Inceputul si dezvoltarea Istoriei Religiilor

Începutul si dezvoltarea Istoriei Religiilor

1. Istoria religiilor ca disciplina este relativ noua, caci dateaza abia din veacul XIX. Si înainte de aceasta, chiar din epoca clasicitatii greco-romane si în evul mediu, au existat lucrari si autori care au tratat despre diferite r 838i89i eligii. Asa din vechime am putea aminti pe istoricii si geografii Herodot Strabo, Tacitus si Plutarh, care culeg si transmit informatii despre mai multe religii. Dintre scriitorii bisericesti este mai ales fericitul Augustin, care în scrierea sa "De civitate Dei" ofera (dupa Varo) bogat material pentru cunoasterea celorlalte religii. Din evul mediu merita sa fie amintita celebra anonima "De tribus impostoribus" - epitet sub care sunt întelesi Moise, Iisus Hristos si Mahomed - aparuta în 1598, iar pe la jumatatea veacului XVII Gerhardt Iohannes Vossius cu lucrarea sa "De theologia gentili seu de origine ac progressu idololatriae", (Amsterdam 1642), pe ale carui urme au calcat Abbé Banier si Pierre Daniel Huet.
Trecând peste multi altii, este destul sa pomenim pe Bernard Picart, care a publicat (între anii 1723 - 1728, în Amsterdam) 7 volume de studii asupra confesiunilor si secretelor crestine si a o multime de alte religii, sub titlul "Cérémonies et coutumes religieuses de tous les peuples du monde" si pe F. Dupins cu lucrarea sa "De l'Origine de tous les cultes", în 3 volume (Paris, 1795).
Cunoasterea din ce în ce mai aprofundata a limbii sanscrite si chineze, a ieroglifelor si cuneiformelor, a dialectelor persane si indiene, ca si numeroase descoperiri de documente si de culturi în mare parte necunoscute, cum si studii facute la fata locului asupra credintelor si obiceiurilor diferitelor popoare culte si a primitivilor din continentele noi, de catre numerosi misionari crestini, si nu mai putin si relatiile de tot felul dintre cele mai îndepartate natiuni, multumita intensificarii mijloacelor de transport, au dus la studiul comparat al religiilor si au dat nastere disciplinii istoriei religiilor.
2. Cea dintâi tara în care s-au început studii sistematice de istoria religiilor este - cum era si firesc sa fie - Anglia care, având numeroase si întinse colonii în celelalte continente, avea si prilejul si putinta sa studieze, prin învatati din sânul sau, aproape toate religiile. Germanul Max Muller, nascut în Dessau, anul 1823, discipolul marilor sanscritologi Franz Bopp, din Berlin, si Eugene Burnouf, din Paris, el însusi un mare sanscritolog, fiind chemat în Anglia si trimis în India, edita mai întâi Rig-Veda (1846 - 1850), începu apoi traducerea si publicarea în englezeste a cartilor sfinte ale religiilor orientale sub titlul: "The Sacred Books of the East", din care aparura sub conducerea sa (Oxford 1878 - 1905) 50 de volume, inaugura (în 1878) cel dintâi curs de istoria religiilor (Hibbert Lectures) si scrise o multime de studii de filosofie religioasa si de istoria religiilor. Datorita trusturilor Hibbert Fund si apoi catedrelor si cursurilor de istoria religiilor, întemeiate cu spezele scotianului Gifford la 4 universitati (în 1878), disciplina aceasta a luat în Anglia un mare avânt.
În Franta, lucrarile sanscritologului Eugéne Burnouf asupra religiilor Indiei si ale sinologilor Charles Remusat si Stanislas Julien asupra religiilor Chinei, cum si înfiintarea muzeului de obiecte sfinte ale religiilor orientale, (1876) de catre negustorul lionez Guimet, si celebra publicatie de texte si documente privitoare la aceste religii intitulata "Les Annales du Musée Guimet", pregatira terenul pentru noua disciplina. Crearea, în 1879, a scolii practice "des Hautes Etudes" pe lânga Sorbona, în locul facultatii de Teologie, scoasa din universitate, a contribuit în foarte mare masura la progresul disciplinei noastre. Cel dintâi titular al catedrei de istoria religiilor a fost protestantul Albert Réville, un fecund scriitor pe acest teren. Catolicii nu s-au lasat nici ei mai prejos si au pus prin Abbé Broglie, contemporan cu Réville, începutul acestei ramuri de stiinta pe temelii care corespundeau punctului lor de vedere confesional.
