Indispensabila Getica
prima sinteza arheologica pe baze stiintiifice realizata de un roman privind istoria — respectiv arheologia — spatiului carpato-dunarean.
Opera fundamentala si-a primit numele dupa titlul mai vechi al monografiei istorice scrise de grecul Criton, medicul lui Traian —si a constituit un eveniment de maxima importanta si cu un profund impact asupra culturii romanesti ante-belice.
valoare monumentala, atit datorita dimensiunilor considerabile cit si prin aportul de noi idei, noi tipuri de abordare si mai ales prin modul de gandire istorica relevat.
Scoala de arheologie romaneasca isi intemeiaza progresul remarcabil tocmai pentru ca, plecand de la premisele stabilite de Vasile Parvan si folosind volumul din ce in ce mai mare de informatie acumulat in prima jumatete a secolului XX a reusit o evolutie marcanta, reusind astfel sa redea o imagine mult mai completa decit cea la care ajunsese, la vremea lui, Parvan.
In a doua parte a secolului XX, odata situatia geopolitica europeana stabilita, noul regim comunist din Romania, a considerat ca istoria in ansamblu si arheologia indirect, ii pot oferi o legitimare in trecut, ingaduind pe acest fundament un curs ascendent al cercetarii istorice, permitand sau mai bine zis acceptind cresterea volumului de informatie istorica, cu un continut mult mai variat si mai amanuntit. Acest lucru ar fi trebuit sa duca in mod logic la aparitia mai multor lucrari de talia Geticii, fapt care insa nu s-a intimplat din pacate. Se poate spune ca acest lucru nu s-a petrecut tocmai din cauza acumularii foarte mari de date, repet, ample si variate, atit in ce priveste arheologia romaneasca cit si cea universala, aspect care a determinat revizuirea multor axiome de baza ale istoriei si chiar a unor principii metodologice. Plurivalenta acestui volum de date s-a dovedit a fi cu dublu tais, nemaipermitind incadrarea in vechile sisteme de referinte si reclamind imperios conceperea unor noi structuri de asimilare a informatiilor, de catalogare a lor si in final de valorificare a imensului tezaur arheologic pe care istoria ni-l da in dar.
Dupa cum se observa, tocmai complexitatea acestei stari de fapt face ca improbabila aparitia unei noi sinteze daca nu de talia, macar de impactul Geticii. Totusi putem aprecia ca multimea de lucrari specialitate, monografii, studii specializate pot sa se constituie in termenul general de „schite sintetice” , raminind o problema de timp ca un om sau un colectiv de specialisti sa le reuneasca intre doua coperti ale unei singure carti, metaforic vorbind, si astfel opera marelui arheolog care a fost Vasile Parvan, sa isi gaseasca succesiunea. Oarecum legat de acest aspect insasi maestrul spune in Idei si forme istorice, „noi nu vom face nimic complet, ci de abia vom curati drumul pentru altii”, lucru cu atit mai intemeiat cu cit vine de la un om care a a pornit de la ideea ca totul trebuie reluat de la capat, investind in aceasta un efort urias de investigatie si sinteza.
Se poate spune, fara teama de a gresi, ca indiferent daca informatia este usor desueta si mult imbogatita de descoperirile mai noi, descoperiri care astazi sunt privite din unghiuri de vedere mult mai largi si mai complexe si chiar daca sistemele de referinta s-au schimbat, Getica ramane o carte clasica de gindire istorica, un punct de referinta de care nici o alta gindire arheologica nu poate face abstractie, un punct de plecare in noi reconstituiri si exegeze.
Cartea este structurata in sase capitole incheiate fiecare cu o sistematizare a interpretarilor si reconstituirilor rezultind un tablou de ansamblu pentru ca un al saptelea capitol de concluzii sa rezume toate capitolele anterioare constituindu-se intr-o sinteza de amploare. Prin notele adaugate textului lui Parvan s-a incercat tiparirea unei editii critice tocmai pentru a sublinia importanta impusa de reperul care este Getica in istoriografie si in arheologie.
Primul capitol face legatura intre teritoriul Daciei si periodizarea general europeana si explica schimbarea culturala petrecuta la limita dintre epoca Bronzului si Hallstatt, sunt stabilite cronologic migratiile cimmerienilor si scitilor—secolul X-VI a.Chr. —idee regasita si la Paul Reinecke sau Ion Nestor, si sunt considerate efectele acestor migratii asupra Daciei, totul privit prin prisma modificarilor care au afectat aspectul etno-cultural local. Vasile Parvan subliniaza caracterul de insule etnice ale infiltrarilor scitice, constata si dovedeste rapida lor difuzie in masa autohtona.
