Imperiul si anarhia

Imperiul si anarhia

Aproape de fiecare data-n istorie cīnd marile imperii se destrama ne īntīlnim cu o expresie standard prin care istoricii indica trecerea de la o stare sistemica la una asis-temica a marilor aglomerari umane numite societati: "Au urmat decenii (sau secole) de anarhie". Iar anarhia se caracterizeaza prin abolirea centrelor si criteriilor pu­terii, prin randomizarea si haotizarea vietii īn toate zo­nele ei, 16116p1514q īn fine, prin violente conflicte locale īntre proto-cen-tre de putere care nu izbutesc sa capete adevarata autoritate. Un razboi al tuturor īmpotriva tuturor, cu cīt mai turbu­lent cu atīt mai nesemnificativ. īn astfel de epoci nu apar valori, nu se impun legi si nu se progreseaza īn cunoas­tere sau morala. Anarhia apare astfel ca o parodie sinis­tra a libertatii.

N-o sa aplic acest model acolo unde el este mai mult decīt evident: la starea lumii romānesti de azi. Fireste, dupa simulacrul de "ordine si disciplina" al epocii co­muniste a urmat aici un simulacru de libertate si demo­cratie. Dupa farsa economiei planificate a urmat farsa pie­tei libere. In carnavalescul balcanic nici nu era de asteptat altceva. Daca-l citim pe marchizul de Custine, vedem ca nimic nu s-a schimbat īn Rusia de doua sute de ani si īn­telegem de ce nici nu se poate schimba nimic. La fel, da­ca-l citim pe Cantemir din "Descriptio Moldaviae" ne dam seama ca sīntem condamnati la marginalitate si labilita­te morala. īn aceste rīnduri ma intereseaza īnsa doar sta-

rea de uimitoare anarhie a lumii literare romānesti de la revolutie īncoace.

Carui imperiu, carei ordini i-a urmat starea de lucruri de azi? Nu e greu de raspuns la aceasta īntrebare. Lumea literara din ultimele decenii ale perioadei comuniste a fost una a "calmului valorilor". "Lista lui Manolescu" a func­tionat extrem de eficient (daca nu si ireprosabil) īn īntrea­ga perioada. Ea a fost īn acelasi timp si lista lui Simion, a lui Martin, a lui Ciocārlie, a lui Ion Pop, a Monicai Lo-vinescu si a altor, multi si valorosi, critici literari. Dife­rentele dintre criteriile lor au fost minime, cel mult chestiuni de gust. Ierarhiile lor au fost īn linii mari ase­manatoare. Nu au existat īntre ei diferente de ideologie sau de politica literara decīt prin exceptie (cazul Grigur-cu, de pilda, care a contestat autorii anilor saizeci; dar poate tocmai din acest motiv Grigurcu s-a impus mai pu­tin decīt colegii sai). Centrul cristalin al vietii literare a fost, īn toata aceasta epoca, generatia saizeci, cu pilonii sai de baza, poezia si critica. Modernismul pronuntat al poeziei lui Nichita Stanescu, Ana Blandiana, Marin So-rescu etc. a rezonat cu modernismul criticilor literari din aceeasi generatie. A rezultat un monument impresionant, un canon aparent normal si indestructibil, bazat pe fun­damentul criteriului estetic al receptarii artistice (opus cri­teriului politic si ideologic din perioada dogmatica). Lu­crul care e mai putin evident, dar care are o importanta extraordinara, este ca acest canon nu i-a cuprins doar pe autori, ci īn primul rīnd (as zice eu) pe criticii īnsisi. Prin actiunea lor curajoasa si credibila - īn context - acesti critici s-au canonizat pe ei īnsisi cu o eficienta unica aproa­pe īn cultura romāneasca. Lista lui Manolescu nu īl cuprin­de "īn ultimul rīnd, cu voia dumneavoastra" pe criticul īnsusi: Nicolae Manolescu e, dimpotriva, primul pe lista si prin aceasta este garantul listei sale. El si ceilalti cri­tici de pīna la revolutie au reusit sa construiasca, īn ciu­da adversitatilor si cenzurii, o literatura, adica un sistem,

