istorii, adica e o opera de imitatie.
Sub aspectul metodei imitarea modelului antic a servit la cristalizarea istoriografiei umaniste a oraselor state, la o istorie in care omul isi castiga un loc in istorie in detrimentul providentei. Acest element definitoriu al conceptiei umaniste este potentat de imbinarea pragmatismului cu scopurile educationale. Imitarea antichitatii a dus insa si la supraestimarea unei surse unice, fara criterii bine precizate. In acest sens autorii au acordat un credit exagerat surselor antice in detrimentul celor medievale. In evolutia istoriografiei umaniste italiene cel de al treilea umanism constituie o noua directie ce poarta marca unui realism si a unei metode care ii fixeaza profilul.
Renasterea italiana a vazut manierea moderna de scriere a istoriei prin stil si in general prin discursul istoric. A preluat modelul antic, al istoricilor clasici, naratiunea, inclinatia spre evenimentele politice si militare. Istoria se identifica cu politica trecutului. Umanistii care au scris istorie au reprezentat un progres in conceptie si metoda, restrangand influenta supranaturalului. Au profesat o istorie umana, antropocentrica. Formatia lor clasica, experienta contemporana, laica, burgheza au conferit istoriei pe care au scris-o originalitate si modernitate. Aceasta nu a insemnat ca medievalismul a disparut din scrisul lor, el continuand sa se manifeste in continut si in forma analistica. Ei au celebrat gloria trecutului, oferind-o prezentului, oraselor-state. Telul lor era literar sub multiple aspecte, subordonat patriotismului. Sub aspectul metodei ei au periodizat astfel istoria: antichitatea si timpul ce a urmat declinului. Petrarca vorbeste de istoria veche si recenta, distingand intre perioada romana si a statelor barbare. Numeste antica perioada dinaintea adoptarii crestinismului si noua aceea care i-a urmat.
Prin cel de al treilea umanism italian istoriografia devine intr-o mare masura o relatare a unei materii seculare. Machiavelli si Guicciardini deschid o noua epoca in istoriografia italiana, opera lor constituind o imensa noutate care a asociat istoriei un nou elan de gandire. Istoria la ei a devenit explicativa, introducand in sfera preocuparilor institutiile militare si problemele de politica interna si externa in corelatia lor. Esential este insa antropocentrismul manifestat prin sondarea sufletului omenesc, prin aceasta distantandu-se de istoriografia medievala.
Prin calitatile ei istoriografia umanismului italian a facut epoca prin receptarea ei in largi spatii europene si a asociat noi trasaturi umanismului istoriografic european.
Istoriografia renascentista nu se opreste deci la Italia, umanismul se instapaneste si in alte arii ale civilizatiei europene, in Elvetia, Germania, Scandinavia, Anglia, ideile urmandu-si destinul pe largi suprafete continentale. Din seria istoricilor umanisti elvetieni am aminti pe Vadianus (1484-1551), care a excelat prin eruditie si spirit critic, prin explicatia cauzala care nu se mai opreste la rolul personalitatilor. In Germania Albert Krantz (1450-1517), cu sugestiile lui Aeneas Sylvios studiaza istoria popoarelor primitive, a saxonilor; Aventinus (1477-1534) cu Analele ducilor de Bavaria, este un exemplu despre influenta primilor analisti umanisti italieni. Marele lui merit, alaturi de faptul ca a colectat surse, ramane descrierea tarilor si popoarelor, infatisand moravuri, obiceiuri. Istoriografia umanista germana castiga accente noi, prin Ulrich von Hutten (1488-1523), care se distinge prin note de satira la adresa bigoteriei. In sfarsit, Beatus Rhenanus (1486-1547), amicul lui Erasm, aplica critica filologica la studiul istoriei de inceput a Germaniei. El este un spirit modern si din punctul de vedere al metodologiei, manuind cu discernamant sursele originale, citandu-le cu grija omului de stiinta. De pe pozitiile umanismului respinge fabulele si legendele ecleziastice.
Istoriografia umanista incorporeaza in egala masura Anglia. Polydore Vergil (1470-1535) este un exemplu pentru modul in care tinde sa invalideze legendele inceputurilor engleze. Dar primul istoric umanist englez este Sir Thomas More (1478-1535), cu Istoria lui Richard al III-lea. A scris-o in engleza si latina, realizand un model al stilului umanist. Lucrarea este reprezentativa pentru virtutile ei stilistice, pentru manuirea cu o rara arta a cuvantului englez. Sa amintim si pe Sir Walter Raleigh (1552-1618), autorul unei Istorii a lumii, care reprezinta o combinatie intre pretuirea clasicilor si atitudinea puritana libertara. Eruditia engleza isi gaseste reprezentantul in William Camden (1551-1623) - a carui Britannie a fost o admirabila colectie de antichitati, cronologie si geografie a insulelor britanice.
Spania contribuie si ea la istoriografia umanista prin Diego Hurtado de Mendoza (1503-1575), Geronimo de Zurita (1512-1580) si Juan de Mariana (1535-1625). In linii mari ei unesc experienta militara si administrativa, cu posibilitatile de a vedea mai adanc in istorie cauze, pe care le surprind in judecati de valoare. Istoria pe care o scriu potrivit specificului peninsulei iberice este provinciala, Analele regatului de Aragon de Zurita sau in cazul lui Mendoza (Guerre de Granada) dedicata rascoalei moriscilor din Granada. Ultimul, Juan de Mariana a elaborat insa o Istorie a Spaniei de la inceputurile biblice si pana la descoperirea Americii.
Istoriografiei umaniste i se incadreaza si o foarte bogata literatura istorica ca biografia, memorialistica si jurnalul care dovedesc disponibilitatile pentru meditatia istorica. Toate aceste genuri probeaza ca istoria a devenit antropocentrica, fie ca mobilul uman actioneaza procesul istoric, fie ca omul, autor istoric, incepe sa se examineze. Marele castig al istoriografiei umaniste a fost acela de a fi amendat providentialismul, rezumand istoria la istoria omului.
In al doilea rand apropiindu-si lectia antichitatii, aceasta istoriografie a preluat acele idei care puteau sa sustina noul demers explicativ, motivatia psihologica, etc. A facut-o insa pornind esentialmente de la realitatile civilizatiei oraselor state italiene. Si in acord cu aceste imprejurari, istoria a devenit una scrisa de laici, de oameni care porneau din mijlocul acestor realitati. Astfel, istoriografia umanista se indeparteaza de autoritatea bisericii, devine laica prin excelenta. Desi autorii umanisti nu se opun bisericii si religiei, ei nu mai cauta evenimentelor cauze supranaturale, ci reale, amendand, providentialismul si oferind o expunere activitatii umane, inspirata de motive omenesti.
Bineinteles la aceasta a contribuit si educatia clasica, dar sa nu uitam ca ei ca autori scriau de pe pozitiile laicitatii, ca erau oameni de afaceri, juristi, diplomati ori politicieni. Cu alte cuvinte exprimau ideealurile burgheziei italiene, a clasei celei mai influente atunci in Italia. Desigur ca apreciind aceasta istoriografie, trebuie s-o facem in functie de trecut. Evident ca n-o putem considera in bloc; trebuie sa distingem intre analistii umanisti, Bruni, Bracciolini si istoriografia medievala, intre Machiavelli si Guicciardini si scrierile anterioare ale celui de al doilea umanism sau a compilatorilor Evului de mijloc. Masurand distanta in timp, progresul spre modern pe care fiecare din aceste categorii il realizeaza, vom putea sa constatam evident modernitatea lor. Oricum, insa, trecerea la istoriografia moderna nu s-a realizat brusc, idei si forme vechi intarzie inca un timp in structura scrierilor umaniste, ele nemaifiind desigur medievale, dar nici pe de-a intregul moderne. Aportul acestei istoriografii a fost insa imens, a deschis un drum nou afirmarii personalitatii umane in istorie si prin istorie. Cu ei istoria devine intr-o mai mare masura istoria omului. Un ideeal pe care il transmit posteritatii.
Bibliografie
Burke, P., Renasterea, Bucuresti, 1998.
Carbonell, Ch.O., L'Historiographie, Paris, 1981.
Delumeau, J., Civilizatia Renasterii, vol. I-II, Bucuresti, 1995.
Fueter, E., Histoire de l'historiographie moderne, Paris, 1914.
Garin, E., Umanismul italian, Bucuresti, 1982.
Idem, Omul Renasterii, Iasi, 2000.
Lefebvre, G., La naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.
Otetea, A., Renasterea si Reforma, Bucuresti, 1968.
Eruditie si istorie in secolul al XVI-lea. Preludiu francez la istoriografia moderna
Secolul al XVI-lea reprezinta epoca afirmarii lumii moderne in care s-a stabilit echilibrul european si a triumfat un nou spirit prin dezvoltarea capitalismului. Fenomene ca descoperirile geografice, cuceririle comerciale, revolutia cartii prin inventia tiparului, spargerea monolitismului catolic in Occident prin aparitia Reformei si contracararea acesteia prin Contrareforma sunt numai cateva din cele care influenteaza decisiv dezvoltarea vietii intelectuale in intreaga Europa. Acesti factori privesc inclusiv Rasaritul Europei aflat sub autoritatea Imperiului Otoman, unde lumea ortodoxa inregistreaza efectele dinamicii renascentiste.
Secolul lui Montaigne si Rabelais a fost insa prin excelenta o vreme a afirmarii unei vieti intelectuale animate de disponibilitatile comunicarii intelectuale, de solidaritati care ii unesc pe oamenii de litere din intreaga Europa ce se constituie intr-o ampla republica literara in care se afirma personalitati ca Erasmus de Rotterdam, Thomas Morus, dar si Nicolaus Olahus. Aceasta solidaritates litterarum reprezinta celulele elementare prin care circula seva innoitoare a unei lumi care va sta la temelia istoriografiei moderne.
In istoria istoriografiei secolul al XVI-lea francez ocupa un loc distinct prin miscarea erudita care se dezvolta sub semnul umanismului, nu insa in afara influentelor italiene care alimenteaza viata spirituala dominata de noi initiative intelectuale, de controversele religioase sau de infruntarile politice. Astfel, dezvoltarea intelectuala a Frantei reflecta mutatiile intervenite ca urmare a Reformei, efectele spiritului critic care avandu-si punctul de plecare in controversa religioasa, sfarseste in a se instapani in domeniul eruditiei si istoriografiei. Aceasta epoca ofera exemplul unor evidente continuitati cu etapa anterioara a umanismului, italian sau francez, dar si procesul de consolidare institutionala de dupa conciliul de la Trento. Astfel, de la jumatatea secolului cultura franceza inregistreaza o expansiune fara precedent a activitatii umanistilor orientati spre valorile antichitatii, dar si spre cultura umanista a Italiei care fascineaza spiritualitatea galica. Acest interes pentru a doua antichitate, de fapt pentru Italia, prelungeste tentativele umanismului peninsular prin cultivarea gloriilor antichitatii, ce cunosc de acum traduceri in limba nationala.
Istoriografia franceza inregistreaza in secolului al XVI-lea experienta eruditiei individuale care castiga un indiscutabil primat. Acum se afirma o galerie de savanti ca Guillaume Budé (1468-1540), fondatorul Colegiului Frantei sub patronajul lui Francisc I, promotorul unui spirit intelectual in care stiintele detineau un loc de indiscutabil prestigiu. Aceasta miscare erudita impulsionata de noi forte sociale si intelectuale, de nobilimea de roba, se orienteaza decis spre studiul dreptului, cazul lui Guillaume Budé care comenteaza Pandectele, sau a lui Jacques Cujas ce introduce in studiul dreptului o viziune istorica.
Prin pleiada de savanti ce s-au afirmat, miscarea erudita inregistreaza un spor de atentie pentru intocmirea unor dictionare si lexicoane indispensabile studiului antichitatii ca Thesaurus linguae latinae (1531), redactat de Robert Estienne si Thesaurus linguae graecae (1572) elaborat de Henri Estienne.
Orientarea filologica devine o componenta a instrumentarului istoric solicitat de valul de interes pentru examinarea textelor invocate in sprijinul unor finalitati confesionale. Eruditia cunoaste o epoca de rara bogatie prin diversificarea interesului pentru o intreaga gama de stiinte auxiliare istoriei, ca tratatul lui J.J. Scalinger, De emendatione temporum ce aseaza cronologia pe baze stiintifice, asa cum Guillaume Budé prin De asse pune bazele numismaticii. Se poate remarca un interes in crestere pentru cercetarea literaturii medievale, a celebrelor Chansons de geste, pentru cercetarea dreptului cutumiar francez prin Pierre Pithou care aplica metoda lui Cujas. In aceasta ambianta, in care politica se interfereaza in istorie intr-un context stimulativ politic european, se investigheaza libertatile galicane vis-a-vis de biserica romana.
In legatura cu aceasta eflorescenta a eruditiei a fost si dezvoltarea literaturii istorice nationale. Paul Emile publica Istoria generala Frantei - o scriere dominata de admiratia pentru antichitate si pentru istoriografia umanista italiana ce cultiva ideea "istoriei adevarate".
Evenimentele care marcheaza scena franceza, politica si religioasa il indeamna pe De Thou sa redacteze Historia mei temporis, de pe pozitiile unui catolic liberal si om de stat, cu respectul cuvenit pentru fapte, o personalitate dominata de spiritul tolerantei in materie de religie. Secolul al XVI-lea, traversat de vicisitudinile confruntarilor religioase, de marile probleme politice continentale, se interogheaza curand asupra ratiunilor istoriei intr-o maniera antropocentrica, ce nazuieste la examinarea conditiei umane. Istoriografia castiga in aceste imprejurari o pondere insemnata in peisajul spiritului francez, avand orientari diverse care oscileaza intre istoria de factura umanista, retorica si eroica si istoria marcata de spiritul critic.
Spre mijlocul secolului isi fac aparitia personalitati remarcabile de istorici si teoreticieni care reconstituie trecutul national sau incearca sa mediteze asupra sensului istoriei. Evident ca peisajul istoriografic francez, original si exprimand imprejurari proprii de civilizatie, inregistreaza si influentele formative si catalizatoare ale umanismului istoriografic italian. Lectia lui Lorenzo Valla si Leonardo Bruni se extinde in Franta, in intreaga Europa contribuind la cristalizarea unor istoriografii ce poarta amprenta locala si a spiritului critic. Istoricii francezi au retinut ideea insemnatatii surselor, a autoritatii marturiilor, asociind totodata distinctia intre original si sursele derivate. In acest creuzet francez se contureaza ceea ce s-a numit preludiul francez la istoriografia moderna.
Aceasta miscare de amploare a avut un rol decisiv in evolutia istoriografiei europene, constituind de fapt un real inceput al scrisului istoric modern. Contrar unor opinii care au considerat ca adevaratul inceput al istoriografiei critice este raportabil la contributiile metodologice ale lui Leopold von Ranke, in urma consideratiilor lui Gabriel Monod, din 1876, s-a impus ideea unui preludiu francez la istoriografia critica moderna. De aici si ideea unei istorii perfecte, care a unit eruditia cu istoria incepand cu mijlocul secolului al XVI-lea.
Acest capitol al istoriografiei moderne merita intreaga atentie pentru valorile ce le contine prin subiectele tratate, conceptia si metoda la care apeleaza. Istorici ca Estienne Pasquier, La Popeliniere, Jean Bodin sunt cateva din personalitatile care dau stralucire istoriografiei franceze. Ei fac trecerea de la istoriografia umanista care imita modelele antichitatii la istoria civilizatiei.
Tranzitia spre istoria perfecta, ca istorie critica orientata spre studiul civilizatiei proprii, a fost anuntata de antecedente istoriografice care strabat cultura franceza inca la sfarsitul secolului al XV-lea. Eruditia individuala ii ofera noii istoriografii instrumentarul, iar noul spirit de asta data francez, national, prin accentuarea istoriei proprii, creeaza alaturi de noile forte sociale, cu deosebire nobilimea de roba, climatul in care se va manifesta o noua istoriografie. Lucrarea lui Paulo Emilio, De rebus gestis Francorum si altele anunta sensibilitati politice care prezinta interesul pentru propriul trecut. Lumea nobilimii de roba, descendentii magistratilor cu aceeasi stapanire a instrumentarului umanist aspira spre afirmarea identitatii etnice prin studiul trecutului.
Intreaga pleiada de umanisti francezi tinde sa infuzeze trecutul cu motive patriotice franceze. Explicatia trebuie cautata in climatul politic european care antrenase Franta in lupta pentru suprematie, in echilibrul politic ce se stabilea in spatiul unei Europe moderne. Asa se explica detasarea de modelele italiene, sentimentul patriotic national care isi face loc si alimenteaza optiunea pentru subiecte de istorie nationala. Astfel umanistii francezi, asemenea celor italieni, se orienteaza spre istorie pentru a intelege prezentul si problemele lui, in care vad un vast rezervor de invataturi. Ca atare, indepartandu-se de traditia cronicareasca, de modelul istoriei de imitatie a anticilor, umanistii secolului al XVI-lea isi apropie spiritul critic al istoriografiei italiene, evoluand spre legatul lui Leonardo Bruni si Lorenzo Valla. Acest spirit critic, realismul care le va domina opera a fost infuzat practicii istorice de educatia lor laica, filologica si juridica, de cunoasterea realitatilor prezentului prin implicarea lor in practica vietii publice. Formatia juridica i-a invatat sa caute faptele autentice si sa le detaseze de fals, sa distinga intre autentic pe de o parte si apocrif, pe de alta. Ei au extins metodele critice la sursele nonliterare, structurand o metoda de investigare care va deveni esentiala pentru noile demersuri ale istoriei. Umanistii vor da expresie clara necesitatii unei istorii noi pentru care erau convinsi ca detin instrumentarul: "multumita lui Dumnezeu - va scrie La Popeliniere - mijloacele sunt la indemana noastra". Ei exprima convingerea ca prin noile metode se poate da un sens istoriei Frantei.