Capitolul al II-lea al Geticii constituie o recapitulare a informatiilor literare despre geto-daci, comparate cu date arheologice, reusind astfel sa schiteze un cadru-schema ramas in linii generale aproape intact pana azi daca admitem ca a fost preluat de aproape toti istoricii urmatori. Constructul modern de geto-daci uzat de autor, desemneaza ramura nordica a tracilor, mai exact grupul de traci care locuiau la nord de Balcani. In acest sens termenul a fost folosit de Vasile Parvan—mai inainte insa de Grigore Tocilescu in sens lingvistic- si ulterior de urmatoarele generatii de cercetatori. Aparitia geto-dacilor in istoria scrisa o datoram lui Herodot care a notat despre o situatie socio-istorica potrivita timpului sau, lucru usor de remarcat si in izvoarele mai tarzii care au preluat informatiiile de la „parintele istoriei”, preluari prea putin modificate sau adaptate realitatii istorice, obligandu-ne la o prudenta aproape critica.
Herodot ii aminteste cel dintii pe geti, localizindu-i cu numele lor etnic exclusiv la sud de Dunare. In nordul Dunarii ii semnaleaza catre est pe sciti, la Dunarea de Jos spune ca nu ar fi cunoscute populatii, iar catre vest vorbeste de siginni, populatie probabil de origine iraniana, careia i se atribuie cimitirele birituale de tip Vekerzug. Plecind de la aceasta situatie, Parvan cauta sa reconstituie situatia etno-politica din secolul V a.Chr. cercetand in acelasi timp si unii autori mai tirzii— Strabo, Diodor din Sicilia, Arrian — si afirma ca in realitate inca din vremea lui Herodot getii ocupau ambele maluri ale Dunarii. Se cuvine amintit ca aceasta arie a getilor este limitata de alte zone etnice bine conturate si cunoscute: scitii la est, odrizii si moesii la sud, tribalii si scordiscii spre sud-vest iar spre nord sint triburile tracilor nordici inca dominati de celti.
Asa trebuie sa fi aratat harta etno-politica a dispersiei tracice din stinga fluviului la data cind Alexandru cel Mare isi incepe incursiunea in teritoriile de la nordul Dunarii, data la care populatia locala trebuie ca era constituita doar ca o formatie locala, pentru ca mai tirziu, in vremea lui Lysimah aceasta sa se prezinte in plin proces de centralizare avind un rege — Dromichaites — cu suficienta autoritate si forta incit sa se opuna cu succes armatei macedonene. Regatul acestui basileu local isi extinde autoritatea asupra unei zone clar delimitate, are in centru o capitala in jurul careia concentreaza o anume putere militara si politica si are o forta economica proprie si suficienta.
In perioada urmatoare, pe baza unor marturii nu intotdeauna credibile, acest proces de concentrare a puterii si de unificare politico-teritoriala se accentueaza. Odata cu mutarea centrului de greutate politica in spatiul intracarpatic, procesul de concentrarea a permis autohtonilor sa iasa de sub dominatia celtica si chiar opreasca si sa respinga incercarea populatiilor germanice de patrundere spre interiorul Carpatilor. Maximul acestui proces este atins in timpul marelui rege Burebista, lucru demonstrat de descoperirile arheologice, si care apogeu coincide cu stabilirea centrului puterii, unitare de aceasta data, in zona muntilor Orastiei. Perioadei i se opune o etapa de regres corespunzind urmasilor lui Burebista si constind in revenirea la autonomia locala care insa nu a mai reusit sa anuleze centralizarea puterii, motiv pentru care Decebal, regele erou al dacilor, reuseste sa reuneasca mai repede si se pare mai usor, triburile dacilor, in incercarea de a face fata pericolului roman.
Sursele literare ocupa prin analiza lor, pagini numeroase din Getica, alte studii si incercari de sinteza nu au modificat esential elementele schitate in parte datorita lipsei unor texte care sa nu fi fost cunoscute in 1926 cit si faptului ca scrierile cunoscute sunt lacunare sau pastrate in copii tirzii.
