Ligia Barzu

Rodica Ursu Naniu

Florica Bohiltea

Istoria Greciei Antice

CUPRINS

I. Câteva probleme de geografie istorica (L.Bârzu)

Populatii, limbi si dialecte (L. Bârzu)

ffl Culturi preistorice în Grecia (L.Bârzu)

IV Creta si Micene (R.Ursu Naniu)

V  Sistemul palatial în Egeea si Mediterana: Cipru, Creta,
Grecia Continentala (L.Bârzu)

VI. Continuitate si discontinuitate în evolutia culturilor

egeene la începutul mileniului I î. H. (L. Bârzu)

Vu. Formarea statelor grecesti. Tipuri de state (L.Bârzu)

VIU Colonizarea greaca (L. Bârzu)

IX Modele de guvernare în Grecia antica (L. Bârzu)

X  Confruntari militare în lumea greaca în sec. V-IV

(RBohîltea)

Conflicte pentru controlul Marii Egee

Razboiul peloponesiac

Criza polis-ului grec si conflictele între cetatile grecesti în

sec. IV î.H.(RUrsu Naniu, F.Bohiltea)

XI Alexandru si elenizarea Orientului (F.Bohîltea) .........

Campaniile lui Alexandru si mostenirea sa ....................

Penoada diadohilor .......... ..... ...... .....................

Modele de state elenistice

Forme de asociere în lumea greaca (L.Bârzu) ............

. Cultura greaca (R.Ursu Naniu F. Bohîltea)

A. Aspecte ale religiei grecesti (F.Bohîltea)

B. Evolutia artei grecesti (R.Ursu Naniu)

C. Creatia literara (R.Ursu Naniu)

D. De la cronica la istoriografie (R.Ursu Naniu)

E. Filosofia (R. Ursu Naniu)

F. stiinta (R.UrsuNaniu)

Bibliografie selectiva

îi l

l CÂTEVA PROBLEME DE GEOGRAFIE ISTORICĂ

Ceea ce numim cu un termen global Grecia antica reprezinta, în realitate, o multitudine de state autonome dispersate într-un areal geografic foarte vast si divers din punct de vedere al conditiilor de relief si al marimii. Zonele cele mai întinse sunt reprezentate de Grecia continentala cu un relief accidentat si fragmentat, cu doua mari câmpii Tesalia si Messenia si de litoralul micro-asiatic începând din Hellespont si Marea de Marmara si sfârsind cu Peninsula Halicarnas. Se poate spune ca aceste doua zone reprezinta spatii continentale discontinue, daca se ia în calcul marea care desparte cele doua regiuni. Cea de a doua mare arie este cea insulara constituita, în marea majoritate a cazurilor, din insule de natura vulcanica, între aceste insule, unele mai mari cum este Eubeia dubleaza tarmul oriental al Aticii, altele precum Cipru, Creta si Rodos, se situeaza la marginea sudica si sud-estica a lumii grecesti, în vreme ce Lemnos, Lesbos si Samos dubleaza, de la Nord spre Sud, tarmul Asiei Mici. Intre acestea se afla grupul de insule care formeaza arhipelaguri. Cicladele care se distribuie în cerc, in jurul insulei Delos si care au jucat functia de punte de legatura între Pelopones si Creta. Sporadele, de dimensiuni variabile (cele mai mari fiind Samos si Rodos) care sunt risipite fara nici o ordine aparenta, dar care prin apropierea de Asia Mica si de lumea orientala, în general, sunt considerate ca au jucat un rol esential în transferul de populatie si de cultura dinspre Orient spre Occident. De notat ca, în secolul al XIX-lea, si Aegina a fost cuprinsa în acest grup al Sporadelor.

Functiile jucate de aceste zone din punct de vedere cultural, economic si politic pot fi reconstituite, în primul rând, pornind de la marturii arheologice. Pe baza acestora s-a putut stabili, pe de o parte, rolul de punte între zone de civilizatii diferite, inclusiv transferul de populatie.

Pe de alta parte, este evident ca relativul izolationism geografic constituirea de civilizatii particulare cum sunt cea minoica, cipriota, cicladica, continentala si cea de tip troian (care include si Lemnos-ul sj Lesbos-ul). Existenta coloniilor-asezari si a coloniilor de cetateni (vezi Kythira, Santorin, Milet, Ay. Kosmas, pentru a nu opera decât cu câteva exemple) demonstreaza, însa, ca izolarea nu este decât aparenta si ca, în realitate, contactele între insule si dintre insule si continent nu au încetat niciodata.

Cea mai importanta functie a insulelor poate fi considerata aceea de a fi mijlocit transferul de civilizatie dintre lumea Orientului Apropiat si Mijlociu si sud-estul continentului european. O confirma nu numai influentele culturale, ci si structura antropologica a primilor locuitori din insule, care, dupa toate datele de pâna acum, pot fi clasificati ca asianici. Cel putin în Cipru (vezi scheletele de la Khirokitia), ca si scheletele din culturi databile în bronzul timpuriu din aceeasi insula confirma aceasta origine micro-asiatica a unor grupe de populatie patrunsa, se pare, în zona, în etape succesive. Aceasta înseamna nu numai ca din punct de vedere cultural exista un continuum, ci ca si rasial, poate si etnolingvistic, exista o anumita unitate. Nu trebuie uitat însa ca exista un lant de insule si pe coasta Marii Ionice si Adriatice si ca, cel putin din epoca timpurie a bronzului, unele din acestea se vor integra în istoria generala a zonei (vezi descoperirile din Itaca si din Lefkas). Fara nici o îndoiala ca unele date arheologice pot sugera situatii înselatoare, dar aceste cazuri nu pot pune sub semnul întrebarii faptul real, istoric, în sine. si anume acela al legaturilor dintre zone aparent izolate.

Nu trebuie uitat ca atât istoriografia (v. Tucidide, I), cât si geografia antica au conservat, poate preluând mituri si legende, ideea legaturilor dintre cele doua lumi. Aceasta idee este sustinuta de folosirea numelui de carieni pentru locuitorii preheleni din Grecia continentala sau insulara. Exista si alte argumente în favoarea vechimii si importantei legaturilor dintre Orient si zona în discutie. Este vorba de texte (vezi Textele hurrite de la Enkomi, arhiva de la Tell-el Amarna, unele texte hitite), monumente de arta (vezi frescele cu destinatie funerara din Egipt si fresca navala din "casa amiralului" din Santorin), existenta unor cartiere creto-miceniene la Minet-el-Beidha etc.

Mai exista un aspect asupra caruia trebuie sa se insiste. Este vorba de orientarea spre mare a celor mai importante structuri, indiferent de

si indiferent daca este vorba de Grecia continentala sau insulara. ^e ta înseamna ca exista o preferinta pentru coasta, pentru zonele care Îr n de porturi naturale. si aceasta alegere explica si dezvoltarea ^1S ctaculoasa a unor centre politice si evolutia lor gwan-simultana. Sigur, ^S h ie facute, în legatura cu acest aspect, si unele corectari. Este vorba de h lladicul timpuriu si de micenian, perioade din care se cunosc si centre latiale importante situate în zone mai retrase, spre interior. Este cazul Tebei si chiar al Micenei. Nu se pot trage concluzii pripite însa din aceasta situatie, întrucât lumea miceniana a devenit o forta maritima foarte importanta. Va trebui sa se stabileasca prin cercetari viitoare cine a avut initiativa în acest proces de afirmare si care au fost punctele sau zonele de contact dintre Orient si Occident, în acelasi timp, nu trebuie sa se uite ca exista numeroase dovezi care confirma continuitatea legaturilor cu lumea orientala si în aceasta perioada. Când este însa vorba de orasul grecesc, nu poate exista nici un dubiu în ceea ce priveste faptul ca cele mai importante graviteaza spre coaste si spre mare. în vreme ce zonele care retardeaza sau care evolueaza spre state de tip ethne sunt fara nici o exceptie, structuri continentale (v. Tesalia).

în ceea ce priveste directia miscarii, este natural sa se ia în consideratie faptul ca nu este vorba de o axa cu un sens unic. Dimpotriva este interesant sa se urmareasca existenta, fie si temporara, a unor axe cu dublu sens sau chiar cu mai multe sensuri sau cu sens unic, în functie de perioada si tip de cultura. Astfel, in epoca timpurie a bronzului axele sunt, cu precadere, cu sens unic si anume dinspre Troada (plus insulele aferente) sau Ciclade spre Grecia continentala. Nu exista dovezi ale unui sens contrar (dinspre continent spre insule), decât în cazul celor doua insule din Marea Ionica (Itaca si Lefkas). în epoca mijlocie a bronzului (mesoeladic) continentul se izoleaza, în vreme ce unele civilizatii insulare (cretana si minoica) exploateaza si dezvolta contacte pe axe multiple, si dinspre centrele metropolitane, si spre ele. Mai mult, se semnaleaza un transfer de populatie de exemplu din Creta spre Ciclade, spre coasta Asiei ^Mlci> spre Levant. Continentul îsi ia revansa o data cu înflorirea civilizatiei miceniene. De data aceasta, la axa Grecia -Orient se va ^{a Grecia}"^Mediterana centrala. Sfârsitul civilizatiei miceniene nu ^CU .^{încetarea le}gaturilor cu marea. O diaspora puternica va p ^{TmÎ PUtin afectate de} prezenta miceniana pâna acum (Cipru, , Palestina). Acest curent este urmat de doua alte mari deplasari de

populatie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mica. Este vorba H dispersarea celor trei mari grupe de vorbitori de dialecte grecesti: eolie_nj ionieni si dorieni. Prin aceste miscari s^:a produs o noua omogenizare, _nj numai culturala (ca în cazul cretanilor), ci si etnolingvistica. Pornind de la aceasta realitate geografica, istorica si etnolingvistica, Marea Egee poate fi denumita i Marea Greaca.

POPULAŢII, LIMBI sI DIALECTE

Cine au fost creatorii diferitelor culturi sau civilizatii din zona care va deveni predominant greceasca reprezinta o problema la care nu este usor de dat un raspuns. Traditia istoriografica si mitografica opereaza cu o serie de etnonime care nu pot fi recuperate în nici o forma. De exemplu, pentru Rodos sunt pomeniti ca primi locuitori fie telchinii (de la o denumire mitologica rezervata unor genii sau fiinte supranaturale experte în metalurgie, vrajitorii si vindecatori de animale alungate de titani din Pelopones si instalate în Rodos, care s-a numit si Teîchinia si unde ar fi întemeiat Lindos, Garnira si lalysos), fie carieni. Alte etnonime rezervate populatiilor prehelene sunt acelea de pelasgi si lelegi.

Din pacate, noi nu avem siguranta în ceea ce priveste limbile vorbite înainte de cea î.H., data care este acceptata pentru începuturile civilizatiei miceniene, în legatura cu care nu exista acum nici un dubiu ca este creatia unor vorbitori de limba greaca. Descifrarea scrierii liniare B a adus lumina necesara în aceasta problema.

Ce a fost însa înainte de secolele XVI-XIV î.H., ce limbi s-au vorbit continua sa fie o mare enigma, desi se cunosc mai multe sisteme de scriere care au precedat scrierea liniara B. Este vorba de asa numita ciprommoica l care, dupa cunostintele actuale, trebuie sa fi servit la conservarea unor texte în ceea ce se numeste dialectul eteocipriot. Din reta primelor palate se cunosc texte redactate cu o scriere hieroglifica, ne escifrata pâna acum si care pare sa fi servit în administratia palatiala. de'¹] ^{aceste semne} descoperite pe tablite si pe un faimos disc, acela ^tOS'^{se reduc}'^{în cea} " i mare Part«²-^la câteva notatii. Sunt deci

!!"¹⁶"⁰⁶' ^{D ar PC diSCUl de la Phaistos & de semne}> ^{unele cu} Prime ^{e SUfixe}' ^a'^{tele cu} functie de prefixe (mai numeroase decât tentati v ,?^{Ceasta caract}eristica 1-a facut pe J. Faucounau sa reia

^a de a descifra discul de la Phaistos si de a conchide, datorita

numarului mare de prefixe, ca s-a notat cu acest sistem o limba flexionara. Faucounau merge foarte departe atunci când postuleaza nu numai ca limba discului de la Phaistos este o limba greaca, dar chiar pretinde ca este vorba de un dialect proto-ionian. Pâna la o lamurire < definitiva este bine sa se manifeste o oarecare prudenta si sa se mearga pe < ideea mai veche, ca nu se cunosc înca limbile sau dialectele care au folosit CM l, scrierea hieroglifica si liniara A. si ca nu exista siguranta decât pentru textele redactate în liniara B.

Aceasta concluzie nu rezolva o problema de fond si anume data de la care se poate admite prezenta, în spatiul egeo-mediteranian, a vorbitorilor de limba greaca.

Opinia gw<zs/-unanima este aceea ca primii greci (sau aheii) au patruns de undeva din zona nord-dunareana, în Peninsula Balcanica, în ultimul sfert al mileniului HI (cea î.H.), dupa datele C stabilite pe nivelul de distrugere EH de la Eutresis si ca dispersarea vorbitorilor acestei limbi, în afara zonei continentale, trebuie asociata cu expansiunea miceniana în Ciclade, Creta, Rodos, alte insule din Sporade si chiar în Cipru si pe coasta Asiei Mici. Descoperiri arheologice si arhive care foloseau scrierea liniara B (Cnossos), ca si surse hitite (v. scrisoarea Milawata, informatiile despre Ahhjawa si Atarassiya, schimbarea numelui insulei Rodos care devine Ahaia) dovedesc procesul general de elenizare, ca urmare a aceste expansiuni si a constituirii unui "imperiu" continentalo-maritim micenian.

Cât priveste limba textelor în scrierea liniara B, aceasta este, dupa j opinia lingvistilor, foarte aproape de limba epopeilor homerice. Aceasta j afirmatie presupune ca undeva, în Grecia continentala, insulara sau în zonele de refugiu al micenienilor, s-au pastrat, pâna în secolele VHI-VII î.H. (secole în care se presupune ca cele doua epopei au fost elaborate) j grupuri care utilizau o limba foarte apropiata de limba tablitelor de Ia Pylos. în acest context nu socotim ca este bine sa se uite ca, dupa traditie, poemelor homerice li s-a dat o structura unitara în Atena lui Pisistrate, adica în secolul VI î.H. Nu stim în ce masura aceasta operatie a afectat sau nu limba celor doua opere. Indiferent de acest aspect este necesar sa se adauge ca, în general, se iau în consideratie suprapunerea a cel putin doua valuri de vorbitori de dialecte grecesti. Cel timpuriu, reprezentat de aheeni si un val, mai recent, databil între cea Î.H., reprezenta!

de vorbitori ai dialectului doric a caror patrie este asociata cu spatiul nord-vestic al Greciei continentale.

Dincolo de aceste discutii care nu beneficiaza de unanimitatea lingvistilor si arheologilor, ramâne un fapt sigur, si anume, existenta mai multor dialecte grecesti care în Antichitate se exclud din punct de vedere geografic. Fara nici o îndoiala, raspândirea acestor dialecte este rezultatul unor migratii.

Lingvistii deosebesc, pe baza textelor literare, textelor legislative si a inscriptiilor, mai multe dialecte:

Ionic vorbit în Atica, Ciclade, Eubeea, Nordul Sporadelor, Chios
si coasta centrala a Asiei Mici.

Eolic vorbit în Tesalia, Beotia, tarmul nordic al Asiei Mici,
Dardanele, Lesbos.

Doric în Sudul Peloponesului (Laconia si Messenia), Argolida,
Creta, Rodos, coasta sudica a Asiei Mici, Kos, Karpathos si Kythira.

Greaca de nord-vest vorbita în nordul si vestul Peloponesului
(Elida, Aigialeia) si în parti ale Greciei Centrale, adica în Focida, Locrida
si Etolia.

în sfârsit, se considera ca ar fi existat un dialect arcado-cipriot
(înaintea donenizarii insulei), considerat a fi mai timpuriu, poate mai
aproape de aheana. Din pacate, descoperirile arheologice nu sustin o
prezenta masiva miceniana, mai ales în Myc ĎĎIC în Arcadia, care sa
justifice o perpetuare a unor structuri lingvistice mai vechi, acolo.

Indiferent de deosebirile dialectale, este necesar sa se sublinieze o realitate care este specifica lumii grecesti. Este vorba de omogenitatea etnolingvistica si culturala care o diferentiaza de alte arii geografice ale lumii mediteraneene antice. Aceasta înseamna ca si în conditiile confruntarii dintre comunitati cu nivele de dezvoltare diferite (cele protourbane din Ciclade si Grecia continentala) si cele urbane din Creta si Cipru si cele aflate în stadii mai putin evoluate cum erau cele ale protogrecilor. pâna la urma elementul grec a prevalat si a absorbit tot ceea ce reprezinta fond preindoeuropean. Nu numai în plan cultural, ci si Imgvistic în asemenea masura încât este extrem de dificil de recuperat ceea ce reprezinta, din punct de vedere al vocabularului, o mostenire rezultata din acest proces.

O problema mult mai dezbatuta este aceea a ordinii în care Purtatorii diferitelor dialecte au patruns în Grecia. Daca se da crezare lui

Faucounau, atunci un dialect proto-ionic a fost cel mai devreme folosit în zona egeeana. Cât priveste pe dorieni, acestia par sa fie ultimii veniti dintr-o zona mai putin atinsa de civilizatia miceniana. întrebarea este dac mai înainte sau dupa prabusirea palatelor sau daca patrunderea l reprezinta unul din factorii care au contribuit la reruralizarea Greciei. C; exista o amenintare din partea unor grupuri pastorale o sugereaza o fresc de la Pylos, care înfatiseaza o lupta între micenieni si personaje îmbracat în blani de oaie. Daca este vorba de un atac respins si real, asta este greu de stabilit. Sigur este doar faptul ca în unele centre miceniene importante (Tirynth, Argos, Asine) apar în asociere, în case de tip absidal, ceramica lucrata cu mâna si ceramica miceniana sau submiceniana. De aici ideea convietuirii a doua grupe cu o cultura si dialecte diferite. Acestui, argument i se adauga o foarte importanta mostenire religioasa de epoca miceniana, banuita datorita naturii cultului lui Apolo de la Amyklai (care se particularizeaza prin integrarea lui Hyakinthos), cultului Orthiei ia Sparta, precum si unei serii de ceremonii religioase si calendarului. Aceste fenomene care se constata în Pelopones, în aria doriana, nu se pot explica fara sa fi avut loc o asemenea convietuire între noii veniti, atasati cultului lui Apolo Lykeios si sarbatorii pastorale Karneia si veche populatie locala.

ffl CULTURI PREISTORICE IN GRECIA

Spre deosebire de ceea ce se întâmpla în epoca bronzului, în perioada arhaica si clasica distributia geografica a culturilor neolitice nu urmeaza modelul la care ne-am fi asteptat.

Primul fenomen socant ramâne faptul ca, în afara de Cipru si Creta, quasi-totalitatea insulelor grecesti ramân nepopulate. Doar în Dodecanez si în Kos (din Ciclade) se cunosc culturi neolitice târzii, în cazul Dodecanezului, ca si in Creta si Cipru, este evidenta originea microasiatica a celor dintâi locuitori. Aceasta realitate apare cu atât mai ciudata cu cât nu exista nici un dubiu ca, cel putin Cicladele, erau vizitate de continentali înca din mezolitic. Afirmatia se bazeaza pe descoperirea de piese din obsidiana în nivelele mezolitice din pestera Franchti din Pelopones.

Cel de al doilea aspect interesant priveste identificarea mai multor nivele neolitice preceramice în trei zone aflate la distante apreciabile: Tesalia, Cipru (Khirokhitia) si Creta (Cnossos). Este important de subliniat faptul ca în toate aceste trei zone exista o continuitate de evolutie (chiar de loc) de la neoliticul preceramic la neoliticul ceramic care parcurge toate fazele de dezvoltare. Deosebirea esentiala între neoliticul Tesalian (în principal, culturile cu ceramica pictata- Sesklo si Dimini) si Creta si Cipru tine de discontinuitatea dintre neolitic si culturile epocii bronzului timpuriu. De asemenea, trebuie sa se adauge ca în vreme ce neoliticul continental (Tesalian si cel din Peninsula Calcidica) se afla, în toate fazele de evolutie, în legatura cu lumea nord-balcanica si nord-unareana, Creta si Cipru continua neîntrerupt contactele cu Asia Mica.

Mai exista un aspect interesant care trebuie pus în valoare. Este

vorba de curentul cu doua directii dinspre Tesalia, chiar la nivelul proto-

esklo spre Macedonia de vest si peste Dunare unde îl gasim la Cârcea

lj) si Gura Baciului (Cluj). Este fondul pe care se vor dezvolta

culturile cu ceramica pictata din Europa est-centrala. Cu neoliticul târziu

si eneoliticul (Gumelnita, Salcuta, Cernavoda) directia se Elemente Gumelnita-Salcuta, Cernavoda-Ezero le gasim în Calcidica Tesalia în nivele Rachmani si Larissa. Tesalia si Calcidica ramân cele mai active din acest punct de vedere. Exista si culturi Grecia centrala (v. chiar Atena) si în Pelopones. Nu au însa straluci neoliticului Tesalian.

In sfârsit, este obligatoriu sa se atraga atentia asupra lip_sej j continuitate dintre neolitic si culturile epocii bronzului. Observati priveste, cu precadere, Grecia continentala unde, chiar si în cazurile t care o asezare din epoca bronzului a fost întemeiata într-o zona unde existat o asezare neolitica, observatiile stratigrafice si trasaturile cultural; nu au permis sa se constate vreo legatura genetica între ele. Situatia ce mai frapanta ramâne cea de la Lerna unde s-a constatat ca o asezai? neolitica a fost nivelata, dupa care s-a structurat o asezare noua databilaîi bronzul timpuriu.

Fara ca ideea sa fie absolutizata,, se poate specula daca nu curo zonele în care s-a observat nu numai o foarte mare vechime a vietuiri neolitice, ci si o continuitate între faze si perioade, au avut un ritma dezvoltare mai alert. De aici saltul mai timpuriu la structuri statale de ti palatial. Este cazul Ciprului si al Cretei unde, în bronzul mijlociu, constituie cele mai timpurii complexe palatiale. în vreme ce în zonele care s-au produs fenomene de discontinuitate sau acolo unde culturi bronzului timpuriu sunt asociate cu fenomene de migratie, dezvoltare este mai lenta. Cazul cel mai ilustrativ ramâne Grecia continentala unt doua posibile migratii au provocat un recul si explica, într-o masura foart mare, diferenta de cea de ani între faza veche a palatelor cretane începuturile formarii culturii miceniene pe continent.

Cât priveste epoca bronzului, aceasta are un dublu criteriu clasificare. Un criteriu de baza tripartit, care subdivide în trei penoa principale (I, HI), la rândul lor subdivizate (daca este cazul, în subia» v. cazul helladicului mijlociu si târziu) pentru fiecare zona în parte. <· de-al doilea criteriu este cel geografic care divide spatiul eg« mediteranean în cinci mari zone: zona troiana (foarte importanta p^en bronzul timpuriu), zona cicladica, zona cipriota (cipriot), creta (minoica) si cea continentala sau helladica. De notat ca nu crite^r geografic este fundamentul în aceasta schema, ci criteriul cultural exact, particularitatile trasaturilor prin care pot fi definite aceste z

re economie, ceramica, obiceiuri funerare, arta, credinte, _mod de asezar , _vestj_mentare, contacte culturale si influente. De data podoabe corp f_uncnoneze principiul importantei coastelor si insulelor ireasta începe sa

rt cu zonele continentale.

înrapon priveste contactele între culturile insulare (cicladic,

si cele continentale (troian si eladic), sunt de subliniat

asezarile de la Lema si Ay. Kosmas), dar si spre Creta (unde se pare ca au creat un mic spatiu de colonizare pe coasta de Nord, defmibil prin predilectia pentru piese de podoaba din argint si din plumb si prin vase si idoli tipici), si chiar spre insulele din vestul Peloponesului (Itaca si Lefkas). în vreme ce cipriotii din Cypriot timpuriu se misca, via Lefkas, spre Sicilia (unde li se atribuie crearea culturii Castelluccio). Dinspre Creta, la nivelul minoicului timpuriu, orientarea pare sa fie tot spre Mediterana centrala (Sicilia, Italia continentala si Egipt).

Miscarea cicladicilor spre nord-estul Marii Egée a fost blocata de purtatorii culturii troiene care colonizeaza principalele insule ce dubleaza tarmul Asiei Mici Lemnos, Lesbos, Samos si care influenteaza Calcidica si chiar regiuni mai nordice nordul Peninsulei Balcanice si chiar zone de la nord de Dunare. Influenta troiana nu se reduce la aceasta arie. Importuri troiene apar si în Grecia continentala si în insulele din vestul Peloponesului.

Cu epoca mijlocie a bronzului doua culturi devin predominate: cea cretana care chiar de la nivelul primelor palate (cea î.H.) dezvolta o politica de întemeiere de colonii (colonii-asezari si colonii de cetateni), pe lânga exportul de obiecte de lux. Zonele vizate sunt Cicladele, coasta ^{ASiei Mici> insulele din} apropierea Ciprului, zona Halicarnas. ^{1 K}y^{thira sunt întem}eiate veritabile colonii- asezari. Aceste ^litat P^atrunderea unor elemente de civilizatie cretana în ^im?^{ortanta colonie} rnicro-asiatica este cea de la Mari p v t ^{Z na de interes este} Liantul si Egiptul, poate si

factorii d T " ^imP^{ortanta este aceea} de a stabili proportia între ^care au       ^V · ^{ie mtema a culturii} mesohelladice si influentele cretane "T^{1 C0nstituirea} civilizatiei miceniene. Fara nici o îndoiala, .novatii în arhitectura palatelor (fatada primului palat de la

Pylos, cu semne de ziduri cretane), mormintele cu cupola (v. Peristeria). tehnica ceramicii cu lustru, unele motive decorative (iedera, toporul dublu), unele forme de vase (cupele tip Vapheio) se datoreaza contactelor cu lumea cretanâ, mediata în special, de Kythira.

Trebuie spus însa ca, dincolo de unele prezente coplesitoare care se observa, mai ales, în Ciclade, exista tendinta de supravietuire a unei parti a spiritului local. Cel mai bine se constata aceasta tendinta în tematica frescelor din Thera care se diferentiaza de aceea a celor minoice propriu-zise. Aceasta preeminenta cretana ia sfârsit în jur de î.H., poate ca urmare a unui cutremur devastator care a provocat, între altele, scufundarea flotei cretane. în aceste împrejurari lumea continentala care atinsese pâna atunci o mare dezvoltare îsi ia revansa preluând nu numai vechile zone de colonizare, dar si instalându-se în Creta însasi.

Cât priveste Ciprul, extrem de bogat în doua resurse cautate în Orientul Apropiat (arama si opiul), acesta va domina în bronzul mijlociu si târziu Levantul si Egiptul. Fara îndoiala ca legaturile cu lumea Greciei continentale nu lipsesc, dar acestea vor capata un aspect particular abia în conditiile miscarilor care au dus la prabusirea civilizatiei miceniene si la declansarea acelui fenomen de migratie cunoscut din surse egiptene drept "invazia popoarelor marii".