Cel dintai istoric francez care a inteles nevoia unei istorii care sa legimitizeze, in conditiile unei crize politice, institutiile regatului a fost Estienne Pasquier. Orientarea spre trecut avea desigur o motivare politica, astfel ca istoricii incearca sa raspunda unor probleme contemporane cu argumente istorice, din trecutul medieval. Opera sa Recherches de la France (1560) investigheaza perioada medievala a Frantei adresandu-se surselor primare, documentelor regale sau traditiilor folclorice, ce probeaza interesul pentru antichitatile proprii. Cartea a fost consacrata primelor timpuri ale istoriei Frantei, propunand prin chiar titlul ei o cercetare si nu o simpla naratiune. Ea era menita sa contureze o imagine reala a trecutului, sa inlature fabulatia medievala, legendele care grevau cronistica. El incepe istoria cu galii, introducand in istoriografie o idee independenta: Franta a existat inainte si separat de regii sai, biserica sa, nobilimea franca si Roma. Autorul incearca sa raspunda la o intrebare: Ce este Franta? Raspunsul lui este semnificativ, un popor distinct de altele prin institutiile lui. Prin aceasta el deschide calea istoriei civilizatiei franceze care se releva prin originalitatea institutiilor sale. Apartinand burgheziei, Pasquier se simtea detasat de nobilime si cler, ceea ce l-a dus spre incercarea de legitimare a categoriei sale sociale prin recursul la temeiurile civilizatiei franceze. Opera lui este o cercetare orientata spre adancurile trecutului indepartat, in lumea civilizatiei galilor spre perioada preromana. Astfel istoriografia umanista realizeaza studiul Evului Mediu din perspectiva institutiilor sale ceea ce a deschis drumul istoriei nationale. Istoria lui este de fapt istoria Frantei, diferita de Roma, prin legile, institutiile, literatura sa care sunt de natura sa contureze un profil distinct al civilizatiei franceze.
Datorita acestei viziuni ne gasim in preajma afirmarii unui spirit national caruia Pasquier i-a dat expresie prin demersul sau istoriografic. Orientat spre surse autentice, apeland la metode critice el elimina din naratiune legendele eroice, propunand ca inceput al tarii istoria reala care se afla dincolo de regalitate sau de nobilime si biserica romana. Din acest punct de vedere el inaugureaza o noua tentativa in istoriografie prin reconstituirea unui trecut care nicicand nu a fost sondat. Deci, opera lui este o cercetare prin apelul la surse si la metodele critice pe care le-a mostenit de la generatia precedenta de umanisti, care a apelat la resursele filologiei si dreptului. El s-a intemeiat pe metoda lui Budé si Cujas, dar si pe mostenirea italiana promovata de Valla. Metoda lui este aceea a filologului in care critica textelor se combina cu tehnica arheologica care poate permite o reprezentare veridica de acuratete stiintifica. Este, de asemenea, remarcabil faptul ca Pasquier ca metoda istorica face trimiteri la surse, pentru a proba veridicitatea naratiunii. Ceea ce el a dat a fost, fara indoiala, o reconstituire istorica si nu o simpla naratiune de factura medievala.
Ideologic el a fost un istoric pentru care identitatea nationala a fost un factor precumpanitor care a conferit istoriei un rol vis-a-vis de societate. Unind identitatea nationala cu istoria el proiecteaza istoria Frantei in durata lunga ceea ce a dat masura valorii unui prezent distinct.
Conceptia istorica a lui Pasquier este atasata ideii de continuitate si schimbare, o conceptie evolutiva potrivit scurgerii timpului. Pentru el legile sunt supuse schimbarii, fiind produsul timpului, asa cum sunt de altminteri si moravurile. In opinia lui Pasquier soarta sau politica au fost hotaratoare in perpetuarea regatului francez. Desigur el are in vedere misterul divin, dar si politica care i se pare relevanta pentru destinul Frantei. Intr-o lume europeana cutreierata in secolul al XVI-lea de seisme politice care au dus la un echilibru continental el nu a putut trece cu vederea valoarea factorului politic. A introdus insa in explicatie si factorul clima ceea ce anticipeaza gandirea secolului luminilor. Propunandu-si sa dea o cercetare a Frantei, el se interogheaza asupra unei probleme esentiale si anume daca este cu putinta sa cunosti ceea ce s-a intamplat in trecut. Oricum el a definit prin cercetarile sale Franta nu ca un teritoriu si nici ca o posesiune dinastica, ci ca o realitate in perpetua schimbare.
Aceasta ca si continuitatea coopereaza in a mentine ceea ce a fost distinct pentru spiritul francez: legile, obiceiurile, limba poporului. Astfel a reusit o reconstituire prin care a definit realitatea civilizatiei franceze ca entitate distincta de Roma prin ansamblul culturii. De aceea se poate considera ca Pasquier a propus o noua viziune si o noua metoda de investigare prin apelul la instrumentarul modern care au asigurat tranzitia de la studiile antice si medievale la istoria moderna si la filosofia istoriei. Prin opera lui a deschis o noua pagina in istoriografia franceza care se va preocupa intr-o tot mai larga masura de origini, fapt ce alimenteaza constiinta de sine a francezilor.
Din aceeasi familie spirituala face parte si Jean Bodin, autorul tratatului Methodus ad facilem historiarum cognitionem (1566), dar si a lucrarii Despre Republica(1576). In Methodus , Bodin postuleaza o istorie umana ce explica actiunile omului in societate (actiones hominis in societate vitam agentis explicat). El a fost prin Methodus un filozof al istoriei care opereaza distinctii intre istoria umana, istoria naturala si istoria divina. Pe cea dintai a considerat-o un apanaj al omului de stiinta, pe acea divina - a clericilor, iar istoria umana o percepe ca rezultat al vointei oamenilor. Ca interpretare, el este un analist in cautare de ratiuni ce tin de existenta unor forte terestre, fizice, economice, politice, cu alte cuvinte ofera explicatii. Prin aceasta el depaseste naratiunea nesemnificativa a faptelor, evoluand spre o istorie rationalista, in termenii unei istorii a civilizatiei. Remarcabila este invocarea factorului geografic care face din el un anticipator al lui Montesquieu. Lui Bodin ii apartine si tentativa de a fi formulat o schema a istoriei universale in care se disting trei stadii de dezvoltare: al popoarelor orientale, al natiunilor mediteraneene si unul al popoarelor nordice. Nazuinta lui a fost de a reduce schimbarile la cateva legi generale. Astfel el se declara prin excelenta un partizan al istoriei universale care imbratiseaza integrala dezvoltare a umanitatii. El a indrumat istoricii spre studierea civilizatiei asupra careia a meditat, socotind ca motivul schimbarii este localizat in instinctul de prezervare al omului. A fost un partizan al civilizatiei ale carei valori le vede in pace, proprietatea privata si cultura. De aceea se poate afirma ca embrionar lucrarea lui contine principiile viitorului liberalism.
Cartea lui Jean Bodin a facut epoca declansand adeziuni si controverse care au determinat un interes in crestere pentru istoria universala. Loys Le Roy a publicat lucrarea intitulata Vicissitude, in care conceptul de civilizatie a fost dezvoltat plenar. A fost preocupat de istoria civilizatiei universale, reconstituind tehnologia militara, tehnicile agrare, constructiile de nave, cu un cuvant fapte de istorie nonevenimentiala. A fost atras de originea civilizatiei universale fiind de parere ca adevarata istorie incepe cu Egiptul. El a aplicat la studiul sau o metoda comparata, care va inflori in secolul luminilor. La el detectam toate elementele unei filosofii a istoriei, asa cum ea se va defini in secolul al XVIII-lea. A fost unul din marii precursori ai unui spirit universal, iar opera lui a devenit un adevarat manifest filosofic, un prototip a ceea ce vor fi lucrarile enciclopedice.
Secolul istoriei perfecte se distinge si prin opera lui Vignier, Bibliothèque historiale care marcheaza cristalizarea moderna a profesiunii de istoric. Cartea lui a fost un ghid al istoricului, o biblioteca istorica in care toti istoricii sunt citati cu precizie in ce priveste subiectul tratat, dimpreuna cu toate detaliile. In esenta avem de a face cu o istorie universala care da masura valorii istoriei perfecte.
Una din marile personalitati care a ilustrat decisiv gandirea istorica a secolului al XVI-lea a fost La Popelinière, autorul unor scrieri reprezentative. Ideea unei istorii perfecte; Histoire des histoires. Tome premier Proiect pentru o noua istorie a Frantei constituie un stralucit triptic ca reconstituire istorica si deopotriva ca gandire. Ca si Bodin sau altii a primit o educatie clasica, parcurgand o cariera militara desi fusese destinat unei indeletniciri administrative. Opera este relevanta prin subiectele tratate, prin metoda pe care a aplicat-o, incercand explicatia faptelor prin studiul trecutului istoriei Frantei, a confruntarilor religioase, dar si prin privirea critica a istoriografiei. Scriind Istoria Frantei si-a indreptat atentia asupra cauzelor si nu spre istoria evenimentelor. Incercand sa patrunda originea confruntarilor confesionale, a staruit la cauze adevarate, la motivele care le-au generat. In Istoria istoriilor el angajeaza un dialog critic cu istoriografia ce l-a precedat dezvoltand o teorie istorica atasata teoriei istoriei civilizatiei. El incearca o istorie integrala in care a inclus caracterul, moravurile si obiceiurile popoarelor, repudiind istoria evenimentiala. Pledeaza pentru istoria generala, deosebita de istoria simpla, care se ocupa de aspectele particulare. Gandul sau merge spre istoria orala, care a precedat istoria scrisa, ce are propriile ei surse.
Pentru el evolutia istoriografiei a urmat un drum de la istoria naturala, la istoria poetica, succedata de istoria intemeiata pe marturiile scrise. Cunostintele lui sunt profunde in acest sens, cuprinzand elemente ale literaturii analistice evreiesti, asiriene, persane, arabe sau grecesti. Pentru el adevarata istoriografie incepe cu Herodot. In Istoria istoriilor el a dat o reconstituire a scrisului istoric, o meditatie asupra problemelor evolutiei istoriografiei universale. In esenta incursiunile lui detaseaza ideea momentului grec in evolutia istoriografiei. Conceptia lui La Popelinière este expusa cu deosebire in tratatele intitulate Ideea unei istorii perfecte, Proiect pentru o noua istorie a Frantei, in Istoria istoriilor. El pledeaza pentru ideea istoriei generale pe care o considera adevarata istorie. In conceptia lui istoria nu este determinata de forte exterioare ci de tendintele care isi fac loc la generatia de istorici ce apartin secolului al XVI-lea. Istoria generala rezulta, potrivit opiniei la care subscrie, din modul de tratare a subiectului. Deci istoria trebuie sa fie completa, incluzand caracterul, moravurile, modul de viata. El defineste istoria generala ca reprezentare a orice, cu alte cuvinte a intregului tablou de activitati umane. Aceasta istorie generala inseamna emanciparea de haosul evenimential, o stradanie de a reprezenta semnificatia materiei primare. Deci istoria desavarsita, generala, historia integra, iusta, perfecta era de fapt o metoda prin care se incerca explicarea omului.
Bibliografie
Carbonell, Ch., L'historiographie, Paris, 1981.
Ferguson, W., La Renaissance dans la pensee historioque, Paris, 1950.
Huppert, G., L'idée de l'histoire parfaite, Paris, 1950.
Lefebvre, G., La naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.
Istoriografia Europei clasice
Istoriografia umanismului tarziu. Secolul al XVII-lea prelungeste traditia istoriografiei umaniste a secolului precedent prin istoricii care scriu in limbile nationale ce se generalizeaza in cultura. Scrisul istoric devine adeseori o pagina de literatura venind in intampinarea unui public care dorea ca istoria sa placa. Pentru moment traditia istoricilor civilizatiei din secolul precedent, ilustrata de Estienne Pasquier, Jean Bodin, La Popelinère intra in desuetudine pentru a fi reluata cu un nou elan in epoca Luminilor. Totodata, este observabila o reactie la eruditia pura chiar la protagonistii acesteia care incep sa se intereseze de problemele reconstituirii istorice. Dar reticentele vis-a-vis de lucrarile de eruditie vin si dinspre istoria cultivata de istoriografia umanista, pentru care scrierile erudite nu mai satisfaceau gustul public, dornic de a lua act de ideile generale ale epocii. Un public nou, format in colegii cu educatie literara facea atractiva o istoriografie care trebuia sa se indeparteze de eruditie prin accesibilitate. Se dorea o istorie bine scrisa, un gen istoric in masura sa satisfaca sensibilitatile literare, printr-o naratiune romantata sau chiar anecdotica.
De un real succes s-a bucurat istoria ce glorifica regalitatea, in cazul istoricilor francezi, prin scrieri care reflectau nazuintele burgheziei. In aceasta categorie se numara François Eudes, cunoscut sub numele de Mezeray (1610-1683) care s-a bucurat de un real succes, dovada editiile succesive ale cartii sale care circulau inca in prima jumatate a secolului al XIX-lea. In aceeasi categorie a istoricilor de succes figureaza Gabriel Saint Réal de Chambéry (1650-1692) care a ilustrat istoria literaturizata.
In general istoricii francezi umanisti cultiva o istorie nationala, glorioasa, asemenea unor istorici englezi care scriu despre Istoria revolutiei engleze, cazul lui Clarendon (1609-1674) care reduce istoria la pozitiile partizane prin apelul la resursele memorialisticii. Influentat, indeosebi, de memorialistica franceza, el dovedeste talent in portretizarea personajelor in care se reflecta istoria traita. Acorda un rol definitoriu rolului oamenilor de stat si nu conjuncturilor vietii, conditiilor reale ale proceselor istorice care au determinat revolutia. Conceptia lui Clarendon si-a gasit un continuator in Gilbert Burnet (1643-1715), autor al Istoriei timpului sau (History of my own time), o istorie contemporana in care memorialistica se amesteca cu istoria potrivit caracterizarii lui Ranke. Apartinand bisericii, scrie o istorie omagiala fiind un om de partid interesat de problemele particulare ale Angliei, profesand un partizanat politic.
Dintre istoricii spanioli, se remarca Juan de Mariana care a alcatuit o istorie a Spaniei pe gustul publicului larg, prin stilul accesibil al operei sale, ce marturiseste evolutia spre istoriile nationale si deschiderea spre publicul cititor.
In secolul al XVII-lea s-a afirmat memorialistica prin cardinalul de Retz care ilustreaza un gen prezent in mai toate istoriografiile europene. Intr-un secol cutreierat de vicisitudini, intelectuali ce cultiva istoria examineaza problemele istoriei traite, orientandu-se spre analiza pshiologica a faptelor relatate. Prin Memoriile sale cardinalul de Retz (1613-1679), atasat Frantei, apreciaza actele politice dupa oportunitatile la care adera si nu dupa caracterul moral. El ofera pagini de certa valoare literara printr-o limba viguroasa si cu un indiscutabil talent de evocare. Ideea initiala era de a scrie o istorie a Frantei care pana in cele din urma a devenit memorialistica, in care nota autobiografica devine preponderenta. Problema centrala a Memoriilor sale era aceea a libertatii, el cautand sa stabileasca pana unde aceasta putea sa fie limitata in avantajul coroanei.
Secolul al XVII-lea a fost prin excelenta unul care, alaturi de eruditie si meditatia filosofica, a manifestat o predilectie pentru faptele trecutului. Operele de continut istoric reprezentau 16% din productia librariei franceze, in Germania se inregistreaza acelasi avans al cartii de istorie, iar in spatiul Europei centralo-orientale istoria devenea o modalitate de afirmare a spiritului identitar. Interesul pentru istorie a cunoscut un crescendo de la sfarsitul secolului al XVI-lea ce se exprima prin istoria preocupata de evenimentele recente, prin memorii, jurnale, istoria statelor, cu accentul pe principi, pe istoria Romei, reminiscenta a istoriei umaniste, pe istoria exotica, a popoarelor din Extremul Orient sau America. Adiacent se remarca la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul lui XVIII un interes pentru istoria Europei orientale. In general istoria scrisa in secolul al XVII-lea este interesata de originea popoarelor si a statelor fiind stimulata de istoriografia barocului care manifesta o adevarata sete de origini.
Peisajul istoriografic al secolului a depins in apreciabila masura de sensibilitatea publicului cititor interesat de o istoriografie romantata, cum a fost istoria Frondei a abatelui Velly in care regii franci apar ca seniori angajati in batalii glorioase, in care s-a combinat inspiratia cavalereasca medievala cu viziunea renascentista eroica prin apelul la retorica sau la reflexia morala. Istoria glorioasa indeplinea functia satisfacerii gustului public, ideea dinastica fiind menita sa educe omul, sa-l instruiasca prin studiul omului cum recomanda Lenglet Dufresnoy: "Etudier l'home", ceea ce semnifica o autocunoastere a omului etern. Or, din acest punct de vedere apare comparativ o deosebire intre conceptia lui Jean Bodin care plasa omul in societate, studiul omului singular in raport de transformarile care aveau loc.
In esenta, istoriografia umanista tarzie a Europei clasice reprezinta o fateta a cercetarii trecutului, distincta de eruditia colectiva prin retorica nationala si aderarea la gustul publicului cititor. Intr-o epoca de ascensiune a spiritului identitar, in prelungirea secolului al XVI-lea care a cultivat propriile traditii, istoricii Europei clasice manifesta pretutindeni pe continent un interes pentru originea popoarelor. Un Ioannes Lucius in Croatia, un Laurentiu Toppeltinus in Transilvania sau Miron Costin in Moldova sondeaza originile popoarelor, ale propriei natiuni. Apologia identitatii etnice anunta emergenta constiintei nationale ce va triumfa in veacul Luminilor. Se poate afirma ca efectele eruditiei colective, ilustrate de stiintele auxiliare, spre sfarsitul secolului tind sa realizeze o conjunctiune cu istoria ca reconstituire si naratiune in lucrari de factura celor scrise de Tillemont, Claude Fleury sau Leibniz care asimilasera lectia eruditiei. Adiacent, in acelasi final de secol isi fac aparitia disertatii de teorie a istoriei care au in vedere reconstituirea trecutului prin apelul la achizitiile eruditiei.