Culturii geto-dacilor ii este consacrat al treilea capitol al lucrarii, capitol marcat de analiza riguroasa, proprie autorului, care investigheaza o paleta larga de cai de accedere la informatie, de la examinarea aspectelor culturale si tipologice si pina la investigarea manifestarilor de ordin spiritual. Intregul tablou intregind o imagine complexa a acestei culturi permitindu-ne sa concluzionam ca civilizatia geto-dacilor a fost o civilizatie a lemnului, una a fierului si in acelasi timp una a ceramicii, depasind astfel limitele impuse de autor. Pe plan spiritual Parvan atribuie dacilor o mentalitate nordica, de evidenta origine indo-europeana, mentalitate de conceptie uranica, bazata pe o populatie agrara si o aristocratie militara totul rezumindu-se intr-o religie exclusiv uranica si henoteista. Chiar daca unii autori moderni au amendat intrucitva aceasta conceptie, faptul ca a fost primul care a cules si analizat o zona larga de patrundere in investigarea culturii si spiritualitatii geto-dacilor, orice noua abordare a citirii izvoarelor antice, sau o noua descoperire trebuie sa tina seama de ipotezele formulate in acest capitol si sa se raporteze la reperele acestuia.
Sapaturile efectuate la Piscul Crasani, impreuna cu Ion Andriesescu, beneficiaza de atentia intregului capitol patru. Cercetarile ulterioare au intregit imaginea de baza trasata de Parvan dar fara sa modifice esential concluziile acestuia. Capitala regelui get Dromichaites, antica Helis i se pare lui Parvan ca fiind foarte probabil localizata aici, pe malul Ialomitei. Legat de localizarea mai multor dave geto-dace autorul accepta in mare parte coordonatele din harta lui Ptolemeu.
Analiza toponimelor ce razbat pina in vremurile noastre din izvoarele epigrafice si literare ocupa capitolul cinci, capitol in care se incearca o reconstituire a situatiei demografice si etnografice si stabilirea pe baza acestor date a marimii si intinderii teritoriale a dacilor. Capitolul, privit ca un studiu filologic, stabileste astfel arealul etno-geografic ocupat de daci, areal oarecum mai restrins de cercetarile ulterioare.
Capitolul sase se ocupa de „virsta fierului in Dacia” fiind de departe cel mai amplu si mai explicit capitol, mai cu seama prin faptul ca periodizarea culturala folosita de Parvan este diferita de cea folosita de predecesorii sai dar asemanatoare cu cea folosita si azi. Concluziile acestui capitol ramin valabile, in liniile lor generale pina astazi, cu toate ca epoca La Téne constituie inca un subiect de dezbateri si controverse. Parvan isi insuseste schema cronologica enuntata de Paul Reinecke in 1899 si admite o „intirziere” fata de evolutia civilizatiilor vestice dar accepta influente vestice—„hallstatiene” si „veneto-illyre” sau „ale unor elemente nord-italice. Autorul inventariaza cu grija, metodic fiecare aspect al culturii materiale, asezarile, ocupatiile, tipologia produselor, arhitectura, si manifestarile spirituale ale dacilor, scotind in evidenta fondul autohton. Astfel el da conceptului de epoca a fierului urmatoarea definitie: „material, adica economic, virsta fierului incepe la noi abia pe la 700; spiritual, adica istoric-cultural, ea incepe, totusi, inca de la anul 1000”. Marele istoric consacra orfevrariei acestei epoci nu mai putin de 20 de pagini si discuta aproape toate obiectele de aur cunoscute la vremea sa si care au putut fi atribuite acestei perioade.
Concluziile inchid in chip firesc volumul evidentiind incercarea autorulul de a stringe la un loc, spre analiza si comparatie, toate informatiiile cuprinse in mai bine de un mileniu si jumatate de istorie de la epoca bronzului si pina la cucerirea romana. Intelegind necesitatea cunoasterii radacinilor istorice ale romanismului dunarean, Vasile Parvan a facut din cercetarea elementelor tracice o preocupare permanenta, relevind posteritatii cei peste o mie de ani ai Daciei libere. Parvan denumeste in subtitlul lucrarii aceasta perioada ca fiind preistoria Daciei. Informatiile sau mai bine zis sursele informatiilor au fost captate din trei directii distincte: stiri literare, date lingvistice si date arheologice din care primele doua sunt adesea incomplete sau disparate, neputind intotdeauna sa fie relevante. In schimb arheologia, prin materialul extras direct din sapaturi este de departe ancora in trecutul nostru istoric.