IV. CRETA sI MICENE

Cronologia

începutul secolului XX a produs o adevarata senzatie în lumea stiintifica, prin descoperirile lui Arthur Evans de pe insula Creta. Miturile despre regele Minos, razboiul troian, bogatia regilor micenieni au prin contururi reale, dezvaluind omenirii marturiile existentei unor civilizatii înfloritoare, care au dominat bazinul egeean în mileniile î.H. Este vorba de civilizatia creto-miceniana, în evolutia careia se desprind trei etape mari (conform sistemului cronologic propus de Evans), caracteristice în linii mari tuturor centrelor culturale din bazinul egean (cultura minoica, cultura cicladica, cultura heladica (Grecia continentala):

Minoicul timpuriu (MT) î.H.), cu urmatoarele sub-
etape. MTi I MTi MTi

II. Minoicul mijlociu (MM) î.H.), cu urmatoarele sub-etape MM I MM MM Ut

Minoicul târziu (MT) î.H.), cu urmatoarele perioade MT i MT H MT

Civilizatia minoica

Aparitia asezarilor urbane. Sistemul palatial

Avântul social-economic din prima jumatate a mileniului î. H. a rost determinat de câtiva factori decisivi: pozitia geografica avantajoasa, Creta aflându-se la distante egale de Europa, Asia si Africa, ^ceea ce explica complexitatea culturala a civilizatiei minoice, în care s-au »topit" mai multe influente straine. Aceasta situatie este fructificata prin Întretinerea unei intense activitati comerciale pe mare; dezvoltarea rapida a mestesugurilor, în special, a metalurgiei bronzului, în favoarea ^careia vorbesc numeroasele descoperiri de topoare, vârfuri de lance si

pumnale din acest metal; concentrarea de averi fabuloase în mâinile unor familii, care reusesc sa-si impuna si suprematia politica (polarizarea societatii este reflectata si de constructiile funerare din sec. î. H., unde numarul mormintelor individuale creste în defavoarea celor familiare), în consecinta si activitatea economica este administrata într-o noua formula, care ia forma unor structuri palatiale cunoscute pâna acum în câteva centre zonale (la Cnossos, Mallia, Phaestos, Kato Zakros, Archanes), care se luptau pentru hegemonie în insula (cercetarile din ultimul timp au permis o noua precizare a limitelor cronologice pentru cele doua perioade ale palatelor cretane: î.H.("palatele vechi") si î.H.("palatele noi"). Aceste nuclee urbane se prezinta sub forma unor centre teritorial -administrative, resedinte ale puterii politice, economice si religioase. Dupa de ani, Cnossos-ul reuseste sa-sij impuna autoritatea si sa unifice teritorial, administrativ si, într-o oarecare] masura, politic insula, celelalte palate recunoscându-i suprematia.

a. Din punct de vedere economic, palatul administreaza întreaga activitate, detinând monopolul asupra celor mai profitabile ramuri ale productiei (descoperirea uriaselor depozite de produse fiind o marturie a veniturilor regale atât în domeniul agricol, cât si în cel mestesugaresc, în special, productia metalurgica, productia ceramicii de lux Kamares, care era controlata prin sistemul "marcii olarului") si, mai ales, în domeniul comertului pe mare. Dezvoltarea negotului maritim a necesitat organizarea unei puternice flote comerciale, capabile sa asigure nu numai marfurile, ci si tarmurile de atacurile piratilor, în afara de aceasta, fara o flota puternica ar fi fost imposibila suprematia politica a Cretei asupra insulelor Cicladice si a tinuturilor de coasta ale Greciei continentale.

în ceea ce priveste legaturile economice ale Cretei, acestea cuprindeau nu numai porturile egeene (din Cipru, de exemplu, se aducea arama, în schimbul ceramicii de lux) ci si cele mediteraneene, printre care Byblos, Ugarit, iar de aici pâna în regatul Mari. Cele mai strânse legaturi se stabilisera cu Egiptul, de unde cretanii aduceau fildes, uleiuri parfumate etc. în concluzie, pentru a-si asigura productia, cretanii si-au stabilit pietele de materie prima, unde îsi realizau, totodata, propria productie (în special, ceramica de lux, piese de podoaba s.a.). Pentru a înlesni relatiile economice cu Grecia continentala, pe insula Kythira a fost înfiintata prima colonie minoica, adevarat popas, de unde vasele comerciale ajungeau pâna în Laconia si Argolida.

b. Specializarea stricta a activitatilor mestesugaresti (productia
starnpilel ^r din piatra, constructia de nave, prelucrarea lemnului,
dulgheritul) a determinat aparitia unor noi profesii, cum ar fi corabierii,
navigatorii, personalul calificat, negustori si, respectiv, a unei noi
categorii sociale, care nu mai avea nimic cu vechea structura gentilica.
Astfel se modifica întregul sistem de relatii sociale. Sapaturile din
apropierea centrului de la Malia (Cartierul Mu) sau Phaistos
(Monastiraki) au scos la iveala ruinele unor edificii impunatoare, diferite
de palat, care ar sugera existenta unei birocratii, din care faceau parte
functionarii ce gestionau activitatile economice la palat. Nu mai putin
evidenta este aceasta stratificare sociala si în cadrul necropolelor, unde se
cunosc câteva tipuri de morminte, printre care unele cu un bogat inventar
funerar (inclusiv, obiecte si arme de lux, ca în cazul necropolei de la
Hysolakkos (Malia)). Se particularizeaza un corp de scribi specializati pe
cele doua sisteme de scriere.

c. O alta caracteristica a sistemului palatial o constituie activitatea
edilitara, în special amenajarea acropolei, care cuprindea, pe lânga palatul
regal, depozitele regale, arhivele, piete publice, ateliere mestesugaresti,
vile impunatoare. La acestea se adauga un sir de alte elemente ale
infrastructurii: constructia de drumuri (de la Cnossos, spre sud, pâna la
golful Kommos), apeducte etc., care presupunea concentrarea unei
impunatoare forte de munca, aflata sub ascultare regala.

d. Nivelul înalt de dezvoltare al societatii cretane este dat de
inventarea sistemelor de scriere, a carei necesitate a fost determinata de
ducerea unei evidente contabile stricte, pe de o parte, si de întretinerea
legaturilor diplomatice, pe de alta parte. Au fost descoperite arhivele
palatului de la Cnossos, Pylos, care cuprind liste de inventar, evidente
contabile; de asemenea trebuie retinute inscriptiile de pe vasele de ritual.
Astfel s-a constatat ca în lumea egeeana au circulat sisteme de scriere:
scrierea veche-hieroglifica (I jum. a mln. î. H.) si tipuri de scriere
liniara, liniar A (sec. -XIV î. H.) si liniar B (sec. XIV î. H.),
"ana la mijlocul secolului trecut, aceste surse epigrafice au ramas în afara
cunoasterii si abia în M.Ventris si J.Chadwick au reusit sa
descifreze scrierea liniara B. Interpretarea inscriptiilor nu a fost prea
^l'soara, dat fiind faptul ca cele de semne scrise nu puteau fi nici litere
'prea multe pentru un alfabet) si nici cuvinte (prea putine pentru o limba).
Acestea se pretau mai mult unei scrieri silabice, fiecarui semn

corespunzându-i câte o silaba. S-a stabilit ca inscriptiile au fost facute în limba greaca, înregistrându-se un sir de asemanari cu dialectele arcado-cipriot si eolic ale limbii vechi-grecesti, ceea ce vine sa sustina originea aheeana a primului val de migratori. Se pare ca sistemul de scriere (liniar B) a fost împrumutat de la populatia pre-greaca, (care folosea si liniarul A) si a fost adaptat cerintelor fonetice ale limbii grecesti. Pe baza descoperirilor de la Pylos si Cnossos, liniarul B a fost în uz între cea î. H.

e. In ceea ce priveste viata religioasa, amenajarea unor spatii cultuale în incinta palatelor de la Cnossos si Phaistos, cât si reprezentarile murale cu motive ceremoniale, sugereaza pozitia dominanta a regelui în cadrul cultului.

Aspecte ale regalitatii cretane. Thalosacratia minoica (sec.XVII - XV î. H.) Decaderea Cretei (sec. XIV)

Dezvoltarea civilizatiei cretane este întrerupta violent catre când sunt distruse toate structurile palatiale. Cauzele acestui fenomen au fost puse pe seama unor cataclisme naturale (cutremur), nefiind excluse nici alte explicatii, legate de o eventuala invazie straina sau de rivalitatile politice din insula. Refacerea palatelor se produce destul de repede, marcând începutul unei "ere noi", de maxima stralucire, când Creta reuseste sa-si impuna statutul de mare putere, înaltarea noilor palate la Cnossos, Phaistos, Kato Zakros, Mallia, Gournia, Palaikastro este asociata cu cresterea populatiei urbane si cu instituirea unei structuri politico-administrative centralizate, sustinuta de activitatea unui riguros aparat birocratic. Impunerea unui sistem unic de masuri si greutati face dovada acestei unificari.

Se pare ca importanta centrelor politico-administrative regionale nu este aceeasi. Mai multe elemente reflecta decaderea activitatii economico-comerciale a palatului de la Mallia (depreciata si de o oarecare scadere populatiei), a celui de la Phaistos si pledeaza pentru suprematia politica si economica a palatului de la Cnossos. Dupa o ipoteza, celelalte palate nu ar fi fost decât resedinte temporare ale regelui cretan sau au avut functia unor centre administrative speciale, asa cum a fost, probabil, palatul de Li Kato Zakros, ridicat pe la

a. Cresterea puterii politice si economice a dinastiilor cretane a
determinat activizarea politicii externe a acestora, orientata spre
rezolvarea câtorva obiective majore:!) controlul politic si supunerea unor
zone bogate în materii prime; acapararea de piete noi de desfacere a
propriei productii (de ex., în scrierile egiptene apare o tara cu numele
Keftiu (identificata cu Creta), controlul j)e mare, pentru a asigura
securitatea transportului de marfuri maritim, în interiorul unei case de pe
Akrotiri ("Casa de Vest") s-au descoperit un sir de fresce murale, pe care
apar câteva tipuri de corabii si ambarcatiuni cretane ("fresca amiralului").
Nu în ultimul rând, tendinta cretanilor de a se instala în noi teritorii
coincide si cu un anumit spor demografic, în aceasta perioada, Creta
devine un adevarat imperiu maritim stapâna a marilor (thalassocratie),
care îsi impune autoritatea politica si economica asupra unui sir de insule
din marea Egee, fara a se putea vorbi de o colonizare propriu-zisa a
acestora. Despre politica regelui Minos relateaza Tucidide, care
mentioneaza faptul ca, dupa cucerirea insulelor Cicladice, regele cretan
si-a numit fiii în calitate de dinasti. Ca urmare a expansiunii catre Grecia
continentala, aceasta este integrata cultural în spatiul egeo-cretan.

b. Din punct de vedere administrativ se atesta o descentralizare a
sistemului de administratie, care este asigurat, în numele palatului, de
marii functionari, rezidând, eventual, în impunatoare edificii din zonele
rurale: Haghia Triada (nu departe de Phaistos), Pyrgos, Zakros (casa A).
Acestea se prezinta sub forma unor vile, cu încaperi, iar alaturi erau
amplasate hambarele, pivnitele, atelierele de productie, care vin sa
întregeasca imaginea unei gospodarii bine puse la punct, orientata nu
numai spre consumul propriu, dar si pentru schimb. Dat fiind nivelul lor
de organizare, nu este exclus ca, mai devreme sau mai târziu, proprietarii
acestor resedinte sa fi aspirat la o anumita autonomie politica, în opozitie
fata de dinastia minoica.

c. Dezvoltarea economica a Cretei este reflectata si de amploarea
activitatii edilitare, coordonata de administratia regala de la Cnossos: a
fost reamenajat vechiul traseu care lega nordul de sud, de-a lungul caruia,
fiind amplasate puncte de paza, au fost construite noi drumuri. Aproape
toate localitatile de coasta erau prevazute cu ziduri de aparare; traditia
arhitecturala cretana poate fi urmarita si în Ciclade, iar anumite elemente
se regasesc pâna si constructiile din Byblos si Ugarit.

întretinerea unei vieti economice intense este confirmata si de descoperirea unui sir de tablite, ce cuprind evidente contabile, cu trecerea în revista a tuturor tipurilor de produse, începând cu cele agricole (uloi, vin, grâne) si terminând cu cele mestesugaresti (ceramica, textile, aur, fildes, vase de piatra, sigilii); la fel si existenta unor lingouri de arama sugereaza folosirea lor în calitate de moneda de schimb. In aceasta perioada Creta se impune si ca generatoare de idei artistice (cum ar fi noile stiluri decorative în ceramica), la care vom reveni în capitolul consacrat Artei cretane.

d. Se generalizeaza scrierea liniara A, fara a fi scoasa din uz scrierea hieroglifica

în opinia unor cercetatori, decaderea acestei civilizatii înfloritoare este cauzata de o catastrofa de proportii, care s-a produs pe la î.H. si care a distrus definitiv centrele palatiale din insula. Este vorba despre eruptia unui vulcan din Thera, care a provocat un cutremur devastator, urmat peste tot de incendii. S-ar putea, însa, ca acestea sa fi fost provocate de noii cuceritori aheenii veniti din Grecia continentala, care preiau puterea la Cnossos, Creta devenind, astfel, o parte a lumii miceniene. Exista si o a treia opinie, care atribuie unor conflicte interne cauza acestor schimbari, venirea aheenilor fiind plasata pe la sau putin dupa aceasta data, când are loc o noua distrugere a Cnossos-ului. Asistam la o schimbare a raportului de forte în Egeea, marcat de disparitia civilizatiei cretane si ascensiunea celei miceniene. La rascrucea veacurilor î.H., Creta este lovita de un nou val de migratii, de data aceasta fiind vorba de dorieni.

Civilizatia miceniana

Descoperirea acestei civilizatii se leaga de numele lui H.Schliemann, care în anul inaugureaza seria sapaturilor de la Micene. Rezultatele cercetarilor au scos la iveala vestigiile unei lumi vechi ale carei începuturi urca pâna spre sfârsitul mln. EH î. H., când un grup de pastori indo-europeni, veniti din nordul Peninsulei Balcanice, se instaleaza aici. Urmeaza un regres temporar (dat fiind faptul ca la venire aheenii au gasit aici structuri protourbane net superioare tipului lor de organizare), situatia schimbându-se abia peste câteva secole, când putem vorbi despre perioada de vârf a structurilor palatiale miceniene

î. H), care corespunde eladicului târziu. Acestea sunt inspirate (j_e modelul cretan, binecunoscut în urma numeroaselor contacte dintre aristocratia razboinica aheeana si familia dinastica cretana.

a.Spre deosebire de lumea cretana, ale carei influente le-a cunoscut, lumea miceniana este patrunsa de o alta mentalitate, care s-a rasfrânt asupra tuturor aspectelor vietii politice, economice si culturale, în primul rând este vorba despre ridicarea unor centre politice si religioase, înconjurate de ziduri ciclopice, în incinta carora se afla palatul regal (ex.: Micene, Pylos, Tirynt) centru politic si administrativ. Descoperirea cercului A de morminte cu un bogat inventar funerar de la Micene indica cristalizarea unei categorii razboinice cu un statut special, în fruntea careia se afla regele. Este vorba despre morminte tip tholoi (ex.: Tezaurul lui Atreu) si morminte cu put, care sunt circumscrise incintei palatului, relevând prin aceasta pozitia cheie a posesorilor lor (dinasti, membri marcanti ai aristocratiei), în ceea ce priveste inventarul funerar, acesta este deosebit de bogat si cuprinde inclusiv vase si bijuterii din aur si argint, arme de lux si masti de aur. Acumularea acestor bogatii s-a facut în mare parte pe calea armelor, care este o alta caracteristica a lumii miceniene.

b. în favoarea avântului economic din aceasta perioada pledeaza mai multi factori:

Dupa cum am relatat mai sus, inventarul mormintelor reflecta
gradul de prosperitate a societatii miceniene. Cercetarile arheologice au
scos la iveala ateliere de prelucrare a pietrei, a fildesului, ateliere ceramice
(ceramica miceniana se particularizeaza prin noi forme, cum ar fi cupele
cu picior), ateliere de bronzuri (vase, arme) si aur, descoperite în unele
centre palatiale cunoscute pâna acum în Messenia, Argolida, Atica,
Beotia.

Adoptarea sistemului de scriere (catre mij. sec.XV î.H., apar
primele tablite în liniara B) si constituirea unei categorii de scribi, care
aveau în sarcina gestionarea activitatii si a productiei agricole si celei
mestesugaresti, controlul circulatiei bunurilor (prin sistemul de sigilii) si
evidenta lucratorilor (vezi în acest sens arhivele de la Pylos), vorbesc
despre atingerea unui nivel înalt de civilizatie. Astfel, conform
formatiilor cuprinse în tablite, economia miceniana se baza pe trei
ramuri importante: agricultura, cresterea vitelor si productia
mestesugareasca. Spre exemplu, într-o evidenta contabila de la Cnossos,

care insereaza mai multe tablite, este dat numarul total de turme de oi, cantitatea de lâna produsa si, în final, numarul bucatilor de pânza. Dezvoltarea metalurgiei la Pylos este' reflectata de textele care atesta activitatea celor de fierari recenzati.

Dezvoltarea relatiilor comerciale dintre structurile miceniene continentale si cele insulare, mai ales în ceea ce priveste formele ceramice (nu este întâmplator faptul ca vase miceniene s-au descoperit în mai multe locuri din Egipt, inclusiv în mormântul faraonului egiptean Akhenaton [a jum. a sec. XIV], oferind indicii sigure de sincronizare cronologica), bronzuri sau fildesuri (la Delos), descoperite atât în Mediterana orientala, cât si în cea occidentala.

c. în ceea ce priveste structura sociala, aceasta poate fi partial stabilita reiesind din datele furnizate de cercetarea ritului si a ritualului funerar, în afara de aceasta trebuie mentionat faptul ca cristalizarea unei aristocratii militare este sugerata si de descoperirea unor edificii impunatoare, dar mai mici dimensional decât palatele regale, care nu erau altceva decât resedinte. Un alt izvor îl reprezinta tablitele, care contin unele informatii privind sistemul de taxe si impozite, modalitatile de percepere a acestora, ceea ce presupune existenta unui corpus functionaresc, capabil sa aiba sub control veniturile statului. Dar si aceste informatii sunt incomplete. Reiesind din sursele existente, societatea miceniana se încadra în urmatoarea schema functionala:

regele micenian, desemnat într-un sir de texte cu termenul de
Wanaka (dar nu este exlus sa fie vorba despre un stapân divin).

functionarii palatului: lawagetas (cel mai înalt titlu dupa rege,
nu i se cunosc atributiile), personaje cu functii administrativ-
teritoriale (administratorii districtelor korete, administratorii
provinciilor damokoro si duma)

suita regala equeta (formata din aristocrati -militari, care par sa se constituie într-o nobilime ereditara)

Nu stim statutul juridic al populatiei ce muncea pentru palat, dar un lucru este sigur: alaturi de persoanele libere din punct de vedere juridic se aflau si persoane dependente sclavi, care, se pare, sunt prizonieri de razboi, în câtva texte de la Pylos apare un nume etnic ce indica originea est-egeeana a unor grupuri de femei. Paralel sunt mentionati lucratorii

regali, ceea ce presupune existenta unui domeniu regal, care cuprindea o proprietate funciara (temenos-ul regal, adica pamântul regal) si ateliere mestesugaresti.

Decaderea puterii miceniene si disparitia acestei civilizatii este pusa pe seama invaziilor doriene, populatii din nordul Peninsulei Balcanice, care reusesc sa-si impuna dominatia în cea mai mare parte a Greciei meridionale si în insulele sudice din marea Egee (printre care Creta, Rodos). Dar cercetarile arheologice nu au confirmat aceasta ipoteza; asa încât, nu se poate vorbi despre un nivel uniform de distrugere, care ar fi perturbat grav, pâna la disparitie, viata centrelor palatiale miceniene. Astfel, distrugerea palatului de la Pylos, prima în rândul centrelor miceniene, a fost urcata pâna la o data apropiata de Micene este mistuita de un incendiu catre mijlocul secolului XDO; în aceeasi perioada este distrusa partial si Teba. Alta este situatia în cazul unor situri nefortificate (Koraku, Orchomene, Nichoria), a caror dezvoltare -a fost deloc perturbata, ba chiar se poate vorbi despre un avânt economic. Caracteristica acestei perioade este intesificarea construirii de fortificatii în spatiul civilizatiei miceniene. O noua serie de distrugeri majore intervine catre sfârsitul secolului al -lea, afectând grav cetatile miceniene. în concluzie, nu se poate vorbi despre o distrugere generalizata si brutala a civilizatiei miceniene, ci despre o decadere treptata.

V. SISTEMUL PALATIAL ÎN EGEEA sI MEDITERANĂ: CIPRU, CRETA, GRECIA CONTINENTALĂ

Sistemul palatial în Orient presupune câteva caracteristici principale: palatul este centrul vietii economice, politice si religioase, în jurul lui functionând ateliere regale/stat; detine controlul agriculturii, comertul intern (cât exista) si comertul la mare distanta; acest control presupune o evidenta riguroasa, o arhiva de stat, functionari administrativi si scribi; regele detine puterea politica si economica si, dupa caz, se bucura de gratia divina (este vicar al Zeului pe pamânt sau chiar epifanie a divinitatii); nu trebuie uitat ca existenta unei evidente contabile la nivelul palatului nu presupune, în mod obligatoriu, o administratie riguroasa în teritoriu, unele state fiind definite ca descentralizate, în sensul ca, pentru rege, sunt suficiente fidelitatea si recunoasterea autoritatii sale ca si plata impozitelor (v. Asiria, Persia), în rest, comunitatile locale pastreaza o autonomie mai larga sau mai restrânsa, dupa moment.

Descoperirile din zona egeo-mediteraniana justifica reatasarea acestei zone sistemului palatial si considerarea ei drept limita occidentala a acestuia. Problema este cu care dintre cele doua tipuri de state avem de a face: cu state centralizate (ca Ur-ul în timpul dinastiei a -a sau Egiptul) sau cu state descentralizate (tip regatul hitit sau asirian).

într-o prima etapa a cercetarii s-a optat pentru solutia statului centralizat în Creta (având drept centru Cnosos-ul) si pe continent (cu punct central la Micene). Fara nici o îndoiala ca exista o serie de evidente clare în ceea ce priveste structura acestor societati: palatele sunt centre de stocare de bunuri, ceea ce presupune si productie controlata si perceperea de taxe în natura; pastreaza o evidenta scrisa, de aici constituirea unor arhive si formarea scribilor; se dezvolta un mod de viata si un tip de civilizatie care se propaga în afara palatului si care este imitat de "provinciali".

Informatia "noastra nu este de egala valoare pentru cele trei arii amintite. Nu poate exista nici un dubiu asupra naturii societatii din Cipru. Ca regele era atotputernic se poate presupune pornind de la surse externe, si, anume, corespondenta dintre regii egipteni si cei din Alasiya (Cipru) sau dintre regii din Ugarit si cei din Cipru. De asemenea, este stiut ca, pentru regii hititi, Ciprul era folosit ca loc de exil pentru persoanele indezirabile. Fara îndoiala, contau pe fidelitatea regilor de aici în functia lor speciala de gardieni. Din pacate, cu toate cercetarile de anvergura din Cipru nu au fost identificate palatul, anexele si mai ales arhivele. Ca trebuie sa fi existat arhive si scribi o sugereaza folosirea unui sistem de scriere propriu. Se presupune doar ca în faza târzie a epocii bronzului capitala s-ar fi aflat la Enkomi. Atotputernicia si aroganta, ca si respectul particular cu care este tratat (v. scrisoarea lui Hammurabi al -lea al Ugaritului) se justifica prin aceea ca regele era detinatorul monopolist al unor marfuri foarte cautate, prin importanta traficului maritim controlat de Cipru si prin bogatia lui.

Nu se poate sti daca regele de la Enkomi controla tot Ciprul si daca atelierele si minele erau individuale, familiale sau de stat.

In ce priveste Creta, ideea de opulenta, centralizare si preeminenta Cnossos-ului asupra întregii insule este efectul unui anumit stadiu al cunoasterii realitatilor arheologice de aici. Situatia a fost complicata prin descoperirea mai multor palate si prin redefinirea unor centre considerate cândva doar simple vile regale (v. Haghia Triada, Mallia). Viziunea mai noua este mult modificata si nuantata. Cauza principala o constituie descoperirea si a altor palate pe lânga acelea de la Cnosos si Phaistos. Centre noi palatiale au fost recunoscute la Galatos, Petras, Archanes, Kato Zakros, ceea ce sugereaza un mozaic politic si un grad de independenta mai mare. La aceasta se adauga înca o observatie importanta si anume folosirea paralela a mai multor sisteme de scriere liniara A si hieroglifica, în sfârsit, analiza mai atenta a stilurilor ceramice (v. Mallia si Myrtos Pyrgos) sugereaza evolutii paralele particulare.

Din aceste motive se presupune (Antiquity, 74, 284, 200, p. si urm.) ca palatele majore au fost centrul unor state centralizate, dar, la nivel local, mai ales în perioada primelor palate (cea î.H). Nu se poate nega acumularea de bunuri la scara mare, dovada o constituie existenta unor spatii de depozitare (Cnosos, Mallia). Ca si structurarea micii birocratii care foloseste fie liniara A (Phaistos), fie hieroglifica si

liniara A (Cnossos si Mallia). Este bine însa sa se retina ca la Mallia, de pilda, cele mai multe semne hieroglifice sunt cele care apar ca marci de olar sau pe obiecte de metal. Tablite (MM nu au fost descoperite decât în numar de si numarul cel mai mare de semne de pe o tablita este de

Problemele cele mai importante se pun pentru a doua faza palatiala (cea BC), când se constata o serie de fenomene derutante. Dispar sau se restrâng spatiile de depozitare din palate. Se presupune, în acest context, aparitia unor centre de la doilea ordin (v. Nerokourou, Myrtos Pyrgos, Monastiraki) care eventual preiau functiile de depozit. Acest fenomen contrasteaza cu fenomene care par a sugera o centralizare a administratiei, de exemplu, se generalizeaza scrierea liniara A, apar imitatii ale stilului de la Cnossos (arhitectura, iconografia, fresca figurativa, iconografia, sigiliile, administratie). Acestei faze îi corespunde o mai buna organizare a mestesugurilor care înceteaza de a mai fi familiale (v. cartierul Mu de la Mallia) si se constituie în cartiere specializate, dependente de palat, ca si organizarea schimburilor la mare distanta cu obiecte de lux. Este drept ca se constata si în acest sector o anumita specializare locala, de exemplu Kato Zakros pentru fildes, alabastru, lemn, oua de strut.