Un rol in cristalizarea istoriografiei moderne l-a detinut filosofia carteziana si stiinta prin care s-a depasit retorica umanista si eruditia in avantajul istoriei. Astfel, secolul al XVIII-lea este prelimin at de iluminismul timpuriu care integreaza rezultatele eruditiei in naratiunea istorica prin reflexia teoretica care contribuie la cristalizarea unei gandiri istorice ce va sta la temelia istoriografiei Luminilor.
b) Eruditia colectiva. In evolutia istoriografiei moderne eruditia colectiva detine un loc privilegiat datorita crearii stiintelor auxiliare ale istoriei care au dotat cercetarea istorica cu instrumentarul necesar accesului la continutul izvoarelor. Redactate in limbi de cultura, latina, greaca, izvoarele specifice epocilor puteau sa fie consultate prin apelul la epigrafie, paleografie, cronologie, diplomatica etc. Cunoasterea acestor discipline se situeaza in secolul al XVII-lea in prelungirea eruditiei individuale a secolului precedent, cand eruditii ecleziastici si laici au pus bazele unor tratate care au facilitat accesul la documente. Istoricii istoriografiei vorbesc de o varsta a eruditiei pe care o plaseaza aproximativ intre anii 1600-1750. De fapt eruditia colectiva era practicata de congregatiile religioase, ale benedictinilor, un ordin calugaresc interesat de cultura, avand ca centru manastirea de la Saint Maur, de parintii iezuiti, bolandistii al caror nume deriva din Jean Bollandus, o distinsa personalitate a ordinului iezuit care a format un grup de specialisti in editarea vietilor de sfinti (Acta Sanctorum).
Paralel, eruditia in secolului al XVII-lea a fost cultivata de laici, in universitati si societati academice in mediile protestante in care incetase dupa Reforma luterana existenta asezamintelor monastice. Eruditii protestanti in secolului al XVI-lea redacteaza Centuriile din Magdeburg, o lucrare de continut polemic, indreptata impotriva temeiurilor doctrinare ale bisericii catolice. Lucrarea este rodul unei opere de colaborare, dirijata de Illircus Flacius care a provocat o ampla disputa istoriografica in mediile catolice si protestante.
Eruditia colectiva si-a avut antecedentele in sec al XVI-lea cand o seama de personalitati alcatuiesc lexicoane, tratate de paleografie, arheologie, numismatica care vor oferi istoricilor importante instrumente auxiliare. Aceasta orientare a fost determinata de impactul Reformei care a desfasurat o critica severa la adresa bisericii romano-catolice, sub aspect doctrinar, prin Luther si Melanchton, ultimul in domeniul istoriei, care isi va gasi noi temeiuri in istorie prin Centuriile din Magdeburg. Acestea au fost elaborate pe temeiul principiilor criticii filologice formulate de Lorenzo Valla ce contestase primatul papal. In replica cardinalul Baronius prin Annales ecclesiactici, din sfera bisericii catolicii, pe baza unor cercetari de amploare in arhive si nu in afara spiritului critic, contribuie la progresul eruditiei istorice. Cardinalul Baronius se plaseaza la nivelul aceleasi perceptii teologice cu diferenta ca Centuriile din Magdeburg vedeau in Noul Testament punctul de sprijin al dogmaticii luterane, in timp ce Baronius gasea in Evanghelii adevarul despre institutiile bisericii proprii. Istoriografic, Baronius utilizeaza sursele documentare, culese din arhive, raportandu-se la preceptele scolii critice ale lui Bollandus, pe care le filtreaza cu grija. Ceea ce a dat Baronius a fost o istorie de fapte, desi promite in prefata sa trateze legile si ceremoniile bisericesti, promisiune pe care nu a realizat-o. Expunerea ramane aceea a relatarii faptelor pe secole.
Metodologic a profesat metoda surdinei, facand abstractie de fapte, deturnand atentia de la principal la subsidiar. Chiar daca discuta Donatia lui Constantin si ca atare considerand-o neautentica, o socoate ca fiind falsificata de greci, cu alte cuvinte de ortodocsi. El trece astfel peste unele documente neconvenabile bisericii catolice. Scrierea este polemica prin excelenta contribuind la progresul cercetarii istorice. In aceeasi linie polemica se situeaza Bossuet, episcopul primat al bisericii franceze, care prin Discurs asupra istoriei universale profeseaza aceasta doctrina catolica. Ca istoric, continuandu-l pe Baronius prin Istoria variatiilor bisericii protestante, adera la criteriile eruditiei incercand sa iasa din naratiunea faptelor exterioare pentru a evidentia consecintele generale ale evenimentelor.
Acestor controverse religioase care au plasat confruntarile pe terenul istoriografiei li s-au asociat cercetarile si reflexiile istoricilor francezi ai secolului al XVI-lea, Estienne Pasquier, Jean Bodin si La Popelinière care au fost promotorii unei istoriografii critice. Aceasta orientare care a beneficiat de rezultatele eruditiei individuale si de climatul culturii franceze a secolului al XVI-lea a deschis calea eruditiei colective din secolul urmator.
Impactul Reformei si replicile dinspre Contrareforma si Reforma catolica au creat climatul pentru revigorarea crestinismului atat in cadrul protestantismului, cat si al catolicismului. Intr-un fel sau altul polemica religioasa, dintre catolici si protestanti, isi cauta un teren de dezbateri in istoria crestinismului. Astfel depozitele de manuscrise colectionate in bibliotecile manastirilor, in bibliotecile universitatilor sau in colectii particulare incep sa fie cercetate in ambianta disputelor religioase. Animate de jansenisti (o grupare religioasa, un curent a carui denumire deriva de la Jansenius, autorul unui tratat numit Augustinul) sau de pietisti (un curent in cadrul protestantismului), de personalitati apartinatoare galicanismului(o orientare laica si ecleziastica care pleda pentru traditiile franceze in materie laica si religioasa), deopotriva de profesori sau oameni ai bisericii luterane polemicile contribuie la sporirea interesului pentru istorie. Deopotriva jansenisti si pietisti, pledau pentru revigorarea crestinismului prin revenirea la valorile originare ale sfintilor parinti profesate in primele secole. Aceste orientari au fost in avantajul dezvoltarii istoriografiei moderne prin creatia eruditilor care au dezvoltat o opera uriasa in domeniul stiintelor auxiliare. Punctul de plecare desi nu era cel istoric propriu-zis, prin consecintele cercetarilor din sfera religiosului a fost in avantajul istoriei ca disciplina stiintifica.
Or, in aceasta atmosfera de dezbateri, de controverse religioase polemica dintre bollandisti care si-au propus editarea unei colectii din vietile sfintilor, Acta Sanctorum (1590-1715) si ordinul benedictin s-a tradus in acumularea unor observatii metodologice privitoare la modalitatea de editare a textelor. Protagonistii intreprinderii iezuite au fost Herbert Rosweyde, Jean Bollandus, Geofrey Henschen, Daniel Papebroche. In Propylaeum antiquarium circa veri ac falsi discrimen in veteris membranis, al carui autor a fost Papebroche, s-a discutat autenticitatea diplomelor atribuite lui Dagobert I, fapt ce a antrenat replica parintilor maurini prin Jean Mabillon. El apartinea comunitatii de la Saint Germain des Pres (un asezamant monastic benedictin) fiind cel care a raspuns atacului iezuit prin examinarea critica a izvoarelor concretizata in De re diplomatica (1681) prin care s-a definit diplomatica (ca stiinta a documentelor). Momentul este semnificativ in evolutia scrisului istoric si mai cu seama pentru cel care priveste perioada medievala.
In aceeasi epoca a eruditiei se afirma Bernard de Montfauçon prin lucrarea Paleographia Graeca (1708) care a contribuit esential la studiul izvoarelor grecesti, fiind un instrument inestimabil pentru istoriografia bizantina si in general europeana a Evului Mediu. In aceeasi ambianta creatoare se distinge Charles Dufresne Seigneur Du Cange care publica Glossarium ad scriptores mediae et infime Latinitatis si Glossarim ad scriptores mediae et infime Graecitatis prin care a utilat istoriografia medievala cu doua instrumente si astazi de reala valoare. Laic, s-a asociat efortului de creare a instrumentelor investigarii Evului Mediu prin glosarele solicitate de latina medievala si greaca bizantina.
Eruditia colectiva a facut posibila prin spiritul critic cultivat editarea izvoarelor in conditii stiintifice oferind medievistilor intelegerea continutului notiunilor latine sau grecesti potrivit realitatilor medievale.
Rezultatele acestui efort colectiv de investigare si de redactare critica a izvoarelor au inraurit cu deosebire istoriografia ecleziastica. Unul din cei mai straluciti reprezentanti ai acestei orientari a fost Le Nain de Tillemont (1637-1698) care a publicat doua monumentale lucrari: Memoires pour servire a l'histoire ecclesiastiques des six premieres siecles in 16 volume si Histoire des empereurs et des autres princes qui ont regné durant les six premiers siècles de l'église. Aceste doua lucrari au facut epoca in istoriografia ecleziastica prin spiritul erudit care a beneficiat de pe urma congregatiilor religioase si in aceeasi vreme datorita ideealului bisericii originare la care nazuiau jansenistii. Aceste lucrari detin un loc in evolutia istoriografiei ecleziastice europene stimuland istoricii care au facut cunoscuta o reala istorie a bisericii.
Eruditia colectiva a inzestrat istoriografia cu lucrari privitoare la istoria monarhiei franceze, cum au fost Les Monuments de la monarchie française sau Bibliotheca Bibliothecarum, ultima incorporand cataloagele bibliotecilor europene, amandoua elaborate de Montfauçon. Epoca eruditiei colective s-a distins printr-o efervescenta creatoare in domeniul istoriei ecleziastice si laice care inaugureaza istoriografia critica moderna. Comparativ cu secolul precedent care a cultivat eruditia individuala, secolul XVII a determinat evolutia istoriografiei in veacul urmator. Dovada ca in acest final de secol apar, intr-o perioada dominata de scepticism si de gandirea rationalista, lucrari istorice fundamentat elaborate pe izvoare autentice. Lucrarile lui Tillemont de istorie a bisericii, Analele Ordinului Sfantului Benedictin, opera a lui Mabillon si Histoire ecclesiastique de la France a lui Montfauçon si multe altele, in Franta si in alte tari europene, in Anglia sau in Italia asimileaza spiritul eruditiei, inclusiv pe terenul istoriografiei laice. Oricum, eruditia colectiva a oferit cunoasterii istorice metode moderne de investigare care au stat la baza eruditiei germane a secolului al XIX-lea cand colectiile benedictine au fost modelul pentru Monumenta Germaniae care a facut posibila critica pozitivista. In aceeasi vreme opera eruditiei a contribuit la indepartarea de traditia literara si artistica promovata de umanisti si mai cu seama de retorica secolului al XVII-lea.
Eruditia istorica asa cum s-a constituit a intampinat critici in pofida aportului substantial la progresul cunoasterii istorice datorat noilor metode aplicate la editarea textelor. S-a incriminat metoda care s-ar fi marginit in a compila documentele si cronicile si la unele observatii care evidentiau caracterul tardiv al unor dogme formulate in documente sau in general la probleme de continut prin referire la date istorice. S-a exprimat acordul la principiul ca datoria istoricului si cea dintai lege este de a cerceta si a afirma adevarul; aceasta nu insemna insa istorie daca eruditia nu era in masura sa releve adevarul istoric in toata complexitatea sa. De fapt, eruditia s-a constituit intr-o disciplina de sine statatoare, iar istoria a reprezentat pentru moment, cu unele exceptii, o disciplina distincta. Ideealul era de fapt de a uni meseria istoricului cu a eruditului.
Treptat, insa, si paralel cu progresele eruditiei, isi fac loc tentative care aproprie cele doua planuri, eruditia si istoria, ceea ce anunta o noua epoca in istoriografie. Pe masura trecerii timpului si a experientelor acumulate se au in vedere regulile pe care le formuleaza istoricii in tratate speciale si care urmau sa fie aplicate reconstituirii adevarului trecutului. Una din cele mai importante era aceea a proximitatii marturiilor si a pluralitatii acestora. Or, atari reflexii atesta calea spre istorie care incorporeaza achizitiile eruditiei, fapt demonstrat de o suita de lucrari istorice propriu-zise. Infatisand doua evolutii paralele, eruditia si istoria, in timp lucrarile erudite intra in atentia istoricului, in opera de restituire a trecutului ce nu se mai reduce la o naratiune pur si simplu, evenimentiala si necritica in spiritul retoricii umaniste sau al istoriei glorioase a monarhiilor. Sfarsitul secolului al XVII-lea, cu noile metamorfoze ce strabat societatea europeana inaugureaza o noua varsta, aceea a iluminismului timpuriu ce anunta, noua epoca a Luminilor europene prin scolile istorice ale secolului al XVIII-lea.
Bibliografie
Burdé, G., Martin, H., Les écoles historiques, Paris, 1983.
Barret-Kriegel, Blandine, La défaite de l'éruditions, Paris, 1988.
Carbonell, Ch.O. L'historiographie, Paris, 1981.
Idem, Retour baroque a une histoire narative. Les théoriticiens de l'histoire en France au XVII-e siecles in Etudes d'Historiographie sour la direction de Lucian Boia, Bucuresti, 1985, p. 83-95.
Fueter, Ed., Histoire de l'historiographie moderne, Paris, 1914.
Lefebvre, G., La naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.
Istoriografia Iluminismului
Istoriografia iluminismului reprezinta un capitol semnificativ din evolutia scrisului istoric universal. Despre scrisul istoric al secolului al XVIII-lea s-a afirmat cu indreptatire ca niciodata istoria nu a fost mai populara si ca niciodata nu a fost atat de bine scrisa si intr-un atat de perfect acord cu ideile dirigente ale epocii (Ferguson, La Renaissance dans la pensée historique). Aceste aprecieri sunt desigur fondate pe istoriografia de factura voltairiana care a facut apel la ratiune si gust, combinand stilul literar cu gandirea rationala si cu o dreapta masura a exactitatii critice. Daca este adevarat ca intelectualii Luminilor si ai varstelor viitoare au fost fascinati de viziunea filosofica a lui Voltaire, de consideratiile lui teoretice consonante sensibilitatii secolului si de calitatile literare ale discursului sau istoric si critic la adresa puterii, nu este mai putin adevarat ca in secolul al XVIII-lea au existat tentative care au promovat o diferita orientare in cercetarea trecutului.
Istoria filosofica a prilejuit reflexii negative, in sensul ca unii dintre exegeti au socotit istoriografia Luminilor anistorica, preluand de la romantici opinii ale caror motivatii trebuie cautate in atmosfera ce a urmat Revolutiei franceze cand filosofii secolului au fost pusi in discutie pentru rolul detinut in pregatirea revolutiei democratice. Principalul sustinator al unei perceptii corecte despre secolul filosofic a fost filosoful german Ernst Cassirer.
Dincolo de interpretarile care s-au dat acestei istoriografii, prin rolul detinut de aceasta in ansamblul secolului si in general in epoca moderna, a reprezentat un moment in evolutia scrisului istoric. In realitate, istoricii secolului Luminilor au stiut sa imbine in chip stralucit intelegerea exacta a istoriei ce i-a precedat cu o clara constiinta de sine, avand meritul de a fi ridicat epoca in propria lor constiinta angajand un dialog cu Dumnezeu si cu puterea constituita. Iluministii inca la inceputul secolului al XVIII-lea au aprofundat originea feudalitatii provocand dezbateri prin personalitati ca Boulainvilliers, abatele Du Bos sau Montesquieu care au pus capat conceptiei clasice umaniste despre istorie, vazuta ca o colectie de fapte stralucite, impestritate cu discursuri inventate sau cu tonalitati retorice ce o transformau intr-o pagina de literatura.
In acelasi timp, istoriografia Luminilor a incercat sa stabileasca legi care sa fundamenteze periodizarea istoriei sau sa explice, potrivit unei determinatii terestre, mersul istoriei. Incercarea lui Cellarius (pe numele lui adevarat Cristophor Keller) de periodizare a istoriei a insemnat un punct de plecare si o depasire a expunerilor cronologice analistice specifice istoriografiei secolului XVII. El a impartit istoria universala in istoria antica, a evului mediu si in istoria moderna, o tripartita periodizare care, in linii generale, in pofida unor variatii, ramane fundamentala pana astazi.
Ca atare se poate afirma ca iluminismul nu a avut numai constiinta propriei epoci, ci si a mersului umanitatii de la antichitate la epoca moderna, potrivit specificitatii proprii. De remarcat ca periodizarea era tributara evenimentialului care ramane elementul care separa epocile. Deci sensul periodizarii lui Cellarius trebuie cautat in integrarea propriei epoci in evolutia mai generala a umanitatii.
Istoriografia Luminilor ca manifestare a epocii moderne, potrivit cercetarilor actuale, urmeaza sa fie perceputa nu ca un fenomen nediferentiat, ci dimpotriva ca unul ce incorporeaza perioade distincte ca preiluminismul, iluminismul dezvoltat de expresie filozofica voltairiana sau de factura Aufklärungului german. De remarcat ca in aceeasi vreme sunt sesizabile manifestari specifice ariei culturale occidentale sau din Europa centro-orientala si rasariteana ori de sud-est. Daca in Europa apuseana Revolutia franceza separa iluminismul de perioada romantica, in Europa central-orientala care nu a cunoscut o revolutie democratica, iluminismul isi continua destinul, asimiland principiile enuntate in timpul revolutiei. Ca atare, viziunea filosofica reductibila la exemplul francez, sustinuta de Paul Hazard sau Eduard Fueter, urmeaza sa fie corectata de consideratiile lui Georges Gusdorf care atragea atentia asupra unui peisaj mult mai complex sub aspectul conceptiei si metodei care a prezidat la conturarea profilului istoriografiei iluministe (Georges Gusdorf, L'avenement des sciences humaines au siecle des Lumieres, 1973). Savantul francez a demonstrat ca in veacul luminilor se constata o continuitate de la secolul precedent, de la eruditie, baroc si preiluminism in cazul Aufklärungului german, care contureaza un adevarat camp epistemologic prin scoala Göttingenului. Prin urmare, reflexia filosofica de factura voltairiana este intr-adevar stralucita si in stare sa captiveze, cum s-a si intamplat in secolul al XVIII-lea. Iluminismul cuprinde in limitele lui o varietate de directii, de genuri si manifestari ce cu anevoie pot sa fie integrate unei unice paradigme.