Este dincolo de orice dubiu ca in zilele noastre volumul de informatie este mult mai mare decit la inceputul anilor '20 cind a aparut aceasta prima mare sinteza a asupra acestei perioade si tocmai aceasta cantitate mai mare este cea care nu ne mai permite sa pronuntam formulari categorice ci dimpotriva, prin includerea diversilor factori de probabilitate se incearca cuprinderea cit mai fidela a complexitatii fenomenelor istorice studiate avind ca scop pricipal delimitarea cit mai stricta a datelor certe de cele cu mai putine sanse de probabilitate. Pentru interpretarea critica a izvoarelor literare despre geto-daci, Getica lui Vasile Parvan ramine o lucrare de referinta.
Intrega lucrare trateaza problema intr-un mod nou pentru acele vremi, imbinind primele relatari scrise cu rezultatele cercetarilor arheologice, punind astfel intr-o lumina noua materialele arheologice, fapt ce a permis intuirea unor stari de fapt altfel greu daca nu improbabil de dedus din simpla cunoastere a unui izvor literar. Modalitatile prin care arheologia isi expune rezultatele difera de esential de metodele ce citire si interpretare critica a unui text dar Getica imbina fericit ambele procedee de lucru, motiv pentru care rezultatele obtinute, desi pe alocuri depasite, sunt inca in vigoare si azi. Nivelul cercetarilor din prima jumatate a secolului XX a permis formulari categorice dar trebuie relevat faptul ca analiza fenomenelor de cultura materiala si spirituala prin prisma izvoarelor scrise a cerut din partea autorului o acribie in ce priveste cronologia datelor arheologice, lucru de care Parvan s-a achitat exemplar.
Trebuie semnalata insa predominarea atentiei acordata izvoarelor literare si lingvistice in detrimentul celor arheologice, gradul de ipoteza a unor astfel de surse istorice fiind arareori considerat ca atare, utilizind aceste scrieri ca izvor istoric cu nuante diferite. Totusi el a reusit sa supuna atentiei un material arheologic bogat mai ales legat de spatiul intracarpatic. O astfel de lucrare nu putea sa nu cuprinda tot spectrul surselor de informare: literare, epigrafice, arheologice, topografice, onomastice si numismatice. Integrarea izvoarelor numismatice in studiul ultimei jumatati de veac din mileniul anterior erei noastre a fost o noutate caci a relevat faptul ca integrarea fenomenului monetar in cadrul vietii economice este mai mult decit necesara pentru intelegerea vastitatii culturii materiale si spirituale. Analizarea fenomenelor economice a constituit o preocupare permanenta a autorului si ia permis acestuia sa introduca, in chip firesc, descoperirile monetare, in complexul economic si cultural al ultimei perioade cuprinse in Getica.
Paleoetnologia a fost un alt izvor de informatii din care Parvan a extras numeroase date care i-au permis sa explice in detaliu modul de viata, tipul de cultura si nivelul de civilizatie al prototracilor, tracilor si geto-dacilor. Raportarea la alte popoare si populatii contemporane si invecinate, unele, cum sunt grecii si romanii, cu un stadiu de civilizatie superior i-a ingaduit sa reconstruiasca pina la nivel de detaliu o multitudine de aspecte culturale. Acest mod de abordare, folosind atunci cind materialul cercetat a ingaduit, raportarea la realitatile satului romanesc, inca suficient de arhaic pe vremea sa, l-au autorizat sa sublinieze caracterul predominant taranesc al culturii spatiului carpato-dunarean, caracter mostenit inca din neolitic si pastrat chiar dupa cucerirea romana. Conservatorismul si traditionalismul milenar al civilizatiei taranesti dacice, apoi daco-romane, este adesea subliniat : “ civilizatia getica Laténe se va pastra—prin populatia de la tara—si pe dedesuptul celei romane”. Cercetarea locuintelor in strinsa legatura cu mediul natural au permis conexiuni intre tipurile de locuinte si conditiile de mediu geografic.
Continuitatea culturii traco-geto-dacilor este urmarita prin toate formele de manifestare: asezari, locuinte, inventar casnic, ocupatii, alimentatie, mestesuguri, arta, cunostinte, religie, arme, organizare militara, obiceiuri, mitologie, credinte, rituri, ritualuri, viata de familie. Cumularea tuturor datelor venind dintr-un spectru atit de larg au facut posibila teza privitoare la sedentarismul geto-dacilor, caracter reflectat si in aspectele privitoare la institutiile militare.
Opera lui Vasile Parvan a jucat un rol esential in incercarea de reconstituire istorica a culturii geto-dace si mai ales de incadrare a acestei istorii in intregul complex istoric european atit ca metodologie cit si ca apartenenta etno-geografica.