Este interesant sa se adauge si câteva lucruri legate de regalitate si functia religioasa a regelui. Pâna acum nu se cunosc, în afara de Archanes, spatii cultuale sau altare care sa fi servit pentru îndeplinirea obligatiilor religioase ale regelui. Sacrificiile umane dovedite la Archanes puteau intra în obligatiile regelui.

Cât priveste divinitatea asociata cu regele si cu regalitatea, exista un indiciu interesant care îngroasa numarul dovezilor privind caracterul descentralizat al statului din Creta. Este vorba de faptul ca se presupune ca divinitatea principala de la Cnossos era una care corespundea lui Zeus, în vreme ce, la Kato Zakros ar fi fost adorata o divinitate marina corespunzatoare lui Poseidon.

în sfârsit, se poate presupune ca dupa Î.H., când micenienii devin stapânii Cretei si-si instaleaza centrul puterii la Cnossos, unele dintre aceste formatiuni politice au disparut si au existat conditiile unei centralizari reale a insulei. Cu ce traditie veneau micenienii nu este chiar asa de simplu de stabilit.

- , - .j

Sigur este faptul ca la nivelul Myc exista un numar foarte mare de palate sau centre importante de al doilea rang Micene, Tirynth, Ano Engliano (Pylos), Malthi-Dorion, Atena, Teba, Orchomenos, lolkos (pe coasta egeeana a Tesaliei). Este perioada care coincide cu o expansiune dincolo de mare. Sigur câteva centre transmaritime sunt constituite acum, uneori prin desfiintare sau cucerirea unei mai vechi colonii cretane Milet (=Milawata din textele hitite), Ay Irini (Keos) si Naxos în Ciclade, lalyssos, Trianda Moschou si Makria Vounara (Rodos). Se înregistreaza primele prezente importante în Lemnos, Lesbos si Troia (începând cu Troia V-VI), ca si dincolo de Marea Ionica (în Sicilia, Italia, Sardinia si Malta), la fel "ca si Levant si Egipt. Dupa î.H. sunt prezenti si în Creta. Trebuie notat ca nu se poate preciza cine a avut initiativa în acest proces de dispersie si cucerire. Ceea ce se poate afirma este faptul ca existenta mai multor palate, aproximativ de acelasi nivel, exclude orice idee de centralizare, la scara globala, pe continent. Se poate presupune ca centrele de peste mari sunt complet autonome si desfasoara propria politica. si pe continent lucrurile trebuie sa fi fost identice. Cel mult se poate banui un control la nivel strict local în relatie cu un palat anume. Numai ca noi nu cunoastem realitatile rurale din aceasta zona. Plauzibila existenta nu a satelor (eventual organizate pe sistemul comunitatilor de obste), ci a fermelor individuale este o pura speculatie. Cât priveste existenta unei administratii unice, ea este greu de demonstrat în conditiile primelor dovezi care sa ateste existenta unor arhive de palat. De fapt, exista o singura arhiva reala, nu prea mare, cea de la Pylos. Cele câteva tablite de la Teba sau Micene pot fi cel mult folosite ca argument în favoarea tentativei de a crea o administratie. Sigur, este important ca s-a inventat un sistem de scriere particular-ii'raara B si ca exista un numar de scribi (nu prea mare, judecând dupa amprentele identificate pe tablitele de la Pylos). Nu trebuie uitat însa ca în quasi-totalitatea lor, aceste tablite sunt numerice sau votive si nu contin informatii cu privire la diferitele structuri administrative si politice. Unele asemanari între Creta si Grecia continentala pot fi însa stabilite în ceea ce priveste controlul exercitat asupra productiei si al schimbului de catre palat. Astfel, si la Pylos atelierele regale sunt amplasate în afara palatelor, chiar la o distanta apreciabila (v. Nichoria).

iu

Stocajul este uneori asociat cu palatul ca la Pylos si Teba, alteori se afla în imediata vecinatate în ceea ce s-a numit "orasul de jos" la Micene si la Tirynth.

în ceea ce priveste relativa uniformitate a civilizatiei miceniene, indiferent de raspândirea ei geografica, ea poate sa aiba o dubla semnificatie preeminenta politico-ideologica a unui centru (poate din Myc Micene însusi) si un efect de tip "Versailles", datorat prestigiului cetatii care s-a putut reface dupa seria de atacuri si catastrofe la care a fost supusa.

în legatura cu natura regalitatii si a persoanei regale se oscileaza între urmatoarele alternative. Regele este divinitatea încarnata si orice aparitie în public echivaleaza cu o epifanie. Este punctul de vedere formulat de G.Saflund bazat pe studiul comparativ al salilor tronului de ia Pylos si Cnossos si pe posibila prezenta a regelui în libatii si sacrificii sângeroase.

Cea de a doua opinie este sustinuta de Mylonas si L.Angel si se structureaza în jurul conceptului de regalitate charismatica. Argumentele sunt de natura antropologica. si anume este vorba de vârsta aproximativa a mortilor de rang ani) indiferent de tipologia mormintelor (cu put, cu cupola, cu camera). De unde ideea mortii rituale în conditiile pierderii charismatismului. Poate ca unele legende privitoare la asasinarea unor regi sa se lege de aceasta credinta. Lucrurile nu pot fi chiar asa de simple cum par. Fara nici o îndoiala ca moartea reala sau simbolica a unor regi se cunoaste si de la alti indo-europeni (indieni, hititi), ca si ideea reîncarcarii cu puteri charismatice (v. Persia). Dar, în cazul lumii miceniene, cel putin pentru perioada mai timpurie, nu trebuie uitat obiceiul depunerii pe figura a mastii din metal pretios, ca si acela al decorarii restului corpului cu placi pretioase. Practica a supravietuit pâna mai târziu în Peninsula Balcanica si Asia Mica si este considerata ca rezultând din credinta ca, dupa moarte, aceste persoane vor capata puteri speciale care-i vor apropia de lumea divina. Este poate o forma de eroizare a mortilor speciali, în cazul de fata, a regilor.

Se poate presupune si o oarecare diferenta între Creta si lumea
continentala în ceea ce priveste raspunderile regelui, în Creta obligatiile
rituale ale regilor vizau, cu precadere, prosperitatea si bunastarea
supusilor, în cazul Greciei continentale, regele garanta nu numai belsugul
si bunastarea, ci si succesul militar.

VI. CONTINUITATE sI DISCONTINUITATE

ÎN EVOLUŢIA CULTURILOR EGEENE

LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI I Î.H.

Snodgrass, Coldstream si Hiller formulând conceptul de "Renastere greaca" din secolul VEI î.H. si sugerând criteriile definirii ei, se refera, între altele, la redescoperirea lumii miceniene si la aparitia diferitelor forme de atasament fata de eroii micenieni, inclusiv mimarea, de catre aristocratie, a unui mod de viata aidoma timpurilor eroice.

Diferenta de fond între primii doi cercetatori si Hiller priveste modalitatea prin care, la sfârsitul epocii geometrice, trecutul micenian este reînviat. Coldstream atribuie un rol deosebit, în acest proces, literaturii epice, în vreme ce Hiller admite ideea perpetuarii orale a traditiei. Aceasta presupune doua lucruri. Pe de o parte, supravietuirea unui corp însemnat de populatie miceniana, fie în Grecia continentala, fie în Asia Mica, fie în insule, populatie care a conservat si a exaltat trecutul. Prin intermediul acesteia s-au transmis de la o generatie la alta localizarea exacta a marilor centre miceniene si a faptelor regilor lor, a vechilor contacte peste mari, a unor practici traditionale, amintirea unor expeditii. Pe de alta parte, presupune fuziunea intima a diverselor populatii de pe întinsul fostului "imperiu" micenian pâna la preluarea istoriei reale sau mitice a uneia dintre ele.

Trebuie facuta precizarea ca amintirea civilizatiei miceniene nu s-a pastrat numai prin intermediul literaturii orale. Exista suficiente dovezi în favoarea multiplicitatii formelor de transmisie a faptelor legate de lumea miceniana. în primul rând, este de mentionat continuitatea efectiva de loc din micenian pâna în geometric. Sunt avute în vedere nu atât cazurile cu urme rare de locuire, ci situatiile în care se înregistreaza o prezenta masiva de populatie si o continuitate a functiei locului. De exemplu, Nichoria ramâne, si în geometric, o importanta asezare messeniana definita prin locuinta de plan absidal. Situatia este identica la Iria, Asine, Eleusis, Dendra ca si în cazul cimitirului de la Kerameikos. în cea mai

"i     

mare parte a cazurilor ce pare ca tendinta este de a schimba functia locului, nu locul în sine. De pilda, nu exista nici un dubiu privind supravietuirea unui numai' important de locuitori în preajma Tirynth-ului. Numai ca acestia trebuie sa-si fi întemeiat o asezare noua de vreme ce au transformat "Orasul de jos" micenian într-un loc de îngropaciune folosit din submicenian pâna în geometric. Populatia din jurul acestui centru trebuie sa fi fost destul de numeroasa întrucât un cimitir din epoca geometrica a fost descoperit si la Navplion. Situatia Atenei este si mai complexa, înceteaza functia de resedinta regala a Acropolei, înceteaza utilizarea cimitirelor miceniene din Agora si de pe Areopag, în Agora se instaleaza o asezare si un cimitir datate în proto-geometric si geometric. Un nou loc de cimitir este rezervat în zona ce va purta mai târziu numele ceramistilor. Chiar si la Teba, dupa catastrofa care a dus la ruina celui de al doilea palat, zona a fost transformata într-un cimitir cu o lunga durata de folosire.

Trebuie sa se admita ideea ca acest proces de transfer de functii este paralel cu acela al sacralizarii unor vechi centre miceniene. De data aceasta pare sa fie vorba de un proces quasi-uniform care vizeaza, în primul rând, fostele palate sau cetati de oarecare importanta. Micene, Tirynth, Prosymna, Argos, Atena au dezvoltat un centru sacru în jurul sau pe locul ocupat altadata de o resedinta regala. Chiar daca nu este vorba totdeauna de constructii de mare amploare cum sunt cele de la Atena si din Argos, si chiar daca nu este cu putinta precizarea momentului exact când s-a realizat acest transfer, ceea ce conteaza ramâne ideea în sine de a asocia cele doua lumi. Pentru alte localitati devenite în epoca arhaica si clasica importante centre religioase, îndeplinind chiar functia de sanctuare panhelenice exista, de asemenea, indicii ale unei locuiri de epoca miceniana. Sunt situatiile de la Olimpia, Delfi, Milet, Delos, Argos.

Un alt aspect demn de semnalat si care sugereaza eventualitatea aparitiei fenomenului eroizarii unor sefi micenieni înca din secolele XĎĎ-XI î.H. îl constituie descoperirea de ofrande sau înmormântari datând din protogeometric si geometric timpuriu în vechi morminte miceniene. Astfel, în M. 11 de la Dendra a fost gasita o mare parte dintr-un vas protogeometric. La Asine morminte protogeometrice în ciste au fost instalate în dromos-ul unui mormânt cu camera (M.4) micenian. La Akourthi (Messenia) zona cimitirului format din patru tholoi a devenit loc de cult în geometric. Aceeasi situatie a fost observata la Volimidhia. Iar

într-un tholos de la Ano Engliano au fost descoperite aproximativ cincizeci de vase din protogeometric. Pornind de la aceste constatari, se poate afirma ca acea reveranta a grecilor fata de stramosii lor eroici, la care se referea Coldstream, îsi are începuturile în protogeometric (secolele XI-X) si nu este o traire din secolele VUI -Vu Î.H., provocata doar de nevoia aristocratiei de a-si elabora o genealogie particulara. Se poate admite cel mult o sporire a numarului manifestarilor de aceasta natura în epoca arhaica.

Un grup distinct de descoperiri se leaga de ideea perpetuarii amintirii unor vechi locuri de cult miceniene. Trebuie notat ca numai în mod exceptional este vorba de altare cum este acela de la Epidaur si care face parte din categoria altarelor de pe înaltimi. Ridicarea pe acelasi loc a unui templu dedicat lui Apolo Maleatas nu este, desigur, întâmplatoare. Ay Irini (Keos) ofera un exemplu similar, în cea mai mare parte a cazurilor, caracterul sacru al locului rezulta din descoperirea de vetre de cult si figurine si din evolutia lor în viata religioasa a cetatilor grecesti. Din acest punct de vedere sunt de amintit Egina, Perachora, Akourthi, Amyklai, Aliartos, Kato-Symi. Aceasta explica, de altfel, perpetuarea numelor creto-miceniene ale unor divinitati, a vocabularului tehnic sacru, a formelor de ritual, a functiilor sacerdotale, a unor mituri. Reanalizarea unor descoperiri de la Ano Engliano sugereaza si alte elemente de continuitate. Nu numai în ceea ce priveste panteonul, ci si sacrificiul animal. Este vorba de cinci grupe de oase arse care ofera toate indiciile (arse, alese-mandîbula., humeras, femur, cu carnea detasata cu un cutit înainte de ardere, fara scoaterea maduvei-, specii-predomina bovinele) ca exista o continuitate absoluta si din acest punct de vedere între epoca bronzului si epoca arhaica si clasica (Antiquity, 2002). Descoperirea de nivele protogeometrice si geometrice în Ciclade, Cipru, Rhodes, Creta, Asia Mica, Sicilia si Italia cu toata variabilitatea stilurilor locale atesta mentinerea, fie si sporadica, a contactelor peste mari. Amintirea vechilor trasee comerciale a facut posibila desfasurarea celui de-al doilea mare val de migratie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mica, determinând difuziunea geografica a diferitor dialecte grecesti. Marea colonizare greaca si continuitatea de atitudine fata de civilizatiile orientale au contribuit la adâncirea procesului de difuziune a stilurilor geometrice si arhaice, inclusiv în insule si în Asia Mica.

Aceste descoperiri sunt de neexplicat în afara raspândirii dialectelor eolic, ionic si doric în insulele din Egeea si Mediterana si pe litoralul vestic al Asiei Mici. Un sector discutabil ramâne acela al traditiilor tehnologice care leaga cele doua etape istorice. Schimbarea radicala care se înregistreaza acum sta în disparitia arhitecturii monumentale si a tehnicii de zidarie, ca si a planului de tip megaron, destinat cladirilor de caracter palatial (v. Malthi). Exceptie fac templul Herei din Prosymna datat în a doua jumatate a sec. VEI î. H.

Urmând aceasta linie de gândire si aceste dovezi, se admite ca recunoasterea, în geometric, a epocii eroilor sta la originea unor culte locale din Argolida. Ideea poate fi extinsa însa, caci este neîndoielnic ca o evolutie analoaga a prezidat si în elaborarea jocurilor organizate în jurul sanctuarului de la Olimpia. Sugestia ca înaltarea unor ziduri ca cele de la Tyrins si Micene au putut sa fie atribuita unor fiinte cu o foita iesita din comun si sa constituie un model demn de imitat pentru niste locuinte destinate nemuritorilor este plauzibila. Numai în acest context se explica si transferul în sectorul sacru, a megaronului, si revenirea în cazul cladirilor laice la locuinta de plan absidal, cunoscuta din Grecia continentala din HV si H.M.

Cu toata saracia informatiei, privind modul de locuire în perioada postmiceniana, din ceea ce se cunoaste pâna acum, atât din insule, cât si din Grecia continentala rezulta ca, de regula, asezarile sunt nefortificate, iar structura lor nu respecta un plan riguros. Caracterizarea se refera, în principal, la protogeometric, caci din epoca geometrica propriu-zisa începe sa se revina la ideea de arie fortificata, ilustrata, între altele, de asezarea de la Sphoungaras. Trebuie facuta mentiunea ca din acest punct de vedere se poate vorbi de o continuitate absoluta între Myc C: l si mai ales Myc E C: etape recunoscute, în nivele arheologice dispersate si de caracter modest. O crestere a suprafetelor locuite, dublata de o concentrare a populatiei în structuri complexe se înregistreaza abia în secolele

în rest, adica cu exceptia edificiilor cu destinatie speciala, în toate cazurile se constata revenirea la un sistem de constructie premiceniana în care prevaleaza lemnul si lutul, caramida cruda. Piatra, altadata principalul material de constructie, este mai rar folosita, în afara fundatiilor. Ea este începând cu secolele -Vn î.H.. destinata înaltarii lacasurilor de cult sau altarelor.

Fara îndoiala ca aceasta evolutie presupune decaderea si reînvierea mestesugului zidariei.

în metalurgie raportul dintre pastrarea traditiei si inovatie este în favoarea aceleia din urma. Constatarea este valabila si în cazul orfevreriei, glipticii, lucrarii sticlei, a pietrelor semipretioase si a fildesului. Abia în secolul VIU î.H. în strânsa legatura cu detasarea unei noi aristocratii se înregistreaza depasirea acestei trasaturi. Inventarul unor morminte, cum este "mormântul-panoplie" de la Argos, ilustreaza revenirea la un mod de viata si la o traditie de mult uitata. Dar este foarte probabil ca aceasta renastere a artei toreuticii s-a datorat mai putin fenomenului redescoperirii lumii miceniene, cât evolutiei sociale caracteristice epocii si poate unor influente orientale, eventual asiriene. A doua tendinta importanta este disparitia treptata a unor tipuri miceniene si larga difuziune a unor tipuri noi, cele mai multe de origine continentala.

Un aspect important îl constituie dezvoltarea metalurgiei fierului fara ca aceasta sa însemne eliminarea din uz a obiectelor de bronz. Trebuie facuta chiar precizarea ca în protogeometric si geometric bronzul prevaleaza asupra fierului.

Judecând dupa aceste date arheologice, se pot delimita mai limpede sferele în care, alaturi de o literatura epica orala, s-au conservat traditiile miceniene. Transmisia numelor cetatilor, ale eroilor si faptelor lor, a sistemului de credinte si a ritualului, coincidenta între vechi centre miceniene, locuri de cult, în special, marile sanctuare panhelenice sau orase de tip polis, amintirea unor locuri încarcate de puteri miraculoase (Dodona, Didyme, Delfi, Epidaur etc.) nu ar fi fost posibile fara supravietuirea unei mase de populatie miceniana, variabila numeric în functie de istoria mai mult sau mai putin agitata a unei zone. De atasamentul fata de propria-i civilizatie, de capacitatea de absorbtie a noilor veniti si de conditiile istorice locale au depins pastrarea unor forme de viata stramosesti, vehicularea sau elaborarea unor legende si mituri care au asigurat perpetuarea peste secole a imaginii unei lumi de mult apuse.

în afara faptelor arheologice exista o tentativa mai recenta (Thomas Conant, Blamington, de a urmari procesul de trecere de la sistemul palatial la orasul-stat luând ca modele posibile fapte de antropologie sociala si facând abstractie de tot ceea ce înseamna cultura materiala. Se porneste în aceasta analiza de la sase asezari-cheie: Micene, Nichoria,

Atena, Lefkandhi (Eubeea), Corint, Askra. Trebuie totusi subliniat ca alegerea nu este întâmplatoare. Toate cele sase cazuri reprezinta, în l realitate, asezari în care s-a dovedit o continuitate culturala absoluta. Cel ^mult cei doi autori muta accentul de pe evolutia stilistica (de la micenian-subrniceman la protogeometric si geometric) la reconstituirea structurilor sociale de dupa disparitia administratiilor palatiale. Se opereaza cu ideea de colaps al Micenei, urmat de societati în care apar persoane cu o pozitie sociala privilegiata de tipul "Big-man". De fapt, fiind vorba de societati egalitare, cred ca Nichoria ar marca o asemenea etapa. Faza ar fi fost destul d_e repede depasita si s-ar fi ajuns la o societate mai evoluata de genul "sefiilor", pentru care cred ca au gasit cele mai bune exemple la Atena sj Lefkhandi, unde descoperirile funerare sugereaza o diferentiere sociala marcata. Abia în a treia faza s-ar fi detasat aristocratiile arhaice sesizabile la Corint, Askra si Argos.

t)esi mimeaza o detasare absoluta fata de izvorul arheologic, în realitate, aceasta schema se deosebeste doar prin terminologia neutra, caci, în f_apt, porneste de la constatarile din teren.

Exista o serie de elemente care definesc lumea greaca. Indiferent de fragmentarea politica, izolationism si momente de agresivitate, dincolo de elementele de discontinuitate frapeaza foarte marea unitate de limba, în primul rând. Li se adauga traditii orale (mituri si legende), chiar daca unele sunt personalizate (v. ciclu theban, troian, Peloponesiac), venerarea locurilor si eroilor micenieni (Tirynth, Micene, Sparta, Teba, Atena), chiar asocierea cu unele mistere (v. Eleusis si Livadia), organizarea de jocuri (la origine funebre) în onoarea unor eroi si personaje legendare (v. Ohmpi_a)_f existenta de institutii si traditii politice comune (v. Wanax basileia, magistrati, demiurgi, ginti regale, consiliu).

Se adauga panteonul principal mostenit din vechiul fond indo-european cu divinitati nou integrate în perioada miceniana (v. Pothia Therorj = Artemis + Hyakhintos) sau postmiceniana (Apolo care lipseste m listele cu nume divine de la Pylos). Una din explicatii trebuie cautata în formarea acestor traditii sau în consolidarea lor în jurul unor centre religioase foarte vechi (secolul X î.H.) cum sunt cele doua centre dedicate Herei (Heraionul din Argos si cel din Sumos) si centrul de la Olimpia. um secolul al EX-lea devin nuclee integratoare cele doua sanctuare dedicate lui Apolo (Delfi si Delos).

Aceste fapte sugereaza ca tot ceea ce înseamna legatura cu trecutul nu poate fi redus la "Renasterea greaca" din secolul VUI î.H.. Din secolele VIU-VII î.H. un loc foarte important a revenit sanctuarului de la pelfi care prin functia oracolara trece în prim plan.

în consecinta, comunitatea culturala si de origine a precedat structurarea statelor si obliga la cautarea unor explicatii relative la fragmentarea politica, diferenta de ritm de dezvoltare, diferenta de structura statala. Fara nici o îndoiala ca fragmentarea geografica a avut un rol. Dar nu singura. Raporturile cu marea, natura tarmurilor prevazute cu porturi naturale sau lipsite de ele (v. diferenta între litoralul vestic si cel estic), existenta unor zone de acostare intermediare au avut si ele o mare importanta. Trebuie sa li se adauge dimensiunile teritoriilor rurale (v. situatia Aticii, Spartei, Corintului, Megarei, Sicyonei) care au obligat sau nu la dezvoltarea unor activitati adiacente.

Acest ultim aspect a determinat dezvoltarea alaturi de cerealicultura si cresterea vitelor a viticulturii si plantarea maslinilor, a mestesugurilor în primul rând olaritul (v. Atena, Corint, Calcidica, Eubeea, Rodos), apoi prelucrarea fildesului, metalurgia (pentru lucrarea de piese pentru ofrande, la început trepiede si obeloi) si producerea armelor, ca si dezvoltarea navigatiei. Evolutia economica a mers paralel cu aparitia, mai timpurie, a unor masuri si greutati standardizate (Egina si Eubeea), a unor marfuri standard cu valoare monetara si, în cele din urma, la aparitia monedei.

FORMAREA STATELOR GRECEsTI. TIPURI DE STAT

Formarea statelor grecesti, identificarea cauzelor care au determinat acest fenomen, gasirea unor explicatii la natura particulara a acestora în comparatie cu structurile miceniene si postmiceniene nu constituie o sarcina usoara. Absenta surselor scrise, altele decât cele poetice (Homer, Hesiod), fie ca este vorba de literatura culta, fie ca este vorba de opere bazate pe o tematica legendara si vehiculate, pe cale orala, prin aezi, reprezinta una din explicatii. Cea de a doua trebuie cautata în dependenta coplesitoare fata de faptele arheologice, numeroase si spectaculoase în unele cazuri, dar insuficient de acoperitoare pentru aspecte esentiale ale lumii postmiceniene. Reflectarea partiala a societatii "homerice" sau geometrice prin sursele arheologice, ca si natura subiectiva a interpretarii lor explica, în parte, divergentele de opinii, ca si ambiguitatea unor interpretari.

O concluzie poate fi însa sublimata de la început. Secolele fundamentale pentru maturizarea proceselor socio-economice si politice în lumea greaca ramân secolele -VIH î.H.. Aceasta înseamna ca acum se produc mai multe procese paralele: aparitia celor doua tipuri de state grecesti, dispersia greaca în cadrul marii colonizari, treptata evolutie spre forme economice mai complexe caracterizate printr-un anumit grad de diferentiere ocupationala, acumularea de progrese si producerea de mutatii în plan psihologic care au facut posibila, în secolul urmator, adica în secolul VII î.H.. trecerea de la economia naturala la economia monetara, evidentiata de aparitia monedei adevarate si a unor sisteme de masuri si greutati standartizate.

înainte de a analiza procesele istorice amintite este necesar sa se faca o precizare importanta, îndeobste, literatura de specialitate, pornind de la o definitie aristotelica considera polis-ul forma naturala de stat din Antichitatea greceasca. si iarasi, statul de tip polis este definit printr-o i

relatie nedistructibila între o asezare urbana si un teritoriu rural delimitat cu rigurozitate. Mai multe aspecte sunt de mentionat în legatura cu aceasta definitie. Chiar si acceptând ideea ca statul de tip polis este de neînteles în afara unei complementaritati între un centru în care functioneaza institutiile politice si un teritoriu considerat a fi proprietatea corpului cetatenesc, nu trebuie sa se piarda din vedere faptul ca acest punct focal al vietii publice nu este, de la început, o asezare urbana, eventual fortificata. Ed. Will insista chiar asupra faptului ca, în Antichitate, termenul prin care este definit orasul propriu-zis este acela de asty, si nu de polis. Aceasta observatie atrage atentia asupra întelesului mai complex al termenului de polis perceput, în primul rând, ca o comunitate a locuitorilor care se bucura de cetatenie, adica a acestor politai. De altfel, aceasta este valoarea termenului la Aristotel. Alte texte (v. Herodot VUI,61; Tucidide VII, utilizeaza denumirea în sensul strict aristotelic, independent sau chiar opus legaturii cu un teritoriu dat si o asezare urbana. Se poate afirma chiar ca la acesti doi autori termenul are o valoare mai profunda si anume cea de patrie. De unde si forma apolis pentru individul privat de patrie, de exemplu, în caz de ocupatie straina.

Dincolo de aceasta discutie ramân doua trasaturi definitorii pentru astfel de structuri. Este vorba de autarhie (sau independenta economica) si de autonomia politica. Ultima trasatura presupune pe lânga proprietatea asupra teritoriului, absenta tributului, libertatea în fixarea formei de guvernare si a legilor, dreptul de libera alegere a magistratilor; existenta unei armate proprii, elaborarea politicii externe, viata religioasa particulara (venerarea unor divinitati poliade, înaltarea unor sanctuare de granita si de suveranitate). Mai trebuie adaugat ca orice polis recunoaste atotputernicia nomos-ului. Aceasta înseamna ca forma prin care se exprima apartenenta la o anume polis este respectul legii supreme de esenta divina, care este nomos-\il, respect care constituie si baza loialismului cetatenesc.