Investigarea istoriografiei secolului XVIII, din unghiul continuitatilor si discontinuitatilor invedereaza cateva fatete semnificative, atat in ordinea cantitativa cat si calitativa. In Franta productia istoriografica creste de la 10% la inceputul secolului din ansamblul productiei la 15% la sfarsitul Vechiului Regim. Se inregistreaza o crestere a celei ecleziastice, un spor in evolutia spre modernitate, spre universal si bineinteles spre european in special. Istoriografia castiga constiinta spatiului in timp.
In aceeasi vreme se remarca aparitia unor reviste savante cum a fost aceea a lui Gatterer - Historiche Jurnal (1772), destinata -recenzarii publicatiilor, fapt ce atesta un spatiu epistemologic constient de specificitatea sa. In realitate, in Germania istoriografia a atins maturitatea gasindu-si un loc in cunoasterea istorica prin eruditia care prevaleaza asupra calitatii scriiturii. Dar si in acest caz, al exemplului german, inspirat de traditia Reformei, istoria ca stiinta a omului, creatie a savantilor ce stapaneau tehnici riguroase de investigare, pe baza aportului stiintelor auxiliare castiga teren.
Exemplele invocate reprezinta desigur doua din directiile majore: istoria filosofica care aducea o constiinta antropologica, unicitatea naturii umane care a determinat orientarea spre universal a istoriei, ca istorie a civilizatiei, si istoriografia de factura germana ilustrata de Scoala Göttingenului care a venit cu un aport epistemologic in interpretarea si reconstituirea trecutului. Deopotriva insa si o directie si alta sunt dominate de o viziune rationalista, de spirit laic, ca subiect si interpretare sau ca viziune metodologica. Se remarca orientarea spre universal la Voltaire in Essai sur les moeurs et l'esprit de nationes; in Anglia se publica Universal History, in Germania, Allgemaine Weltgeschichte ce marturisesc spargerea vechilor tipare prin noua comprehensiune a istoriei umanitatii. Interesul pentru istorie este expresia unui nou raport cu lumea, evoluand in directia unei stiinte a omului pentru om.
Sub aspectul conceptiei istoriografia Luminilor are ca punct de plecare demersurile preiluminismului, Dictionarul istoric si critic al lui Pierre Bayle (1694) si Enciclopedia (1751) care prin reflexiile despre istorie cuprinse in articolele semnificative, prin semnaturile ilustre proiecteaza o noua lumina asupra istoriografiei. Dovada a interesului pentru istorie este procentul de 10% al articolelor cuprinse in Enciclopedie, fapt ce atesta insemnatatea cunoasterii trecutului.
Legatura dintre istoriografia Europei clasice si a iluminismului o face preiluminismul. Scrisul istoric preiluminist s-a cristalizat la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea suprapunandu-se istoriografiei clasice si a barocului. Istoriografia preiluminista s-a afirmat in Franta prin Pierre Bayle, iar in spatiul german prin filosoful Leibniz. Pierre Bayle este autorul unui Dictionar istoric si critic in care a profesat o critica istorica in spiritul eruditiei benedictine care a supus textele unui riguros examen. El a afirmat o conceptie rationalista, obiectiva, indreptata impotriva autoritatii. Leibniz, la randul sau ca istoric, s-a manifestat printr-o monografie consacrata casei de Brunswik-Lunebourg, prin editarea unor colectii de documente potrivit metodelor erudite. El a contribuit la organizarea academiilor, cazul Academiei din Berlin, conceputa ca institut de cercetare sau a celei ruse. A manifestat un interes pentru istoria si limbile popoarelor din Rasaritul Europei, inclusiv a romanilor.
Istoriografia preiluminista, prin metoda de cunoastere a statelor (Staatenkunde), a contribuit la cercetarea Europei centro-orientale, influentand istoriografia romana, prin Dimitrie Cantemir, istoriografia saseasca prin Iohann Filstich si maghiara prin Samuel Köleseri. Preiluminismul s-a afirmat deopotriva in Italia prin Lodovico Muratori, autorul unor colectii de surse narative cum a fost Rerum italicarum scriptores si Antiquitates Italiae medii aevi. Preiluminismul, prin continutul operelor date la lumina, conceptia si metoda practicata a anuntat spiritul Enciclopediei si epoca Luminilor.
Istoria filosofica. Examinarea mai din aproape a istoriei filosofice face sa se remarce ca rationalismul este un Weltanschaung care pleca de la ideea ca omul prin apelul la ratiune si metoda empirica poate constata legi, cum au facut Galileo si Newton. Filosofii secolului al XVIII-lea resping revelatia si autoritatea, supranaturalul si transcedentalul, accentuand increderea in ratiune si in ideea de progres ca efect al cunoasterii. Omul, ca personaj al istoriei devenea in acest ansamblu de idei un teren susceptibil de a fi studiat stiintific. Ratiunea si observatia erau chemate sa descopere adevarul, atat in natura cat si in societate, carora li se aplica aceeasi unitatea de masura. Pe aceasta cale istoria devine seculara, scrisa dintr-o perspectiva rationalista, fapt ce face sa se depaseasca in buna parte umanismul si sa se ataseze ca act al cunoasterii preiluminismului. In aceasta ordine de idei cauzalitatea devine seculara, substituind voia divina cu legea naturala.
Avand in vedere specificitatea contextului social, problema era de a vedea cum anume actioneaza legea naturala in problemele omului, care erau de fapt fortele motrice imediate. Pentru Montesquieu elementul explicativ este de cautat in geografie, pentru Voltaire climatul, guvernamantul, religia (factor variabil, particular dupa timp si loc). In esenta tot ce apartine naturii umane este identic, de la un capat la altul al lumii, tot ce depinde de obiceiuri, cutume difera. Diferentele, variabilitatile sunt explicabile prin hazard. In opinia istoricilor filosofi imperiul cutumei este mai vast decat al naturii. Omul este pretutindeni acelasi, dar fiecare este fasonat de generatia lui. Voltaire deschide calea istoriei civilizatiei care va recunoaste particularitatile si variatiile in spiritul natiunilor si timpurilor. Deci, pe de o parte atribuite proprii naturi umane, invariabile, pe de alta parte variabile cum sunt climatul, institutiile, religia, opiniile, spiritul timpului si al natiunilor. In esenta, ca explicatie se invoca ratiuni umane, individuale, de tipul hazardului, chemat sa motiveze cauzele fenomenelor istorice. Deopotriva iluministii sunt partizanii teoriei progresului, profesand un optimism istoric intemeiat pe actiunea umana, crezand in fericirea realizabila prin cultura si educatie. D'Alambert, in articolul intitulat Elements des Sciences scria: "Cu privire la istoria regilor, cuceritorilor si a popoarelor intr-un cuvant evenimentele care au schimbat sau tulburat pamantul, ea nu poate fi obiect de filosofie decat atunci cand ea nu se mai margineste la fapte singulare; aceasta cunoastere de pura conventie cand se inchide in limitele inguste; dar in mainile omului care stie gandi, ea poate deveni cea dintai dintre toate". El afirma ca stiinta istoriei cand ea nu este luminata de filosofie, este cea din urma cunoastere umana. Mai precizeaza ca studiul, "va fi mai interesant daca se scrie mai mult istoria oamenilor, in loc de a scrie aceea a printilor, care nu este in mare parte decat splendoarea viciului sau a slabiciunii."
In egala masura asertiunile lui Voltaire despre istoria "en philosophie" si pledoaria impotriva istoriei evenimentiale sunt de fapt temeiurile istoriei civilizatiei. Enciclopedia condamna istoria evenimentiala, dar este incredintata ca istoria reala, veritabila trebuie sa ocupe un loc de prestigiu in cultura.
In acest spirit Voltaire scrie Eseu asupra moravurilor si spiritului natiunilor, care este de fapt o istorie consacrata Europei de dupa Carol cel Mare pana la Ludovic al XIII-lea si Rusia in timpul lui Petru cel Mare.
Secolul Luminilor in Franta se releva si prin Montesquieu, autorul unei lucrari fundamentale, Spiritul Legilor, care desi nu este o scriere istorica invedereaza o conceptie istorica determinista, raportabila la spatiul geografic. El a publicat si o carte intitulata Consideratii asupra cauzelor maririi si decaderii romanilor in care cauzalitatea este redusa la factorul moral. Gandirea istorica franceza s-a afirmat si prin Rousseau care aduce in prim plan factorul popor: Discurs asupra originii inegalitatii dintre oameni si Contractul social, pregatind astfel spiritul revolutiei democratice.
Reflexia despre istorie si metoda istorica constituie o parte importanta a istoriografiei secolului al XVIII-lea. Pentru Diderot istoria trebuie studiata pornind de la aceea a natiunii, de la timpurile apropiate pentru a se adanci apoi spre trecutul indepartat. Cercetarea acesteia trebuie facuta apeland la metoda regresiva, adica incepand cu istoria timpului trait, contemporan pentru a se cobori la vremurile indepartate. De fapt, se poarte afirma ca munca istoricului recupereaza trecutul dupa vointa prezentului. Cercetarea adevarurilor oamenilor si evenimentelor, se face trecand prin documente si prin apelul la critica istorica. In ce priveste interpretarea, aceasta se dezvolta in umbra ideologiei si a valorilor dominante. Desi istoricii secolului XVIII se orienteaza impotriva predominarii istoriei genealogice, militare si diplomatice, evoluand spre explorarea domeniului culturii si civilizatiei, istoriei de arta, sub raportul restituirii ei se situeaza intre istorie si metaistorie.
Istoricul secolului XVIII se poate spune ca este tributar institutiilor stabilite, ca indeplineste o functie in cadre sociale care-i conditioneaza activitatea. Problema este cine scrie istoria, in ce intentie si in avantajul cui. In locul unei cercetari a stiintei de dragul stiintei, se profeseaza o istorie angajata, fie in sprijinul unor forte sociale si politice, fie religioase sau in serviciul statului modern care a promovat multiplicarea istoriilor nationale ce au relevat o apologetica politica. Istoria isi gaseste un loc in invatamant, in universitati in care aceasta se bazeaza pe cercetare prin intermediul unui instrumentar modern. In aceste asezaminte se afla un tineret avid de cunoastere, istoria incepand sa fie un obiect de curiozitate sau o arma politica, devenind ca aspiratie o stiinta, gasindu-si un loc in universitas scientiarum. Pentru a ajunge aici secolului al XVIII-lea a trebuit sa parcurga o evolutie de la istoria retorica, istoria politica prin excelenta, legitimatoare sau impregnata de considerente morale la o istorie rationala cu aplicatii in societate. Rolul decisiv l-a detinut in aceasta evolutie Enciclopedia si scoala Göttingenului.
In istoriografia Luminilor scoala Göttingenului detine un loc insemnat prin care stiinta istoriei in secolului al XVIII-lea a atins maturizarea epistemologica castigandu-si un prestigiu in plan universal. Opera infaptuita in aceasta universitate a fost una realmente savanta datorata unor personalitati care s-au intemeiat pe informatii obiective si vaste, carora le-au aplicat tehnici de reconstituire riguroase.
Aceasta directie istoriografica s-a bazat pe traditia umanista si deopotriva pe mostenirea Reformei care i-a conferit metodele eruditiei. Germanii in noile conditii ale secolului atribuie istoriei si invatamantului o semnificativa insemnatate in randul stiintelor umane. Mediul german a fost propice prin efectele Renasterii si Reformei, ultima incercand sa reformeze crestinismul prin intoarcerea la sursele primare. Astfel, divergentele catolicism-Reforma au contribuit la crearea conditiilor afirmarii istoriografiei moderne care a imprumutat din teologie, mai cu seama din exegeza cartilor sacre, metoda hermeneutica. Istoricii, pentru a-si justifica protestantismul se adreseaza istoriei pentru producerea argumentelor. Filip Melanchton, preceptorul Germaniei, introduce istoria universala in programele academice, facand din istoria ecleziastica un domeniu rezervat, fara insa sa limiteze dezvoltarea istoriei civile si culturii, intr-un cadru de istorie universala. Astfel s-a dezvoltat o istorie universala legata de geografie, atasata unei universalitati a spatiului uman.
Aceasta noua istoriografie s-a dezvoltat in centrul universitar al Göttingenului unde vor profesa istorici de meserie care vor combina conceptia Luminilor cu metodele filologiei, cu eruditia olandeza si germana. Aici s-a realizat o sinteza interdisciplinara intr-o maniera savanta, continua si sistematica care a fost prin excelenta o creatie germana universitara. Intemeierea Universitatii din Göttingen in 1734-Georgia Augusta s-a evidentiat printr-o structura novatoare care nazuia la pregatirea tineretului pentru afaceri politice, administrative si diplomatice. Astfel istoria devine un antidot al dogmatismului, retoricii legitimatoare si speculatiilor filosofice. Din 1765 la Göttingen a fiintat un invatamant universitar de istorie universala, de istoria umanitatii incorporand istoria ecleziastica si a religiei, dar si de istorie nationala a Germaniei, Rusiei si a tarilor nordice, o istorie precumpanitor politica a statelor europene.
La Göttingen au functionat o pluralitate de catedre care indicau o diversitate de domenii. Gatterer, adevaratul spiritus rector, preda un curs intitulat Enciclopedia stiintelor istorice, de fapt o introducere in stiintele auxiliare, geografie, cronologie, heraldica, diplomatica. S-a infiintat o Societate a stiintelor (1750), cu o sectie de istorie si filologie care publica o revista. Gatterer a creat si un Institut de istorie cu un Jurnal istoric, precum si o Biblioteca istorica generala, institutii ce marturisesc institutionalizarea cercetarii si invatamantului istoric.
In ambianta Göttingenului a fost ilustrata istoria ecleziastica prin Johann Lorenz Mosheim (1693-1755), teolog si istoric, autor al unor remarcabile lucrari care au pus bazele de fapt ale istoriei ecleziastice moderne. Compendium historiae christianae antiquioris (1737), Institutiones historiae ecclesiasticae Novi Testamenti, lucrare continuata prin Institutiones historiae recentiores (1741) sau De rebus christianorum ante Constantinum. Commentarii (1753) reprezinta lucrari de baza pentru istoria crestinismului. Meritul lui a fost ca a desacralizat istoria bisericii dintr-o perspectiva rationalista.
Istoriografia Göttingenului a fost continuata de Einchorn care publica o Istorie generala a culturii si literaturii Europei (1796), preambul al unei Istorii a artei si a stiintelor de la Renastere pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, o lucrare interdisciplinara prin excelenta.
Personalitatea de prim plan este insa Johann Christoph Gatterer (1727-1799) care se face remarcat prin studiile diplomatice, genealogice si cronologice, cu alte cuvinte prin cultivarea stiintelor auxiliare. Opera lui fundamentala este Versuch einer allgemeinnen Weltgeschichte bis zur Endeckung America (1792) in care se face prezenta ideea voltairiana a civilizatiei. In esenta, istoricul german prin opera lui a ridicat in prim plan problemele epistemologice ale istoriei, intemeiat pe o metodologie tributara progreselor eruditiei colective. El a fost continuat de August Ludwig Schlözer(1735-1808), un istoric orientat spre universal prin lucrarile sale consacrate istoriei generale nordice, printr-o introducere in istoria universala. Totodata a publicat o editie a Cronicii lui Nestor prin care s-a apropiat de istoria rasariteana. Istoricul german, de audienta in istoriografia central-europeana, si-a propus sa releve revolutiile de pe suprafata pamantului, sa cunoasca fundamentele starilor actuale, sa scrie o istorie a umanitatii, atat a Occidentului cat si a Orientului. El a incercat si o periodizare a istoriei, propunand o conceptie diacronica si sincronica, pentru a vedea cum s-au dezvoltat statele si natiunile vremii sale, formele de guvernamant, familiile domnitoare, orasele, cultura.
Istoricii Göttingenului au avut elevi in Europa centro-orientala, indrumand mai cu seama prin Schlözer cercetarea sud-estului. Johann Christian von Engel este un exemplu pentru spiritul critic profesat in scrierile sale in care s-a oprit si la istoria romanilor fiind un cunoscator al literaturii istorice romanesti prin Istoria Moldovei si Valahiei publicata in 1804.
Istoriografia germana ilustrata mai cu seama prin scoala Göttingenului reprezinta o contributie esentiala la progresul cercetarilor istorice si la promovarea unei reale cunoasteri istorice moderne.
Istoriografia de expresie germana inregistreaza o directie particulara in Monarhia habsburgica sub inraurirea Contrareformei si Reformei catolice a secolului precedent. Astfel se afirma, sub semnul barocului, istoriografia Casei de Austria, o istoriografie de curte, istoriografia ordinelor calugaresti si istoriografia tarilor austriece. Cea dintai este o istorie apologetica, a doua dominata de Contrareforma si cea din urma orientata spre infatisarea particularitatilor tarilor ce alcatuiau Monarhia habsburgica.
Istoriografia iluminista engleza si americana
Anglia - ca manifestare istoriografica - se inscrie intr-un context socio-cultural diferit comparativ cu spatiul francez sau german. Studiul trecutului a avut in insulele britanice, in Anglia si Scotia, mai cu seama in ultima, un destin propriu, traditii particulare inca din Evul Mediu, cunoasterea istorica stand sub semnul unor initiative individuale din afara institutiilor universitare. Dreptul de cetate al istoriei a fost castigat in universitati de abia dupa restauratia Stuartilor, cand institutiile de invatamant superior au ajuns centre ale studiilor istorice.
La inceput au existat si istorici independenti, ca de altminteri, in Franta, cazul marchizului Bolingbroke cu ale sale Scrisori asupra studiului istoriei (1735), dar si a lui David Hume, Edward Gibbon, ultimii formati in universitati.