Olanda a dat o deosebita importanta studiului istoriei religiilor. Pastorul arminian C. P. Tiele a publicat, începând din anul 1864, mai multe studii asupra religiei mazdeene, egiptene si caldeene, cum si cel dintâi manual de "Istoria religiilor pâna la ivirea religiilor universaliste" (1876), tradus apoi în mai multe limbi. În 1876, statul olandez transforma catedrele de teologie dogmatica de la cele patru universitati de stat în catedre de istoria religiilor si Tiele fu cel dintâi titular al celei din Leyda.
Germania a ramas cea mai din urma pe tarâmul istoriei religiilor. Filologii si etnologii s-au îndeletnicit într-adevar cu acest studiu si Brugsch si Erman - egiptologi, Noeldecke si Goldzieher - semitologi, Oldenberg si Bühler - sanscritologi, Preller si Roscher - elenisti, Wissowa - latinist, Richtofen, Ratzel - etnologi s. a. si-au dat pretioase contributii la cunoasterea diferitelor religii, dar studiile de sinteza au lipsit multa vreme, pentru ca nu existau catedre de istoria religiilor. Abia prin 1908 dupa moartea lui Otto Pfleiderer - care tinuse multe vreme prelegeri de filosofia si istoria religiilor - s-a întemeiat o catedra de istoria religiilor în Berlin, la care a fost chemat danezul Eduard Lehmann, din Copenhaga, care însa, dupa câtiva ani, s-a întors în tara sa. Aceeasi soarta a avut si catedra înfiintata cam în acelasi timp în Leipzig si ocupata de suedezul Nathan Söderblom, care de asemeni s-a retras curând în tara sa si a murit ca arhiepiscop al Upsalei (1931). Un docent al sau, Carl Clemen, a ajuns profesor de aceasta materie în Bonn, unde e singura catedra de istoria religiilor.
De la el avem un interesant studiu de istorie a religiilor tradus în frantuzeste sub titlul "Les religions du Monde. Leur nature, leur histoire", Paris, Payot, 1913. În 1918 a publicat în limba germana asemeni docentul de pe atunci de aceasta specialitate în Leipzig, Alfred Ieremias, volumul "Allgemeine Religionsgeschichte".
Tarile scandinave pretuiesc mult acest studiu. Acolo au trait trei din cei mai mari istorici ai religiilor: Söderblom în Upsala, Lehmann în Copenhaga si Nielsson în Lund.
În Belgia s-a înfiintat o catedra de istoria religiilor în anul 1884, al carui titular a fost ilustrul Goblet d'Alviella, Nestorul magistrilor de aceasta specialitate.
În Italia s-a înfiintat o asemenea catedra, în 1886, la Roma, si titular a fost Labanca. Au urmat apoi si altele.
În tarile ortodoxe exista o catedra pentru acest studiu în Atena si se tin cursuri în aceasta ramura la facultatea de Teologie.
3. Dintre publicatiile cu caracter general pe acest tarâm si autorii mai însemnati sunt de amintit pe lânga cele pomenite în treacat si "La semaine d'Etnologie religieuse", Louvain; "Lectures on the History of Religions", Londra; "Bibliotheque d'Histoire des Religions", Paris (Lethielleux); "Etudes sur l'Histoire de Religions", Paris (Beauchesne); "Revue d'Histoire des Religions", Paris (Leroux); "Bilychnis", (Roma); "Archiv für Religionswissenschaft", Tübingen; "Anthropos", Viena; "Biblioteca Istoriei Religiilor", Bucuresti; "Réville Prolégomenes de l'Histoire des Religions", Paris 1886 (Fischbacher); R. Dussaud - "Introduction a l'Histoire des Religions" 1914; George Foucart - "Histoire des Religions et methode comparative", Paris, 1912 (Picard); Max Müller - "Einleitung in die Religionswissenschaft", 1879; C. P. Tiele - "Kompendium der Religionswissenschaft" deutsch von F. W. T. Weber, Berlin 1887; A. Reville - "Histoire des Religions", 4 vol. Paris, 1885 (Fischbacher); Chantepie de la Saussaye - "Lehrbuch der Religionsgueschichte", 2 Bande, Tübingen 1905, (tradusa în frantuzeste de Hubert); Conrad von Orelli - "Allgemeine Religionsgeschichte", 2 Bande, Bonn, 1913; J. Bricout - "Ou en est l'Histoire des Religions", Paris, 1912 (Letouzey et Ané); Salomon Reinach - "Orpheus", Paris, 1928 (Picard); Joseph Huby - "Christus, Manuel d'Histoire des Religions", Paris, 1913 (Beauchesne).