Perioada intermediara intre preistorie si istoria probata cu marturii scrise, corespunzand epocii metalelor, supranumita protoistorie, este, in viziunea lui Parvan, sinonima cu istoria geto-dacilor, etapa istorica relevata monumental in Getica.
Ca si monografie istorica lucrarea nu foloseste forme verbale pretentioase, limbajul utilizat, desi imbraca intotdeauna aspecte de specialitate, este cursiv si lapidar, intrerupt uneori de enumerari si comparatii, stabilind astfel diferentieri in structura obiectelor arheologice cit si in manifestarile spirituale ale populatiilor stravechi.
Din numarul mare de idei si notiuni istorice cuprinse in opera sa, nu au ramas valide toate, unele fiind amendate odata cu progresul cercetarilor ulterioare. Astfel rolul deosebit al elementelor culturale celtice in dezvoltarea civilizatiei dacice a fost mult diminuat de catre investigatiile istorico-arheologice de mai tirziu. Acest aport cultural vest-european a fost supralicitat de catre autor uneori in detrimentul influentelor sud-dunarene, elenistice in speta. Impresionat de amploarea metalurgiei fierului din Dacia, Parvan, plecind de la observatia corecta in esenta, ca celtii dezvoltasera deja pina la nivelul de arta, prelucrarea metalelor, si marcat de simbioza celto-dacica, atribuie celtilor rolul unic de mentori ai dacilor, nu numai privitor la mestesugul prelucrarii fierului ci intreagul progres evolutie a civilizatiei geto-dacice. Daca referitor la influentele irano-scitice se poate cadea de acord asupra preluarilor influentelor artistice, in special arta toreutica, asupra metalurgiei fierului, chiar daca inceputurile acestei metalurgii se datoreaza celtilor, foarte curind dacii isi gasesc propria cale, adaugind la mostenirea celtica noi tehnici si cunostinte de prelucrare, rezultind produse finite de o calitate superioara.
Problema scitica este tratata prin importanta ei in doua capitole din dorinta de a stabili cit mai exact locul ocupat de artefactele scitice in cadrul preistoriei ariei carpato-dunarene si mai cu seama in aria intracarpatica. Descoperirile cu caracter scitic din vremea sa erau mult mai putin numeroase decit cele de care dispunem acum dar i-au permis sa interpreteze ansamblul acestora si chiar sa ofere solutii asupra unor aspecte, solutii ramase valide si la o jumatate de veac de la scrierea Geticei. Cele doua concluzii principale care se desprind din cercetarea comparata a antichitatilor scitice cit si a culturii locale sint faptul ca populatia autohtona se delimiteaza categoric de elementul iranic infiltrat iar “enclava scitica” nu a reusit sa disloce nimic din cursul civilizatiei traco-dacice sfirsind prin a fi asimilata. Oricare analiza aprofundata si care respecta realitatile arheologico-istorice va constata ca cel putin concluziile principale ale lui Vasile Parvan in chestiunea scitilor ramin la fel de valabile.
Problematica religiei daco-getice nu putea sa nu il atraga pe savant, care desi grevat de caracterul lacunar si adesea echivoc al surselor literare, defineste religia geto-daca drept una hedonista, alegind astfel o cale de mijloc. Putem spune astfel ca geniul marelui invatat a intuit faptul ca putinatatea datelor nu permit reconstituirea componentei panteonului dac, iar solutia intermediara pe care a ales-o s-a dovedit prolifica pentru cercetarile ulterioare generind noi perspective asupra caracterului si importantei religiei in universul spiritual geto-dac. Totusi el releva caracterul urano-solar, stabilind pozitia zeului suprem si face legatura dintre acest zeu, modul de adorare si caracterul extrem de spiritualizat al credintelor geto-dacilor, caracter extins pina la limita ascetismului.
Chiar daca multe din parerile si opiniile exprimate de savant sunt greu de acceptat, la fel de adevarat este ca, in ciuda volumului de date si cunostinte mult mai mare, nici astazi cercetatorii nu au ajuns la un consens general in ce priveste caracterul religiei geto-dacilor, lucru care face din temele abordate cu temeritate de autor sa faca inca obiectul unor aprinse dispute stiintifice.