In acelasi timp cadrul creat de revolutia engleza, in special de glorioasa revolutie (1688) influenteaza in decisiva masura orientarea politica si sociala a istoricilor. Se poate mentiona si specificul religios, anglicanismul, una din solutiile religioase, adiacente altor optiuni, catolice sau puritane. Istoriografia a fost insa influentata si de diferitele solutii politice: doctrina regala, aristrocratica, democratica (Locke). In Anglia dezbaterile se desfasoara atat in planul confruntarilor religioase, cat si al celor juridice. Un exemplu este lucrarea lui Wiliam Blackestone. In esenta se poate vorbi de o uniune a istoriei cu politica, prin integrarea personalitatilor, autori de istorii, in infruntarile politice. Astfel istoria nu este doar o intreprindere istorica, o aventura in trecut ci un instrument al prezentului, avand un caracter utilitar, propriu empirismului britanic. Revolutia istorica este un aspect, un corolar al mutatiei baconiene. Or, epistemologia baconiana a rupt cu sistemul artelor liberale, stabilind o legatura intre istoria nationala si istoria civila, indrumand la investigatia lumii umane. Astfel critica cauzelor finale capata o importanta particulara in domeniul inteligibilitatii istorice. Istoricul trebuie sa procedeze asemenea naturalistului, sa examineze faptele. Gandirea baconiana s-a aplicat la toate aspectele realitatii umane, a multiplicat perspectiva actiunilor, incercand sa supuna lumea controlului gandirii. Ca atare inspiratia baconiana, ambitionand sa contribuie la progresul umanitatii s-a reflectat in constituirea Societatii regale (1662). Asemenea societati au proliferat in Anglia si Scotia contribuind la exceptionala difuzare a studiilor istorice. In Anglia si-a facut loc ideea ca studiul trecutului ingaduie aprofundarea cunoasterii prezentului. In acest sens, rolul Colegiului Elisabetan al Anticarilor(1586) este semnificativ pentru orientarea spre studiul relicvelor trecutului. Deci, in epoca moderna, incepand cu epoca elisabetana si continuand cu institutionalizarea secolului urmator a fost posibila afirmarea istoriografiei secolului al XVIII-lea.
Din aceste traditii au rezultat caracteristicile istoriografiei engleze, operele unor mari istorici care nu au insa un caracter polemic ca in Franta deoarece aici revolutiile se produsesera anterior. Istoricii practica o istorie pragmatica, vazand in faptele istorice lucruri naturale, facand astfel mai putine concesii epocii in care traiesc.
David Hume (1711-1775) a fost istoric si deopotriva filosof. Tratatul asupra naturii umane, Ancheta asupra intelegerii umane ilustreaza filosofia secolului. In plan istoriografic s-a afirmat prin Istoria Angliei de la invazia lui Iulius Caesar la Revolutia din 1688. Ultima parte, istoria Angliei sub Stuarti, a aparut sub titlul Istoria Marii Britanii, din care partea de mijloc era dedicata dinastiei Tudorilor si Evului Mediu. Este de fapt cea dintai istorie completa a Angliei. Stilul si rationalismul aplicat istoriei i-a prilejuit o imensa popularitate. In opinia lui istoria si-a propus un inventar de posibilitati si evenimente care sa ingaduie naturii umane sa-si desfasoare mijloacele si scopurile sale. Istoria este la el un camp pentru antropologie si morala.
A scris insa si Eseuri asupra istoriei recomandand cititorului carti de istorie. Istoriografia in cazul sau realizeaza o filosofie experimentala in ordine culturala, politica si sociala. El a crezut ca consistenta naturii umane ingaduie aplicarea in prezent a inductiilor scoase din studiul trecutului. Istoria Angliei este o opera importanta, nu insa un mare moment al stiintei istorice. Hume nu era un erudit si nici un anticar specializat. A apelat la surse accesibile, asemenea lui Voltaire, fiind un filosof care a proiectat in trecut ideile sale dominante. Nu a facut o critica a surselor ceea ce se resimte in opera lui ca interpretare. Istoria lui ramane cantonata la Anglia avand astfel o insemnatate insulara, nu insa generala. Este considerat totusi un intemeietor al scolii istorice care a fost marea contributie la istoriografia secolului al XVIII-lea.
William Robertson (1721-1793), pastor si demnitar al bisericii sale, cleric presbiterian admirator al lui Voltaire, ocupa un loc aparte. Comparativ cu David Hume istoricul scotian a fost un savant care s-a aplecat asupra surselor imprimate si deopotriva arhivistice. A fost un erudit temeinic si sistematic, beneficiar al unei metode istorice disciplinate, cultivand informatiile documentare. Opera lui este dedicata istoriei Scotiei (Istoria Scotiei, 1759), acoperind o perioada care se opreste la 1603. Se intemeiaza pe arhivele din Edinburgh si British Museum. Mare colector de date pe care le introduce in editiile succesive ale lucrarilor sale.
A doua lucrare este Istoria imparatului Carol al V-lea (1769) in care insa nu a apelat la fapte de arhiva. Importanta este insa Introducerea la carte in care da o imagine a istoriei Europei in Evul Mediu depasindu-l pe Voltaire in aceasta privinta. Influentat insa ca viziune si metoda de istoriografia voltairiana este un istoric al Evului Mediu prin excelenta pe care il expune metodic de la anarhia feudala la ordinea politica a regalitatii moderne. A intreprins cele dintai cercetari ale constitutiei statelor europene in Evul Mediu. Acolo unde Voltaire nu a vazut decat campanii, mode, arbitrar, el a stabilit legaturi, actiuni continue si constiente. El a abandonat viziunea insulara, specifica lui Hume, facand loc unei viziuni cosmopolite. Dovada lucrarea despre Carol al V-lea, fiindca in timpul lui puterile europene au format sistemul politic al echilibrului european. A depasit conceptia restrictiva protestanta, socotind biserica in Evul Mediu ca o putere civilizatoare.
Tot lui ii apartine si o Istorie a Americii (1777), scrisa cu talent, verva si cu simtul culorii locale. Este o autentica istorie a Americii spaniole. In esenta a facut loc particularitatilor etnice si societatilor precolumbiene, eradicate de imperialismul hispanic. Ca interpretare este un cauzalist, atent la determinatii si efecte. El nu a acordat prioritate personalitatilor si evenimentelor, istoria la el nefiind o colectie de curiozitati si trivialitati ci o disciplina care trebuia sa invete. Este beneficiarul unui spirit istoric, un portretist, zugravind caractere, adiacent unor judicioase reflexii. Astfel a elogiat evolutia societatii europene de la barbarie la civilizatie, atitudine specifica iluminismului in general care a profesat o teorie a progresului si un optimism politic.
In aceeasi galerie de istorici scotieni figureaza Adam Ferguson (1723-1816), educat la Colegiul St. Andrews, fiind si el format in ambianta studiilor teologice. Capelan militar, profesor de filosofie morala la Edinburgh a fost creatorul unei semnificative opere istorice: Eseu asupra istoriei societatii civile; Istoria progresului si sfarsitului republicii romane (1783). A profesat un sistem etic, fiind increzator in ideea progresului uman, incadrandu-se astfel in conceptia general iluminista. El admitea ca Hume si Hobbes rolul interesului personal, spiritul utilitar, introducandu-l intr-un sistem moral ca lege a prezervarii de sine. Este insa un adept al ganditorului francez Montesquieu, pledand pentru libertatea si guvernamantul liber.
Personalitatea reprezentativa a istoriografiei engleze cu rol decisiv in istoriografia europeana, a fost Edward Gibbon (1737-1794) fara indoiala cel mai de seama scriptor rerum gestarum pentru lumea engleza si de limba engleza, de larga audienta europeana. Faima i-a adus-o Decaderea si prabusirea Imperiului roman, lucrare care nu a fost egalata decat de Leopold von Ranke prin Istoria ecleziastica si politica a papilor in secolul al XVI-lea si XVII-lea.
Apartinea unei familii de elita, era un cititor asiduu al clasicilor, in special al literaturii istorice, fiind fascinat de istoria popoarelor din Orient. Trimis la Lausanne, unde ajunge in contact cu mediul calvin, dar in acelasi timp si francez, face lecturi din Pascal, Montesquieu, Giannone, posibil si din Voltaire. Calatoreste la Paris, stabilind contacte cu D'Alambert, Diderot, Raynal, Helvetius, Holbach. In aceasta vreme face proiecte de cercetari istorice, orientandu-se spre istoria Italiei, a Florentei. Viziteaza Roma in anul 1764 care ii prilejuieste o exceptionala experienta pe care o evoca cu admiratie. Se decide sa scrie istoria declinului si prabusirii Imperiului roman. Publicata intre 1776-1788 a ramas o carte clasica a istoriografiei universale, un reper in istoria istoriografiei. S-a consacrat scrierii istoriei, desi prima lui lucrare era dedicata literaturii prin Eseu asupra starii literaturii (1762). In opinia exegezei actuale, dupa Montesquieu istoricul declinului roman completeaza opera predecesorului, staruind la istoria religiei crestine care a spulberat splendoarea lumii clasice. El se deosebeste insa de iluministul francez prin deplasarea cauzelor de la factorul moral spre alte determinatii.
Lucrarea lui Gibbon este bine informata prin apelul la lucrarile secolului XVI si XVII pe care le-a trecut prin filtrul gandirii sale. In Memorii si in Vindication a relevat, in cea dintai o informatie bogata, colectata de eruditia franceza, italiana, Tillemont, Muratori, Baronius, alaturi de alte surse pe care le-a frecventat. In Vindication a recurs la documente originale. Publicarea operei sale majore i-a atras admiratia lui Robertson si Ferguson, starnind insa si critici in cercurile ecleziastice pentru modalitatea libera in care a tratat istoria bisericii.
Istoria lui Gibbon a retrasat istoria romana cu obiectivitatea si detasarea istoricului critic, ducand expunerea pana in Evul Mediu, oprindu-se la Roma in secolul XV. Opera lui Gibbon a ocupat un teritoriu al cunoasterii putin frecventat, spre exemplu rolul migratorilor. El a descris, in proprii termeni, triumful barbariei si religiei crestine. A facut-o intemeindu-se pe surse si nu intr-un spirit pamfletar supunand faptele cercetarii metodice si critice. Opera lui Gibbon a traversat secolele prin soliditatea ei. Ca istoric cauzal, explicativ, a semnalat extinderea teritoriala, lenta degradare a civilizatiei romane, atacurile conjugate ale barbarilor si crestinilor, luptele intestine intre actiuni si interesele opuse. A fost insa, dincolo de reconstituirea faptelor, un ganditor care a staruit pe marginea trecutului pe care l-a evocat.
Se poate afirma ca istoriografia insulara a constituit un punct de plecare pentru cea din coloniile americane, in secolul al XVIII-lea. Scrisul istoric american din secolul luminilor are antecedente in istoriografia puritana a secolului precedent. Aceasta istoriografie a fost prin excelenta provinciala, o istorie a coloniilor cu aspectele lor particulare. A fost scrisa de aristocratia coloniala, de autori formati in spiritul istoriografiei engleze, cu interese culturale ce se inscriau intre cultura clasica si puritanism. Ca provenienta istoricii se recrutau dintre demnitarii coloniali, mari plantatori, oameni implicati in administratie, pragmatici, cu interes pentru starile locale.
Ei scriau o istorie si din perspectiva ecleziastica avand in vedere traditia puritana. Ca tematica abordeaza probleme ca intemeierea coloniilor, conflictele intercoloniale sau din interiorul cercurilor conducatoare, dar si disensiunile ivite intre colonii si metropola. Deopotriva se orienteaza spre problematica indiana care ocupa un loc proeminent in istoriografia coloniilor. Autorii sunt constienti ca trebuie sa corecteze conceptiile eronate despre colonii si rolul lor in evolutia spre o societate distincta. Istoriografia coloniala propriu-zisa se afirma prin Cotton Mather cu The Magnolia Christi Americana -Ecclesiastical History of New England in sapte carti in care se pot remarca interese pentru inceputurile coloniei, pentru guvernatori, magistrati, istoria intelectuala-istoria Harvardului, istoria ecleziastica sau istoria indienilor. Cotton Mather ridica prin opera lui probleme de conceptie istorica, marturisind preocupari pentru motivatia economica in procesul de colonizare. Cartea si-a pus amprenta asupra evolutiei viitoare a istoriografiei coloniale.
In general se constata la istoricii coloniali o imbinare a politicului cu literatura, prevaland insa cautarile pentru istoria inceputurilor. Formatia lor este engleza sub raport intelectual. Un reprezentant de seama este Robert Beverley cu Istoria Virginiei in patru parti, din care una este consacrata asezarii colonistilor si guvernamantului, a doua descrierii produselor naturale, a treia indienilor si religiei lor, pentru a incheia cu starea de atunci a provinciei, cu politica si administratia coloniala. Scopul lui a fost sa descrie colonia pentru a atrage emigranti, ceea ce indica un pragmatism daca avem in vedere detalierea bogatiilor si oportunitatilor existente.
Asemenea lucrari sunt dedicate si altor colonii, in aceeasi maniera descriptiva, cu multe informatii, inclusiv despre populatia bastinasa. S-a scris insa si o istorie a conflictelor intercoloniale, cazul lucrarii lui William Byrd II, Istoria liniei de separatie intre Virginia si Carolina de Nord. Educat la Londra, posesor al unei biblioteci impresionante, membru al Societatii Regale, el a mai scris o lucrare in care face apologia Americii in forma unui jurnal de calatorie. A mai redactat in prelungirea lucrarii dedicata conflictului dintre Virginia de Nord si Carolina, o lucrare intitulata Istoria secreta a liniei. Regasim si in aceste lucrari interesul pentru istoria locala, pentru bogatiile existente, cu alte cuvinte o tendinta pragmatica. Importanta este insa si cartea lui Cadwllalader Colden, Istoria celor cinci natiuni indiene, fiind reprezentativa pentru istoria sociala si institutionala a indienilor.
Istoricul reprezentativ al Americii este insa Thomas Jefferson, om politic, polihistor, presedinte al Statelor Unite, unul din parintii fondatori, enciclopedist prin intinsele sale lecturi, prin diversitatea preocuparilor, un iluminist de valoare europeana. Ca istoric a redactat o carte care l-a consacrat, intitulata Notes on the State of Virginia ce indica nivelul la care se afla cunoasterea istorica in coloniile americane. Scrisa inainte de 1785, reflecta profundele sale cunostinte asupra coloniei natale, dovedind o flexibilitate in gandire, largime de orizont. Lucrarea se ocupa de resursele naturale si institutii, in care descrierea hotarelor Virginiei este pe un plan important. S-a oprit la geografia provinciei, la caracteristicilor ei, la oameni in general, la natura guvernamantului, investigand relatia dintre individ si societate. Notele sunt expresia ideilor iluministe intr-un sens general, dar in mod expres a perceptiei americane. El era convins ca in America ideile iluministe au devenit institutii, asa cum a afirmat istoricul Commager. In America, credea Jefferson, omul poate sa se imbogateasca daca face efort, in conditiile libertatii care este in masura sa asigure achizitii de cunostinte. Ideea este americana, virginiana, dar mai curand general umana. Notele lui Jefferson reprezinta tranzitia de la naratiunea faptelor la expunerea unor idei prin care se distanteaza de produsele anticare ale predecesorilor. In esenta, lucrarea lui este un testament al libertatii ce constituie o pagina semnificativa a istoriei americane. Istoria lui este regionala, scrisa ca istorie a civilizatiei de catre un spirit enciclopedic, pragmatic dar si de un om politic si ideolog ce privea spre viitor. Cartea lui Jefferson este un pas in istoria pe cale de a se face.
Alte istoriografii iluministe. Istoriografia iluminista nu s-a oprit la realitatile franco-engleze, germane sau americane, a cuprins insa si semnificative manifestari italiene sau spaniole. In Italia personalitatea reprezentativa este Pietro Giannone (1676-1748), autorul Istoriei regatului civil de Napoli, care datorita nonconformismului ei a fost pusa sub interdictie. El a exprimat ideea insubordonarii puterii civile bisericii care uzurpase drepturile statului.
In acelasi secol al Luminilor, in Spania se intemeiaza Academia regala de istorie (1735), se fac cercetari de istorie civila si ecleziastica, se colecteaza documente in spiritul orientarii benedictine cazul lucrarii Theatro geografico-historico de la Iglesia de Spania in 29 de volume.
Un loc aparte il detine istoriografia rusa, aceasta avand caracteristici proprii, ca absenta unei traditii biografice si o prevalenta a istoriei intelectuale, sociale si economice. Istoricii au acordat un rol epocii si personalitatii Ecaterinei a II-a inca din timpul vietii ei. Istoricii sunt preocupati de politica si de aspiratiile mostenite din vremea lui Petru cel Mare. Unii dintre ei au staruit asupra vietii personale a Ecaterinei, iar altii au dat expresie unor critici, de exemplu Gherbatov in Asupra coruptiei moralei in Rusia.
Dezvoltarea scrisului istoric in Rusia a fost stimulata de opera culturala a lui Petru cel Mare, de reformismul rus prin care s-a nazuit la modernizarea Rusiei. Epoca petrina s-a remarcat printr-un constructivism cultural, dovada crearea Academiei ruse (1725), prin o seama de intelectuali germani veniti pe filiera pietista datorita legaturilor cu Universitatea din Halle. In randul istoricilor rusi, cu rol de initiator, a fost V.N. Tatiscev (1688-1756) care a scris Istoria Rusiei din cele mai vechi timpuri in care se fac remarcate trasaturi ce caracterizeaza epoca luminilor. Este de amintit si puternica personalitate a lui Lomonosov (1711-1765) care a scris o Istorie a vechii Rusii in care a respins teoria normanista (intemeierea statului rus de normanzi). Conceptia lui este tributara teoriei personalitatii, desi manifesta si interes pentru factorul popor. Lomonosov se inscrie in randul propagatorilor despotismului luminat si deopotriva a enciclopedistilor prin varietatea intereselor sale stiintifice. Este mentionabil pentru rolul acordat spiritului istoric si Radiscev, autorul Calatoriei de la Petersburg la Moscova, o virulenta critica a oranduielilor timpului in care se apeleaza la motivatii de ordin istoric.
Iluminismul sub aspect istoriografic reprezinta una din contributiile esentiale ale scrisului istoric universal. Istoriografia Luminilor a adus o noua viziune asupra istoriei prin rationalismul profesat, o orientare spre istoria civilizatiei pornind de la ideea unicitatii naturii umane. In aceeasi vreme in mediul german se aseaza bazele unei istoriografii care prin metodologia profesata evidentiaza trasaturile istoriografiei moderne prin apelul la stiintele auxiliare ale istoriei. In aceasta perioada istoricii au ridicat epoca in propria ei constiinta si au adus in dezbatere raportul omului cu Dumnezeu si cu puterea constituita.
Bibliografie
Barnes, H.E., A History of Historical Writing, New York, 1963.
Carbonell, Ch.O., L'Historiographie, Paris, 1981.
