Imperiul si anarhia
Aproape de fiecare data-n istorie cînd marile imperii se destrama ne întîlnim cu o expresie standard prin care istoricii indica trecerea de la o stare sistemica la una asis-temica a marilor aglomerari umane numite societati: "Au urmat decenii (sau secole) de anarhie". Iar anarhia se caracterizeaza prin abolirea centrelor si criteriilor puterii, prin randomizarea si haotizarea vietii în toate zonele ei, 16116p1514q în fine, prin violente conflicte locale între proto-cen-tre de putere care nu izbutesc sa capete adevarata autoritate. Un razboi al tuturor împotriva tuturor, cu cît mai turbulent cu atît mai nesemnificativ. în astfel de epoci nu apar valori, nu se impun legi si nu se progreseaza în cunoastere sau morala. Anarhia apare astfel ca o parodie sinistra a libertatii.
N-o sa aplic acest model acolo unde el este mai mult decît evident: la starea lumii românesti de azi. Fireste, dupa simulacrul de "ordine si disciplina" al epocii comuniste a urmat aici un simulacru de libertate si democratie. Dupa farsa economiei planificate a urmat farsa pietei libere. In carnavalescul balcanic nici nu era de asteptat altceva. Daca-l citim pe marchizul de Custine, vedem ca nimic nu s-a schimbat în Rusia de doua sute de ani si întelegem de ce nici nu se poate schimba nimic. La fel, daca-l citim pe Cantemir din "Descriptio Moldaviae" ne dam seama ca sîntem condamnati la marginalitate si labilitate morala. în aceste rînduri ma intereseaza însa doar sta-
rea de uimitoare anarhie a lumii literare românesti de la revolutie încoace.
Carui imperiu, carei ordini i-a urmat starea de lucruri de azi? Nu e greu de raspuns la aceasta întrebare. Lumea literara din ultimele decenii ale perioadei comuniste a fost una a "calmului valorilor". "Lista lui Manolescu" a functionat extrem de eficient (daca nu si ireprosabil) în întreaga perioada. Ea a fost în acelasi timp si lista lui Simion, a lui Martin, a lui Ciocârlie, a lui Ion Pop, a Monicai Lo-vinescu si a altor, multi si valorosi, critici literari. Diferentele dintre criteriile lor au fost minime, cel mult chestiuni de gust. Ierarhiile lor au fost în linii mari asemanatoare. Nu au existat între ei diferente de ideologie sau de politica literara decît prin exceptie (cazul Grigur-cu, de pilda, care a contestat autorii anilor saizeci; dar poate tocmai din acest motiv Grigurcu s-a impus mai putin decît colegii sai). Centrul cristalin al vietii literare a fost, în toata aceasta epoca, generatia saizeci, cu pilonii sai de baza, poezia si critica. Modernismul pronuntat al poeziei lui Nichita Stanescu, Ana Blandiana, Marin So-rescu etc. a rezonat cu modernismul criticilor literari din aceeasi generatie. A rezultat un monument impresionant, un canon aparent normal si indestructibil, bazat pe fundamentul criteriului estetic al receptarii artistice (opus criteriului politic si ideologic din perioada dogmatica). Lucrul care e mai putin evident, dar care are o importanta extraordinara, este ca acest canon nu i-a cuprins doar pe autori, ci în primul rînd (as zice eu) pe criticii însisi. Prin actiunea lor curajoasa si credibila - în context - acesti critici s-au canonizat pe ei însisi cu o eficienta unica aproape în cultura româneasca. Lista lui Manolescu nu îl cuprinde "în ultimul rînd, cu voia dumneavoastra" pe criticul însusi: Nicolae Manolescu e, dimpotriva, primul pe lista si prin aceasta este garantul listei sale. El si ceilalti critici de pîna la revolutie au reusit sa construiasca, în ciuda adversitatilor si cenzurii, o literatura, adica un sistem,
în buna parte valabil si azi, si nu doar o gramada de scrieri. Desigur, au existat si în acea epoca grupuri si grupuscu-le marginale sau subterane: oniricii, "singaporenii", "tîr-govistenii", mai tîrziu optzecistii, dar acestora nici nu le-a trecut prin cap sa se opuna "imperiului": exista un centru necontestat care dispunea de întreaga putere necesara pentru validarea autorilor si operelor individuale si care-si subordona institutii importante ca Uniunea Scriitorilor, revistele literare etc. Acest centru era atît de puternic, încît nici macar presiunea adevaratei puteri comu-nisto-securiste nu a reusit sa-l zdrobeasca: orice atac (din partea revistelor specializate: "Luceafarul", Saptamîna", "Suplimentul Scînteii Tineretului") nu facea decît sa strîn-ga rîndurile scriitorilor adevarati în jurul criticilor esentiali. Pîna si schimbarea de paradigma din anii optzeci era pe cale sa se produca pasnic - în ciuda rezistentei dîrze a "saptezecistilor" ce se vedeau amenintati de niste tineri necunoscuti - tot datorita criticilor în cauza, ca-re-i girasera, îi aparasera si îi "crescusera" pe noii veniti, întinerind la rîndul lor prin influenta acestora. Optzecistii se pregateau sa intre în reteaua de fier a vechii ordini asemenea barbarilor pacificati ce primeau pamînt la marginea imperiului, cu datoria de a-l lucra si apara.
