Imperiul Bizantin sub urmasii lui Mihail al VIII-lea

Imperiul Bizantin sub urmasii lui Mihail al VIII-lea.

Primele conflicte cu turcii otomani

Odata cu moartea lui Mihail al VIII-lea în 1282, a început practic declinul Imperiului bizantin. Procesul a avut la baza cauze multiple: incapacitatea urmasilor lui Mihail al VIII-lea de a gestiona corespunzator situatiile de criza, structura sociala si economica fragila a societatii bizantine, patrunderea progesiva a genovezilor si venetienilor pe pietele interne bizantine. Sub urmasul sau, Andronic al II-lea (1282-1328) asistam la înmultirea problemelor interne. Criza financiara l-a obligat sa renunte la întretinerea flotei si sa lase apararea maritima pe seama genovezilor, lucru care se va dovedi a fi o mare greseala: Imperiul bizantin depindea din punct de vedere economic si militar de g 939s188j enovezi. Andronic al II-lea a limitat si efectivele armatei terestre, neputând rezista turcilor. Pe plan religios, el a avut o atitudine diferita fata de cea a tatalui sau, fiind un adversar al unirii de la Lyon din 1274. În acest sens l-a înlocuit pe patriarhul Ioan Vekkos cu Iosif, iar înaltii functionari care acceptau unirea erau scosi din functie. O masura importanta luata de Andronic a vizat statutul Muntelui Athos, prin hrisovul din 1291 el trecând manastirile sub autoritatea directa a patriarhului. Protosul Sfântului Munte, care din vremea lui Alexios I Comnenul era confirmat de împarat, acum era recunoscut de patriarh. De asemenea, sub Andronic al II-lea a fost alcatuita o noua Notitia episcopatum, care trebuia sa corespunda noilor cerinte ale timpului, fiind mentionate în aceasta lista Mitropolia Vicinei si episcopia Vlahilor.

În mod firesc, slabiciunile de pe plan intern au condus la o politica externa modesta, în care s-a cautat asigurarea linistii prin tratative de pace cu popoarele din Nord, Sud, Est si Vest. Cu toate acestea, împaratul Andronic al II-lea a comis o grava greseala prin amestecul sau în conflictul dintre venetieni si genovezi din anul 1294. Initial, bizantini au fost alaturi de genovezi, fapt care a condus la un coflict deschis cu venetienii, din care au câstigat cei din urma, iar pacea din 1302 era defavorabila bizantinilor. La rândul lor turcii reusisera ca pâna la 1300 sa cucereasca întreaga Asie Mica si sa controleze mai multe orase. Instalarea lor în Bitinia, lânga Constantinopol le-a permis sa patrunda mai usor în Peninsula Balcanica. Pentru a face fata acestui grav pericol, Andronic al II-lea a recurs la mercenari, permitând trecerea în Imperiu a cca. 16.000 de alani, care urmau sa lupte cu turcii. Cu toate acestea, bizantinii au fost înfrânti, iar Andronic al II-lea a cerut de data aceasta ajutor catalanilor, condusi de Roger Flor. Acesta poseda o armata de 6.500 de soldati catalani si 36 de corabii, care se angajasera împotriva turcilor cu conditia ca Roger Flor sa primeasca titlul de mare duce (comandant al armatei bizantine). În 1304 catalanii au pornit o ampla campanie împotriva turcilor, încheiata cu eliberarea unor regiuni din Frigia. Dupa aceasta data apar neîntelegeri între bizantini si catalani, iar dupa uciderea lui Roger Flor din 1305, într-un complot organizat de fiul lui Andronic al II-lea, Mihail al IX-lea, se ajunge la jafuri în Thesalia, Macedonia, Tracia si Muntele Athos. Catalanii nu au reusit sa cucereasca Tesalonicul îndreptându-se catre ducatul Atenei unde i-au alungat pe francezi. Timp de 70 de ani Atena si Teba au trecut de sub dominatia franceza sub cea a catalanilor. Aceste câteva date ne arata cât de fragil devenise Imperiul bizantin în Peninsula Balcanica, situatie agravata ulterior de razboaiele civile dintre Andronic al II-lea si nepotul sau Andronic al III-lea

Razboaiele interne dintre cei doi au tulburat viata bizantina în al treilea deceniu al secolului al XIV-lea. Era practic începutul unei perioade de lupte civile care vor continua si în deceniul al cincilea al secolului al XIV-lea, contribuind la dezagregarea Imperiului bizantin, la slabirea fortelor sale. Motivele acestui conflict de familie erau de natura personala, dominate mai ales de comportamentul imprudent al nepotului. Printre partizanii lui Andronic al II-lea s-a aflat si viitorul împarat Ioan al VI-lea Cantacuzino . Conflictul s-a încheiat în 1328 cu înfrângerea si înlaturarea de pe tron a lui Andronic al II-lea.