Fueter, E., Histoire de l'historiographie moderne, Paris, 1914.
Gusdorf, G., L'avenement des sciences humaine au siecles des Lumières, Paris, 1973.
Lefebvre, G., La naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.
Kraus, M. Si Joyce D. Davis, The writing of American History, Norman, 1985.
Istoriografia romantica
Istoriografia romantica reprezinta un moment distinct in scrisul istoric universal prin noua conceptie pe care o profeseaza, prin metodele practicate si ideile politice incorporate. Aceasta a devenit o revolutie intelectuala care si-a lasat amprenta asupra civilizatiei europene si dincolo de hotarele continentului, marcand interpretarea istorica prin reactia vis-a-vis de rationalism. Romantismul a insemnat o afirmare a calitatilor umane, a valorilor emotive si estetice pe care rationalismul le-a neglijat. Revocand judecatile de valoare ale predecesorilor, romantismul a dat expresie unei noi filosofii a istoriei. Trecutul in epoca romantica a starnit un entuziasm fara precedent, dovada popularitatea de care s-a bucurat istoria care isi asuma o functie sociala devenind limbajul politicii. Acum apar colectii istorice, ziarele publica articole de istorie, se deschid dezbaterilor, iar in universitati istoria castiga un rol dominant.
Cadrul de manifestare al romantismului a fost Restauratia care prin dezbaterile ce le prilejuieste imprima istoriei un caracter militant. In conditiile unui climat nefavorabil afirmarii libere a ideilor, controversele se transfera in trecut care devine o sursa pentru argumente in infruntarile dintre legitimisti si liberali. Principalele grupari politice, emigrantii, reprezentantii Frantei democratice si institutiile create de aceasta devin un subiect la ordinea zilei. La istorie apeleaza personalitati ca Chateaubriand, Joseph de Maistre, abatele Barurel care exprima spiritul antirevolutionar. Partizanii liberalismului, ca Augustin Thierry, Jules Michelet, François Guizot sunt aparatorii traditiilor democratice, incercand sa sustina mostenirea revolutiei prin apelul la trecut, justificand-o.
In aceasta ambianta se cristalizeaza o orientare filosofica prin valorificarea gandirii lui Giambattista Vico, filosof italian din secolul al XVIII-lea, autorul unei celebre lucrari, Scienza Nova ale carei idei sunt popularizate de traducerea lui Michelet. Vico care s-a opus filosofiei carteziene si rationalismului in general este integrat ideologiei romantice. El a afirmat ca stiinta oamenilor nu este decat relativa, fiind numai o aparenta. In opinia lui, Dumnezeu stapaneste realitatea. Istoria este vazuta de filosoful italian nu numai ca o istorie politica ci ca tot ce priveste activitatea spirituala si materiala a omului. In esenta este umanitatea si opera sa prin ea insasi. El a incercat sa compare diferitele popoare pentru a detasa drumul general al umanitatii. A considerat ca pasiunile determina decadenta, astfel ca dupa o perioada de apogeu un popor decade, pentru ca un altul sa reia totul de la capat. Acest proces a fost definit prin formula corso et ricorso. In opinia lui, Dumnezeu conduce totul prin forta naturii, filosoful evoluand spre o teorie panteista concepandu-l pe Dumnezeu ca o forta a universului, inseparabila de universul insusi al carui suflu animator este. Datorita continutului filosofiei sale el a fost receptat si valorificat de romantici.
Johann Gottfried Herder prin operele lui, Filosofie a istoriei umanitatii si Idei asupra filosofiei istoriei umanitatii, a socotit popoarele deosebite unele de altele, considerand ca nu exista o unitate umana, fiecare popor avandu-si individualitatea sa proprie. Poporul in opinia sa formeaza un tot distinct, original, avandu-si caracteristici particulare interioare. Pentru Herder unitatea umanitatii nu exista, fiecare popor formand o entitate distincta manata de o forta interioara-Volksgeist, o realitate speciala care este proprie fiecarui popor, inexplicabila. Aceasta originalitate este genetica, organica, care face ca fiecare popor sa se dezvolte prin forta sa interioara.
Explicatia se aplica tuturor manifestarilor originale ale popoarelor, religiei, artei, moravurilor, cantecelor populare. Dumnezeu activeaza prin spiritul poporului. El a considerat ca popoarele, desi diferite, prin educatie pot crea intre ele o comunitate. Herder, ca teoretician al romantismului, s-a bucurat de audienta in ambianta miscarii romantice europene fiind prin ideile sale si ultimul Aufklärer. Ideile lui Herder au propulsat interesul pentru creatiile populare, pentru folclor, astfel ca in epoca romantica culegerile de literatura populara detin un rol in inspiratia literara si in afirmarea originalitatii popoarelor. Fenomenul este constatabil in toate culturile, fiind de natura sa influenteze istoriografia, oferindu-i o sursa la care s-a apelat.
In aceeasi masura Jean Jacques Rousseau a fost prin ideile sale la originea romantismului, fiindca a acordat atentie sentimentului caruia ii confera o putere intuitiva, socotit superior ratiunii in procesul de cunoastere. Filosoful francez, prin Discurs asupra originii inegalitatii printre oameni si Contractul social a contribuit la afirmarea rolului poporului in istorie, acesta devenind un factor primordial in filosofia sociala a romantismului.
Ideologia romantica a contribuit in larga masura la dezvoltarea interesului pentru Evul Mediu in care a vazut leaganul natiunilor. In apreciabila masura Chateaubriand (1768-1848) prin lucrarile sale Eseuri morale si politice despre revolutie, Geniul crestinismului si Martirii, contribuie la sporirea interesului pentru Evul Mediu exercitand o influenta asupra contemporanilor. El a sprijinit substantial dislocarea viziunii rationaliste despre Evul Mediu, evocand in pagini celebre, crestinatatea medievala si legendarii regi ai Frantei. Elogiul primilor crestini, viata acestora in catacombe, sentimentalizarea crestinismului au contribuit la emergenta spiritului istoric romantic.
La randul ei, Anne Louis de Stäel, influentata de Rousseau, a expus doctrina Revolutiei franceze si conceptele populare ale progresului si perfectibilitatile umane. Lucrarile sale - Literatura in relatie cu conditiile morale si politice ale natiunii, precum si Germania au avut o influenta asupra cristalizarii spiritului romantic. Acest interes pentru creatia Evului Mediu a fost prezent si in istoria literaturii prin Abel François Villemain care in Schita a literaturii franceze in Evul Mediu a incercat o tentativa recuperatorie a unei epoci ce fusese condamnata de rationalismul secolului al XVIII-lea. Aceeasi orientare se regaseste in istoriografia engleza unde interesul pentru anglo-saxoni se asociaza criticii istoricilor iluministi prin John Whittaker si Saron Turner. Istoria anglo-saxonilor a lui Turner a extins interesul istoricilor la Evul Mediu. Un aport hotarator l-a detinut in cultivarea evului de mijloc Walter Scott prin romanele lui care au fost stimulative.
Istoriografia romantica a cunoscut o preocupare pentru institutionalizarea istoriei si pentru crearea instrumentarului cercetarii prin editarea unor colectii de izvoare istorice. Publicarea inscriptiilor grecesti, studiul mitologic si al istoriei literaturii antice, al legendelor si miturilor reprezinta o trasatura distinctiva a romantismului in care au excelat istoricii germani.
In egala masura istoricii dreptului, precum Karl Friederich Eichorn in Statul german si istoria dreptului, au conceput dreptul ca o expresie a vietii poporului, exact cum Winckelmann considera arta sau Wolf literatura.
Afirmarea continuitatii istorice era orientata impotriva revolutiei, dreptul, fiind considerat ca o parte a vietii nationale pe care trebuie sa se sprijine constructivismul statal. Istoria dreptului roman a lui Savigny a accentuat: continuitatea dreptului roman si influenta sa asupra culturii si institutiilor. De aici a rezultat constructivismul romantic cultivat de Wilhelm von Humboldt si de baronul von Stein. Publicarea izvoarelor germane din Evul Mediu atesta insemnatatea acestora in vederea organizarii statului national pe realitatile istorice proprii. Ideea a fost de larga audienta in istoriografiile europene care exprimau dezideratul intemeierii statelor in concordanta cu traditiile nationale.
In galeria de istorici germani Leopold von Ranke (1795-1885) detine un loc prioritar, fiind istoricul total ce reprezinta o piatra de hotar in istoriografia universala prin marile lui lucrari si spiritul critic. Format in mediul romantic german, intr-o perioada de emergenta a nationalismului, Leopold von Ranke anunta spiritul pozitivismului prin critica istorica pe care a profesat-o. El a stat la temelia istorismului german. Opera lui acopera spatii intinse din istoria europeana, Istoria popoarelor romanice si germanice (1824), Istoria germana in epoca Reformei; Papi romani, biserica si statul lor in secolului al XVI-XVII; Istoria germana in epoca Reformei, completata prin Otomanii si monarhia spaniola in secolului al XVI-XVII. Ranke a conceput si o istorie universala pe care nu a dus-o pana la capat. A publicat o serie de lucrari consacrate istoriei Frantei, istoriei Angliei, istoriei Venetiei, Florentei, istoriei Serbiei.
In conceptia lui Ranke a existat o unitate a lumii romano-germane pe care s-a intemeiat civilizatia europeana. In viziunea lui influenta Revolutiei franceze s-a tradus in accentuarea rolului ideilor directoare si a tendintelor dominante in fiecare secol. Ideea lui majora, a unitatii popoarelor romanice si germanice era rezultatul epocii Restauratiei, a experientelor pe care le-a perceput. In acest sens, istoricul a subliniat in opera lui importanta Reformei si Contrareformei, tratand perioade in care regasea rolul popoarelor romanice si germanice. Ca atare a respins izolarea romantica a natiunilor.
Aportul lui Ranke s-a manifestat si in cunoscutul Appendix la istoria popoarelor romanice si germanice in care a pus bazele criticismului istoric al secolului al XIX-lea, in esenta al pozitivismului. Lui ii apartine afirmarea principiului restituirii istoriei asa cum a fost, care a constituit ideealul pe care l-a profesat in critica operei lui Guicciardini. Ideea lui despre istorie poate sa fie surprinsa in formula: criticism, precizie, penetratie. Istoric care a cultivat ideea reconstituirii trecutului prin cercetarea arhivelor, a trasat o linie de conduita pentru investigarea istorica. A organizat de fapt seminarul universitatilor intemeiat pe hermeneutica de text, care a constituit, in ultima analiza, principalul suport al istoriografiei pozitiviste europene. Pledoaria pentru reconstituirea faptelor, pentru ceea ce a fost in opinia lui istoria in sine, tendinta spre obiectivitate, refuzul misterului si speculatiei sunt cateva din trasaturile demersului sau istoric. El a creat scoala in istoriografia germana si deopotriva in istoriografia europeana, atragand admiratia unor mari istorici ca N. Iorga care il oferea de exemplu al istoricului total in lectia lui de deschidere la cursul de istorie generala din anul 1894.
In pofida criticilor ce i-au fost aduse, el ramane definitoriu pentru istorismul german, unul din cei mai de seama istorici care s-a confundat cu istoriografia germana a secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului XX. S-a definit prin metoda filologico-istorica, prin ideea unitatii civilizatiei europene pe care a vazut-o prin aportul popoarelor romanice si germanice, prin ideea de istorie universala.
In peisajul istoriografiei romantice europene, istoriografia franceza detine la randul ei un rol eminent prin galeria de personalitati care au ilustrat un curent care a influentat profund dezvoltarea istoriografiei europene. Intre marii istorici care au detinut un rol de prim plan, Jules Michelet (1798-1874) reprezinta fara indoiala, prin opera lui o permanenta a istoriografiei moderne cu influente in istoriografia secolului XX, asupra Istoriei Noi care l-a retinut intre antemergatorii conceptiei istorice profesate. Savant, poet, istoric, romancier a reinviat in opera lui trecutul, depasind prin viziunea lui, simpla reconstituire de fapte. Influentat de Giambattista Vico, a carui opera a tradus-o, de Herder, in general de ideealismul german, a fost un exponent al liberalismului si ca atare, un admirator al revolutiei democratice.
Impregnat de traditia revolutiei, ca profesor la Collège de France, traverseaza revolutia din 1830, nu in afara unor efecte asupra conceptiei sale. Sef al sectiei istorice a Arhivelor Nationale, il suplineste pe Guizot la Sorbona. Prin prezenta lui la Collège de France a contribuit, alaturi de Edgar Quinet, Mickiewicz la promovarea spiritului democratic din care s-au impartasit membrii emigratiei central-europene pasoptiste, Nicolae Balcescu etc.
Introducere in istoria universala, Istoria Frantei, Istoria revolutiei franceze sau Manual de istorie moderna (Précis de l'histoire moderne) sunt numai cateva din operele lui majore. Istoric liberal, atasat ideealului Revolutiei Franceze, face istorie globala, insotind-o de reflexii filosofice, adeseori polemice. Ca istoric global a inspirat, alaturi de istoriile civilizatiei secolului al XVI-lea, marele curent al Istoriei Noi. A conceput istoria ca o lupta intre spirit si trup, libertate si necesitate. Incearca sa traseze istoria interna a poporului, exprimand psihologia nationala, fapt ce l-a indemnat sa apeleze la literatura populara. El a dorit sa reconstituie umanitatea in care natiunea traieste, motiv pentru care a acordat spatiu cadrului fizic. Or, toate aceste demersuri il indica drept un precursor al scolii Analelor, de fapt al Istoriei Noi franceze care i-a reluat ideile. A studiat originile Frantei pana la sfarsitul perioadei feudale. Franta, in opinia lui, este rezultatul elementelor constituente france si romanice, la care a asociat elementul celtic. Istoria Evului Mediu pe care a scris-o este vazuta din perspectiva poporului, nu a statelor. El a reconstituit istoria in continuarea Evului-Mediu de la Renastere la Revolutie. Incercand o resurectie a trecutului a consacrat Vechiului Regim un spatiu cu gandul de a oferi o motivatie a revolutiei.
In Istoria revolutiei franceze el a reconstituit viata poporului cu entuziasmul si iluziile profesate pe care le-a reinviat prin apelul la traditia orala, incercand sa patrunda in intimitatea gandurilor poporului. Conceptia lui Michelet se intemeiaza pe filosofia lui Vico si Herder, motiv pentru care vede o istorie care izvoraste din credinta inconstienta in geniul si spiritul poporului. El a propus o viziune colectiva asupra istoriei, de aici rezultand tendinta spre globalitate, care sa incorporeze totalitatea manifestarilor. Aceasta viziune a imbogatit istoria conferindu-i o amploare care depasea gandirea rationalista. Istoria pe care a scris-o este nationala, ce accentua perioada medievala. Deci ideea directoare era: "Franta prin ea insasi, prin aceasta lucrare interioara ", dar si prin lupta neincetata exercitata asupra ei. El este istoricul care a conceput ansamblul istoriei poporului, care a contribuit la cladirea Frantei prin munca asupra lui insusi. Ca istoric romantic, atent la artistic, stilul sau este pitoresc, ceea ce face din el un scriitor, artist, dar si un creator al unei traditii franceze in scrisul istoric.
Din randul marilor istorici francezi de sorginte romantica, Augustin Thierry (1795-1856) reprezinta spiritul liberal, o personalitate angrenata in politica, avand un debut jurnalistic, fiind unul din cei mai de seama publicisti istorici in epoca Restauratiei. Autor al unor scrieri celebre pentru definirea romantismului, el a deschis ceea ce s-a numit o revolutie in scrisul istoric care a schimbat, complet, potrivit aprecierii lui Renan, fata studiilor istorice convins ca generatia anilor 1820 a produs o veritabila revolutie in maniera de scriere a istoriei. In Zece ani de studii istorice, Scrisori asupra istoriei Frantei, Istoria cuceririi Angliei de normanzi, Povestiri din timpul Merovingienilor reprezinta o remarcabila contributie la istoriografia romantica franceza si europeana, cu ecouri in o seama de lucrari istorice. Formatia lui este romantica, el acordand loc spiritului liberal, manifestand interes pentru culoarea locala, situandu-se pe pozitiile starii a treia, vazand in istorie o confruntare intre rase, intre aristocratie si democratie. Istoria pe care o propune este o istorie a poporului pe care o socoate ca trebuie scrisa, atata vreme cat adevarata istorie a acestuia zace in pulberea arhivelor.
Thierry a facut elogiul istoriei adevarate care este aceea a poporului. Pentru el reconstituirea trecutului era insotita de reabilitarea imaginatiei care fusese repudiata de istoricii iluministi. Lucrari ca Povestiri din timpul Merovingienilor integreaza in propria naratiune scrierile medievale, pe Gregoire de Tours sau in Cucerirea Angliei de catre normanzi apeleaza la surse literare. Problema majora pentru istoricul romantic a fost de a evidentia importanta cuceririi, opozitia dintre rase, explicand astfel raportul dintre cuceriti si cuceritori, in ultima analiza existenta claselor sociale, achizitie a istoricilor Restauratiei la care s-a oprit si sociologul Gumplowitz.
Intre istoricii romantici se plaseaza la loc central François Guizot (1787-1874), originar dintr-o familie protestanta pe care o elogiaza, profesor la Sorbona, ministru, care a ilustrat rationalismul in plina era romantica. Istoric universal prin excelenta, admirator al realitatilor engleze a scris Istoria revolutiei in Anglia, pe care a continuat-o cu Istoria republicii in Anglia si Oliver Cromvell si Istoria protectoratului lui Richard Cromwell si restauratia Stuartilor. A fost insa prin excelenta istoricul civilizatiei in Franta, precum si al unei istorii americane Washington: fondarea Republicii Statelor Unite dar si al unei lucrari consacrate originilor guvernamantului reprezentativ.
Guizot a fost un istoric de fapte, in care a cautat sa gaseasca lectii pozitive pentru prezent. El a fost un istoric la care se observa rationalismul secolului precedent si angajarea politica in actualitate.
Ca istoric de fapte se ataseaza unei istorii la care metoda stiintifica prevaleaza. Pentru el orice idee urmeaza sa rezulte din fapte, sa fie dominata de rigoare, prudenta, de rezerva, de spiritul stiintific, de o metoda filosofica. In gandirea sa orice idee generala nu poate avea valoarea reala daca nu rezulta din fapte. In ordinea politica, in lumea reala, faptele sunt atotputernice si legitime.