Revolutia a schimbat însa totul. Brusc, arhontii vechii puteri si-au abandonat opera, migrînd catre politica sau alte domenii mai vizibile. Haosul initial a fost de nede-scris. Publicul s-a "bejenit" spre zone de interes mai noi si mai stralucitoare. Revistele literare, înmultite ca niste ciuperci dupa ploaie, si-au aratat conditia neoplasmica: în curînd s-a vazut ca nu mai pot supravietui financiar. Comunicatiile s-au întrerupt. Nimeni nu mai citeste toate revistele si suplimentele literare ale ziarelor. Prin urmare, viata literara e azi dezmembrata ca Orfeu, cum ar zice Ihab Hassan. Editurile au acceptat tot mai putine scrieri contemporane ale autorilor români. Deodata totul a fost împins catre pauperitate, obscuritate, derizo-
riu. S-a scris tot mai putina literatura originala, pentru ca într-o lume asistemica nu pot exista nici stimulenti materiali, nici simbolici ("oare glorie sa fie a vorbi într-un pustiu?") care sa îndemne la scris. "în absenta stapîni-lor", grupurile boeme si gregare au început sa impuna criterii si nume, colportînd informatii despre carti necitite si despre autori neiubiti. Aventurieri si seniori ai razboiului au încercat în repetate rînduri sa ia puterea si sa-si impuna vasalii. S-au facut si desfacut aliante. S-au purtat razboaie, cu cît mai locale si mai insignifiante, cu atît mai sîngeroase. S-au purtat si se poarta polemici învaluite în praf si în fum, cam ca acea disputa pentru o palma de pamînt din "Hamlet": Eliade, Eliade, Eliade. Cio-ran, Cioran, Cioran. Pîna la saturatie, de parca doar acestea ar fi problemele noastre de azi. si nici un Fortinbras nu apare ca sa ia cadavrele din drum. Cultura valorii (caci, cu toate limitele si scaderile lor, criticii anilor saizeci au iubit cu adevarat literatura si au impus o cultura a valorii) a fost înlocuita de o cultura a urii fata de valoare, a apararii feudei proprii cu orice pret, fie el al ipocriziei, al sperjurului si al crimei în efigie.
Bineînteles, randomizarea, lateralizarea si relativizarea valorii sînt si criterii postmoderne, pe care o lume cu adevarat sistemica (postmodernitatea e, de fapt, la fel de coerenta ca si modernitatea) stie sa le respecte cu masura si în limita adevarului. si pentru un postmodern Dan-te e la fel de mare ca pentru oricine, din orice epoca. si pentru un postmodern functioneaza criteriul estetic, pentru ca acesta e imanent operei de arta. Dar ceea ce se-ntîm-pla în cultura româneasca de azi, baltirea asta paradoxal agresiva, n-are nici o legatura cu postmodernismul, nu e nici macar caricatura lui. Cînd respectul si civilitatea impuse de Manolescu, Simion, Martin etc. s-au dus pe apa Sîmbetei, a iesit la suprafata acel gen de mitocanie densa, abisala care prospera exact în apele tulburi ale anarhiei.
Despre aceasta, însa, altadata.
|