Po/is-ul este doar una din realitatile socio-politice ale Antichitatii grecesti. O parte din spatiul grec nu a participat la aceasta evolutie si a conservat structuri arhaice. Fie a perpetuat regimuri regale care domina o lume rurala, fie a evoluat spre noile forme de asociere de tip amphyctionie sau symmachie, fara ca natura originala, sateasca sa fie depasita. Exemple de acest tip ramân Epirul, Tesalia, unele arii din vestul Peloponesului. Termenul cu care sunt definite este acela de stat-ethne.

Este necesar sa se sublinieze si amanuntul ca nici acele entitati care au atins stadiul de polis nu se prezinta uniform si nu evolueaza paralel, deosebirile cele mai frapante fiind cele constatate între Atena si Sparta. Regula generala o reprezinta constituirea corpului cetatenesc prin unificarea satelor în cadrul unui proces numit synoekism si a tendintei de a pune în practica un anumit ideal cetatenesc marcat de homonoia (concordia în vederea bunului comun), philia (iubirea de aproape) si pistis (încredere).

Fara a se intra în alte discutii, este necesar sa se precizeze cele câteva trasaturi care diferentiaza un oras-polis de statul de tip ethne.

Un polis este:

a)   Un grup uman care traieste în comun (în sens de viata politica
comuna) pe un teritoriu politic.

b)  Se defineste juridic prin proprietatea asupra pamântului care este
un privilegiu cetatenesc cu titlu individual (ca realitate quasi generala) sau
cu titlu colectiv (uzufructuari ai pamântului statului, ca la Sparta).

c)  Autoritatea publica se exercita pâna la hotarele garantate de zei
(prin sanctuarele de suveranitate si de granita si alte forme de marcare
rituala a granitelor, vezi stâlpii de hotar).

d)  Dispune de un centru politic. Aici trebuie adaugata observatia ca
unele din aceste centre de tip polis s-au constituit în legatura cu o veche
structura palatiala miceaniana. Aceasta constatare nu poate fi însa
absolutizata. Evidenta cea mai clara este furnizata de Atena, unde s-a
putut urmari evolutia neîntrerupta din epoca miceniana prin submicenian,
protogeometric si geometric pâna în epoca arhaica, în alte cazuri se
constata abandonarea totala, ca zona rezidentiala, a marilor centre
miceniene (Micene, Tyrinth, Ano Engliano, Orchomenos).

e)   Elementul comun îl reprezinta vatra sacra în jurul careia se
construiesc sediile institutiilor publice. De notat ca la Atena s-a produs
un transfer important. Vatra ceremoniala a fost stramutata din sala
tronului din palatul de pe Acropole la poalele ei, adica în spatiul care va
prelua functia rituala si politica a palatului din perioada miceniana.

f)   Exista o anumita complementaritate între polis si dezvoltarea
urbana, fara ca aceasta evolutie sa fie absolut obligatorie si fara ca, în
fiecare caz, sa apara o singura asezare urbana. Asezarea urbana unica o
gasim la Megara sau la Sicyona. Dar Atena si Corintul dezvolta doua

(exemplu Atena si Pireu) sau trei nuclee urbane (Corint), dintre care doar una are functie politica.

g) Faptul ca asezarea urbana, în sens strict, nu exprima realitatile politice este demonstrabil si prin aceea ca notiunea generala care dovedeste participarea la o comunitate de cetateni este de tip ethne, adica atenienii, argienii etc. si nu se exprima prin numele orasului, adica Atena, Argos. Dupa cum exista polis fara nucleu urban, ca în cazul Spartei.

în ceea ce priveste dreptul de cetatenie (adica politieia), este de subliniat lipsa de universalitate, mai ales, în ceea ce priveste natura lui activa, în general, de cetatenie activa nu pot beneficia decât barbatii adulti. Dar vârsta si sexul nu reprezinta un criteriu unic. De la cetate la cetate si de la epoca la epoca intra în calcul si alte criterii: nasterea (exista, de pilda, o ierarhie de nasteri, vezi agathoi, singurii care au cetatenia integrala), avere (în republicile plutocratice sau oligarhice), vârsta (în principiu de la majorat, dar exista si constitutii gerontocratice ca la Sparta), mod de a câstiga existenta (la Teba erau exclusi de la cetatenia întreaga cei care lucrau, cu bratele, pamântul), norme constitutionale (vezi constitutia lui Clistene si legea din 1 initiata de Pericle). Se cunosc si situatii în care cetatenia este pierduta definitiv (condamnare) sau partial (ocuparea teritoriului de o armata straina, vot de ostracism).

Participarea la un corp cetatenesc presupune respectul celor doua serii de legi: legile nescrise, de origine divina, cuprinse sub termenul de nomos sau themis si legile elaborate de catre institutiile statului si care, spre deosebire de primele, sunt scrise.

Aparitia statelor grecesti sub cele doua forme, orasul-stat (polis) si statul de tip ethne este, asa cum s-a mentionat mai sus, un proces care se încheie în secolul VIU Î.H.., un secol considerat de Coidstream, St. Hiller si altii drept perioada cruciala si pe care o definesc ca"renasterea greaca".

Exista numeroase semne care atesta o oarecare prosperitate în aceasta perioada: tendinta de acumulare a bogatiei, aparitia arhitecturii sacre, culminând cu înaltarea marilor sanctuare panhelenice si cele dedicate divinitatilor poliade, intensificarea contactelor peste mari dupa o perioada de slabire a acestora. Trebuie adaugate un spor demografic semnificativ, calculat pentru Atica, Argolida si Messenia la cea Progresele importante în plan cultural (aparitia literaturii eroice si a altor genuri literare, redescoperirea scrierii si nasterea artei figurative Monumentale). Aceasta dezvoltare nu este uniforma si nu este usor sa se

identifice dovezile care atesta atingerea unui anumit prag al evolutiei. Coldstream crede ca elaborarea a ceea ce el numeste "stiluri originale si creative" în geometricul târziu poate fi foarte bine corelata cu definitia aristotelica a polis-ului, bazat pe autonomie completa, în vreme ce stilurile "derivate" ar corespunde statelor de tip ethne. Fara îndoiala ca nu se poate absolutiza o asemenea distinctie pe criterii strict arheologice. Dar nu se poate sa nu se recunoasca faptul ca în secolul VIU î.H. s-au acumulat o serie de fenomene între care se numara polarizarea bogatiei si dezvoltarea paralela a unui ethos bazat pe câstigul material, pe straduinta de a acumula bogatie si, prin ea, onoare si statut. O bogatie vizibila, adica etalata. De aici, interesul special pentru forme portabile de bogatie (bijuterii, obiecte de metal, arme) sau consumabila. Acest fenomen se amplifica în secolul VĎĎ î.H.. Una din formele de etalare a bogatiei este distrugerea ei, adica folosirea în scopuri neeconomice (ofrande funerare somptuoase corelate cu aparitia a ceea ce s-a numit morminte "panoplie") cresterea proportiei dedicatiilor de obiecte din metal sau alte bunuri catre principalele sanctuare, mai ales, catre cele panhelenice spre care sunt transferate competitiile sociale. Un loc exceptional în aceasta întrecere îl detin vasele ceremoniale din bronz (trepiede) si obeloi. Este necesar sa se adauge ca grupurile sociale care se afla în competitie costisitoare si care îsi transeaza statutul prin ofrande ramân legate de agricultura si de bogatia generata de acest sector economic. Caci, în ciuda unor progrese tehnologice, mestesugurile sunt înca slab dezvoltate. Argumentele arheologice ramân identificarea unui numar mic de pictori care au lucrat la Atena, nu numai în secolele VIĎĎ-VII î.H., dar chiar si mai târziu. Lucrurile se pun în aceiasi termeni si pentru metalurgie. La aceste constatari se pot adauga unele stiri literare (Hesiod, Munci si zile) care mentioneaza ca o parte din unelte erau lucrate în oikos. Absenta monedei nu facea posibila o dezvoltare a comertului, iar schimbul continua sa functioneze în sistemul darului si contradarului la nivelul elitelor si viza, cu precadere, obiecte de lux. De altfel, "vânzarea" altor produse care presupunea un excedent ocazional se petrecea extrem de rar, nu constituia deci o activitate permanenta. Aceste date pledeaza pentru o societate prea putin divizata din punct de vedere ocupational. Ca urmare, singura zona în care acumularea se putea produce era agricultura, uzându-se de cele trei solutii posibile: alienabilitatea solului în afara genos-ului, sporirea turmelor, dezvoltarea unor ramuri noi- viticultura si horticultura

(maslinul) Cu alte cuvinte, prin extinderea dreptului de proprietate asupra pamânturilor necultivate (pasuni) sau a pamânturilor neocupate. O asemenea tentativa a avut consecinte grave întrucât se corela, asa cum s-a vazut mai sus, cu un spor demografic semnificativ.

Cresterea bogatiei si concentrarea ei în mâna elitei au avut si alte consecinte în plan social, ritual si cultural. Pe masura ce relatiile de rudenie si reciprocitate îsi pierd valoarea si apar grupe cu interese divergente, locul vechilor ceremonii este luat de asociatiile masculine (= symposia) cu ritualuri speciale dedicate unor eroi si descendentilor lor.

în acest context se constituie cultul eroilor homerici care oferea, în egala masura, un model de viata si legitimitatea pozitiei sociale nou câstigate. Exista indicii ca un asemenea symposion aristocratic functiona la Mytilene. Este posibil, de asemenea, ca locuintele mari descoperite la Zagora (Chios), Emporio (Chios) si Kokkunnares (Paros) sa fi servit ca loc de adunare în acest scop. în sfârsit, se presupune ca predominanta cupei si bolului în inventarul formelor de vase din secolul VIU î.H. ar fi legata tocmai de ceremonia bautului cu importanta functie rituala si sociala. Nu este exclusa nici presupunerea ca organizarea grupelor de vârsta (de exemplu, ephebia la Atena) sa reprezinte o reactie la aceste asociatii masculine aristocratice.

în cadrul acestui proces complex a luat nastere, prin încorporarea unor grupuri elementare (sate) legate printr-o puternica solidaritate, inclusiv religioasa, orasul-stat caracterizat prin autarhie si autonomie.

VIE COLONIZAREA GREACA

Pentru întelegerea fenomenului rnarii colonizari grecesti este necesar sa se porneasca de la mentionarea principalelor tipuri de colonii, întrucât aceasta operatie face posibila identificarea, mai sigura, a cauzelor care au provocat un asemenea transfer de populatie. De asemenea, ofera indicii cu privire la motivele care au determinat alegerea unui loc sau altul.

Analizând colonizarea greaca în Occident, G. Vallet distinge doua tipuri de colonii:

Colonii-asezari sau de populatie care sunt definite prin transferul important de populatie si preocuparea pentru punerea în valoare a teritoriului agricol. Acest tip de colonii se particularizeaza prin tendinta de a întemeia subcolonii, deci de a extinde teritoriul rural Exemple de asemenea colonii agrare ramân Megara Hyblaea, Siracuza, Gela, Leontinoi, Metapont etc.

Conditia esentiala pentru crearea unei colonii asezare o constituia identificarea unui teren nelocuit sau foarte slab locuit, în care sa nu existe o populatie indigena capabila sa opuna o rezistenta fata de noii veniti. Cu, alte cuvinte, de la început, se stabilea o relatie obligatorie între colonie (apoikia) si teritoriul sau rural (chord). Se urmarea crearea conditiilor pentru controlarea teritoriului luat în proprietate. Nu este însa unica conditie necesara. Evolutia coloniilor agrare, politica de întemeiere a subcoloniilor arata ca raportul colonisti-indigeni este, în realitate, mai complex. Nu numai în Occident, dar si în cazul coloniilor din Marea Negara este evident ca dincolo de teritoriul aflat în proprietatea apoikiei, existenta unei zone intens populate, care sa ofere sansa unor contacte comerciale permanente cu localnicii este obligatorie. Vallet opereaza cu conceptul de retroterra pentru a defini acea "tara" indigena aflata în relatie speciala cu colonia. Trebuie retinut ca asemenea "tari" indigene nu trebuiau sa depaseasca un anume grad de organizare, grecii evitând, sistematic, zonele cu o structura politica înalta cum erau Etruria sau Egiptul.

Colonii comerciale propriu-zise sau simple emporta (comptuare
comerciale) a caror întemeiere porneste de la alte criterii si se bazeaza pe
alte conditii. si anume existenta unor porturi naturale, situarea pe trasee
maritime ce trebuiau controlate, existenta unor resurse naturale locale
cautate, existenta unei populatii indigene si, mai ales, a unei categorii
suprapuse interesate de marfuri grecesti. Coloniile întemeiate în
Propontida, Hellespont si Pontul Euxin, ca si o parte din coloniile
occidentale se înscriu în aceasta categorie. Zânele, Rhegion si, mai ales,
Massalia reprezinta modele de colonii comerciale. si în acest tip de
colonizare întemeierea de subcolonii este o caracteristica. Numai ca rolul
acestor subcolonii este acela de a se structura într-o retea de puncte
comerciale care sa faciliteze transferul de bunuri între parti si nu de a
pune în valoare terenuri agricole. Trebuie subliniat ca mentinerea unor
relatii binevoitoare cu indigenii constituia o conditie obligatorie în
supravetuirea lor.

în sfârsit, este necesar sa se atraga atentia asupra faptului ca evolutia mijloacelor de schimb este strâns legata de aceasta lume "coloniala". De exemplu, în Occident s-a putut dovedi, ca, initial, unele produse mestesugaresti au fost utilizate cu valoare monetara. Este vorba de ceramica eubeo-cicladica (foarte frecventa în secolul VIU î.H.), pentru ca, din secolul î.H., sa se impuna produse de serie corintiene. Vallet crede ca, înainte de aparitia monedei, ceramica Corintiana detinea, cu precadere, o functie monetara în principala operatie comerciala din zona si care consta în cumpararea de grâu. Crede ca alegerea sau marea favoare de care se bucura acest produs ar indica existenta unui monopol al comertului cu grâu detinut pâna în a doua jumatate a secolului VI Î.H. de catre Corint. Un argument în plus în favoarea acestei idei este oferit de coloniile si subcoloniile corintiene întemeiate în Marea Ionica care asigurau controlul traficului spre Sicilia.

Cel de al treilea tip de colonie nu se înscrie într-o politica
constanta. Este vorba, mai degraba, de situatii particulare, dar care pot sa
fi fost, în Antichitate, mai numeroase decât se stie astazi. Este vorba de
mici asezari pirateresti, în care existenta comunitatii respective se scurge
între atacuri pe mare si activitati agrare modeste si în care habitatul este
cu precadere urban, iar teritoriul rural este minuscul. Aceasta situatie este
caracteristica pentru faza de început a asezarii din insula Lipari, ai carei
locuitori îndeplineau, prin rotatie, operatii pirateresti si activitati agrare.

A. Din aceasta sumara prezentare se poate deduce ca fenomenul
colonizarii este departe de a fi fost unitar. Se poate încerca sa se gaseasca
unele explicatii doar în ceea ce priveste natura coloniilor, analizându-se
structura economica, sociala si politica a metropolelor în momentul
crearii lor. Pornindu-se de la aceleasi elemente, se pot cauta explicatii la
politica raporturilor cu indigenii.

a)       Astfel, de polis-ul "militarist" sunt asociate coloniile "doriene"
care ocupa, cu forta, noi teritorii si procedeaza fie la expulzarea, fie la
aservirea integrala a populatiei locale (vezi Siracuza, Tarent).

b)      De metropolele dominate de aristocratii funciare sunt asociate
coloniile calcidiene definibile si prin instalarea treptata a colonistilor si
prin toleranta fata de localnici (vezi Naxos, Catane, Leontinoi).

c)      în sfârsit, de metropolele dominate de oligarhii comerciale s-ar
lega coloniile comerciale cum sunt cele din Pontul Euxin.

Trebuie atrasa atentia asupra faptului ca un asemenea model nu functioneaza în absolut. De exemplu, încurajarea colonizarii de catre Corint este legata nu numai de Bacchiazi, ci si de Cypselizi. Pe de alta parte, nu trebuie uitat ca cea mai mare parte a coloniilor-asezari tin de faza de început a procesului de roire a grecilor, în aceasta situatie cauza principala a colonizarii trebuie cautata în realitatile demografice si agrare din Grecia metropolitana. Motivele de natura politica si acelea de natura comerciala tin de faza mai noua (secolele VI Î.H.), iar primele sunt legate de situatii întâmplatoare (vezi Sparta).

De asemenea, este necesar sa se aminteasca ca unele colonii s-au transformat, si-au schimbat natura. De pilda, în Marea Neagra, în secolul IV Î.H.. o parte din fostele colonii comerciale îsi schimba natura si devin agrare.

B. Indiferent de tipul de colonie (în afara de cuiburile de pirati si de
emporta), întemeierea unei asezari nu este rezultatul unei initiative
spontane, ci este urmarea unei decizii oficiale care urmeaza o procedura
standard. Prima operatie este amintita în tratatul Despre divinatie a lui
Cicero, care mentioneaza consultarea obligatorie a oracolului de la Delfi.
stiri asemanatoare ne parvin din Herodot, Polybiu si Strabon.
Constituirea grupului de colonisti (barbati, de regula tineri, dintre cadeti)
si desemnarea întemeietorului (oikistes) sunt detalii care subliniaza
aspectele oficiale si religioase ale actului de fondare. Gestul cel mai
important îl constituie transferul cultului din metropola în colonie

operatie încredintata oikistului. Aceasta înseamna ca, în mod obligatoriu, zeii principali din metropola erau transferati în colonie. Trebuie sa se adauge si detaliul ca fixarea grupului de colonisti este asimilata ideii de jertfa adusa divinitatii. Urmarea acestui statut explica interzicerea, sub amenintarea pedepsei cu moartea, a revenirii în metropola a colonistilor. Nu trebuie uitat ca numarul celor care pleaca (o zecime) poate, de asemenea, sa aiba o semnificatie rituala.

Cea de a doua operatie, si ea cu profunde conotatii religioase, consta în delimitarea spatiului urban, urmata, eventual, de prima lotizare a teritoriului rural. Rolul exclusiv al metropolei în desemnarea unui oikistes, este confirmat si de faptul ca metropola însarcineaza un întemeietor chiar si atunci când este vorba de o subcolonie (vezi Epidamnos sau Camarina). Importanta actului de fundatie si rolul religios al acestui oikistes (unele nume ne sunt cunoscute) explica tendinta de eroizare a acestor personaje si organizarea unui cult special în onoarea lor. Acest statut particular explica si faptul ca unii tirani sicilieni au procedat la "reîntemeieri" de cetati numai din dorinta de a adauga un element suplimentar la aura de sacralitate de care se înconjurau.

Situatiile sunt mai complicate în cazul în care o colonie este întemeiata de doua sau mai multe metropole (vezi Rhegion în legatura cu cei doi oikistes Artimedes din Chalcis si Antimnestos din Zânele). De asemenea, apar situatii speciale atunci când într-o veche colonie se instaleaza grupe noi de imigranti, cu care ocazie trebuie sa se procedeze la noi reamplasari si la noi lotizari.

C. Legaturile dintre metropola si colonie sunt marcate, în primul rând, de aceasta dependenta religioasa. De pilda, la Tarent, se întâlneste panteonul laconian (Poseidon, Apolo Carneios, Apolo Hyacynthos, Dioscuri, Hercule, Ahile). Cultele noi vor fi adaugate acestui fond religios originar. Cultura si limba (mai exact, dialectul mentinut chiar în forme arhaice), alfabetul, traditii artistice, literare, stiluri arhitecturale etc., ca si unele traditii mestesugaresti, de exemplu în ceramica, apartin aceleiasi mosteniri. Este necesar sa se adauge ca, în ciuda acestei mosteniri, foarte repede unele colonii, în special cele din Magna Grecia si Sicilia au devenit focare culturale foarte importante. Dincolo de aceste elemente, legaturile dintre metropola si colonii ne par destul de firave, în primul rând, în plan politic, legaturile sunt foarte slabe, neînregistrându-se (cu unele vagi asemanari si exceptii, v. Cirene, Tarent) transplant de institutii

sau sistem politic, în mod obisnuit, sub raportul structurilor si al formelor de organizare coloniile evoluând de sine statator. Nu se cunosc nici interventii militare sau cazuri în care "se acorda un sprijin militar sau politic fie metropolei, fie coloniei. Exceptiile nu lipsesc. Se cunoaste, de pilda, apelul Siracuzei adresat Corintului si Corcyrei în ajunul bataliei de la Heloros. Interventia nu vizeaza însa metropole, ci cetati interesate în protejarea unor anumite trasee comerciale. Exista o explicatie elementara la aceasta realitate. Marea majoritate a metropolelor nu erau suficient de puternice pentru a-si impune autoritatea politica asupra coloniilor lor. Cât de slaba era dependenta fata de metropola, o dovedeste situatia Potideii, colonie corintiana, ce primea un epistat, dar care era integrata în liga delio-atica. Cât priveste sprijinul militar, este de retinut unicitatea interventiei regelui Archidamos în favoarea Tarentului (în epoca elenistica). Nici în planul legislatiei nu se observa copierea modelelor metropolitane. Dimpotriva, se poate afirma ca unele colonii au elaborat legi care au fost imitate în Grecia metropolitana. Cel mai copiat model ramâne acela a lui Charondas din Rhegion. Foarte probabil ca aceasta cetate siciliana era considerata drept o sursa a dreptului, caci unele cetati din Calcidica au facut apel la un Androdamas din Rhegion pentru a le pune la punct legislatia. Chiar si atunci când unele legi sunt imitate (vezi legile lui Zaleucos din Locrii)se observa o mai mare rigoare decât în cazul modelelor lor originale. Mai ramâne problema relatiilor economice, în legatura cu aceste aspecte trebuie sa se retina ca traficul comercial, indiferent de zone, nu se bazeaza, în mod special, pe relatia dintre o colonie si metropola ei. Argumentul esential ramâne faptul ca îndeplinirea de catre o colonie a rolului de intermediar în desfacerea unor anumite categorii de bunuri ramâne o exceptie. Este cazul Spartei care exporta, cu o anumita constanta, produse spre Tarent, în general, însa, avem de-a face cu orase care duc o politica comerciala agresiva si reusesc sa impuna un monopol asupra anumitor trasee. Câteva exemple sunt suficiente pentru a justifica aceasta afirmatie. Astfel, pâna în jur de î. H. Corintul intermediaza schimburile dintre lumea greaca metropolitana si coloniile din Marea Ionica si Sicilia. Statutul de monopolist al Corintului explica si faptul ca ceramica corintiana, de serie, a jucat din secolul VII î.H. functia de marfa-etalon. Absenta monedei explica natura schimbului, prevalând comertul cu obiecte de lux sau produse mestesugaresti de serie contra grâne. Corintienii nu controleaza însa

întreg spatiul occidental. Miletul, desi nu joaca nici un rol în calitate de cetate -fondatoare, organizeaza, împreuna cu Sybaris (colonie aheiana) comertul cu stofe fine sau tesaturi de lâna. La rândul lor, foceenii si atenienii (meticii din Atena) detin controlul comertului din Marea Tirenianâ. Din secolul V î. H. Atena va monitoriza circulatia prin Hellespont si Propontida si va detine chiar monopolul comertului din Marea Neagra, desi între metropolele care au fundat coloniile din aceasta zona nu se numara si Atena.

D. Revenind la problema cauzelor care au determinat fenomenul marii colonizari grecesti, este necesar sa se reaminteasca ca avem de-a face cu un proces organizat si dirijat. De asemenea, trebuie subliniat faptul ca începuturile colonizarii se situeaza într-o lume profund rurala si agrara, în care orasul-stat nu se consolidase înca, în care ramura principala a economiei si principala sursa de bogatie este agricultura, în care mestesugurile si comertul joaca un rol minor, chiar nesemnificativ, deci o lume dominata de economia naturala si în care etaloanele (masuri, greutati, moneda) nu au fost înca elaborate. Faptul ca o metropola precum Corintul din perioada sec. VUI- VĎĎ î. H. este, în realitate, nu o asezare urbana, ci o grupare de sate, fiecare cu necropola aferenta, reprezinta o dovada elocventa în favoarea afirmatiei de mai sus. în asemenea conditii nu poate fi considerata drept o cauza a colonizarii nevoia de a gasi debusee pentru o productie mestesugareasca sufocanta. Cât priveste motivele politice, mai exact, rasturnarile de regimuri politice sau tentativele esuate de modificare a acestora, acestea nu reprezinta decât cazuri rarisime. De exemplu, Dicaiarchia si Puteoli sunt asociate cu refugiati politici din Samos. Iar fundarea Tarentului reprezinta o formula de eliminare a unui grup disident din Sparta. De regula, cauzele politice trebuie sa fie considerate de importanta minora si ele trebuie sa fi condus la miscari spontane, urmate de aparitia unor emporia sau a unor puncte pirateresti. Ultimul caz este oferit de faza de început a orasului Zânele, când pirati din Cumae s-au instalat aici.

în consecinta, cauza principala trebuie cautata nu atât în tipul de economie (predominanta agriculturii si a cresterii vitelor), cât în schimbarea regimului proprietatii agrare. Descompunerea sistemului de proprietate centrat în jurul "oikos"-\ilui, cresterea numarului indivizilor lipsiti de resurse de subsistenta, concomitent cu un spor demografic substantial, adâncirea polarizarii bogatiei, degradarea solidaritatii de grup

l

au determinat acest fenomen numit de greci stenachoreia, adica lipsa de pamânt. Nu este însa o lipsa reala, desi fenomene de degradare a solului se cunosc, ceea ce a provocat, fara îndoiala, o împutinare a terenului arabil, în realitate, stenachoreia este consecinta concentrarii pamântului (pasuni, aflate cândva în folosinta comuna si rezerva de sol arabil) în mâini tot mai putine. Consecintele sociale erau foarte grave deposedarea unui numar mare de persoane, cu care noii îmbogatiti ar fi trebuit sa se simta solidari, aparitia unor tensiuni sociale, chiar violente. In asemenea împrejurari statul si-a asumat sarcina rezolvarii problemei agrare prin încurajarea si organizarea fenomenului colonizarii, în special, întemeierea de colonii -asezari sau colonii agrare.

E. Este evident ca acest proces declansat, în forta, în sec. VII î. H.
nu ar fi putut avea loc fara acumularea de cunostinte (trasee navigabile,
porturi naturale, populatii indigene, bogatii, cunoscute prin calatorii
mitice sau istorice). In ce masura aceste cunostinte reprezinta si o parte
din mostenirea epocii miceniene si a epocii "homerice" ramâne o
problema de analizat. Sigur este doar faptul ca unele asezari de pirati si
amintirea unor contacte conservate prin legende (v. Argonautii,
micenienii de la Metapont, aventura lui Ulise în Mediterana Occidentala)
furnizau informatii importante. Dupa cum este evident ca, fara cunostinte
serioase în materie de navigatie si realizarea de ambarcatiuni mai solide si
de un tonaj mai mare, nu ar fi existat conditii pentru realizarea unor
asemenea aventuri.