În Asia Mica, turcii au facut progrese notabile, cucerind rând pe rând Brusa în 1326, Niceea în 1329 si Nicomidia în 1337. La moartea lui Andronic al III-lea în 1341, ei devenisera practic stapânii Asiei Mici si faceau dese incursiuni în Tracia. Asemenea sârbilor ei au profitat sub domnia lui Ioan al V-lea (1341-1391) de luptele interne ale Bizantului: Ioan Cantacuzino care-si casatorise fata cu sultanul Orkhan conta pe ajutorul turcilor în vederea obtinerii tronului, permitând instalarea acestora în Tracia si oferindu-le un loc pe malul european al Dardanelelor. Din acest moment turcii nu au încetat sa intervina în problemele interne ale Imperiului. Ei si-au consolidat pozitia în regiunea Gallipoli, punct de plecare spre Balcani. Murad I a cucerit Tracia, Filipopoli, Adrianopole, unde practic îsi instaleaza si capitala ca semn distinct al ambitiilor lor europene. În fata acestui pericol, Ioan al V-lea a încercat o oarecare apropiere de Occident: el se deplaseaza la Roma în 1369, acceptând o marturisire de credinta conforma cu dogma catolica, în care îl recunostea pe papa drept conducatorul crestinatatii. Acest acord a ramas la fel de lipsit de perspective precum cel de la Lyon, dar la întoarcere el a trecut pe la Venetia, unde a fost retinut ca debitor insolvabil. Ioan al V-lea este în cele din urma eliberat contra sumei datorate de catre fiul sau, Manuel. Turcii si-au continuat ofensiva, zdrobind Imperiul sîrb în batalia de la Kossovo din 1389 si trecându-i pe bulgari sub dominatie.

Ioan al V-lea Paleologul si Ioan al VI-lea Cantacuzino

Dupa moartea lui Andronic al III-lea la 15 iulie 1341, succesor a ramas Ioan al V-lea (1341-1391), fiul sau, împreuna cu mama sa, Ana de Savoia. La rândul sau, Ioan Cantacuzino, ca apropiat al împaratului decedat, pretindea rolul de regent. Aceste pretentii au dus la formarea unei puternice opozitii formata din Ana de Savoia si patriarhul Ioan Calecas. Cel mai periculos adversar al primului ministru a fost însa Alexis Apocaucos, un bun general, recompensat pentru meritele sale cu bogatii si onoruri. Intrigile interne la care s-au adaugat pericolele externe au agravat si mai mult criza interna. Turcii, care ajunsesera la malurile Asiei Mici, au intreprins expeditii pe tarmurile Traciei, s rbii înaintasera pâna la Tesalonic, iar bulgarii amenintau sa intre si ei în razboi. Ioan Cantacuzino reuseste totusi sa restabileasca pacea cu ajutorul trupelor pe care le recruta pe cont propriu. În acest moment s-a declansat în mod deschis un adevarat razboi civil: Ioan Cantacuzino se declara împarat la Demotica în 1341, recunoscând totodata legitimitatea lui Ioan al V-lea si pe mama sa, Ana de Savoia. Prin aceasta declaratie el dorea sa arate ca nu lupta împotriva familiei imperiale, ci împotriva lui Alexis Apocaucos. De partea lui Cantacuzino erau aristocratii si nobilii din Tracia, precum si calugarii isihasti. Adversarii proveneau din rândul paturii de mijloc, a claselor de jos si dintre partizanii proocidentali. Razboiul civil dintre Cantacuzino si Apocaucos era agravat si de cresterea puterii sârbilor condusi de stefan Dusan si de cea a turcilor. În plus, interventia puterilor straine avea loc într-un moment în care societatea bizantina era divizata din punct de vedera religios, iar puterea militara era slabita.