Unul din meritele cele mai mari ale savantului este insa acela ca el a inteles printre cei dintii importanta cunoasterii istoriei vechi a Romaniei, intr-o perioada dominata de cercetarea epocii romane, meritul fiind cu atit mai mare cu cit a trebuit sa isi organizeze cercetarile, sa defineasca metode noi de investigare arheologica, a trebuit sa isi formeze colaboratori, sa intemeieze am putea zice, o scoala de arheologie “ un adevarat Colegium Archaeologicum Dacoromanum” cum s-a exprimat chiar Parvan, scoala ale carei rezultate ne indreptatesc sa spunem ca a continuat cu succes munca maestrului.
Getica este nu numai o lucrare de sinteza ci una de o indrazneala geniala, o opera intemeiata pe o indelungata si atenta revizurie a textelor antice si pe o analiza critica a datelor glotologice, toponimice si onomastice, avind meritul sa includa intreg materialul arheologic protoistoric, de la Dunarea de Jos, cunoscut la vremea sa. O astfel de lucrare nu putea fi scrisa decit lipsindu-se de prejudecati, respecind intotdeauna adevarul istoric neafectat de conjuncturi sociale sau politice. Uriasul volum de munca depus, puterea de sinteza, intuitia, vasta sa eruditie au avut ca si consecinta o realizare de pionierat pentru care intreaga istoriografie, romaneasca si nu numai trebuie sa ii fie recunoscatoare.
Vasile Parvan a apartinut curentului de innoire din prima jumatate a veacului trecut, de purificare profesionala, de inalta tinuta stiintifica, fapt ce a permis ca la mai bine de 60 de ani de la scrierea operei sale de capatii, concluziile sale isi mentin trainicia, astfel incit nici o lucrare de referinta care reaia una sau mai multe din problemele abordate de el mai inainte sa nu isi permita sa nu il citeze.
Daca antica Getica lui Criton, printr-un concurs nefericit de intimplari, s-a pierdut, lipsindu-ne azi de informatii cruciale pentru intelegerea civilizatiei geto-dace, iata ca printr-un mecanism absolut natural al compensatiei, avem o alta Getica, poate la fel de relevanta in deslusirea misterelor trecutului nostru indepartat. Caracterul ei imuabil rezida din abundenta de idei, din multitudinea de directii de cercetare noi relevate astfel ca putem spune ca Getica este un bun patrimonial indispensabil istoriei poporului roman.
Bibliografie:
Belcin, Plesca Cornelia, Unele probleme de etnologie in opera lui Vasile Parvan, in Carpica, XV, 1983 p. 59
Berciu, Dumitru, Despre personalitatea lui Vasile Parvan ,in Carpica, XV, 1983 p. 21
Berciu, Draghicescu Adina, Vasile Parvan si studiile sale de istorie medievala romaneasca , in Carpica, XV, 1983 p.51
Boroneant, Vasile, Vasile Parvan, fondator al scolii de arheologie romanesti
Cantemir, Traian, Vasile Parvan, literat , in Carpica, XIV, 1982 p. 23
Daicoviciu, Hadrian, Daco-getii in opera lui Vasile Parvan, in Carpica, XV, 1983 p.31
Dumitrascu, Sever, Vasile Parvan si Universitatea din Cluj (Aspecte arheologice), in Carpica, XXIII/1, 1992 p. 41
Florea, Vasile, Vasile Parvan, teoretician al istoriei,in Carpica, XIV, 1982 p. 15
*** Istoria romanilor, vol. I, editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001.
Mitrea, Bucur, Izvoarele numismatice in opera lui Vasile Parvan, in Carpica, XV, 1983 p. 39
Parvan, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, editura Meridiane, Bucuresti, 1982.
Vasiliev,Valentin, Problema scitica in opera lui Vasile Parvan, in Carpica, XV, 1983 p. 51
Vulpe, Radu, Vasile Parvan, creator de scoala stiintifica, in Carpica, XIV, 1982 p. 7
Vulpe, Radu, Amintiri despre Vasile Parvan, in Carpica, XV, 1983 p. 27
Ursachi, Vasile, Vasile Parvan si Davele de pe Siret, in Carpica, XXIII/1, 1992 p. 125
Suceveanu, Alexandru, Cercetarile lui Vasile Parvan de la Histria, in Carpica, XXIV, 1993 p. 17
Zub, Alexandru, Pe urmele lui Vasile Parvan, editura Sport-Turism, Bucuresti, 1983.
Zub, Alexandru, Vasile Parvan, Corespondenta inedita din vremea studiilor 1904—1909, in Carpica, I, 1968 p. 281
Zub, Alexandru, Vasile Parvan, Preocupari bibliografice si documentaristice, in Carpica, I, 1968, p. 329.
|