F. Câteva date în legatura cu directii, metropole si colonii este
necesar sa fie mentionate în încheierea acestui capitol. Principalele
directii ramân:

Estul si Nord-Estul Marii Egee, adica Calcidica, Tracia, Marea de Marmara, Hellespont si Marea Meagra. Principalele metropole care au colonizat aceasta zona ramân: Calcis si Eretria (Eubeea), Megara, Corintul si Miletul, în mai mica masura s-a simtit prezenta altor insule, în afara Eubeii (Naxos, Samos, Lesbos, Andros, Chios) si a unor centre microasiatice, altele decât Miletul (Clazomenai si Kyme). Cele mai importante colonii râmân: Cyzic (colonie milesiana), Selymbria, Chalcedon, Byzanthion si Heracleea Pontica (colonii sau subcolonii megariene), cele peste colonii milesiene din Pont, între care Histria, Odessos, Sinope, Trapezunt, Olbia, Tyras. Marea Neagra, atât litoralul vestic, cât si cel nordic, ca si Bosforul cimerian au interesat si pe

megarieni sau pe alte colonii megariene, care au fundat orase precum Messembria, Callatis, Chersones. Ca timp, colonizarea Marii Negre se dateaza ceva mai târziu (cea sec. VII î. H.), prezentele mai timpurii fiind în Calcidica, Propontida si Hellespont.

Directia vestica: Marea loniana, Sicilia, Italia, Corsica, Sardinia, sudul Frantei, Spania, în legatura cu aceasta zona este de retinut ca accesul grecilor a fost barat de prezenta fenicienilor, etruscilor si a cartaginezilor. De asemenea, o parte din siculii din Sicilia atinsese un grad mare de structurare politica si au putut organiza o rezistenta serioasa. De fiecare data (v. Siracuza) rezultatul a fost în favoarea grecilor si a fost urmat de impunerea starii de independenta colectiva pentru populatia indigena. Mai exista înca o caracteristica interesanta. Desi, la un moment dat, se asista la instituirea unor monopoluri comerciale, în faza primara, care este foarte timpurie (sec. VTH î. H., poate sec. DC î. H.), se observa o concurenta foarte mare între mai multe metropole. De asemenea, se constata o foarte mare densitate a asezarilor întemeiate de greci (colonii si subcolonii), în pofida concurentei cartagineze ilustrata de întemeierea coloniilor Motye, Panarmos, Soleis si Lylibeum si a presiunii etrusce, care nu au permis instalarea, pe durata, în insule (Elba, Sardinia, Corsica). Se poate adauga si observatia ca drumul spre Occident a fost deschis prin întemeierea de colonii si subcolonii în insulele care dubleaza tarmul Greciei (Corcyra, Lefkas), pe litoralul vestic al Greciei (Etolia, Acarnania, Epir), pe litoralul illyr. In sfârsit, reamintim diversitatea de tipuri de colonii (asezari comerciale, emporia, cuiburi de pirati). Sunt de remarcat si numeroasele cazuri de asocieri de metropole. Cât priveste metropolele sunt de numit: Calcis si Eretria, cu coloniile mai importante (Kyme, Parthenope, Neapolis, Zânele, Leontinoi, Catane, Rhegion), Corint (cu Siracuza, Akrai, Casmenai, Camarina), Megara (cu Megara Hyblaia, Heraclea Minoa, Selinonte), Rodos si Creta (cu Gela si Akragas), Naxos (cu Naxos), Laconia, Sparta (cu Tarent si Heracleea), aheenii (cu Sibaris, Crotona etc.), Colophon (cu Locri Epizephirion). În Franta, Corsica, Sardinia, Spania domina foceenii, cu cea mai îndepartata colonie Massalia, care la rândul ei a întemeiat subcolonii. Prezenta în Corsica, Sardinia si Spania este extrem de subtire. Câte o singura colonie în fiecare din aceste zone. Cea din Corsica - Alalia fiind parasita la î. H., în urma unei batalii pierdute.

Sudul nu a reprezentat o zona favorabila pentru instalarea grecilor. Explicatia simpla este existenta unui stat puternic Egiptul sau a unor conditii climatice putin atragatoare, în Egipt, în perioada saita, se cunosc doar doua situatii: una provocata de practica merceneriatului si de prezenta unor angajati de origine milesiana în slujba regelui egiptean. Este vorba de asa-numitele colonii militare (Daphnai, Stratopeda, zidul Milesienilor). Prima colonie propriu- zisa "comerciala" este Naucratis, particularizata prin aceea ca este panelenica.

în Libia o foarte importanta colonie laconiana Cirene prezinta interes pentru comercializarea unei marfi speciale o planta medicinala Silphius, pentru sistemul constitutional transferat din metropola (regalitatea dubla) si pentru un faimos templu dedicat Demetrei si care constituia obiectul unor pelerinaje cu adoranti din întreaga lume greaca.

DC MODELE DE GUVERNARE ÎN GRECIA ANTICĂ

Asa cum s-a mentionat mai sus, structurarea în secolele Vin-Vu Î.H. a statelor grecesti este consecinta disolutiei lumii miceniene si a proceselor socio-economice si demografice care i-au urmat. Nu trebuie uitat însa ca, în plan ideologic, secolul VEI î.H., poate si secolul î.H., sunt marcate de exaltarea personajelor si locurilor legate de epoca miceniana. Unele probleme asociate acestui aspect vor fi reluate mai încolo. Deocamdata este necesar sa se precizeze ca, poate si datorita acestei atitudini, forma cea mai timpurie de guvernare este regalitatea. Exista însa diferente majore între regii micenieni si regii de la începuturile perioadei arhaice a statelor grecesti.

A. G. Saflund a cautat sa demonstreze prin corelarea faptelor observate la Teba ("casa lui Cadmos"), Micene (coltul de sud-vest al cladirii din citatdela), Cnossos si Ano Engliano ("palatul lui Nestor") natura sacra a regelui (eventual considerat drept epifanie a zeului), functia tripla a palatelor ca centre administrative, spatii de desfasurare a unor ceremonii (sacrificii sângeroase si libatii cu bere, vin si ulei), dar si ca loc sacru în sine (palat plus spatiul în care este instalat). Aceasta ultima caracteristica este atestata de arhive si de un epitet homeric (Iliada, l, care defineste palatul cu termenul de egatheos ("cel mai sfânt") aflat "sub protectie divina". Aceasta natura este data nu numai de functia religioasa si de protectia divinitatii simbolizata prin leii sau grifonii heraldici, coloana, fluture, securea dubla, octopus, ci de natura divina a locuitorilor ei (regele si regina). Prin aceste caracteristici regalitatea miceniana este comparabila cu unele tipuri de regalitate orientala. De aici si natura puterii, dimensiunile proprietatii regale, centralizarea administrativa a teritoriului foarte bine ilustrata de tablitele liniare B de la Pylos si de la Cnossos, ca si în opozitia frapanta dintre palat si lumea

rurala. Se poate adauga functia de coordonator si beneficiar, în plan economic, a palatului.

Nu sunt semne ca puterea regelui" ar fi fost contestata din interiorul structurilor existente. Contestatii si conflicte se banuie sa se fi produs între regii de statut mai mult sau mai putin legal, pâna la triumful absolut al Micenei.

B. Regalitatea postmiceniana nu are cu forma precedenta decât un
singur punct comun. si anume, universalitatea ei indiferent daca este
vorba de Grecia metropolitana, insulara sau de centrele de pe coasta Asiei
Mici. Una dintre caracteristicile noului tip de regalitate o constituie
natura puterii. Desi continua sa îndeplineasca functii religioase, persoana
regelui, cu toate ca este înconjurata de o oarecare charisma, nu este de
natura sacra, iar puterea lui nu este unica, ci împartita. Un exemplu
elocvent pentru a ilustra aceasta realitate noua îl reprezinta Alkinoos care
este obligat sa tina seama de opiniile celorlalti regi ai feacilor (vezi
Odissea). Se poate adauga detinerea viagera a puterii si transmiterea
ereditara, pe linie paterna.

C. Sunt greu de reconstituit împrejurarile în care aceasta forma de
guvernare este substituita de sisteme oligarhice. Hesiod, alte fragmente
din opere literare si observatiile arheologice sugereaza natura
fenomenelor asociabile restrângerii structurilor de tip monarhic si
marginalizarii lor (de exemplu, în state de tip ethne, periferice, ca Elida,
Tesalia, Epir sau în colonii (ex.: Cirene) si în unele insule (ca în Cipru),
paralel cu quasiuniversalizarea oligarhiei. Este vorba de cresterea bogatiei
în alte segmente ale societatii grecesti decât în genos-ul regal principal.

si anume trecerea de la concentrarea bogatiei mobile (vite, cai, car) la cea de natura funciara, reinstitutionalizarea ethos-ului darului, importanta stocarii de bunuri portabile si etalabile (bijuterii, obiecte de metal) sau consumabile (stocuri de produse agricole). Se vorbeste chiar de un ethos puternic centrat pe câstigul material, pe straduinta de a acumula bogatie si, prin ea, onoarea si statut.

In acest context nou, nasterea si statutul întemeiat pe nobletea sângelui începe sa conteze mai putin decât bogatia. Iar acei dintre membrii comunitatii care reusesc sa-si consolideze pozitia sociala prin acumularea bogatiei, expunerea si distribuirea ei calculata aspira si la acapararea puterii politice si, în mod fatal, la împingerea, în plan

secundar, a genos-urilor regale saracite sau incapabile sa se integreze în ethos-ul care domina aceasta lume (vezi neleizii la Milet).

Structura asezarilor si comportamentul noilor îmbogatiti se modifica. Noua elita nu mai duce o existenta izolata, ci se integreaza în cuprinsul acelorasi asezari cu membrii de rând ai comunitatii. Statutul lor este marcat de dimensiunile si de tipul caselor. Este cazul asezarilor de la Zagora (Andros) si Empario (Chios). Comunitatea grupului respectiv este marcata si prin folosirea aceluiasi cimitir. Din nou ritul, tipul de mormânt, dimensiunile acestuia, natura ofrandelor funerare marcheaza pozitia sociala. Mai multe necropole (Lefkhandi cu Euboia, Anavyssos în Atica, Corint, Argos) înregistreaza acest fenomen. Câteva exemple sunt necesare pentru a ilustra acest lucru si pentru a realiza etapele de restrângere a numarului persoanelor care au acces la bogatie. La Lefkhandi din morminte si ruguri, doar morminte si ruguri sunt fara ofrande. Distributia ofrandelor între rugurile si mormintele ramase merge de la vase si de la obiecte de metal. Acelasi lucru se observa la Anavyssos. La Argos, ca si în necropolele din sec. VIU î.H. de la Corint, situatia ne apare modificata. Doar din morminte au inventar. Daca se adauga si faptul ca cele mai spectaculoase morminte sunt cele numite "panoplie" (detin întregul echipament militar), descoperite la Argos, ca si mormintele cu vase stela decorate cu scene funerare provenind din Kerameikos (Atena), polarizarea bogatiei ne apare cu si mai mare evidenta. Acest proces de polarizare a provocat disparitia economiilor de tip "oikos", acapararea pamântului neîmpartit si a unei parti din pamântul altadata proprietatea "oikos"-ului, prin formula împrumutului garantat cu averea funciara. Nu este vorba însa de un proces rapid, ci de o evolutie de durata, determinata de mentinerea obligatiei reciprocitatii între membrii aceleiasi comunitati. Trebuie sa se adauge ca momentul care marcheaza încheierea transferului de putere de la rege la un grup de oameni puternici a fost precedat si de o modalitate particulara de transare a statutului unor familii. Este vorba de transferarea competitiei din interiorul unei colectivitati spre o serie de sanctuare federale (de exemplu Olimpia, Delfi, Delos), considerate de Fr. de Polignac si Rolley drept sanctuare de convergenta. Polignac considera ca în secolele IX-VUI î.H. sanctuarele în cauza devin teatrul unor rivalitati legate de putere, exprimate în numarul si natura ofrandelor oferite, între aceste ofrande cele mai încarcate de valori simbolice ramân trepiedele din

bronz (simbolul puterii), acele votive, alte obiecte de metal, obiecte din fildes etc. Teatrul unor asemenea competitii devine si Heraionul din Argos, unde s-a transat rivalitatea dintre "basileii" din acest centru. Olimpia înregistreaza cea mai timpurie competitie între aspirantii la putere dintr-o arie mai larga Messenia, Arcadia, Argolida. Elementul justificator cel mai important în tendinta de acaparare a puterii politice ramâne dimensiunea si numarul darurilor oferite acestor sanctuare.

Doua alte fenomene însotesc acest proces funeraliile princiare si eroizarea membrilor noii aristocratii. Mai ales ultimul aspect ramâne extrem de important, întrucât reflecta o evolutie noua, anume nevoia de a asocia averea si puterea cu nobletea sângelui, marea vechime a neamului, obârsia eroica a genos-vAui. Aceasta nevoie este rezolvata prin elaborarea unor genealogii fictive. Exista si exemple care demonstreaza preocuparea pentru împingerea, cât mai adânc în trecut, a începuturilor unor familii. Un exemplu clasic citat de G.Glotz ramâne Hecataios din Milet care numara generatii înaintea sa. Mai interesante sunt situatiile în care sunt precizati chiar si fondatorii neamului respectiv. Este cazul unui arhonte atenian (Hippocleides), care se pretindea descendentul lui Ajax si numara paisprezece generatii înaintea sa.

înca un aspect este necesar sa fie reamintit în acest context si anume faptul ca finalizarea procesului de aparitie a unor noi genos-ur'i nobile coincide nu numai cu instaurarea regimurilor oligarhice, ci si cu aparitia statului însusi. Trecerea în prim plan a acestui grup si confiscarea suveranitatii în favoarea institutiilor oligarhice, marginalizarea vechilor ginti regale nu echivaleaza cu eliminarea lor fizica si nici cu disparitia titlului regal. Exceptie fac acele zone unde regalitatea s-a pastrat întreaga (Battiazii în Cirene, Aleauazii la Larissa si Scopazii la Crannon, în Tesalia). Li se poate adauga un tip de regalitate diminuata cum este aceea de la Sparta. Natura particulara a regalitatii spartane este data de împartirea ei între doua familii (Agizii si Euripontizii) si de controlul exercitat asupra regilor de catre cei cinci efori, în alte state gintile regale continua sa detina, pâna târziu, un rol politic important (exemplu Neleizii la Milet), în cea mai mare parte a cazurilor se pastreaza doar titlul, dar atributiile asociate titlului sunt modificate. Cu rarisime exceptii, înceteaza natura ei viagera si ereditara. Momentul decisiv în aceasta evolutie este reprezentat de confiscarea titlului de la reprezentantii vechii ginti regale si transferarea lui spre noile familii puternice. Câteva exemple sunt utile

pentru a întelege acest proces de modificare a functiilor regelui. La Atena, titlul este transferat unuia dintre cei arhonti basileus, dar atributiile lui sunt de natura exclusiv religioasa, iar desemnarea sa nu este legata de un gęnas anume, ci doar de ideea de avere si de putere. La Argos, regele (care supravietuieste pâna în secolul V î.H.) are numai functie militara. Situatia cea mai interesanta este oferita de Corint, unde o aristocratie comerciala (a Bacchiazilor) reuseste sa confiste titlul în favoarea ei, conservându-i natura viagera si ereditara, dar fara ca personajul investit cu acest titlu sa detina putere reala, statutul ramânând strict onorific.

Cât priveste regimurile oligarhice, ele pot fi subdivizate în functie de natura puterii, grupul în favoarea caruia a fost confiscata, gradul de acces la putere, institutiile oligarhice si a modalitatilor de functionare.

CI) Oligarhia "dinastica" defmibila prin detinerea ereditara a puterii într-un segment minuscul al corpului privilegiat, chiar o singura familie posesoare a unor imense bogatii (pamânt arabil, turme si pasuni, forta de munca dependenta, în special, aserviti).

Cla) Cazul cel mai ilustrativ îl reprezinta Larissa, unde Aleuazii, bazati si pe o structura "vasalica" de tip piramidal, pe o masa imensa de dependenti (penestai), controleaza întreaga Thessalie.

Clb) Cel de al doilea model de oligarhie "dinastica" îl reprezinta Corintul. Diferenta majora între cele doua situatii este data de natura averii. Bacchiazii din Corint, spre deosebire de Aleuazii, îsi datoreaza bogatia comertului si încurajarii mestesugurilor, în special, a olaritului, în plus, practica endogamia, rezervându-si, cu gelozie, puterea.

Clc) In sfârsit, cel de al treilea model este oferit de Elida, o structura de tip ethne în care puterea era detinuta de o adunare formata din de geronti, desemnati pe criterii ereditare, adunare care alegea un Hellanodike si un demiurg, care controlau fratriile. Elida constituie si un exemplu pentru a arata trecerea de la oligarhia "dinastica" la un nou tip de oligarhie, în care accesul la putere este mai putin restrictiv.

C2) Este vorba de regimurile oligarhice în care puterea este împartita între un grup mai mare de familii, dar nu foarte numeros. Schimbarea semnificativa este legata de abandonarea principiului ereditatii si a naturii viagere a celor doua institutii (consiliul si magistraturile). Se caracterizeaza prin desemnarea în functii, prin procedura tragerii la sorti si împartirea puterii între "egali". Acest tip de oligarhie este constatat si în colonii, de exemplu, la Massalia, unde este

mentionata existenta mai multor institutii: synedrion format din de timuci, numiti, pe viata, pe criteriul vechimii titlului de cetatean (cetateni de trei generatii); dintre membrii synedrionului se alegea un consiliu restrâns format din persoane cu functii specializate (de exemplu cu putere executiva, dar numai unul era sef efectiv). Aceste doua institutii urmeaza unei perioade în care doar timucii desemnati dintr-un numar restrâns de familii detineau întreaga putere. Sunt oligarhiile cu doua nivele institutionale. Accesul la putere continua sa fie totusi foarte limitat, redus la un numar mic de privilegiati.

C3) Oligarhii garantate de o constitutie în baza careia puterea este atribuita unui numar fix de cetateni. Cel mai adesea este vorba de cetateni, ca în cazul cetatilor Kyme, Colophon, Opunte, ca si al unor colonii fondate de aceste metropole Locri Epizephyrioi, Crotona, Rhegion, Akragas. Cifra putea fi triplata sau încincita. Este cazul Atenei unde, în baza constitutiei lui Theramene î.H..), dreptul de guvernare a fost atribuit la de cetateni capabili sa participe cu persoana si averea la binele cetatii.

C4) Oligarhiile timocratice sau censitare în care magistraturile înalte sunt rezervate celor mai bogati si unde accesul la putere este conditionat de aceste limite censitare. Fara nici o îndoiala ca nu exista conditii identice. Caci si constitutia soloniana era censitara. Dai·, se poate observa o anume gradare a accesului la functii. Cât priveste dreptul de participare la viata publica, acesta era garantat, cel putin, în calitate de participant la adunarea poporului. Aceasta presupune extinderea dreptului de cetatenie, chiar daca accesul la magistraturi nu este egal si este strict legat de posibilitatea de a sustine material statul.

în alte zone decât Atena conditiile censitare sunt mai restrictive. De exemplu, în Beotia, accesul la magistraturi era conditionat nu numai de proprietatea funciara, ci si de neexercitarea unei meserii sau de efectuarea de munci manuale, în general. Sparta se înscrie si ea în sistemele oligarhice censitare în sensul ca drepturile cetatenesti sunt justificate de posedarea unor resurse agrare minimale pentru a participa la masa comuna. Nu este singura conditie. Ea este completata cu gradele de vârsta si parcurgerea treptelor de initiere etc.

C5) Organismele politice în sistemele oligarhice sunt: consiliile (cu dimensiuni, atributii si modalitati de constituire variabile, de exemplu Geroussia la Sparta, formata din de membri sau areopagul la Atena,

boule în Qeta, Synedrion; adunarile (cu caracteristice variabile dupa sistem), magistratii (deosebirile fiind în functie de modalitatile de desemnare, numar si atributii, cu titluri variabile: probuloi, demiurgi, archonti, timuci, aisymneti, prytan etc.).

Cât priveste numarul magistratilor, natura puterii lor, diferentele privesc natura puterii, ereditara si viagera, numai viagera, anuala si electiva, cumulul de puteri, gradul de responsabilitate pentru modul în care nu si-au îndeplinit atributiile, regula fiind, în cea mai mare parte a situatiilor, lipsa oricarei raspunderi pentru actele savârsite.

D. Tirania si aisymnetat

Acceptarea sistemelor politice amintite nu se poate explica decât prin absenta unor categorii interesate în accederea la putere, în general, o foarte slaba diferentiere ocupationala, recunoasterea dreptului elitelor de a guverna, gasirea unor formule, fie si modeste, de redistribuire a bogatiei. Acest echilibru aparent este distrus prin sistemul acapararii, în folosul unei elite, a teritoriului necultivat pentru extinderea ogoarelor, sporirea turmelor, nevoia de mâna de lucru-sclavi, dependenti, angajati temporar în perioadele agricole de vârf. Fenomenul este agravat de dezvoltarea sistemului camataresc asociat cu pierderea loturilor individuale si chiar a libertatii. Aceasta înseamna, de fapt, suspendarea tipurilor de relatii bazate pe sistemul reciprocitatii si întemeierea legaturilor intercetatenesti pe criterii strict economice, ca si suspendarea principiului inalienabilitatii loturilor, în consecinta, concentrarea pamântului în mâinile unui grup de persoane se transfera din zona pamântului necultivabil si neocupat în zona pamânturilor arabile, distribuite între diferite oikos-un.

O realitate agravanta o constituie cresterea populatiei într-o rata foarte înalta. De exemplu, în Atica si Atena, Argolida si Messenia rata de crestere pentru a doua jumatate a secolului VIU î.H. a fost calculata la pe an.

Daca se adauga si amanuntul ca problemele litigioase intrau în atributiile unor magistrati care erau unicii cunoscatori ai legii si aveau libertatea absoluta de decizie, se întelege starea de tensiune aparuta în diferite cetati si recurgerea la solutii violente sau pasnice pentru a le rezolva.

Este vorba de încurajarea exodului de populatie si întemeierea de colonii-asezari, redactarea legilor sau facerea lor publica (vezi Dracon,

Licurg, Zaleucos, Charondas, Andrcxlamas de exemplu), de reactivarea institutiei aisymnetatului sau de instaurarea de regimuri tiranice.

Dl) Aisymnetat

La origine aisymnetul era expertul în materie de norme de comportare, cunoscatorul obiceiurilor, al cutumelor. Cu vremea, functia s-a permanentizat transformându-se într-o magistratura (chiar si eponima) în Asia Mica (exemplu Milet, Kyme), în insule (Naxos, Lesbos), în secolul VU î.H. aceasta institutie a fost acceptata într-o calitate noua si anume aceea de mediere între partile aflate în conflict luându-se în considerare calitatile morale, comportamentul lipsit de partinire, cunoasterea cutumelor si legilor. Acest arbitraj a condus îa evitarea solutiilor de forta si schimbarea formei de guvernamânt sau macar la amânarea declansarii lor. Practic, aisymnetul exercita o forma de tiranie moderata întrucât, pe perioada exercitarii functiei, cumula întreaga putere, iar celelalte magistraturi erau suspendate. Una din atributiile care revin aisymnetului este aceea de a elabora o "constitutie" sau legile. Din acest punct vedere exista o trasatura comuna între Dracon, Zaleucos, Pittacos, Solon sau Clistene.

Ceea ce deosebeste pe aisymnet de tiran este durata functiei si modalitatea de desemnare. Aisymnetul este desemnat prin consens, pentru o durata de timp limitata. Functia nu este viagera si, cu atât mai putin, ereditara. Aceasta explica de ce Aristotel o defineste drept tiranie electiva.

D2). Tirania propriu-zisŕ este defmibila prin alte trasaturi decât acelea legate de sarcina de asymnet. In primul rând, prin modalitatea de a lua si de a exercita puterea. Cum s-a vazut mai sus, violenta sau forta caracterizeaza acest act. In al doilea rând, este vorba de tendinta de a permanentiza puterea si de a o transmite ereditar, cu alte cuvinte, de a se constitui "case" sau "dinastii" de tirani. Este cazul Pisistratizilor, Cypselizilor si, mai ales, al unor tirani sicilieni (vezi Gela, Agrigente, Siracuza). In al treilea rând, trebuie subliniata exercitarea puterii în afara legii, mai exact, prin suspendarea legii si impunerea unei autoritati personale si discretionare. Se adauga asocierea la putere a rudelor, ca si nevoia de realizare a unor aliante externe cu precadere, prin formula casatoriilor "dinastice" (vezi Sicilia). în sfârsit, este necesar sa se atraga atentia asupra faptului ca, dincolo de forta, unii tirani au simtit nevoia

altei modalitati de legitimare. Este vorba de spijinul divin (este cazul lui Telines, strabunul Deinomenizilor si al lui Pisistrate). Detinerea unei preotii, de exemplu, hierophantia în familia Deinomenizilor se înscrie perfect în acest efort.

Sublinierea valorii personale prin repurtarea de victorii Ia întrecerile organizate la locurile sacre ale grecilor nu lipseste nici ea. Sunt de amintit, în acest context, odele lui Pindar care glorifica victoriile lui Hieron sau Theron la Olimpia, Delfi si Nemeea care constituie cea mai perfecta ilustrare a acestei practici. Corolarul acestei preocupari îl constituie promovarea unei propagande abile menite nu sa glorifice persoana, ci cetatea pe care tiranul o conducea. Este vorba de initierea de lucrari de urbanistica (vezi Atena lui Pisistrate), de întemeierea de noi asezari care fac din tiran un erou-fondator, de atragerea unor artisti sau literati (vezi Pindar, Eschil, realizarea unei editii scrise a poemelor homerice), de crearea unor veritabile curti stralucitoare prin fast si prin figurile marcante care erau atrase cu abilitate, prin promovarea unei politici externe prestigioase (întemeierea de subcolonii, cuceriri, crearea de aliante, garantarea securitatii cetatenilor).

O ultima trasatura importanta valabila pentru tirania din perioada arhaica si clasica (mai putin în cazul Siracuzei) este înscrierea tiranilor în categoria demagogilor în sensul primar si autentic al cuvântului, adica de aparatori ai demos-ului. Politica agrara, cea fiscala, confiscarile de pamânt si redistribuirea loturilor, unele facilitati economice acordate categoriilor de mijloc, inclusiv încurajarea colonizarii sunt expresia naturii demagogice a tiraniei vechi.

E. Alegerea Atenei drept model constitutional are o explicatie majora. Atena este singurul polis care a cunoscut toate structurile constitutionale începând cu regalitatea miceniana si sfârsind cu un tip de tiranie târzie, în epoca elenistica.