Isihasmul, un curent vechi în spiritualitatea bizantina, a fost evidentiat de Sfintii Simeon Noul Teolog si Grigorie Sinaitul. Idealul suprem al isihastilor era ca prin curatirea de patimi sa ajunga la starea de liniste care sa permita vederea luminii taborice, de la Schimbarea la Fata. Pentru a atinge acest tel monahii luptau cu patimile lor si de multe ori alegeau, pentru eficientizare, izolarea. Ei foloseau si o pozitie speciala a corpului, îsi potriveau capul cu barba în piept si cu privirea spre inima, rostind rugaciunea: "Doamne Iisuse Hristoase milueste-ma". Practica si conceptia ca lumina taborica poate fi vazuta, a creat o serie de dispute în Imperiul Bizantin. Au existat oameni care au contestat valabilitatea luminii taborice, printre acestia numarându-se si calugarul Varlaam din Calabria (Sudul Italiei). Varlaam îi numea pe isihasti în mod ironic, "privitori în buric", spunând ca lumina taborica nu este eterna, deci nu poate fi vazuta. În acest context apare Sfântul Grigorie Palama, "campionul" doctrinei isihaste, care aduce o distinctie esentiala între fiinta divina (ousia) si lucrarile ei (dinamis) . Pentru a explica si mai bine raportul dintre fiinta si lucrare, Palama spunea ca esenta soarelui nu poate fi cunoscuta, dar putem vedea efectul sau. Sistemul isihast împlinea dorinta omului de a se uni cu Dumnezeu, creând o punte de legatura între lumea de aici si cea de dincolo. Aceasta era o nostalgie mai veche a crestinilor, manifestata si pe parcursul disputelor hristologice. Isihasmul a fost declarat doctrina oficiala a Bisericii bizantine în urma sinodului din anul 1351 de la Constantinopol, iar între 1351-1356, reprezentantul gândirii scolastice occidentale, Grigore Akindin, a fost condamnat. Victoria lui Palama din 1351 nu era completa pentru ca Biserica evita sa condamne pe adversarii isihasmului. Un obstacol pentru isihasm au fost Ana de Savoia si patriarhul Ioan Calecas; Sfântul Grigorie Palama este arestat ajungându-se ca pe plan religios Imperiul sa fie împartit în doua grupari.

În vara anului 1345 a murit la Constantinopol Alexis Apokaukos, lucru care i-a dat posibilitatea lui Ioan Cantacuzino (1347-1354) sa obtina unele victorii cu ajutorul turcilor . Pe 21 mai 1346 el a fost încoronat la Adrianopol ca împarat de catre patriarhul Ierusalimului, fapt care marca legalitatea declaratiei de la Demotica din 1341. Pe data de 3 februarie 1347 Ioan Cantacuzino a intrat triumfal în Constantinopol, fiind recunoscut ca împarat chiar si de catre adversarii sai. În noile conditii, Ana de Savoia îsi schimba atitudinea fata de isihasm, îl depune din scaunul patriarhal pe Ioan Calecas, pe care-l înlocuieste cu Isidor, iar Sfântul Grigore Palama este scos din închisoare. Instalarea pe tron a lui Ioan Cantacuzino a reprezentat victoria isihasmului.

Pe plan extern, Ioan al VI-lea Cantacuzino a colaborat chiar si cu turcii, pastrându-si interesul pentru teritoriile grecesti, atitudine manifestata prin fondarea despotatului de Moreea si va fi ostil genovezilor. Ostilitatea fata de acestia din urma era justificata de taxele de 80% pe care genovezii le încasau de la bizantini pentru trecerea prin Bosfor. Trupele bizantine sunt însa înfrânte în 1349, iar eforturile de refacere a flotei au fost zadarnice. În 1352 se declanseaza din nou razboiul civil dintre Ioan Cantacuzino si Ioan al V-lea Paleologul, încheiat cu abdicarea primului, în noiembrie 1354. Din acest moment, Ioan Cantacuzino îmbraca haina monahala, se retrage la Athos, unde este influentat de doctrina isihasta.

Cu prilejul razboaielor civile care au avut loc în aceasta perioada la Bizant, întâlnim si conducatori dobrogeni aflati sub conducerea lui Dobrotici. El se afla în fruntea unui despotat care fusese întemeiat între anii 1320-1322 si cuprindea regiunea numita "tara Cavernei", adica tinutul dintre Varna si Caliacra. Tot în cadrul razboielor civile de la Bizant din 1346 aflam si numele lui Balica, un conducator dobrogean, care a intervenit în luptele dintre bizantini prin trimiterea a 1.000 ostasi ce urmau sa lupte sub conducerea lui Dobrotici alaturi de Ana de Savoia si de Ioan al V-lea. Rolul jucat de Dobrotici este evidentiat si prin faptul ca el ajunge sa fie despot peste un tinut cuprins între Varna si Caliacra, iar formatiunea sa politica devine foarte importanta în Balcani. În 1386 Dobrotici a murit, iar fiul sau Ivanco scotea propria moneda de aur, ceea ce demonstra ca Statul dobrogean îsi mentinea la acea data independenta. Atât Dobrotici cât si fiul sau Ivanco au avut legaturi strânse cu Vlaicu Voda si cu Mircea cel Batrân.