Guizot a fost insa si un istoric al civilizatiei, in prelungirea spiritului secolului luminilor care nu s-a limitat la faptele de ordin politic, cum observa Georges Lefebvre, ci se orienteaza pentru a cuprinde ansamblul civilizatiei. El a inteles prin istoria civilizatiei sensul general, uman, popular ce trebuie studiat, vazut ca expresie a burgheziei, a starii a treia. Rationalist in plina epoca romantica, François Guizot ramane reprezentativ prin ideea de istorie a civilizatiei, ilustrand o directie inaugurata de Voltaire in secolul precedent.
Edgar Quinet (1803-1875) a fost un ganditor angajat in realitatea timpului sau, un scriitor care a investigat trecutul pentru a oferi un suport valorilor politice. Profesor la Collège de France si autor al unei Istorii a Revolutiei Franceze. Prin creatia sa a incercat o reevaluare a revolutiei din perspectiva efectelor. Opera lui este de o rara varietate, el cultivand deopotriva literatura de calatorie, poezia epica si critica literara. Quinet se aseaza la baza teoriei cautarile adevarului, ideea nationala si sensibilitatea religioasa. A scris si Eseuri asupra istoriei moderne in raport cu imaginatia, Istoria personalitatii, Studii asupra Evului Mediu. A fost influentat in opera lui istorica de Herder despre care a publicat doua eseuri in afara unor rezerve vis-a-vis de determinismul acestuia. Sub raportul ideologiei politice a privit critic revolutia considerand ca a realizat o ruptura de trecut. El a crezut ca o revolutie politica poate sa se realizeze printr-o revolutie religioasa. El ramane un istoric, un ganditor care anunta o noua viziune asupra revolutiei ilustrata cu prilejul bicentenarului de François Furet.
Istoriografia romantica franceza se continua prin François Auguste Mignet (1796-1884) si Adolphe Thiers(1797-1884) istorici ai revolutiei franceze si ai consulatului, care se disting, primul prin eruditie, in Istoria Revolutiei franceze, al doilea prin Istoria consulatului si imperiului. Fara sa se ridice la nivelul predecesorilor, cei doi istorici au continuat un demers care se remarca prin implicarea in contemporaneitate.
In aceeasi epoca istoriografia engleza se deosebeste de istoriografia continentala fiind un demers care nu avea in vedere justificarea unei revolutii care de altminteri nu era contestata. Istoriografia engleza se afla la nivelul unei incercari ce se ataseaza spiritului de partid. In special liberalii, (Whigs) se implica spre deosebire de conservatori in istoriografie. Din seria de istorici englezi se detaseaza Thomas Babington Macaulay (1800-1859), istoric angajat in politica; autor al Istoriei Angliei de la ascensiunea lui James la 1861 a scris si cateva eseuri reunite in Eseuri critice si istorice si Eseuri biografice. Macaulay a fost prin excelenta un istoric politic, liberal si popular, un istoric profund prin conceptie si intelegerea ideilor politice. Maucaulay a combinat ideile liberale cu o forma romantica fiind influentat de Walter Scott. Alaturi de el se situeaza si alti istorici, ca Finley care a excelat in bizantinologie, istoria Greciei sub stapanire otomana si istorie venetiana.
In aceeasi epoca istoriografia americana din Statele Unite se distinge prin William Prescot, istoric al Spaniei, cuceririi Mexicului, a Perului si a domniei lui Filip al II-lea. Continua istoriografia rationalista, pe Robertson. Istoricul romantic prin excelenta a fost George Bancroft, autorul unei Istorii a Statelor Unite si al Istoriei formarii constitutiei Statelor Unite. Pregatit in mediul german, Bancroft reprezinta istoricul Statelor Unite intr-un timp in care constiinta de sine si spiritul identitar al noii natiuni se afirma cu putere.
Se asociaza la acesti doi istorici, Francis Parkman, istoric al dominatiei franceze in Canada, dar mai cu seama al lucrarii intitulate Franta si Anglia in Nord America, in care trateaza conflictele intre puterile europene pentru hegemonie in Lumea Noua.
In spatiul german se afirma un interes pentru istoria romana prin Eichorn, dominat de spirit critic, anuntandu-l pe Mommsen. Istoriografia germana propriu-zisa se releva prin istoricii liberali, istorici ai dreptului ca Rotteck, prin Gervinus dedicat istoriei literaturii poetice germane, prin studii florentine, precum si prin Strauss in domeniul istoriei ecleziastice.
Istoriografia romantica a reprezentat o epoca prin aportul avut in cunoasterea istorica a natiunilor si fenomenelor istorice europene si de pe alte continente. Inspirata de filosofia unor mari ganditori ca Vico, Herder, Rousseau, a asociat propriile reflexii izvorate din practica istoriografica. Contributia ei esentiala a fost ca a ilustrat istoriile nationale si deopotriva istoria civilizatiei. Romantismul istoriografic a cunoscut o ampla raspandire in toate istoriografiile europene, in Rusia prin Karamzin, in spatiul romanesc prin Kogalniceanu si Balcescu care se inspira din conceptiile istoricilor romantici germani si francezi atunci cand trateaza istoria propriei natiuni din perspectiva poporului. Romantismul a contribuit la institutionalizarea istoriei, prin invatamantul istoric, societatile create si revistele publicate. Romanticii au promovat spiritul identitar. In egala masura romantismul istoriografic a contribuit la cristalizarea istoriei universale, a celor europene in special, care a facut posibila aparitia marilor sinteze din perioada urmatoare. Pozitivismul a dus mai departe acest demers dintr-o alta perspectiva.
Bibliografie
Barnes, H., A History of Historical Writing, New York, 1963, p. 178-206.
Bourdé, Guy, Hervé Martin, Les écoles historique, Paris, 1983, p. 115-136.
Lefebvre, G., La naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.
Istoriografia pozitivista
Pozitivismul in istoriografie coincide cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, prezentand o varietate de aspecte care se revendica la o unitate de conceptie ce determina fizionomia perioadei.
Notiunea de pozitivism isi are originea in filosofia lui Auguste Comte (1798-1857) care a publicat intre 1839-1842 Cursul de filosofie pozitiva. Sub aspect filosofic Comte a asezat bazele unei gandiri care afirma imposibilitatea metafizicii, enuntand regulile care prezidau la existenta societatii. Prin aceasta el a creat sociologia care a influentat destinul istoriografiei. Noua stiinta a distins intre statica si dinamica sociala, deci intre conditiile sociale (statica) si evolutia societatii (dinamica), ultima constituind domeniul istoriei.
Desi nu a fost istoric, Comte a oferit istoriografiei un subiect de meditatie, istoricii incercand sa distinga legile care prezideeaza la dezvoltarea societatii omenesti. El a considerat irationala diferenta intre miscarea stiintifica care este guvernata de legi si miscarea politica supusa arbitrarului. El a voit sa intemeieze o stiinta care sa determine legile ce conduc dinamica sociala. Ca metoda stiinta pozitiva a considerat observatia necesara examinarii faptelor istorice, doctrina parintelui sociologiei fiind o aplicare in plan teoretic a revolutiei stiintifice si industriale. Un aport in cristalizarea pozitivismului l-a avut viziunea naturalista inspirata de Darwin prin Originea speciilor si de Herbert Spencer care au impulsionat evolutionismul cu efecte notabile in interpretarea istorica. In aceasta epoca se constata o reactie la romantism si implicit o revenire la valorile stiintifice ale secolului al XVII-lea si al XVIII-lea. Este epoca in care Leopold von Ranke se orienteaza spre studiul traditiilor stiintei germane, redactand memoriile sale catre Academia bavareza in care a insistat asupra necesitatii unei istorii a stiintei germane. Corespondenta cronologica intre ascendentul naturalismului si interesele istoricului pentru istoria stiintei este relevanta pentru orientarea epocii.
In consecinta, in aceasta epoca isi face loc ideea unei istoriografii conceputa in termenii unei cercetari a faptelor trecutului, aidoma celor din realitatea fizica. Din aceasta perspectiva faptele rezultate din reconstituirea istoriei realitate prin aplicarea metodelor din stiintele naturii erau in masura, potrivit conceptiei pozitiviste, sa colaboreze la identificarea legilor care guverneaza societatea. Deci istoricul era chemat sa investigheze documentele prin apelul la metodele filologiei, sa stabileasca autenticitatea lor pentru a reconstitui istoria asa cum a fost. Ideealul pozitivist, sugerat de filosofia comtiana, se cantona in sfera operei de reconstituire a faptelor in integralitatea lor. Ca atare, se solicita o deplina informatie documentara si bibliografica o investigare a documentelor prin apelul la critica interna si externa, prin recursul la stiintele auxiliare in afara subiectivitatii istoricului in materie de selectie.
Asa se explica orientarea spre publicarea izvoarelor istorice, documentare si narative, in prelungirea tentativelor romantismului, fenomen ce caracterizeaza istoriografiile europene.
Una din trasaturile pozitivismului istoric a fost sub aspect metodologic aplicarea criteriului cronologic, care dimpreuna cu privilegierea documentului, se bucura de o adevarata suveranitate. Prin aceasta istoriografia era redusa la reconstituirea faptelor si la interpretarea acestora potrivit continutului lor. De aici a rezultat o stiinta academica, riguros specializata, prin aplicarea unei metodologii specifice care devine o procedura in sine. Cercetatorul isi asuma menirea unui tehnician, expert specializat, inarmat cu instrumentarul istoriografiei erudite, in care practica filologica devine suverana prin metoda hermeneutica. Principiul de baza era reductibil la formula, totul de la document, nimic in afara documentului. In consecinta seminarul universitar a devenit un adevarat templu sacru al stiintei istorice, prin spiritul critic care a castigat un rol precumpanitor. In acest context institutele universitare, seminariile devin adevarate laboratoare de creatie, care contribuie la autonomizarea istoriei prin metodele practicate. La Paris, Berlin, Viena, in general in marile istoriografii istoricii retin din filosofia comtiana ideea reconstituirii documentului, deopotriva insa ideea determinismului intemeiat pe faptele naturale si pe uzul metodelor din stiintele naturii.
Istoriografia pozitivista s-a afirmat in conditiile ascensiunii spiritului stiintific si a determinismului profesat, potrivit caruia ideea unei legitati in societate era posibila si in masura sa contracareze cunoasterea bazata pe intuitia impusa de romantism.
Ideile lui Auguste Comte, adiacent progreselor realizate in societatea celei de a doua jumatate a secolului al XIX-lea, au creat, cadrul in care s-a dezvoltat o noua istoriografie marcata de filosofia comtiana. Raspunsurile istoriografiei europene, au fost semnificative in Anglia, Franta si Germania. Ideile pozitivismului istoric au starnit ecou si in istoriografia romana prin A.D. Xenopol care discuta operele istoricilor pozitivisti in revista "Convorbiri Literare", in care tanarul istoric formuleaza reticente vis-a-vis de determinismul avansat de protagonistii pozitivismului. Nota comuna a acestei istoriografii era conferita de ideea istoriei civilizatiei care isi propune aplicarea efectelor progresului stiintei, literaturii si a artelor, a inventiilor utile, a obiceiurilor in vederea confortului poporului.
Astfel la mijlocul secolului al XIX-lea un nou curent istoriografic se afirma, prin personalitati care aderand la ideea de civilizatie formuleaza o diversitate de raspunsuri. Semnificativ in Anglia, unde se produsese de timpuriu revolutia stiintifica si industriala isi face aparitia tentativa istoricului Henrry Thomas Buckle(1821-1862) care, in spiritul ideilor lui Comte, publica Istoria civilizatiei in Anglia, Spania si Scotia proiectata in mai multe volume. Lucrarea in intentia autorului era menita sa contracareze exclusivismul istoriografiei politice si in acelasi timp sa fundamenteze o stiinta a istoriei care in mod deductiv sa arate efectele cauzelor materiale ale civilizatiei umane.
Aceste istorii ale civilizatiei contin sugestii care au avut darul sa stimuleze gandirea istorica care a produs opere rezistente cu influente asupra mersului istoriografiei. Ideea fundamentala care prezida interpretarea lui Buckle era orientata spre analiza fenomenelor singulare si a raportului dintre cauze si efecte, extinzand observatiile la un mai mare numar de fapte pentru a detasa reguli generale. El a apelat la statistica, a facut comparatii in vederea discernerii viitoarei evolutii in masura sa scruteze viitorul. El a exclus providentialismul din interpretarea istorica dar in aceeasi vreme a limitat actiunea umana printr-un determinism exagerat. Omul in istorie este potrivit acestei conceptii asemenea unui pasager al unei nave care il poarta intr-o directie determinata. Deci cursul istoriei nu este conditionat de forte spirituale, religioase sau morale, ci de forte materiale, natura, solul clima. Acesti factori se manifesta in spatiul european occidental si extraeuropean fiind de natura sa explice faptele istorice. Elementul intelectual intr-un sens naturalist antimetafizic a fost dezvoltat de William Hartpole Lecky (1838-1903) si Lesley Stephen (1832-1902) cel dintai autor al Istoriei moralei europene de la Augustus la Carol cel Mare, al doilea s-a distins prin Istoria gandirii engleze in sec al XVIII-lea in care a relevat impactul revolutiei newtoniene asupra teologiei, statornicind bazele deismului. Lesley Stephen a acordat factorilor intelectuali un loc privilegiat in cunoastere, afirmand ca stiinta si teologia nu se pot ignora reciproc. Acesti istorici englezi au scris in atmosfera pozitivista, aplicand dezvoltarii istorice canoanele scolii comtiene.
In aceasta ambianta se manifesta un determinism social de sorginte pozitivista in Statele Unite. John William Draper (1811-1882) care a scris o Istorie a dezvoltarii intelectuale a Europei si o Istorie a conflictului dintre stiinta si religie, se inscrie in viziunea pozitivista despre istorie. Aceste lucrari sunt inspirate de rationalism si evolutionismul darwinist, care isi prelungesc influenta pana tarziu spre sfarsitul secolului al nouasprezecelea.
In Franta pozitivismul a insemnat expresia clasica prin Hyppolite Taine (1828-1893), un exponent al culturii istorice franceze, preliminat de Sainte Beuve care a aplicat principiul observatiei la studiul literaturii. Lucrarea lui, Port-Royal nu este o opera istorica propriu-zisa, fiindca pe el il intereseaza personajele si nu raportul cu Contrareforma ci cu politica lui Richelieu sau Mazarin. Lucrarile sale Eseu asupra lui Titus Livius (1856), Literatura franceza in sec. al XIX-lea, Istoria literaturii engleze (1863), Vechiul regim (1886) reprezinta, alaturi de Originile Frantei contemporane o aplicare a principiilor comtiene. Taine a manifestat o incredere absoluta in inteligenta umana dovada lucrarea Eseu asupra inteligentei. Istoria pentru el a devenit o anatomie, o mecanica prin care se poate explica cum lucrurile evolueaza. Un suflet pentru el este un mecanism asemanator plantelor, ca atare este materie pentru stiinta. In Introducere la literatura engleza incearca sa explice fenomenul literar prin analiza aspectelor de ordin material. Taine a introdus in istorie un principiu determinist, considerand ca istoria poate descoperi legi, ca in fizica sau chimie. El a disociat intre stiintele exacte si inexacte, intre cele ce se grupeaza in jurul matematicii si intre cele ce se grupeaza in jurul istoriei. Amandoua, in opinia lui, opereaza cu cantitati, primele masurabile, cele de a doua nemasurabile. Este de acord ca in stiintele omului se pot stabili constante. In acest sens sunt relevante Istoria literaturii engleze si Originile Frantei contemporane. El gandeste ca in studiul unui personaj literar trebuie descoperita facultatea dominanta prin raportare la mediu, rasa, moment. Un exemplu este referinta la spiritul englez, la caracterul imuabil al natiunilor, relevabil prin personalitati ce lucreaza in anumite conditii. De fapt, in Istoria literaturii engleze el are in vedere istoria poporului englez si a civilizatiei sale vazuta prin prisma literaturii. In Originile Frantei contemporane se refera la Revolutia franceza incercand un diagnostic al Frantei contemporane prin apelul la o metoda stiintifica de investigare. El analizeaza fenomenele urmarind dovedirea unei teze. Taine considera ca revolutia a fost precedata de rationalismul secolului al XVIII-lea, de filosofia iluminista. De fapt el adopta si transforma tezele lui Edmund Burke si ale istoricilor romantici impartasind ideea dezvoltarii organice a civilizatiei. Dispunand de o capacitate de patrundere psihologica el s-a oprit la problematica spirituala si sociala definitorii pentru posibilitatile revolutiei.
In acelasi spirit Tocqueville (1805-1859) prin Democratia in America si Vechiul Regim si revolutia a analizat fortele care au contribuit la constituirea societatii democratice cautand explicatia institutiilor in conditiile geografice, in intinderea noului stat si in initiativele individuale. Sub raportul cauzelor istorice el s-a oprit la imigratie, la organizarea sociala, la clase, la situatia diferitelor grupuri. A stabilit un raport intre starea sociala si legile politice. Apologia Americii efectuata prin accentuarea spiritului natiunii evidentiaza caracterul democratic al noului stat. In ce priveste Vechiul regim si revolutia aceasta reprezinta un studiu analitic al originilor revolutiei pe care le vede in comparatie cu vechiul regim. El a invocat in interpretarea revolutiei ideea revolutiei inainte de revolutie, afirmand ca structura vechiul regim traverseaza evenimentele revolutionare. Conceptia lui Tocqueville a fost intemeiata pe ideea de continuitate inspirata de evolutionism.
In ambianta pozitivismului se afirma Fustel de Coulages (1830-1889) un istoric atasat universitatii care a cultivat la inceputurile activitatii sale istoria antica printr-un studiu dedicat insulei Chios, urmat de o teza despre Polybios si de fundamentala lui lucrare Cetatea antica, la care s-a asociat Institutiile politice a vechii Frante si scrieri de continut teoretic. L-a avut drept model pe Guizot si Tocqueville. Fustel de Coulanges a fost un pozitivist prin excelenta, avand cultul documentului, manifestand totodata reticente vis-a-vis de filosofie afirmand ca "exista o filosofie si exista o istorie dar nu o filosofie a istoriei". Ideea o regasim la Nicolae Iorga care a manifestat rezerve in ce priveste filosofia. Fustel de Coulanges se diferentiaza de Auguste Comte in privinta legilor care guverneaza societatea, desi ajunge si el la concluzii sociologice. Preocupat de stat, societate, origini el este strain ideii de forte misterioase, metafizice, de providentialism. Metoda aplicata in cercetarea istorica nu a exclus ipoteza, dovada Cetatea antica in care a asezat la originea curentelor religioase cultul mortilor.