Capitolul de fata nu-si propune sa faca un istoric al Atenei si a institutiilor politice care s-au succedat aici, ci sa marcheze, într-o forma succinta, modul de functionare a acestui stat în perioada definita prin formula democratia ateniana. Câteva aspecte trebuie sublimate de la început. Ceea ce este catalogat drept democratie ateniana este rezultatul unei elaborari treptate care cunoaste reculuri (vezi tirania lui Pisistrate, Atena pâna la lovitura lui Ephialte) sau schimbari de structura sub presiune externa (Atena sub Xerxes, victoria lui Lisandru, presiunea

macedoniana). Se mai poate spune ca democratia "mai mult sau mai putin veritabila" si-a epuizat relativ repede forta decazând în ceea ce Polybiu defineste drept ochlocratie.

Principiile democratiei ateniene (care trebuie luate cu rezervele de rigoare) ramân: libertatea individului (în principiu absoluta), egalitatea între cetateni exprimata prin isonomia (egalitatea în fata legilor) si isegoria (dreptul egal la cuvânt), accesul la functii se face dupa merit (dar exista un loc deosebit pentru familiile prestigioase), statul se afla în serviciul cetateanului (vezi masuri pentru protejarea saracilor, orfanilor, invalizilor). Toate aceste drepturi nu exclud, ci presupun respectul legilor scrise si nescrise, respect obtinut nu prin constrângere, ci prin liber consimtamânt, în sfârsit, exista un criteriu esential pentru a beneficia de aceste drepturi- detinerea cetateniei în conformitate cu prevederile constitutiei lui Clistene si, mai târziu, a lui Pericle, efectuarea educatiei prin sistemul ephebiei si prestarea juramântului de credinta fata de patrie la sfârsitul acestui stagiu, inexistenta unor motive care sa presupuna pierderea temporara sau definitiva a cetateniei.

Natura democratica a constitutiei ateniene este subliniata de puterea suverana a adunarii poporului (ecclessia) si de competenta acesteia, de modul de constituire, de componenta si de atributiile consiliului (boule), de modul de constituire si de atributiile tribunalului popular (heliaid) si de modul de accedere la magistraturi, inclusiv la magistraturile mai înalte (archontat, strateg, chiar prim strateg).

Suveranitatea demos-ului este exprimata, în primul rând, prin "universalitatea" adunarii în sensul ca, în principiu, orice cetatean care îndeplineste conditiile amintite mai sus face parte din ea. în realitate, aceasta universalitate nu este niciodata atinsa din mai multe motive: nu exista un quorum obligatoriu cu exceptia celor doua adunari "plenare" care decid asupra cazurilor de ostracism sau de adeia (gratiere, amnistie) si care pretind o prezenta minimala cetateni); si când votarea nu se facea dupa maniera obisnuita (ridicarea de mâini), ci prin vot secret; în consecinta deciziile sunt luate de o infima minoritate (cea mii persoane din totalul de aproximativ cea cetateni presupusi a exista la Î.H.); nu toti cetatenii au drepturi active, ca atare, nu pot participa la adunare; desi, în principiu, exista o libertate neîngradita a cuvântului, în fapt, ordinea la cuvânt trebuie sa respecte o anumita procedura vârsta, în primul rând; în sfârsit, este necesar sa se mentioneze si faptul ca nu toate

deciziile adunarii sunt aduse la îndeplinire si, mai ales, ca nu toate sunt rezultatul unei deliberari rationale. Unele hotarâri sunt pur emotionale si, ca atare, adunarea era convocata din nou, votul initial anulat si se procedeaza la un nou vot. Este cazul adunarii din î.H. care a decis asupra soartei mitylenienilor. Existau si alte motive pentru suspendarea unei sedinte. Este vorba de motive de natura religioasa (semne nefavorabile, v. eclipsa, furtuna, alte fenomene naturale considerate a fi expresii ale dezacordului divin).

Atotputernicia adunarii este subliniata de competenta ei: numirea si verificarea gestiunii magistratilor; relatii externe (razboi, pace, aliante, primirea si trimiterea de ambasade); votarea legilor (nomoď) si a decretelor (psephisma); atributii juridice (judecarea cazurilor de înalta tradare eisangelia, de asebeia (nerespectarea normelor religioase), de ostracism), în general, legate de cauze care atrag pedeapsa cu moartea, exilul, cu sau fara confiscarea averii; atributii religioase (adoptarea de noi culte, situatiile de asebeia), atributii administrative (aprovizionarea, apararea).

Organul de lucru al adunarii este sfatul (boule), format, dupa reforma lui Clistene din de membri trasi la sorti, câte de fiecare trib. De subliniat ca erau desemnati prin aceleasi modalitati un numar egal de supleanti pentru situatii de criza, înainte de a arata componenta sfatului sunt necesare doua precizari. Sfatul celor este rezultatul reformei administrativo-politice a lui Clistene î.H.). Aristotel asociaza un Sfat al celor cu numele lui Solon. Informatia a fost pusa la îndoiala, dar în ultima vreme sursa a fost reabilitata. Pe de alta parte, nu trebuie sa se piarda din vedere existenta paralela a doua institutii de acelasi tip: Areopagul mostenit din epoca arhaica, poate chiar regala, deposedat de atributiile lui politice de catre Solon prin crearea Sfatului celor si a Heliaiei si Boule ca emanatie a adunarii poporului. Fara îndoiala ca a existat o competitie între cele doua institutii, transata între î.H. în favoarea Areopagului care si-a asumat o serie de sarcini de natura politica. Abia Ephialte la data amintita mai sus a smuls Areopagului atributiile adaugate si le-a redistribuit ecclessiei si Heliaiei.

Se poate afirma ca, desi din punct de vedere numeric consiliul pare un organism mic, în realitate, este institutia cu adevarat reprezentativa, întrucât se constituie din delegati ai tuturor triburilor iar forma de desemnare (tragerea la sorti a membrilor) asigura participarea tuturor

celor care aveau dreptul (cetatean ireprosabil, fapt dovedit prin dokimasia). Trebuie precizat ca sedintele plenare si neîntrerupte erau legate de situatii speciale (în caz de pericol), în mod normal, cele subdiviziuni ale Sfatului (pritanii) preluau atributiile acestuia pe durata unei luni. si tot pritanii, prin epistatul tras la sorti zilnic, rezolvau sarcinile curente, convocau si prezidau consiliul si ecclessia, supravegheau tezaurul, arhivele si sigiliul statului.

Principalele atributii ale consiliului erau convocarea si prezidarea sedintelor adunarii, pregatirea si introducerea propunerilor de legi în adunare, aplicarea (uneori si completarea) legilor si decretelor, controlul magistratilor, probleme de politica externa (primirea si trimiterea de ambasadori înainte de a fi prezentati adunarii, fixarea tributului pentru aliatii din liga, elaborarea de proiecte de interes federal); probleme militare (aparare, controlul institutiei efebice, controlul catalogului efebilor, hoplitilor, organizarea cavaleriei; administratia maritima); probleme financiare (buget, licitatii, concesiuni, administrarea teritoriilor sacre, recuperarea arieratelor în perceperea tributului; cheltuieli publice, alocatii, constructii); supravegherea lucrarilor publice; modul de administrare a cultului (în principal, organizarea marilor festivaluri religioase); atributii de politie si justitie (dokimasia, falsificarea registrelor demelor); jurisdictia penala.

Pentru cuprinderea acestor atributii consiliul are la dispozitie o serie de comisii: Syllogeis, lexiarechii, tieropoioi, epimeloumenoi tou neoriou, logistai, euthynes, hieropes, un secretar-arhivist asistat de o serie de auxiliari (secretarul decretelor, syngrapheis, secretar-grefier), heralzi.

C. Ca si consiliul, magistratii detin o putere delegata de la adunarea suverana. Exista câteva conditii în ceea ce priveste accederea la magistraturi dupa abolirea constitutiei cenzitare a lui Solon. Desemnarea magistratilor se facea prin tragere la sorti sau vot deschis, atunci când era vorba de competenta sau de garantia averii. Magistraturile erau colegiale si anuale; nu era permis cumulul de functii; criteriul averii si ereditatea vizau marile magistraturi neretribuite (militare, financiare, religioase); indiferent de natura magistraturii candidatii erau verificati (dokimasia) în tribunal (cei arhonti) si în consiliu, iar la începutul exercitarii mandatului se depunea, ca si în cazul consiliului, un juramânt; în exercitarea functiei colegii erau egali, solidari, cu responsabilitatea financiara, morala si politica si se aflau sub supraveghere permanenta,

erau supusi jurisdictiei penale a consiliului tribunalului si adunarii, erau verificati de logistai si synegoreis si puteau fi depusi, acuzati si chiar condamnati la moarte (v. Alcidiade, strategii de la Argionou).

Trebuie subliniat ca aceste reguli au început sa fie încalcate. Manevrele electorale, intrigile, declaratiile false capata treptat un rol tot mai important. Uneori semne divine (v. eclipsa de soare din î.H.) sunt invocate pentru a amâna alegerea în functia de prim strateg a unei persoane de conditie modesta (v. Cleon). Asasinatul politic începe sa se practice si la Atena (v. Ephialte). Paralel cu aceste fenomene se asista si la o oarecare degradare a spiritului civic si o lipsa de respect fata de traditiile religioase (v Alcibiade). Dupa cum reactiile adunarii încep sa fie controlate de demagogi, de data aceasta în întelesul peiorativ al termenului. Aceste aspecte negative ce se vor agrava în secolul IV î.H. sugereaza ca democratia ateniana evolueaza spre o ochlocratie. Indiferent de aceasta constitutia ateniana ofera un model de democratie directa.

f .Regalitatea elenistica

Pentru a realiza gradul de îndepartare a ideologiei politice de epoca elenistica de traditiile macedonene si grecesti este necesar sa se sublinieze, în primul rând, natura regalitatii macedonene. O asemenea analiza este justificata de faptul ca dupa Alexandru au fost instituite case dinastice, în principal, de obârsie macedoneana, mai rar, greaca. Este vorba de consecintele campaniilor lui Alexandru, cucerirea Orientului, lupta pentru mostenirea lui Alexandru si constituirea regatelor elenistice succesoare (între Î.H.), urmate de o noua structurare politica, în care s-au împletit unele traditii macedonene, ceva din ideile politice grecesti si, mai ales, o puternica mostenire orientala. Regele macedonean (inclusiv Filip al -ea si Alexandru) accede la putere prin drept ereditar (prin primogenitura sau, în lipsa, prin cel mai apropiat agnat), dintr-o ginta regala. Nu poate fi investit însa fara acceptul marii aristocratii si nici nu poate conduce fara a tine seama de opiniile consiliului. Este o regalitate nationala, statut subliniat de titulatura de rege al macedonenilor. Criteriul ereditar agnatic va ramâne mostenire si în epoca elenistica. Exceptiile de la acest principiu reprezinta cazuri rarisime (v. Cleopatra). De asemenea, înconjurarea regelui de un consiliu constituit pe criteriul loialitatii fata de persoana sa poate fi si el socotit ca o forma a atasamentului fata de traditie. Corpul de hetairi grupati în jurul persoanei

dinastului este binecunoscut din timpul lui Alexandru. Institutia pajilor pe care o reîntâlnim în toate statele elenistice reprezinta si ea o mostenire. Se va vedea mai încolo pâna unde se va ajunge cu inovatiile. Sigur, se insista foarte mult pe sacralizarea puterii si a persoanei regale ca rezultat al influentei orientale. Nu trebuie uitate însa câteva mici detalii. Regalitatea macedoneana este la origine charismatica, deci are atingere cu sacrul. Pe de alta parte, nu numai Alexandru, ci si Filip al -lea îsi creeaza genealogii divine sau eroice. Filip al -lea se considera un Heraclid si aceasta postura fusese acceptata de greci. Alexandru amplifica aceasta mostenire prin adaugarea, la obârsia heraclidica, a descendentei din Ahile (dupa mama sa).

Nu stim în ce masura mitul nasterii divine (prin Apolo) pe care-1 gasim la Plutarh este contemporan cu tineretea lui Alexandru sau reprezinta o prelucrare mai noua. Sigur este ca unii diadohi (Ptolemaios, Seleucos), în functie de gradul de rudenie cu Alexandru, si-au ales ca stramos mitic pe Hercule sau pe Apolo. Singurul principiu de origine greceasca este acela de arette în sensul de calitati înnascute si curaj fizic pe care le poseda regii si care se manifesta prin fapte deosebite. Este însa un concept largit în sensul ca trimite la inspiratia si protectia divina.

Ca si regii macedoneni, regii elenistici au atributii religioase, juridice si militare. Numai ca puterea pe care o detin nu mai este controlata de consilii, ci este absoluta si este definita în baza dreptului sabiei (prin victorie, deci) ceea ce a dus la identificarea statului cu persoana regelui, a ereditatii (provine dintr-o familie regala) si a filiatiei divine (de la un erou sau zeu si de la Alexandru eroizat de asemenea), în virtutea acestei puteri absolute, regele concentreaza întreaga autoritate, tara îi apartine si poate dispune de ea prin testament (v. Pergam), este sef militar, seful administratiei, este judecator suprem si legislator. Chiar mai mult decât atât este legea încarnata. Acesta este principiul. Dar regele poate delega o parte din aceste atributii unor persoane nu pe baza pregatirii lor, ci în functie de loialitatea fata de persoana sa, mai exact, în functie de gradul de amicitie cu suveranul. Singurul criteriu obiectiv în aceasta desemnare ramâne, în cazul functionarilor superiori (strategi, cancelari, seful administratiei financiare, secretar) apartenenta la comunitatea greco-macedoneana.

Elaborarea cultului dinastic nu s-a realizat liniar si nici imediat dupa fragmentarea imperiului lui Alexandru. A depins de tara, de structura

etnica si culturala a regatului, de traditiile teologice locale. Uneori este vorba de initiative populare sau determinate de nevoia de a capata bunavointa unor regi. De aceste fenomene se leaga adaugarea unor epitete care subliniaza natura speciala a persoanei si valoarea faptelor realizate (v. Soter si Everget). Semnul divinizarii apare în formula de Neoi theoi (=Zei noi), care beneficiaza de onoruri divine dupa moarte (v. Seleucizii). Regatele în care cultul regal a capatat forme orientale ramân exceptii. Este vorba de Egipt, unde Ptolemeu al ďď-lea a organizat cultul si a înaltat un templu pentru parintii morti Î.H.), pentru el însusi si sora sa Arsinoe. Pentru ca prin decretul din Canope î.H.), cultul sa devina de tip egiptean, iar din î.H. Ptolemeu al V-lea sa-si aroge titlurile si atributiile unui faraon, în celelalte regate evolutia este mai putin spectaculoasa, dar unii regi, precum Antioh al ĎĎI-lea î.H.) beneficiaza de un cult în viata. Exceptie de la practica divinizarii fac regii Macedoniei elenistice.

X. CONFRUNTĂRI MILITARE ÎN LUMEA GREACĂ ÎN SECOLELE V-IV

Conflicte pentru controlul Marii Egee

Conflicte pentru controlul Marii Egee

Secolul al V-lea se caracterizeaza prin doua mari confruntari politico-militare care au opus, mai întâi, doua tipuri de civilizatie, cea elena si cea orientala, apoi, în a doua jumatate a veacului, au cuprins zone întinse ale Greciei si ale teritoriilor colonizate de greci, în cadrul Razboiului Peloponesiac.

Cel dintâi conflict de amploare, asa-numitele razboaie medice, de fapt gréco-persane, se consuma chiar în primele decenii ale secolului al V-lea, desfasurarea evenimentelor întinzându-se din anul pâna în în principal, pacea fiind încheiata abia în anul dupa actiunile militare ateniene conduse de Cimon în Cipru. Principalele izvoare scrise pentru aceste evenimente sunt de sorginte greaca, cele mai cuprinzatoare informatii se gasesc la Herodot, în Istoriile sale, care au ca subiect tocmai relatarea acestor razboaie, apoi la Diodor, în cartile a X-a si a -a, la care se adauga cronicile din veacul urmator precum si operele unor contemporani ai evenimentelor: atenianul Eschil, poetii lirici Pmdar din Teba si Simonides din Keos. Lipsa unor relatari persane nu îngaduie, din pacate, introducerea în analiza acestei perioade si a punctului de vedere de la curtea Marelui Rege fata de expeditiile care se consumau la marginile imperiului sau. De aceea trebuie avuta în vedere precautia fata de exagerarile elene referitoare la consecintele acestor razboaie transformate de propaganda greceasca, mai cu seama ateniana, în puncte de reper în cadrul luptei elenilor pentru libertate si al impunerii unor principii grecesti dincolo de limitele cetatii.

Confruntarile dintre greci si persi încep în anul o data cu revolta ioniana a cetatilor grecesti din Asia Mica. Supusi ai lidienilor, în vremea regelui Cresus (înca din jurul anului grecii din aceasta regiune trec apoi sub dominatie persana în anul dupa victoria lui Cirus asupra lui Cresus. Dintre toate cetatile grecesti doar Miletul beneficiaza de privilegiatul statut de aliat. Dupa venirea lui Darius I la conducerea statului persan (în imperiul ahemenid se extinde spre est pâna la valea Indus-lui, spre nord, chiar daca numai formal, pâna în teritoriile locuite de traci, geti si sciti, iar spre vest pâna în Libia, insulele din Egeea: Lemnos (care este cucerit), Lesbos si Chios (care accepta supunerea). Doar Naxos refuza sa se predea pâna la finele veacului al VI-lea. Dominatia persana este una blânda, popoarele supuse fiind libere sa se conduca dupa vointa proprie, pastrându-si obiceiurile, cu conditia furnizarii la nevoie a unor contingente militare si a platii unui tribut care se ridica la de talanii pentru lonia, Eolida si Caria si pentru Hellespont si Frigia (un talant echivala cu de mine, adica de drahme, iar o drahma avea oboli). Totusi la începutul secolului al V-lea cetatile grecesti se revolta în frunte cu Miletul condus la acea data de Aristagoras. Avându-se în vedere ca, din punct de vedere, financiar plata tributului era suportabila si ca cercetarile arheologice nu atesta existenta unui declin economic în aceasta perioada, nici în cetatile implicate, nici în zona heilespontica, cauzele acestei revolte trebuie cautate mai degraba în atitudinea politica a lui Aristagoras si în schimbarile politice care au loc în cetatile revoltate, încercând sa cucereasca fara succes, spre beneficiu persan, cetatea nesupusa înca a Naxosului, Aristagoras, pentru a-si masca esecul, agita spiritele în Milet si în alte cetati, multe dintre ele conduse de regimuri tiranice, proclamând isonomia, înlaturându-i pe tirani, "pe unii gonindu-i, pe altii trimitându-i în cetatile lor de bastina" (Herodot, V, Dar noua formula de conducere, prin magistrati si prin cetateni, presupune înlaturarea dominatiei persane. Astfel ca, în cursul iernii când înca persii nu apucasera sa riposteze, Aristagoras pleaca la Sparta pentru a cere ajutor. Refuzul clar al regelui spartan Cleomenes îi îndreapta apoi pasii spre Atena care-i furnizeaza de vase (Herodot, V, la care se vor adauga corabii ale eretrienilor. In ionienii recuceresc, cu sprijinul grecilor de pe continent, Sardes-ul (mai putin citadela), prilej cu care îl incendiaza, dând foc si sanctuarului zeitei Cibele. Evenimentul ar putea explica similarul comportament persan din

timpul represaliilor viitoare si în cazul incendierii Atenei din Persii riposteaza si supun Efesul, moment în care trupele ateniene si eretriene se retrag. In Darius îsi reinstaureaza dominatia în Hellespont, în numai zile, ne spune Herodot (V, apoi în Troada si Propontida. învinsi în prima faza de carieni, persii îi atrag de partea lor, în vreme ce Aristagoras fuge din Milet si este ucis în luptele împotriva tracilor, în are loc confruntarea navala din Insula Lade, din fata Miletului, unde grecii opun flotei persane (a carei dimensiune, desi exagerata de Herodot care aminteste de de vase, era totusi considerabila) numai de nave din Chios, Lemnos, Lesbos si Samos. Diplomatia lui Darius reuseste sa rupa alianta revoltatilor, este cazul samienilor care se retrag, fiind apoi urmati de cei din Lesbos si o parte a ionienilor. Ramas doar cu aliatii din Chios, Miletul este asediat atât pe mare, cât si pe uscat si este nevoit sa se predea în toamna anului Represaliile persane sunt în general dure, populatia fiind deportata, femeile si copiii transformati în sclavi, iar o parte din barbati, care nu i-au urmat în sclavie, sunt ucisi. Cel mai crud episod se petrece, cum era de asteptat, la Milet, în din ordinul Marelui Rege, Mardonios dispune masurarea teritoriului cetatilor, reluarea platii tributului si stabilirea de acorduri juridice cu cetatile grecesti. De asemenea sunt luate o serie de masuri în spiritul democratizarii vietii interne a acestora (Herodot, VI, 43). Aceasta politica pacifista a lui Mardonios continua de fapt linia antecesorului sau, Artaphernes, de a reda grecilor "legile lor", chiar daca în unele cetati (Chios, Samos, Lampsacos) se pastrau regimuri de conducere tiranice.

Linistirea zonelor de margine ale imperiului depinde de campaniile pe care Mardonios le va întreprinde dincolo de Hellespont, obtinând supunerea Thasosului si a Macedoniei. Succesul este însa unul limitat (Herodot vorbeste chiar de o esuare a acestei expeditii terestre soldate cu ranirea lui Mardonios de catre byrgi, VI, 45) si el trebuie dublat de o actiune navala. Sunt trimisi soli care cer supunerea oraselor grecesti. Atena, Sparta si Plateea refuza, dar multe dintre cetati, printre care si Egina, accepta propunerea persana. Naxosul este cucerit si incendiat iar prizonierii sunt transformati în sclavi. Debarcarea persana în Eubeea este însotita de aceleasi represalii. Ţinta principala aici este orasul Eritreea care daduse ajutor revoltatilor ionieni. Raspunsul atenian la cererea de ajutor a eretrienilor se concretizeaza în trimiterea a de cleruchi din Calcis care se înapoiaza acasa fara sa fi participat la lupta.

Eretria capituleaza dupa un asediu de zile si este jefuita si incendiata, iar locuitorii ei sunt luati captivi. Pentru urmatorul pas, atacul contra Atenei, persii aleg debarcarea trupelor terestre, în care un rol important îl avea cavaleria, pe plaja de la Maraton (septembrie Conform planului persan o parte a flotei urma sa ocoleasca Atica, pîna în apropiere de portul Phaleron si sa astepte pentru debarcare semnalele favorabile ale partizanilor lui Hippias (care îi însotea pe persi în speranta revenirii sale politice în Atena, într-un moment în care armata ar fi fost antrenata departe de oras, în câmpia Maratonului). La acea data colegiul strategilor dezbate intens problema purtarii luptei departe de cetate al carei adept era Miltiade. De aceeasi parere cu el este si polemarhul Callimachos care înclina balanta votului pentru plecarea trupelor si confruntarea cu cavaleria persana. Contingentelor ateniene li se alatura doar de plateeni. Batalia va consacra victoria grecilor a caror tactica de lupta, atacul în fuga si întarirea puternica a flancurilor, avea sa ia prin surprindere cavaleria si trupele de arcasi persani, chiar daca "mai înainte, chiar si numele de mezi raspândea frica" printre greci (Herodot, VI, Se renunta la debarcarea în Phaleron în pofida faptului ca ajutorul cerut Spartei nu sosise înca din motive religioase. La finele acestei campanii persii se puteau lauda cu luarea Cicladelor si pedepsirea Eretriei în vreme ce la Atena victoria de la Maraton este supradimensionata. Daca Herodot putea sa afirme în Istoriile sale ca atenienii fusesera "primii dintre toti grecii care au înfruntat inamicul în goana si au suportat vederea vesmântului persan", în veacul al FV-lea Isocrates va numi Atena, în Panegiricul sau din "scoala Eladei" si aparatoarea civilizatiei elene.

Comportamentul politic atenian de dupa razboiul din marturiseste intentiile sale de anvergura în bazinul egeean. Parosul este atacat datorita colaborarii cu persii, dar actiunea esueaza, iar la întoarcere Miltiade, desi ranit, este chiar amendat. La Atena au loc ostracizari ale partizanilor lui Hippias (Hipparchos si Megacles, apoi Xanthippos si Aristides). în veniturile din minele de argint de la Laurion, a caror exploatare abia începuse, sunt puse de catre Temistocle în slujba organizarii flotei de razboi, în ca urmare a amenintarii persane, este convocat congresul panelenic de la Corint unde se pun bazele unei aliante (symmachia) antipersane ce încredinteaza comanda operatiunilor Spartei.

De cealalta parte, noul rege persan Xerses I hotaraste cucerirea grecilor. Fiind la început de domnie, Xerxes avea nevoie de

victorii pentru a-si consolida o guvernare ce urma aceleia a unui mare cuceritor, tatal sau Darius I. întârziata de revoltele din Egipt si Babilon, expeditia contra grecilor este temeinic organizata pe doua planuri. Pe de o parte, înaintarea terestra spre Grecia prin sudul Tracici si Macedoniei (care sunt readuse sub ascultare) este asigurata prin baze de aprovizionare si tabere militare. Pe de alta parte, se urmareste limitarea pierderilor pe mare (înregistrate de campaniile trecute în dreptul muntelui Athos) prin construirea unui canal în Pen. Calcidica. De asemenea sunt amenajate poduri de vase peste Bosfor si Hellespont, însusi regele, însotit de suita sa, conduce aceasta incursiune ceea ce marturiseste greutatea politica a campaniei si caracterul sau expansionist spre deosebire de simplele campanii de pedepsire ale lui Darius I.