īn buna parte valabil si azi, si nu doar o gramada de scrieri. Desigur, au existat si īn acea epoca grupuri si grupuscu-le marginale sau subterane: oniricii, "singaporenii", "tīr-govistenii", mai tīrziu optzecistii, dar acestora nici nu le-a trecut prin cap sa se opuna "imperiului": exista un cen­tru necontestat care dispunea de īntreaga putere necesa­ra pentru validarea autorilor si operelor individuale si care-si subordona institutii importante ca Uniunea Scri­itorilor, revistele literare etc. Acest centru era atīt de pu­ternic, īncīt nici macar presiunea adevaratei puteri comu-nisto-securiste nu a reusit sa-l zdrobeasca: orice atac (din partea revistelor specializate: "Luceafarul", Saptamīna", "Suplimentul Scīnteii Tineretului") nu facea decīt sa strīn-ga rīndurile scriitorilor adevarati īn jurul criticilor esen­tiali. Pīna si schimbarea de paradigma din anii optzeci era pe cale sa se produca pasnic - īn ciuda rezistentei dīrze a "saptezecistilor" ce se vedeau amenintati de nis­te tineri necunoscuti - tot datorita criticilor īn cauza, ca-re-i girasera, īi aparasera si īi "crescusera" pe noii veniti, īntinerind la rīndul lor prin influenta acestora. Optzecis­tii se pregateau sa intre īn reteaua de fier a vechii ordini asemenea barbarilor pacificati ce primeau pamīnt la mar­ginea imperiului, cu datoria de a-l lucra si apara.

Revolutia a schimbat īnsa totul. Brusc, arhontii vechii puteri si-au abandonat opera, migrīnd catre politica sau alte domenii mai vizibile. Haosul initial a fost de nede-scris. Publicul s-a "bejenit" spre zone de interes mai noi si mai stralucitoare. Revistele literare, īnmultite ca niste ciuperci dupa ploaie, si-au aratat conditia neoplasmica: īn curīnd s-a vazut ca nu mai pot supravietui financiar. Comunicatiile s-au īntrerupt. Nimeni nu mai citeste toa­te revistele si suplimentele literare ale ziarelor. Prin ur­mare, viata literara e azi dezmembrata ca Orfeu, cum ar zice Ihab Hassan. Editurile au acceptat tot mai putine scrieri contemporane ale autorilor romāni. Deodata to­tul a fost īmpins catre pauperitate, obscuritate, derizo-

riu. S-a scris tot mai putina literatura originala, pentru ca īntr-o lume asistemica nu pot exista nici stimulenti ma­teriali, nici simbolici ("oare glorie sa fie a vorbi īntr-un pustiu?") care sa īndemne la scris. "īn absenta stapīni-lor", grupurile boeme si gregare au īnceput sa impuna criterii si nume, colportīnd informatii despre carti neci­tite si despre autori neiubiti. Aventurieri si seniori ai raz­boiului au īncercat īn repetate rīnduri sa ia puterea si sa-si impuna vasalii. S-au facut si desfacut aliante. S-au pur­tat razboaie, cu cīt mai locale si mai insignifiante, cu atīt mai sīngeroase. S-au purtat si se poarta polemici īnva­luite īn praf si īn fum, cam ca acea disputa pentru o pal­ma de pamīnt din "Hamlet": Eliade, Eliade, Eliade. Cio-ran, Cioran, Cioran. Pīna la saturatie, de parca doar acestea ar fi problemele noastre de azi. si nici un Fortinbras nu apare ca sa ia cadavrele din drum. Cultura valorii (caci, cu toate limitele si scaderile lor, criticii anilor saizeci au iubit cu adevarat literatura si au impus o cultura a va­lorii) a fost īnlocuita de o cultura a urii fata de valoare, a apararii feudei proprii cu orice pret, fie el al ipocriziei, al sperjurului si al crimei īn efigie.

Bineīnteles, randomizarea, lateralizarea si relativiza­rea valorii sīnt si criterii postmoderne, pe care o lume cu adevarat sistemica (postmodernitatea e, de fapt, la fel de coerenta ca si modernitatea) stie sa le respecte cu masu­ra si īn limita adevarului. si pentru un postmodern Dan-te e la fel de mare ca pentru oricine, din orice epoca. si pentru un postmodern functioneaza criteriul estetic, pen­tru ca acesta e imanent operei de arta. Dar ceea ce se-ntīm-pla īn cultura romāneasca de azi, baltirea asta paradoxal agresiva, n-are nici o legatura cu postmodernismul, nu e nici macar caricatura lui. Cīnd respectul si civilitatea im­puse de Manolescu, Simion, Martin etc. s-au dus pe apa Sīmbetei, a iesit la suprafata acel gen de mitocanie densa, abisala care prospera exact īn apele tulburi ale anarhiei.

Despre aceasta, īnsa, altadata.