In ce priveste istoria institutiilor el a conferit socialului un rol in explicarea statului. La Fustel de Coulanges se poate vorbi de regalitatea documentului, cum a considerat Georges Lefebvre, prin care a contracarat tendintele de proiectie in trecut a ideilor istoricului, ceea ce explica locul detinut de eruditie in opera sa.
Un reprezentant de prim plan al pozitivismului francez a fost alaturi de Taine, Ernest Renan (1823-1892). Studiaza la seminarii teologice celebre fiind destinat intrarii intr-un ordin monastic. In aceasta ambianta se initiaza in ebraica si in istoria orientala. Opera lui de filolog si istoric s-a orientat spre studiul limbiilor si istoriei semitice. El ajunge profesor la Collège de France, desfasurand o stralucita cariera. Publica Istoria generala si sistemul comparat al limbilor semitice(1855), Originile crestinismului si Viata lui Isus, Istoria poporului lui Israel. Studiile sale reprezinta rezultatul unei cariere universitare, in calitate de profesor de limbi semitice, ebraica, caldeica si siriaca. Renan a fost mai mult decat un cercetator, iar religia nu era decat un obiect de studiu. A cercetat religia din unghiul psihologiei, convins ca acest domeniu nu este un obiect de cult ci de cercetare. El a incercat sa reconstituie trecutul integral, sa patrunda sensul evenimentelor, transformand istoria ecleziastica intr-o istorie a vietii religioase. Profesand un eclectism, un scepticism chiar, a reusit sa fie un real om de stiinta, un maestru al istoriei religiilor, ceea ce i-a asigurat un loc in istoriografia universala.
Prin istoricii pozitivisti istoriografia universala a inregistrat o experienta care a asociat cercetarii trecutului, pe de o parte un spirit stiintific, prin factorii materiali care prezideeaza la evolutia istoriei, iar pe de alta, datorita ideii de istorie a civilizatiei, o contributie la o noua abordare a fenomenului istoric. Insemnatatea pozitivismului alaturi de marxism, a fost una din experientele istoriografice care au facut posibila scoala metodica de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Chiar daca determinismul profesat a fost un element fortat ca interpretare, investigarea factorilor materiali din procesele istorice a colaborat la largirea spectrului cunoasterii istorice.
Bibliografie
Barnes, H. Elemer, A History of Historical Writing, New York, 1963.
Bourdé, G., Martin, H., Les écoles historiques, Paris, 1977.
Breisach, E., Historiography Ancient. Medieval and Modern, Chicago, 1994.
Fueter, Ed., Histoire de l'historiographie moderne, Paris, 1914.
Lefebvre, Georges, La naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.
Thompson, J.W., A History of Historical Writing, vol. II, 1967.
Istoriografia metodica sau triumful eruditiei
In evolutia istoriografiei universale ultima treime a secolului al XIX-lea si primele doua decenii din secolul urmator reprezinta o perioada distincta. Unul din pionierii istoriei istoriografiei in Franta, Georges Lefebvre in cursul pe care l-a profesat la Sorbona si care a devenit ulterior prin publicarea lectiilor de catre doi din elevii sai, Fernard Braudel si Albert Soboul, o carte cunoscuta sub titlul de La naissance de l'historiographie moderne, afirma cu indreptatire, ca dupa 1870 se inregistreaza fenomenul cuceririi eruditiei. Stapanirea eruditiei in campul cunoasterii istorice pe scara larga a fost determinata de metamorfozele petrecute in civilizatia mondiala, expansiunea capitalismului, integrarea unor puteri, Statele Unite si Japonia in politica internationala, afirmarea unor noi forte sociale care au produs un recul al spiritului elitar, multiplicarea ideologiilor politice si nu in ultimul rand schimbari in mentalitatea intelectuala. In acest rastimp de cateva decenii se inregistreaza o adevarata expansiune a stiintelor traditionale care sufera un proces de innoire, aparitia unor noi discipline care reprezinta tot atatea provocari pentru istoric. In acest cadru cunoasterea istorica face progrese pe orizontala si paralel pe verticala datorate descoperirilor arheologice care imbogatesc spectrul cunoasterii istorice.
Istoriografia numita metodica sau pozitivista (ultimul termen aplicat excesiv istoriografiei perioadei) nu este insa sub toate aspectele una noua, daca tinem seama de antecedentele pe care le-a reprezentat pozitivismul propriu-zis la mijlocul secolului al XIX-lea, de progresele inregistrate de cercetarea istorica prin istoricii civilizatiei de la Buckle, Lecky la Fustel de Coulanges, la care se asociaza Renan in domeniul filologiei si istoriei semitice sau Taine in literatura, istoriografie si in teoria istorica. In cadrul antecedentelor sunt de amintit progresele de ordin metodologic pe care le-a facut Leopold von Ranke in Appendixul la Istoria popoarelor romanice si germanice care a devenit un adevarat catehism al criticii istorice. De fapt, adevarul este ca un spirit erudit nu a lipsit nici in istoriografia romantica, in editarea marilor colectii de izvoare istorice, narative si documentare.
Perioada la care ne referim este totusi una distincta, daca nu in totalitatea demersurilor, una substantial noua, prin numeroase alte aspecte care au provocat o profunda schimbare in istoriografia europeana, dar si in istoriografia americana care adapteaza, la propriul spatiu noi metode si conceptii de larga audienta. Metamorfozele la care ne referim sunt insa generale in istoriografiile nationale, potrivit unui propriu specific, teoretizate in manifeste si aplicate in invatamantul istoric universitar si in general in cercetarea trecutului.
Mutatia esentiala pe care o aduce acest rastimp este de cautat in planul teoriei istorice in care istoriografia isi defineste domeniul, metodele si finalitatile la care nazuia. Noile aspiratii se desolidarizeaza de interferarea teologiei, filosofiei in avantajul unei teorii a cunoasterii istorice in care cultul pentru document devine prioritar si exprimabil programatic, aplicabil in laboratorul istoricului in acord cu hermeneutica de text.
Esentiala este insa asimilarea eruditiei istorice la scara generala si cristalizarea unor scoli istorice in cadrul istoriografiei universale in care se detaseaza directia metodica care cucereste universitatile, patrunde in seminarii care devin adevarate creuzete ale noilor cercetari. Deceniile la care ne-am referit indica un ascendent al istoriei universale in plina diversificare, spiritul de colaborare, aparitia unor colectii semnificative, cum au fost Histoire generale a lui A. Rambaud sau colectia lui L. Halphen si Ph. Sagnac Peuples et civilisation. Paralel se remarca istoriile nationale, exemplu Histoire de France a lui E. Lavisse sau colectia dirijata de Karl Lamprecht, Istoria statelor europene in care N. Iorga a scris Istoria poporului romanesc, precedata in tara de Istoria romanilor din Dacia Traiana a lui A.D. Xenopol, la care pot sa fie asociate numeroase altele din Europa sau Statele Unite.
Scoala metodica se afirma in toate marile istoriografii europene potrivit unor proprii traditii, in Franta, Germania, Anglia, Italia sau Statele Unite etc. Daca in spatiul german scoala lui Leopold von Ranke dominata de istorism se instaleaza in universitati cu un discurs nationalist ce pledeaza pentru specificitatea spiritului german; in Franta are loc de asemenea o resurectie nationala dupa infrangerea in razboiul franco-prusac, pe fondul careia se afirma un nou program istoriografic prin aparitia publicatiei periodice, Revue Historique (1876), care face cunoscut programul noii orientari prin Manifestul lui Gabriel Monod. Prin acest manifest se organizeaza, de fapt, o noua scoala istorica care grupeaza o seama de istorici, profesori, arhivisti, bibliotecari, protestanti in marea lor majoritate, liberi cugetatori, francmasoni, evrei. Ceea ce ii unea era aderenta la spiritul critic, antiaristocratic si desolidarizarea de extremismul catolic.
Grupul de la Revue Historique se organizeaza ca o adevarata scoala in jurul lui Gabriel Monod si G. Fagniez intr-un cadru eclectic sub raport ideologic. Orientarea revistei prin continutul si programul ce o anima era indreptata impotriva istoricilor din jurul periodicului Revue des questions historiques, ce promova o conceptie elitara si aristocratica reticenta vis-a-vis de innoiri. Manifestul lui Monod isi propunea publicarea cercetarilor originale pe subiecte franceze sau de istorie generala in articole si studii, dari de seama in care se promova obiectivitatea, iar in planul atitudinii reticente vis-a-vis de ultramontanism si legitimism, de spiritul monarhic sau catolic. Mai mult, revista nazuia la a stabili o legatura intre istorici, prin infuzarea noilor metode. In esenta insa, potrivit opiniilor din Manifest, revista trebuia sa se distanteze de unilateritatea doctrinara, politica sau religioasa, socotind ca istoria poate sa fie studiata prin ea insasi, fara preocupari pentru o atitudine sau alta. Ca atare, directiva revistei admitea opinii si aprecieri divergente cu conditia ca ele sa fie bazate pe fapte si sa nu fie simple afirmatii. "Revista noastra va fi (scrie Monod) o culegere de stiinte pozitive si discutii libere, dar ea se va inchide in domeniul faptelor si va ramane inchisa teoriilor politice sau filosofice". De aici unitatea de ton si de caracter, de simpatie respectuoasa, dar independenta, fara sa se transpuna in locul oamenilor de odinioara sau sa judece faptele in afara mediului in care s-au produs. Deci istoria propusa nu trebuie sa aiba alt scop si sfarsit decat profitul rezultat din adevar, lucrand de o maniera sincera si sigura pentru grandoarea patriei si in acelasi timp in sensul progresului uman. Spiritul revistei era universitar, academic in avantajul unei cunoasteri rationale. "Istoria este cunoasterea rationala a faptelor". Nici un mister, nici o transcendenta, nici un miracol, fara recurgere la revelatie si providenta.
Gabriel Monod face o vasta incursiune in istoria spiritului critic al istoriografiei franceze evidentiind ca inainte de normele stabilite de Ranke, in secolului al XVI-lea francez a functionat un spirit critic care a stat la baza eruditiei individuale si colective. El a evocat cu acest prilej institutiile creatoare de istorie, École de Chartes, École pratique des Hautes Études, Societatea istorica a Frantei si alte societati savante risipite in departamentele franceze. Cu acest prilej face elogiul scolii germane cu realizarile ei socotind ca istoriografia franceza se afla intr-o perioada de pregatire prin programele existente, de elaborarea a metodelor, astfel considera justificata chemarea la inregimentare in sfera acelorasi intentii si scopuri. Se dorea publicarea cercetarilor originale potrivit normelor stiintifice riguroase in masura sa imbogateasca stiinta istoriei. Deci, unitate metodologica, soliditatea stiintifica si colaborarea la opera intregului prin coordonare. Indemnul era orientat spre cercetarea arhivelor furnizoare de fapte in vederea reconstituirii trecutului, cu un cuvant o opera de cercetare dar si de organizare a profesiei.
Ca orientare ideologica gruparea era democratica, dovada interpretarea Revolutiei franceze, mitul fondator al celei de a treia republici potrivit caruia istoria Frantei trebuia sa fie vazuta in continuitatea si solidaritatea ei cu generatiile anterioare. "Studiul trecutului Frantei este o sarcina primordiala prin care noi putem sa redam tarii noastre unitatea si forta morala". Se urmarea sa se redea tarii, dupa infrangerea suferita, constiinta de sine prin cunoasterea aprofundata a istoriei.
Ideea organizarii cercetarii potrivit unor principii critice se reflecta in manualul lui Langlois si Seignobos, Introducere in studiile istorice in care se stabileau regulile aplicabile cercetarilor istorice. Ei se declara impotriva filosofiei lui Bossuet, Hegel, Comte sau a istoriei ca literatura a lui Michelet. Potrivit conceptiei profesate istoria se dorea empirica, consacrandu-se cercetarii faptelor si determinarii lor asa cum erau descoperite in special in documentele scrise. A doua cerinta era aceea de a critica, aceasta fiind misiunea de fapt a istoricului. Ca atare istoria este o metoda ce ajuta la extragerea faptelor din documente in vederea determinarii relatiilor dintre ele, ceea ce este o procedura euristica. In opinia Introducerii critica externa este de eruditie, de procedura, critica interna (hermeneutica) era dedicata dezvaluirii continutului documentului. In esenta analiza documentelor si critica pozitiva de interpretare erau destinate relevarii continutului, analizei conditiilor in care documentele se produc, la care se asociase critica negativa necesara pentru a controla ceea ce spune autorul. De aici a rezultat recursul la lingvistica, la semnificatia notiunilor care variaza potrivit epocilor.
Una din obligatiile istoricului este si interogatia asupra acelora care produc documentele. In sfarsit urmeaza operatia sintetica, compararea documentelor pentru a stabili factorul particular. In acest sens se solicita regruparea faptelor izolate intr-un cadru general si raportarile la conditiile naturale. Astfel aprecierea prin deductie si analogie era recomandabila pentru a stabili legaturile dintre fapte si astfel pe aceasta cale sa se poata completa lacunele documentatiei. Scoala metodica recomanda alegerea evenimentelor si a faptelor din masa documentelor. Se venerau generalizarile si recursul la interpretare fara a avea iluzia de a patrunde in misterul originii societatilor, deci scoala metodica nu risca cu orice pret concluziile. Generalizarile impun, in opinia autorilor manualului, o complexitate de operatii, instaurarea unei diviziuni a muncii in interiorul ansamblului disciplinar, apelul la experti, la virtutile profesionistilor pentru a lamuri punctele obscure in vederea unei imagini provenite din examinarea grupelor de fapte.
Istoria metodica presupune si existenta unei probleme de psihologie atata vreme cat in faza initiala a cercetarii se implica chestionarea sinceritatii si autoritatea marturiilor care transmit imaginea formata. In faza explicativa istoricul urmeaza sa tina seama de faptul ca istoria este tesuta din fapte umane motivate de fenomene psihologice. Asadar personalitatea umana apare ca ultima ratio a evidentei istorice, care releva ca istoria empirica devine un atomism psihologic. De observat ca scoala metodica nu repudiaza starile colective, dar le reduce la acte individuale luate drept model ca actiuni ale unei reuniuni de indivizi. In conceptia scolii metodice suverane sunt insa faptele individuale, personalitatile care accentueaza evenimentialul, supraestimarea lui.
Scoala metodica a profesat in esenta un determinism, o atitudine cauzala, pe care o reduce insa la precedente, fapt ce accentueaza rolul cronologiei si insemnatatea ei. Aceasta suveranitate a cronologiei rezulta din expunerile consacrate istoriei Frantei a lui E. Lavisse. Conceputa de la epoca galo-romana la revolutie care respecta stricta ordine cronologica intr-o tratare in care criteriul esential era personalitatea, succesiunea regilor, chiar daca tratarea avea in vedere tabloul geografic al Frantei sau unele fenomene ca Reforma sau Fronda, dar si acestea corelate de personalitati. Asa cum s-a remarcat istoria lui Lavisse este istoria statului natiune sub semnul regalitatii sau altor personalitati care au ilustrat o epoca. Istoria este in esenta evenimentiala, o istorie batalie, care surclasa faptele de natura economica sau sociala dar si acestea vazute din punctul de vedere al personalitatilor dirigente, Ludovic al XIV-lea sau Colbert. Atat istoria Frantei de pana la Revolutie, cat si istoria Frantei contemporane de la revolutie la pacea din 1919 s-au realizat prin apelul la specialisti in problemele tratate, ceea ce corespundea programului.
Scoala metodica franceza a acordat o atentie institutiilor difuzoare a istoriei incercand pe canalele invatamantului sa infaptuiasca o educatie nationala in spiritul ideealurilor celei de a Treia Republici. Beneficiind de pozitia ministeriala a lui Ernest Lavisse, prin intermediul manualelor, se incerca educatia tinerei generatii si in general a mediului rural francez in spiritul ideealurilor patriotice. Manualul lui Lavisse, numit Micul Lavisse servea unui ideeal national si liberal intr-o societate pentru care valorile trecutului nu cunoscusera o receptare substantiala intr-o perioada anterioara. Ideea unei Frante eterne, rezultat al unei evolutii de durata, trebuia sa incoroneze statul natiune. Pe prim plan era insa si ideea republicana in spiritul ideealurilor revolutiei democratice care acum cunosc, in raport cu nivelele de cultura, o receptare de proportii. Ideealul national se impletea cu spiritul patriotic care devine un apanaj al istoriei ce castiga sensurile unei adevarate pedagogii nationale. Aceasta idee militanta isi asocia si clare optiuni coloniale in serviciul unei expansiuni civilizatoare in opinia guvernantilor.
Situarea istoriografiei la nivelul unei politici de stat a redus prin angajare cerintele obiectivitatii propuse de Manifestul lui Monod. Ideile acestuia insa si-au avut rolul in evolutia istoriografiei franceze influentand si alte istoriografii europene. La scurta vreme dupa aparitia Manifestului si vis-a-vis de practica scolii metodice se ivesc reactii dinspre legatul pozitivit care propune o revenire la modelul formulat de parintele sociologiei. L. Bourdeau in Istorie si istorici; eseu critic asupra istoriei considerata ca stiinta pozitiva (1888) reactualizeaza viziunea acesteia indemnand la urmarea modelului sociologiei si in consecinta la largirea sferei cercetarilor spre societate in toate dimensiunile ei. Situandu-se de fapt in sens contrar ideealului Manifestului lui Monod, noua tentativa anunta reactia care va afirma noile tentative ale secolului XX prin Henri Berr si scoala Analelor.
Bibliografie
Bourdé, G., Hervé, M., Les écoles historiques, Paris, 1983.
Carbonell, Ch.O., L'Historiographie,Paris, 1982.
Lefebvre, G., La naissance de l'historiographie moderne, Paris,
|