îndemnul la prudenta al oracolului de la Delfi consultat de greci (îngrijorati de aceste pregatiri persane) nu reusesete sa impuna predarea fara lupta. Asadar, reuniti la Corint grecii hotarasc riposta sub comanda Spartei si trimit în trecatoarea Termopilelor (renuntându-se la pozitii mai nordice situate în Tesalia) trupele conduse de regele Leonidas pentru a stopa înaintarea persana spre centrul Greciei. Paralel cu aceasta flota greceasca urma sa opreasca corabiile barbarilor la capul Artemision, în nordul Eubeei. Rezistenta greceasca de la Termopile descumpaneste în prima faza trupele persane, dar în cea de-a treia zi a luptei grecii se vad înconjurati. Leonidas îsi opreste alaturi pe spartani, tebani si pe cei din Thespiai, trimitând spre Sud restul armatei. Insa înfrângerea grecilor de la Termopile deschide persilor drumul spre inima Greciei în vreme ce thessalienii si beotienii trec de partea lor. Orasul Delfi este crutat, iar înaintarea spre Atena este iminenta. Dupa consultarea zeilor, Temistocle ordona prin decret retragerea atenienilor din cetate fie la adapostul cetatii Troizen si la Artemision, fie pe corabii. Putinii aparatori care ramasesera baricadati pe Acropole sunt ucisi în momentul ocuparii si incendierii cetatii, între aliatii greci se deschid acum aprige dispute privind organizarea rezistentei. Sparta dorea amplasarea liniei de aparare în istmul Corint-ului, în timp ce Atena, prin vocea lui Temistocle, sustinea necesitatea unei batalii navale prin atragerea flotei persane în dreptul insulei Salamina. Prin mestesugite manevre de culise acelasi Temistocle, temându-se de o dezagregare a aliantei elene, trimite în secret soli la Xerses pentru a-1 înstiinta de retragerea aliatilor provocând miscarea ofensiva precipitata a persilor, înghesuite în spatiul strâmt dintre

insula Salamina si continent, corabiile persane nu pot executa manevrele de lupta necesare (Herodot, VEI, Esecul naval din septembrie este agravat de decizia pripita a lui Xerses de a-i decapita pe comandantii fenicieni care-i acuzasera pe nedrept pe ionieni, subrezind astfel coeziunea armatei regale. Cel ce ramâne, dupa plecarea regelui, sa reorganizeze trupele persane, stabilindu-si tabara de iarna în Tesalia, este Mardonios care îl trimite pe regele macedonean, Alexandru, la Atena cu propuneri de supunere si de încheiere a pacii. Atenienii refuza atât aceste propuneri, cât si pe cele ale Spartei de a suporta cheltuiala trupelor care nu luptau pe întreaga perioada a razboiului. Atena este atacata din nou de persi si incendiata în Flota ateniana se retrage la Delos în vreme ce flota persana ancorase la Samos. Apelurile ateniene repetate privind trimiterea în ajutor a unor trupe spartane sunt în final satisfacute. Sub comanda regentului Pausanias de spartani, de hiloti si de hopliti perieci (Herodot, IX, 29) se deplaseaza în Beotia. Tatonarile si hartuielile de la poalele muntelui Kiteron, unde se instalasera grecii, dau initial câstig de cauza lui Mardonios, dar uciderea acestuia din urma demoralizeaza armata barbara. Retrasi în spatele fortificatiilor de lemn, persii sunt în final înfrânti, doar o parte a armatei reuseste sa se retraga în mars fortat spre Asia Mica. Dincolo de importanta sa militara intrinseca, victoria grecilor de la Plateea capata valoare de simbol, anual se fac sacrificii în memoria celor cazuti, iar la fiecare patru ani aici au loc sarbatorile închinate libertatii- Eleuteria.

Flota aliata a grecilor, aflata sub comanda regelui spartan Leontychidas se îndreapta spre Samos cu intentia de a-1 prelua de la persi. Raspândind vestea eliberarii tuturor grecilor, Leontychidas reuseste sa provoace dezagregarea armatei persane care se vede nevoita sa renunte la serviciile samienilor si milesienilor. In timpul confruntarii de la capul Mycale dezerteaza si ionienii provocând înfrângerea iminenta a trupelor Marelui Rege. Dupa victorie se intentiona si distrugerea podurilor de vase de peste strâmtori, dar, cum acestea fusesera deja rupte, spartanii se reîntorc în Pelopones, iar atenienii ocupa Sestosul.

Cauzele înfrângerii persilor, cu mult mai numerosi decât grecii, rezida, în principal, în calculele gresite ale lui Xerses si în psihologia gresita a acestuia. Totusi evenimentele ulterioare vor arata ca acest conflict era departe de a se fi încheiat. Lupta împotriva persilor continua sub egida Atenei care proclama deschis intentia de a-i elibera pe toti

grecii din Asia Mica de sub dominatie persana. acest scop se înfiinteaza alianta maritima cunoscuta sub numele de Liga de la Delos alcatuita din cetatile de coasta si insulare ale Egeei la care Atena va participa în calitate de membru fondator si de "presedinte". Primul succes notabil al acestei aliante este repurtat la Eurymedon în de catre atenianul Cimon, fiul lui Miltiade, eroul de la Maraton, în în fruntea a de corabii, Cimon se îndreapta spre Cipru, cucerind Marion-ul si Kition-ul, însa moartea lui va încheia capitolul victoriilor relative în fata persilor. Expeditia dezastruoasa din Egipt afecteaza atât pozitiile câstigate în bazinul est-egeean, cât si bunele relatii ale Atenei cu aliatele sale din Liga. Se deschid tratative de pace cu persii, purtate în numele Atenei de Callias. Fie ca tratatul de pace s-a încheiat acum, în fie ca discutiile s-au finalizat doar cu un acord verbal (Theopompos considera în fr. si ca alfabetul ionian care s-ar fi folosit la redactarea documentului nu patrunde în Atica mai devreme de anul cert este ca atenienii nu mai trimit trupe în Egipt si Cipru. Diodor precizeaza ca pacea asa-numita a lui Callias stipula ca "toate cetatile grecesti din Asia trebuie sa fie autonome", persii nu aveau voie sa se apropie la o distanta mai mica de trei zile de mers pe jos (o zi calare) si se stabilea o limita de înaintare a flotei persane pe linia Pharsaelis-BosforuI tracic, în ceea ce-i priveste pe atenieni, acestia trebuiau sa se abtina de a mai ataca teritorii persane. Respectat initial, acordul este reînnoit în anul însa, în timpul Razboiului Peloponesiac Atena intervine, în în favoarea Sardes-ului care se revoltase împotriva persilor. Drept raspuns regele persan va încheia o serie de trei tratate cu Sparta, între 1, ce proclama reinstaurarea dominatiei ahemenide pe coasta ionica în schimbul ajutorului financiar si naval (acesta din urma ramânând doar la stadiul de intentie) acordat spartanilor aflati în razboi cu Atena.

Aceste conflicte au avut consecinte importante atât în ceea ce priveste viitoarele raporturi ale grecilor cu lumea orientala, cât si la nivelul relatiilor din interiorul lumii elene.

Victoria de la Salamina demonstrase, în opinia grecilor, superioritatea lor în fata persilor si în egala masura spulberase mitul invincibilitatii flotei regelui persan. Adepta a unei politici de egalare a prestigiului si statutului spartan, Atena va initia un amplu program de

fortificatii paralel cu înfiintarea unei aliante (symmachia) cu cetatile din Ciclade si de coastele Marii Egee.

In ceea ce priveste fortificatiile, trebuie facuta precizarea ca atenienii vor construi timp de de ani, începând cu mai întâi un zid de aparare a orasului din caramizi nearse asezate pe un soclu de piatra (atestat arheologic), pe o lungime de km, întregit pe latura nordica a acropolei în timpul lui Temistocle si pe latura sudica în vremea lui Cimon. Apoi, într-o a doua faza de constructie, vor lega orasul de mare: de mai vechiul port Phaleron si de Pireu cu cele trei porturi (Zea în centru, Mounichia în est si Kantaros în nord-vest). Ampla retea de ziduri permitea o rezistenta îndelungata în caz de atac terestru datorita putintei de aprovizionare pe mare. Dupa spusele lui Tucidide, I, în conceptia artizanului acestei constructii, Temistocle, marimea si grosimea zidurilor aveau sa contribuie la respingerea dusmanilor, în plus pentru "paza (trebuia) sa fie nevoie de oameni putini, chiar dintre aceea care nu sunt buni la nimic altceva, caci pe ceilalti avea sa-i îmbarce pe corabii". Pireul capata o valoare mai mare decât "orasul de sus" (Tucidide, I, fiind considerat ca ultimul punct de rezistenta în cazul cuceririi cetatii.

Paralel cu aceste preocupari si începând cu anul Atena fructifica situatia postbelica în care se gaseau membrii aliantei din de la Corint. Excesele spartanului Pausanias îi împinge pe fostii aliati sa se apropie de Atena ai carei conducatori (Cimon si Aristides) erau destul de populari, cu atât mai mult cu cât Sparta este adepta unei politici active doar în Grecia continentala, si îndeosebi în Pelopones, în timp ce Atena parea dispusa sa-si asume responsabilitatea luptei pentru eliberarea grecilor de sub autoritatea persilor. Astfel, în primavara anului se încheie în jurul Atenei, o alianta în care Aristides jura "sa aiba aceiasi prieteni si aceiasi dusmani ca si ei (ionienii)", juramântul fiind pecetluit prin aruncarea unor blocuri de fier în mare (Aristotel, Constitutia atemenilor, Plutarh, Aristides, Flota ligii urma sa fie construita prin contributia comuna a membrilor ei, stabilita per total la de talanti, dupa afirmatia lui Tucidide (I, Liga de la Delos functioneaza ca o alianta militara ofensiva si defensiva, dar si ca un ansamblu politic (lipsit totusi de coeziune) al carui centru religios era sanctuarul lui Apolo de la Delos unde se pastra si tezaurul propriu. Atena este hegemon (detine conducerea), iar ceilalti membri sunt autonomi, votul atenian fiind, însa, egal cu cel al aliatilor grupati într-un consiliu.

Strângerea fondurilor revine Atenei care se considera îndreptatita sa intervina în cazul refuzului platii contributiei sau în caz de secesiune. Aceste prevederi sunt de la început încalcate.

Sub pretexte religioase (aducerea acasa a osemintelor lui Tezeu, unificatorul Aticii), Cimon pune stapânire pe Insula Skyros si transforma populatia ei în sclavi, înlocuind-o cu colonisti-militari atenieni numiti cleruchi. Trece apoi în Eubeea si sileste Carystosul sa adere la liga. Ca urmare a acestor actiuni si a asedierii Naxosului (potrivit lui Tucidide, I, prima cetate aliata aservita), Thasosul, care beneficia de veniturile minelor din Pangeea avea o flota importanta, încearca iesirea din alianta în Abia dupa doi ani de confruntari Atena îl readuce la ascultare, impunându-le tasienilor distrugerea fortificatiilor, predarea flotei, abandonarea posesiunilor din Tracia si plata unei despagubiri de razboi. Dupa Atena îsi creste influenta în Ahaia, Delfi, Beotia, Argos, Megara. Apoi se lanseaza imprudent în campanii militare în teritorii negrecesti. Este vorba de expeditia din Egipt dintre extrem de costisitoare si soldata cu mari pierderi omenesti într-un moment în care acasa este antrenata alaturi de Megara în conflictul împotriva Corintului si Epidaurului. în intervine în confruntarea dintre spartani si focidieni, în favoarea acestora din urma, dar este înfrânta la Tanagra. Recuperarea terenului pierdut în Focida si Beotia (mai putin în orasul Teba) va fi urmata de expeditia în jurul Pelopones-ului când obtine aderarea la liga a Ahaiei si semnarea pacii pe cinci ani cu Sparta, în atitudinea atenienilor se modifica radical. Ca urmare a esecului din Egipt, tezaurul ligii este mutat la Atena. Din aceste moment gestionarea efectiva a tezaurului cade practic exclusiv pe seama atenienilor. Dar relatiile cu aliatii se vor înrautati mai cu seama dupa semnarea pacii lui Callias care, în opinia unora dintre membrii ligii, anula scopul existential al symmachiei). între Penele trebuie sa faca fata levoltelor din Beotia (unde doar Plateea ramâne fidela), din Eubeea, Megara (sprijinita de Corint), Sicyona si Epidaur. în urma patrunderii unei armate peloponesiace în Atica, problemele din Eubeea sunt transate rapid asa cum pare sa o dovedeasca textul epigrafic referitor la Calcis care se angaja astfel: "nu ma voi separa de atenieni prin nici un viclesug, vorba sau act, nu voi sprijini pe nimeni s-o faca; orice neregula o voi anunta atenienilor, voi plati atenienilor tribut cum am fost convins s-o fac, voi fi cât mai mult posibil cel mai bun si fidel aliat" (Meiggs-Lewis, GHI nr.

52). Cum Sparta nu insista pentru moment în actiunile sale din Atica, se încheie o pace pe treizeci de ani în anul (Tucidide, I, Reprimarea violenta a încercarilor de iesire din liga continua si în cazul Samos-ului (membra fondatoare) din anul (cele luni de lupta au costat Atena întreaga contributie pe anul în curs plus talanti din veniturile proprii). Deceniul al secolului al V-lea este marcat si de încercari de reoganizare a Ligii delio-atice. în decretul lui Cleinios (IG I³, stabilea sarcina exclusiva a Atenei de a strânge contributia (a carei plata se facea în martie-aprilie, la Marile Dionisii), de a alcatui consiliul, trimitând magistrati si inspectori atenieni în cetatile membre. Sunt stabilite patru zone de percepere a taxelor: lonia, Insulele, Tracia si Hellespontul, la care se adauga o a cincea zona Caria. Cam în aceeasi perioada decretul lui Clearhos impunea folosirea monedei, a greutatilor si a unitatilor de masura ateniene în toate cetatile aliate. Tot acum Atena îsi consolideaza pozitiile pe coasta Tracici (înfiintând Amfipolis în zona bogata în mine de aur si lemn de constructie, pe de o parte, si, pe de alta parte, în Pontul Euxin (îsi impune controlul în Sinope unde atenienii îsi împart casele si domeniile tiranilor-Plutarh, Penele, si stabileste cleruchi atenieni la Amissos, Nymphaion si Astacanos). La finele anilor treizeci ajunge sa aiba relatii cu cetati din Insula Sicilia (Segeste, Rhegion, Leontinoi).

Aceasta politica de anvergura pare sa aiba doua mari componente. Una este data de aspectul comercial al masurilor luate de Clearchos si de consecintele acestora. S-a vorbit de un "imperiu maritim comercial" atenian, dar unificarea monetara si comensurarea schimburilor pare legata mai degraba doar de activitatea care se desfasoara în Pireu si nu este însotita de o politica sustinuta la nivelul relatiilor comerciale dintre celelalte cetati membre între ele; în plus Antichitatea clasica nu cunoaste existenta unei (sau a unor) conceptii economice închegate. A doua componenta rezulta din masurile politice si juridice. Atena sustine regimurile democratice (fiind chiar exportatoare de democratie- Tucidide, din cetatile aliate, instituie magistrati temporari care supravegheaza aplicarea decretelor, protejarea atenienilor sau a strainilor care aveau privilejii acordate de Atena. Pentru fiecare victima ateniana se percepea o amenda de talanti. Cleruchii colonizati în cetatile membre beneficiaza de distributii locale de pamânt cu pastrarea cetateniei ateniene si de aceea si de tribunale proprii. Controlul exercitat de Atena se raporta

la propriii ei cetateni si la optiunea politicii externe a aliatilor care ar fi putut afecta hegemonia sa în liga, astfel ca nu se poate vorbi nici de existenta unui "imperiu teritorial" atenian. Coalitia maritima va lupta cu sorti de izbânda schimbatori în Razboiul Peloponesiac, pierderea acestuia din urma echivalând cu obligativitatea (impusa de spartani) de a desfiinta liga în anul

Razboiul Peloponesiac

Al doilea mare conflict în care au fost antrenate cetatile grecesti, de data aceasta între ele, a fost Razboiul Peloponesiac. Lumea greaca cunoscuse apogeul în momentul izbucnirii acestui conflict. Atena îsi definitivase democratia, mai mult chiar, o "sustinea" cu succes si în alte cetati, daca este sa dam crezare spuselor lui Pericle prin grija lui Tucidide; Sparta încremenise în regimul sau oligarhic, desi corpul de cetateni spartan nu este nicidecum static, chiar pare ca "se primeneste" având în vedere amintirea de catre Xenofon a acelor neodamodeis (noii cetateni) si hypomeiones (inferiorii) în evenimentele tulburi din anul Protagoniste ale unui conflict care se va întinde pe mai bine de un sfert de veac, cele doua cetati nu vor mai fi la fel la finele lui, în pofida revenirilor din punct de vedere economic si a refacerii unei oarecare stabilitati interne a regimului politic. Nu-i mai putin adevarat ca, datorita calitatii lor de conducatoare ale unor aliante de cetati (Sparta ca lider al Ligii Peloponesiace, iar Atena ca hegemon al Ligii maritime de la Delos), conflictul ateniano-spartan este de fapt un conflict între doua "blocuri politico-militare".

Cele mai importante informatii privind acest razboi le obtinem de la istoricul Tucidide care în lucrarea sa despre Razboiul Peloponesiac ofera analiza pertinenta a primilor douazeci de ani ai conflictului pe care Xenofon în cartile I si a ďď-a din Helenicele îl continua pâna la final. Date despre personalitatile implicate în aceste conflict-maraton, de o factura mai mult morala, si oarecum de ordin secundar, data fiind perioada lor de redactare (secolul al -lea p. H.) se pot gasi la Plutarh (în biografiile unor personalitati marcante ale epocii: Penele, Nicias, Alcibiade, Lisandru). Mai putin numeroase sunt informatiile oferite de Aristotel în lucrarea sa Statul atenienilor (sau Constitutia ateniana) si de Pseudo-Xenofon, Statul atenienilor (sau Pamfletul batnnului oligarh).

Tucidide insista pe larg asupra cauzelor generale subliniind rivalitatea dintre cele doua ligi: Liga Peloponesiaca si Liga maritima de la Delos. Participant la aceste evenimente, Tucidide opereaza clar distinctia între aceste cauze de ordin general si altele particulare precum si fata de simplele pretexte, în cea de pe urma categorie ar intra o serie de conflicte între Atena si aliati ai Spartei.

Astfel în î.H. Epidamnos-ul, colonie a Corcyrei cere ajutor acesteia în legatura cu invaziile barbarilor din împrejurimi aliati ai oligarhilor de curând rasturnati de la putere. Interese politice si comerciale o împiedica pe Corcyra, care avea la acea data tot un regim oligarhic, sa intervina, în acest moment Epidamnos-ul apeleaza la Corint, metropola a Corcyrei. Corcyreienii asediaza Epidamnos-ul si reusesc sa înfrânga si flota corintiana trimisa în ajutor. Contraatacul corintian care urma sa se desfasoare va determina cetatea Corcyra sa ceara ajutor Atenei în anul Se destrama astfel pacea de treizeci de ani care fusese stabilita între atenieni si corintieni (membrii ai Ligii Peloponesiace), iar batalia navala de la Sibote din acelasi an va da câstig de cauza, pe moment, Corcyrei si Atenei, chiar daca aceasta din urma nu distruge, desi avusese ocazia, flota corintiana. în aceeasi perioada relatiile dintre Atena si Megara (aliata a Spartei) se înrautatesc datorita masurilor economice luate de Pericle. Este vorba de doua decrete: unul care hotara confiscarea marfurilor megariene deja existente pe pietele atice, din ratiuni religioase, iar cel de-al doilea care intrezicea negustorilor megarieni sa mai patrunda în Atica. In fine, un ultim pretext al conflictului spartano-atenian îl constituie afacerea Potideei. în î. H. Potideea, colonie a Corintului, dar membra a Ligii de la Delos, este nevoita sa ceara iesirea din Liga la instigarea regelui macedonean, Perdiccas. Atena riposteaza si o obliga sa­si darîme zidurile, conflictul, inevitabil, implica deopotriva interventia corintienilor si a atenienilor. Ambasadele trimise de Sparta la Atena indica faptul ca spartanii nu erau înca pregatiti sa intre în conflictul care deja începuse. Cum demersurile diplomatice nu se vor încheia cu un rezultat pozitiv razboiul va începe efectiv în primavara anului 1 î. H. si va cunoaste doua mari etape.

I. Prima etapa î. H. razboiul lui Archidamos

între au loc cele dintâi cpnfruntari pe uscat. Prima atacata este mai vechea aliata a Atenei, Plateea, de catre cetatea Tebei, asociata a Ligii Peloponesiace. Atacul este respins de populatia plateeana, mai mult chiar, prizonierii tebani sunt ucisi fara a se mai încerca negocieri cu Teba. In acest moment Sparta va porni sa atace Atica. Atena riposteaza, Pericle pune în practica strategia "zidurilor lungi" invitând locuitorii de la tara sa se retraga în oras. Din pacate, acum izbucneste în cetate o epidemie (provocata probabil de un virus adus de o corabie egipteana) generatoare de pierderi masive si de nemultumiri generale în urma carora Pericle este destituit, în Pericle este reales strateg, dar moare curînd. Reculul militar al Atenei este imediat. Totusi, strategii reusesc sa înfrînga la Naupactos, gratie lui Phormion, trupele corintiene, în vreme ce Plateea trebuie sa faca fata asediului regelui spartan Archidamos. Dupa doi ani, în Plateea cade prada spartanilor si, în pofida promisiunilor unei judecati drepte, cei ramasi în viata (cea sunt masacrati, în amintirea tebanilor ucisi cu ani înainte. Cetatea este distrusa din temelii, iar solul este cedat Tebei. O puternica lovitura este data Atenei prin revolta cetatii Mytilene (principalul oras al I-lei Lesbos), care, în încearca fara succes (chiar face apel la Sparta) sa iasa din Liga delio-atica. Locuitorii din Myttilene sunt înfrânti, iar solul cetatii este împartit colonistilor atenieni-cleruchilor. în aceste conditii, Atena (protagonistii pe plan intern erau Cleon, cu o pozitie mai radicala, Dernostene, si, ulterior, se va remarca Nicias, cu vederi pacifiste) decide încercuirea Peloponesului si atacarea unor zone de coasta vestice (se încerca sa se ajunga din nou, pe mare, în ajutorul Corcyrei, prin ocolirea sudica a Peloponesului): flota condusa de Dernostene face o escala la Pylos care se fortifica iar spartanii trimisi în ajutorul Pylosului sunt luati prizonieri si tinuti în Insula Sfacteria. Se încearca santajul schimbului de prizonieri. Sparta propune încheierea pacii, dar Atena (mai sigura pe ea din pricina demonstratiilor navale din jurul Sfacteriei) refuza. Dupa ce atenienii pierd controlul asupra Beotiei (lupta de la Delion), Sparta se hotaraste sa atace Amphipolis-ul, unul din punctele de aprovizionare cu lemn si alte materiale de razboi ale rivalei sale si totodata colonie ateniana în Tracia. Generalul Brasidas organizeaza un mars fortat pâna în Tracia, cu o viteza care ia prin surprindere logistica ateniana. Strategul Tucidide (istoricul)

nu reusest§ sa ajunga la timp pentru apararea Amfipolis-ului si este exilat (se retrage si începe sa scrie istoria acestui conflict), în Cleon moare sub zidurile Amphipolis-ului, încercînd zadarnic sa-1 recucerreasca, dar si spartanii îl pierd pe Brasidas. Se cere de ambele parti pacea.

Cele doua strategii planuite în debutul operatiunilor adusesera cetatilor combatante în egala masura pierderi. Pericle planuise sa duca un razboi de uzura al inamicului, concetatenii sai, aprovizionati pe mare, fiind feriti la adapostul "zidurilor lungi". In vremea aceasta Sparta concepuse o strategie de invadare continua a spatiului rural al Aticii si de provocare a cât mai multor pierderi adversarei sale. Cu toate acestea, între nu au existat decît cinci asemenea invazii spartane în zona agrara a Aticii: cea mai lunga, de de zile, cea mai violenta, de scurta durata ca urmare a evenimentelor militare de la Pylos. Astfel ca ogorul atic este aproape în permanenta cultivat. Oricum, la capatul a zece ani de lupte, ambele tabere, obosite, sunt înclinate sa ceara pace. în pacea, asa numita a lui Nicias, se încheia pe o perioada de de ani cu revenirea la statutul dinainte de razboi: teritoriile cucerite si prizonierii trebuiau sa fie restituiti de catre ambele tabere, se prevede accesul liber în sanctuarele panelenice, cu garantarea independentei sanctuarului de la Delfi.

A doua etapa: î. H.

în perioada imediat urmatoare, conditiile pacii nu sunt respectate de nici una din parti, mai mult, Corintul, Elisul, Teba si Megara (toate aliate ale Spartei) refuza sa semneze acest tratat. Pe scena politica ateniana îsi face aparitia Alcibiade, nepot al lui Pericle si elev al lui Socrate, care promoveaza o politica violenta, de reluare a ostilitatilor, în consecinta, este initiata o strategie de alianta cu Argosul pentru a dezintegra Liga Peloponesiaca, Operatiunile se desfasoara în Arcadia, iar spartanii obtin o mare victorie la Mantineea, în august în locuitorilor din Insula Melos li se impune, de catre Atena, intrarea în Liga maritima, dar, ca urmare a refuzului lor, sunt masacrati. Atena voteaza, în pofida opozitiei lui Nicias, plecarea în expeditia costisitoare din Sicilia, între pretextând ca ofera ajutor la chemarea cetatii Segeste, atacata la rândul sau de Selinonte si de Siracuza. Dupa perioada tiraniilor, a influentei si hegemoniei siracuzane Insula Sicilia trecea printr-o serie de

modificari de regimuri politice. Este vorba, în principal, de instaurarea unor regimuri democratice si resorbirea unor conflicte interne între vechii cetateni si mercenarii care-i sprijinisera pe tirani si care primisera în schimb drepturi civice. Totusi Siracuza nu renuntase la pretentiile sale hegemonice, de aceea atacul din anul asupra Segestei va prilejui manifestarea spiritului belicos pentru Alcibiade. In ajunul plecarii, statuile de la raspântii ale zeului Hermes sunt mutilate; facut raspunzator, Alcibiade (care reusise sa ridice ancora în drumul sau spre Sicilia, în calitate de comandant alaturi de Nicias si Lamachos) este rechemat în patrie, dar fuge si se retrage la Sparta unde divulga o parte din pregatirile militare ale Atenei. El sfatuieste Sparta sa ocupe colina Deceleia din apropierea Atenei pentru a dobândi un important punct strategic în Atica; totodata sunt pierdute de atenieni minele de argint de la Laurion.

Expeditia din Sicilia se dovedeste a fi un mare dezastru. Incapacitatea lui Nicias de a profita de victoriile initiale repurtate asupra Siracuzei, ezitarile sale de retragere atunci când înca mai putea sa o faca în siguranta permit Spartei, sosita în ajutorul siracuzanilor si corabiilor acestora din urma (echipate cu o prora de tip corintian cu care vor spinteca navele ateniene, Tucidide si sa rastoarne complet situatia în perioada august 414-august si sa captureze întreaga armata rivala. Conducatorii atenieni, Nicias si Demostene care sosise mai târziu în Sicilia, sunt executati, iar soldatii fie transformati în sclavi, fie ucisi. Consecintele acestui dezastru sunt importante, Atena pierde cea de oameni dintre care de atenieni si mai mult de de vase.

Se impunea refacerea flotei, dar resursele erau mai mult decât insuficiente. Este nevoie sa se apeleze la fondul de rezerva de de talanti constituit de Pericle la începutul razboiului în timp ce strângerea contributiei membrilor Ligii delio-atice este aproape imposibila din cauza revoltei acestora si a încercarii de a iesi din alianta. Cetatile din Ionia tree de partea Spartei (acum aliata a statului persan ca urmare a efortului diplomatic al lui Alcibiade) care preia, în vara anului controlul asupra coastelor Asiei Mici colaborând cu satrapii persani. Desi Atena riposteaza folosindu-si baza navala pe care si-o crease în Samos, reuseste sa-si mai pastreze doar Lesbosul, restul cazând, inclusiv Rodosul, în mâinile spartanilor condusi la aceasta data de Alcibiade. Dificultatile atenienilor se înmultesc ca urmare a crizei politice din interior. Acum

are loc în Atena o lovitura de stat care provoaca rasturnarea regimului democratic si reinstaurarea regimului oligarhic al celor 400.Vechea constitutie este abolita, indemnizatiile (misthoî) sunt desfiintate, mai ales pentru judecatori, iar puterea în cetate este încredintata unui sfat alcatuit din de membri alesi astfel: cetateni alegeau de membri care la rândul lor mai cooptau alti Este înfiintata o noua adunare a poporului alcatuia din de persoane, adunare pe care noul sfat o putea întruni "atunci când va gasi de cuviinta" (de altfel, aceasta nu va fi nicicând reunita). Noul regim nu reuseste sa obtina nici ajutorul persilor, nici sa încheie pacea cu Sparta, în interiorul celor se nasc divergente de opinie, pe de o parte, exista gruparea concentrata în jurul lui Theramenes care dorea încredintarea puterii celor si refuzau sa tradeze interesele Atenei, pe de alta parte, cea influentata de Peisandros, Antiphon si Phrynichos care erau gata sa plateasca orice pret pentru a se mentine la putere. La finele verii lui cei cedeaza puterea celor ca urmare a presiunilor hoplitilor, iar perioada imediat urmatoare se caracterizeaza prin efortul Atenei de a reveni la un regim democratic. Vechii protagonisti sau simpli partizani ai regimului oligarhic sunt fie asasinati (cazul lui Phrynichos), fie condamnati fara judecata la moarte sau exil cu pierderea drepturilor civice.

Dupa dezastrul militar din Eubeea, Alcibiade se reîntoarce acasa si reorganizeaza rezistenta navala. De asemenea, "drumul pîinii", spre sudul Traciei si Pont, este restabilit prin victoriile ateniene la Kynossema, Abydos si Cyzic. Ultima victorie navala a Atenei (cu un efort militar deosebit- sunt înrolati chiar si metecii în schimbul promisiunii de acordare a cetateniei) este cea de la Arginuse dar, din pacate, numarul mare de naufragiati atenieni, rezultati din aceasta lupta, este capul de acuzare pentru condamnarea generalilor victoriosi întorsi în Atica. Pe fondul acestor intransigente si tulburari interne, Sparta (avându-1 pe Lisandru, drept comandant al flotei), ajutata de flota persana (a regelui Cirus cel Mic), reuseste sa câstige controlul Hellespontului prin victoria de la Aigos Potamos Fara putinta alimentarii pe mare, cu un teritoriu agrar devastat, cu un sistem de aliante devenit nefunctional si situatie interna tulbure, Atena este nevoita sa încheie pacea în în conditii extrem de dezavantajoase: era obligata sa-si darâme zidurile, mclusiv din jurul Pireului, sa renunte la flota de razboi, pastrându-si doar

vase de comert (de fapt aceasta echivala cu destramarea ligii maritime), sa cedeze prizonierii, sa predea exilatii, sa aiba de prieteni doar pe cei ai spartanilor, "sa urmeze pe lacedemonieni pe uscat si pe mare oriunde i-ar conduce" (Xenofon, Hellenicele, Sparta îsi instaura garnizoane militare în toate cetatile cucerite, conduse de harmostoi, sprijinind instaurarea unor regimuri oligarhice (Diodor, XIV, iar hegemonia sa (asigurata si prin plata unui tribut anual de de talanti) este sustinuta de statul persan.

Analiza evenimentelor care se vor petrece dupa capitularea Atenei impune distinctia între consecintele imediate ale acestei îndelungi perioade de confruntari militare si cele care apar pe o perioada mai mare de timp, marcând practic toata prima jumatate a secolului al IV-lea. în ceea ce priveste consecintele imediate, trebuie spus ca, pe plan extern, Atena pierde pozitia sa de hegemon al lumii egeene, în favoarea Spartei, în vreme ce pe plan intern face fata unor noi modificari de regim politic, în martie-aprilie cu sprijinul direct al spartanului Lisandru se instituie asa-numitul regim al celor de tirani. Excesele acestora însa vor pecetlui soarta acestui regim tiranic, democratii exilati se reîntorc în Phyle, apoi se fortifica în rada Pireului sub conducerea lui Trasybulos. Tiranii sunt alungati, iar în Atena functionau practic trei grupari politice, cea a democratilor din Pireu, tiranii refugiati si fortificati la Eleusis si oligarhii moderati- cei ramasi în cetate. Regele Pausanias intervine în favoarea instaurarii democratiei la Atena, august-septembrie si a împacarii taberelor politice. Din punct de vedere economic, imediat dupa razboi se face simtita în ambele tabere o criza agrara, dar este vorba de o criza de scurta durata totusi, la fel ca si fenomenul de migrare a populatiei catre spatiul urban, resimtit imediat dupa razboi, de exemplu în Atena, unde statul va trebui sa sustina prin fonduri speciale (misthoi) pe saraci.

Pe termen îndelungat conditiile de razboi prelungit au prilejuit importante transformari ale armatei: apelul la mercenari, expeditii de lunga durata si la distante mari, modificari ale tehnicii militare si tacticii de lupta (se renunta la falanga grea în favoarea celei usor înarmate, mai mobila, au loc specializari ale tehnicii de asediu, se generalizeaza fenomenul merceneriatului). Lumea greaca va cunoaste pulverizarea valorilor comune civice, tot mai des se apeleaza la subsidiile acordate de particulari, paralel cu conturarea unor cariere publice (militar-politice) individuale (cazul lui Cleon, Alcibiade la atenieni, Lisandru la

spartani). Din punct de vedere social au loc importante mutatii: un mare numar de prizonieri de razboi aleg, ca apatrizi, alta cale de supravietuire ulterioara, în afara valorilor agrare ale cetatii lor de origine- mai ales în cazul Atenei, iar pe plan intern istoriografia moderna vorbeste de înlocuirea lui homo politicus din secolul la V-lea cu homo oecumenicus, mai aplecat, asadar, catre activitatile lucrative. Sub aspect politico-militar se redeschide problema raporturilor dintre lumea greaca si statul ahemenid, iar în ceea ce priveste relatiile dintre diferitele poîeis-un grecesti se instituie o situatie de razboi cvasi-permanent în prima jumatate a sec. al FV-lea î. H., prilejuind cucerirea lor de catre macedoneni.

Crizapolis-ului grec si conflictele între cetatile grecesti în sec. IV î.H.

A. Criza polis-ului grec

Urmarile Razboiului Peloponesiac s-au facut simtite atât în plan intern, cât si în cel extern, cel putin în prima jumatate a secolului IV î.H. Aceasta perioada s-a impus ca una de profunda criza care a atins toate aspectele vietii social-economice si politice si care s-a soldat cu disparitia polis-ului ca forma de stat. Lupta pentru hegemonie dintre Atena si Sparta a cuprins întreaga Elada, provocând "atâtea nenorociri cum nu s-au mai întâmplat altele într-un spatiu egal de timp. Caci niciodata atâtea cetati cucerite n-au fost prefacute în ruine, niciodata atâtia oameni exilati si atât macel, fie din cauza a însasi razboiului, fie din a revoltelor" scria Tucidide, unul din martorii acelor timpuri (Razboiul Peloponesiac, I, Este frânt echilibrul sistemului autarhic al polis-ului, care intra într-o adânca criza. Astfel, aproape tot teritoriul agricol din Atica a fost pustiit, iar cea mai mare parte din cultivatori îsi parasesc loturile, în lipsa mijloacelor necesare de munca, în aceste conditii asistam la concentrarea proprietatilor funciare (cumpararea pamântului pe pret de nimic de la familiile saracite) în mâinile unui grup limitat de cetateni avuti, in special în zonele agricole, cum ar fi Tesalia, Beotia, Sparta. Acapararea pamântului în Sparta a fost accelerata de o lege (promulgata de un efor cu numele Epitadeus) privind dreptul de testare si donare (cea î. H.), care practic legaliza înstrainarea acestuia, transformându-i pe fostii proprietari în hipomeioni (cea mai joasa categorie de cetateni) si pulverizând în ritm galopant societatea "egalilor", care în prima jumatate a sec. TV H. a fost redusa la de persoane, iar în a doua jumatate la în Politica Aristotel remarca aceasta stare de fapt,

mentionând ca "Pamântul (în Sparta) este în mâna câtorva indivizi.-.pe lânga aceasta doua cincimi ale pamântului sunt concentrate în mâinile femeilor", în Tesalia se consolideaza o noua categorie sociala, cea a noii aristocratii funciare. Specializarea pe culturi mai intensive, cum ar fi vita de vie, pomi fructiferi, a contribuit la cresterea puterii economice a acesteia. Xenofon (Istoria Greciei, VI, 4, ne face cunoscut cazul lui lason, unul din cei nou împroprietariti, care sacrifica pentru templul de la Delfi de boi, oi si alte vite într-o singura transa.

Pauperizarea accentuata a populatiei a determinat scaderea micii productii mestesugaresti si a volumului tranzactiilor comerciale. Fenomenul este cauzat si de concurenta marilor ateliere, care au aparut ca urmare a cresterii mâinii de munca ieftine. Astfel, în atelierul de scuturi al lui Lisias munceau de sclavi, iar în atelierele de armurarie ale tatalui lui Demostene de sclavi. Se pare ca si statul a folosit munca persoanelor aservite în defavoarea celor libere, în special la constructii, asa cum reiese din inscriptii (ex.: Erehteionul, a carui constructie s-a terminat în î.H., sanctuarele Demetrei si Persefonei de la Eleusis) Astfel, pauperizarea a atras dupa sine diminuarea treptata a categoriilor de mijloc (proprietari mici si mijlocii, mestesugari) si, respectiv, a rolului pe care-1 aveau în economie, în favoarea muncii sclavilor, folositi, de altfel, si în agricultura. Dintr-o comedie a lui Aristofan, "Plutus", rezulta ca negotul cu sclavi luase amploare. La întrebarea Zeitei saraciei: "De unde avea-vei tu roe/?"(pentru muncile câmpului, pentru constructia de vase etc- n.n.), Plutus, Zeul bogatiei, raspunde: "Ei, Doamne, îi voi cumpara pe parale. JO veni din Tesalia, vreunul din cei ce traiesc din negotul cu sclavi" (Aristofan, Plutus,

Paralel cu procesul de saracire accentuata a populatiei de rând are loc îmbogatirea fabuloasa a unor înalti functionari, regi, efori, geronti, navarhi, harmosti (de ex.: averea lui Diotimos, strateg în anul era de de talanti, cea a lui Stephanos - de de talanti, iar despre Iscomachos se stia ca are de talanti). Sursele de îmbogatire se constituie din prazi de razboi, tezaurele templelor si a oraselor jefuite, subsidiile primite de la persi si se compun din monede (inclusiv dareicii, care ajung o moneda de circulatie curenta), bijuterii (de ex. Lisandru a fost însotit spre casa de un sir lung de care încarcate cu cununi de aur), vase de cult si statui votive din metale pretioase (de ex: vasele de aur si statuile zeitei Nika din Parthenon au fost topite). Folosite abil, aceste fonduri banesti au fost plasate în diverse tranzactii comerciale si afaceri camataresti, aducând proprietarilor venituri fabuloase din specula cu grâu, materii prime (în special, fier) sau pamânt. Nu se mai iau masuri pentru stabilirea preturilor

maxime, nici pentru verificarea sistemului de masuri, ceea ce permite speculantilor sa creeze artificial situatii de criza, comparative, dupa Lisip, cu ce cele de asediu. Acesta sustine ca "..interesele lor sunt cu totul contrarii intereselor celorlalti. Ei se îmbogatesc din cale afara atunci când, aflând despre vreo nenorocire a statului, urca pretul la grâne. Atâta placere le procura nenorocirile voastre, încât uneori afla despre ele înaintea tuturor, iar alteori le scornesc chiar ei, ba ca ni s-au înecat corabiile în Pont, ba ca spartanii au pus mâna pe ele la iesirea din Hellespont, ba ca porturile sunt blocate, ba ca armistitiul va fi rupt. si tocmai atunci când piere lumea dupa grâne, ei vi le iau de la gura fi nu mai vor sa le vânda, pentru ca nici noi sa nu mai discutam la pret si sa fim fericiti ca le putem cumpara oricât de scumpe ar fi Uneori, chiar în aceeasi zi, ajung sa vânda cu o drahma mai scump." (Cuvântare împotriva negustorilor de cereale în aceste conditii nu este de mirare ascensiunea unor indivizi, de la cea mai joasa conditie sociala la prosperi oameni de afacere, detinatori de "banci", cum ar fi cazul lui Pasion din Atena, fost sclav sau Formion.

Amplificarea circulatiei monetare, în special a monedei de aur (dareici), a determinat o relativa inflatie, marcata de scaderea raportului dintre pretul aurului si al argintului. De altfel, trebuie mentionat faptul ca nu toate averile au fost plasate în activitati productive, o mare parte fiind destinate distractiilor (banchete, întretinerea curtezanelor) si achizitionarii bijuteriilor. In Republica c), Platon prezinta exemplu unui mod tipic de viata parazitara: "Traieste acest om zi de zi, satisfacându-si orice dorinta ce îi trece prin minte: când petrece aducându-si flautiste, când bea apa si face o cura de tamaduire împotriva obezitatii, când face tot felul de exercitii fizice, când zace lenes, strain de orice fel de preocupari, când, dintr-o data începe sa se dea drept savant." Gravele discrepante sociale transpar si în una din comediile lui Aristofan, .Adunarea femeilor", care, din cauza situatiei existente, decid sa puna mâna pe putere, pentru ca sa nu fie pe lume bogat si sarac, unul sa aiba un ogor cât toate zilele, iar celalalt sa nu aiba nici un petic pentru mormânt, unul sa fie servit de o gloata de sclavi, iar celalalt sa nu aiba nici macar un copilandru ca sluga".

Luxul, traiul obedient, desfrâul celor bogati au dus la alterarea valorilor morale si estetice ale grecilor, dezvoltând un anume individualism. Schimbarile grave petrecute la nivelul mentalitatii se reflecta în tendinta de a plasa interesele individuale deasupra celor colective. Nerespectarea traditiilor si a legilor sacre sunt capete de

acuzare în cazul unor procese faimoase de asebie, carora le-au cazut victime Alcibiade, Socrate.

Pierderea simtului civic, a starii- de armonie dintre cetatenii unui polis au dat nastere unor fenomene ca cosmopolitismul (=cetatean al lumii) si mercenariatul (înrolarea grecilor în armatele altor tari, cum ar fi de ex.cea a Egiptului). Se rupe legatura dintre stat si cetatean. Unul din exemple este sistarea constructiilor publice, din lipsa de resurse, care asigurau locuri de munca pentru un sir de persoane. Era evident faptul ca polis-\i\ nu mai era capabil sa faca fata acestei situatii de criza, epuizându-si toate mijloacele de redresare. In aceste conditii, reactiile în plan social nu au întârziat sa apara. Se impunea cu stringenta o schimbare a structurilor politice si înlocuirea lor cu o alta forma de guvernare, capabila, prin masuri concrete, sa depaseasca dificultatile cu care se confrunta lumea greaca.

Au fost propuse un sir de solutii, toate utopice, de altfel, pentru iesirea din criza. Acestea se regasesc în scrierile timpului, la Xenofon, Isocrate, Lisias, Platon, Aristotel s.a. Pornind de la reîmparirea pamântului si iertarea datoriilor, transformarea societatii în una comunitara, egalizarea în drepturi a femeilor si barbatilor (Aristofan Adunarea femeilor", "Plutas") la elaborarea unor constitutii utopice, cum ar fi cea a lui Phales din Calchedon, care porneste de la ideea egalitatii de avere. Dupa Aristotel, Phales considera ca "bazele oricarui stat sunt egalitatea de avere si egalitatea de educatie"(Poto'ca, în ceea ce priveste productia, aceasta urmeaza sa fie împartita de stat cetatenilor în mod egalitar. Un alt model de constitutie a fost elaborat de Platon.

Lucrurile nu s-au oprit numai la elaborari teoretice, criza sec. IV generând un sir de conflicte sociale. Platon, în Republica a), defineste foarte clar aceasta situatie: "Oricât de mic ar fi, fiecare din ele (polis-urile n.n.) cuprinde în sine doua state, care se dusmanesc între sine: unul al saracilor, celalalt al bogatilor, si în acestea amândoua sunt altele si mai multe", în Istoria Greciei (III, Xenofon aminteste despre complotul lui Cinadon din Sparta (a. î.H.), îndreptat împotriva marilor proprietarilor funciari. "Cei care urzeau complotul stiau ca planurile lor corespund cu sperantele tuturor Motilor, neaoddamilor, hipomeionilor si periecilor". Desi crunt reprimata, revolta lui Cinadon ofera o imagine generala despre situatia sociala tensionata nu numai în Sparta, ci si în alte regiuni ale Greciei. Se pare ca doar în cazul Atenei s-a reusit evitarea unor confruntari deschise, prin restabilirea sistemului de recompense si compensatii sociale. Din anul la propunerea lui

Argireus, s-a reintrodus retribuirea pentru frecventarea adunarilor poporului (initial l obol, iar mai târziu oboli), fapt ce a contribuit, într-un fel, la detensionarea situatiei.

Starea generala de criza este amplificata si de conflictele dintre /;o/w-urile grecesti, agravate de prezenta garnizoanelor spartane.

Trebuia gasita o solutie pentru a pune capat razboaielor fratricide, iar acest lucru se putea face numai prin unirea grecilor în jurul unei idei comune. Problema unitatii elenice o regasim mult mai înainte, la diversi autori, printre care Herodot, care insista asupra trasaturilor comune de limba, religie, de civilizatie care unesc pe toti grecii, în tragedia Persii (reprezentata în anul Eschil mentioneaza ca victoria a fost asigurata prin munca întregii Grecii.

Tendinta de unire a grecilor se regaseste, partial, în rationamentul crearii ligilor, fie ca este vorba de Liga delio-atica, fie de cea peloponesiaca. Dar politica de dominare a Atenei, în primul caz, si a Spartei, în cel de-al doilea, a generat tendinte centrifuge, care au dus la destramarea lor.

In conditiile secolul IV Î.H., necesitatea unirii lumii helenice se facea tot mai des invocata, discutiile purtându-set în jurul problemei privind forta sau autoritatea capabila realizarii acestui ideal. Printre solutiile propuse se numara si ideile lui Platon, care vedea misiunea Atenei în lupta împotriva Spartei si împotriva barbarilor, în cazul de fata, imperiul persan.

Un alt gânditor al timpului, mult mai realist în demersurile sale, Isocrate, împartaseste acelasi ideal concilierea grecilor (pacea cu orice pret) si unirea lor sub egida unui conducator. Argumentându-si aversiunea fata de persi, care de la natura sunt facuti pentru a fi sclavi, Isocrate insista pe ideea opozitiei dintre greci si persi, dintre civilizatie si barbarie, prin care s-ar legitima începerea razboiului împotriva Marelui Rege. Se urmarea, astfel, lichidarea despotismului persan în Asia si eliberarea oraselor grecesti din aceasta zona; nu în ultimul rând se dorea îmbogatirea grecilor prin cucerirea Asiei (Panegiric, Preocupat de problema gasirii unei forte capabile sa realizeze acest obiectiv, Isocrate ajunge, în cele din urma, la concluzia ca nici una din cetatile grecesti nu este capabila sa-si asume misiunea de hegemon în procesul de unificare a lumii grecesti. Solutia va fi gasita în afara Greciei, în persoana lui Filip regele Macedoniei.

B. Conflictele între cetatile grecesti în secolul al IV-lea

Secolul al IV-lea cunoaste în prima sa jumatate o perioada marcata de consecintele Razboiului Peloponesiac. Se pot distinge trei mari etape: a) din pâna în hegemonia Spartei, victorioasa asupra Atenei, prezinta o evolutie sinuoasa depinzând de raporturile cu Persia si ingerinta ahemenida în relatiile dintre cetatile grecesti; b) între 1 si Teba preia contolul asupra Beotiei, având o relativa preeminenta în Grecia centrala în vreme ce Atena îsi refacuse potentialul maritim si sistemul aliantelor si c) perioada de pâna la batalia de la Cheroneea, din când Macedonia îsi impune controlul asupra po/m-urilor grecesti. Dominanta acestei prime jumatati de secol o constituie starea de razboi aproape permanent din lumea greaca pe fondul efortului de definire a unor concepte politico-propagandistice, cum este cel de autonomie, în conditiile în care cetatile cunosc acum cel mai putin libera initiativa ca urmare a schimbarilor succesive de raporturi de forta.

a. Instituita cu ajutor persan imediat dupa Razboiul Peloponesiac, stapânirea spartana pe coastele Asiei Mici are în general un caracter brutal, în cea mai mare parte a cetatilor se constituie regimuri oligarhice decarhii care duc o politica arbitrara si în folosul Spartei. Foarte curând se va naste nostalgia regimului de dominatie "blânda" ateniana. Evolutia prezentei spartane în Asia depinde de interesul Marelui Rege în zona. Relatiile spartano-persane se tes în jurul personalitatii lui Lisandru care întretine bune raporturi cu persii, în special cu fiul cel mic al regelui Darius al -lea, Cirus cel Tânar. Prietenia dintre cei doi merge pâna într-acolo încât Sparta ajunge sa îi ofere lui Cirus sprijin militar în încercarea lui din de a-1 detrona pe fratele sau mai mare si mostenitor legitim urcat pe tron înca din Artaxerxes al -lea Mnemon. Revolta lui Cirus, la care participa trupe de mercenari greci, este însa înfrânta la Cunaxa (martie initiatorul însusi gasindu-si sfârsitul. Grecii participanti la aceasta campanie se vad lipsiti de conducator în mijlocul unui imperiu ostil si sunt nevoiti sa se organizeze singuri pe drumul de întoarcere în patrie (este vorba de expeditia asa-numita a celor descrisa de Xenofon în lucrarea Anabasis), îndepartarea lui Cirus readuce un control mai ferm al Persiei asupra coastelor Asiei Mici. Grecii de aici cer ajutor militar Spartei, care prin acceptul dat în anul intra practic în razboi împotriva lui Artaxerses al -lea. Fara ca luptele purtate sa decida

clar vreun învingator, negocierile de pace sunt deschise, fara rezultat însa, înca din Ostilitatile continua, dar Sparta este nevoita sa-si concentreze atentia asupra unor probleme interne: criza succesiunii la tron din când Agesilaos, fratele defunctului Agis, este contestat de pretinsul fiu al regelui, Leontychidas, si încercarea (esuata) de lovitura de stat condusa de Cinadon din Relatarea acestui din urma eveniment de catre Xenofon în Hellenicele sale este foarte pretioasa pentru istoria evolutiei sociale a Spartei din aceasta perioada. Precizarea lui Xenofon despre participarea la complot a unor noi cetateni neodamodeis si a inferiorilor hypomeiones sta marturie despre profundele transformari care avusesera loc în ultima parte a veacului al V-lea la nivelul statutelor juridice si al regimului proprietatii (sursa principala a participarii la mesele comune garante ale cetateniei spartane).

Ca noii cetateni nu sunt deloc în marginea functionarii cetatii o dovedeste participarea lor la expeditia lui Agesilaos în Asia din Dupa victoria terestra de lânga Sardes, regele spartan preia comanda flotei (dar, din nefericire pentru el, o încredinteaza mai putin priceputului Peisandros cu care era cumnat) pregatindu-se pentru a ocupa Anatolia, în acest moment statul persan initiaza o ampla campanie de instigare a grecilor de pe continent la revolta împotriva lacedemonienilor. Astfel ca în ostilitatile în Europa sunt deschise de Teba aliata cu Atena, Argos si Corint. Batalia de la Haliartos, din Beotia, se termina dezastruos pentru spartanii condusi de Lisandru (care de altfel piere în lupta). Imediat la coalitia antispartana mai adera si alte cetati în cadrul discutiilor purtate la Corint. Acest razboi (numit si al Corintului) ameninta serios hegemonia de acasa, asa încât Agesilaos este nevoit sa paraseasca zonele asiatice. Pâna la sosirea sa spartanii recupereaza teren prin victoria de la Nemeea, iar regele însusi învinge pe aliati la Coroneea Pierderea bataliei navale de la Cnidos de catre Peisandros în fata atenianului Conon (chemat de persi) anihileaza însa suprematia asiatica lacedemoniana. în multe dintre cetatile ionice se revine la regimuri democratice ostile spartanilor, desi Conon este îndepartat ca urmare a uneltirilor abilului Antalchidas care urmarea încheierea unui tratat favorabil Spartei cu Persia, în Grecia continentala confruntarile continua în jurul Corintului (unit acum într-o sympolitie cu Argosul), Sparta este înfrânta la Lechaoin 'n în vreme ce Atena considera potrivit momentul pentru refacerea ^vechilor sale baze din Egeea prin aliantele stabilite de Trasybulos. Acesta

din urma, acuzat de Sparta în fata Marelui Rege ca ar dori refacerea Ligii maritime, este ucis din ordin persan, ceea ce dovedeste cât de mare era libertatea de actiune ahemenida în zona si fata de relatiile grecilor între ei. în se încheie în sfârsit pacea cu Persia cunoscuta sub numele de "pacea regelui" (uneori si "pacea lui Antalchidas"): "Regele Artaxerses hotaraste ca este drept ca orasele din Asia sa fie ale lui, ca si insulele Clazomenai si Cipru, iar celelalte orase eline, mici si mari, sa le lase autonome, afara de Lemnos, Imbros si Skyros; acestea sa ramâna ale atenienilor, asa cum au fost si în trecut. Iar aceia care nu vor primi aceasta pace sa stie ca le voi face razboi, alaturi de cei care primesc aceasta întelegere: si pe uscat si pe mare, si cu corabii si cu bani!" (Xenofon, Hellenicele, V, l, Acest ultimatum de fapt echivala cu dizolvarea tuturor sistemelor de aliante, a confederatiilor grecesti existente (cea beotiana, mai cu seama). Sparta se va erija în aparatoarea aplicarii întocmai a tratatului si intervine în Beotia deteriorându-si relatiile cu Teba si se pronunta împotriva unificarii argiano-corintiene din cadrul sympolitiei. Acasa, în Pelopones, litera tratatului este data uitarii, mai mult, pentru dezamorsarea tensiunilor interne spartanii participa la nu mai putin de patru campanii împotriva Olinthului care refuza acceptarea pacii regelui, încercând chiar atragerea de noi cetati în confederatia calcidica. Excesele spartane, ca si ocuparea rapida si fara motiv a Cadmeei, din Beotia, atrag atentia grecilor asupra caracterului real al comportamentului politic lacedemonian.

La finele deceniului al 2-lea al secolului al IV-lea Isocrate amintea Eladei întregi de serviciile aduse în trecut de catre Atena (Panegiricul publicat în îndemnându-i pe greci sa se uneasca sub egida protectoare ateniana, în aceeasi vreme Teba înlatura conducerea filospartana din interior si începe sa se reorganizeze din punct de vedere militar sub conducerea lui Pelopidas si a lui Epaminonda. Reactia Atenei este imediata si prompta. Mai întâi se reface incinta Pireului, iar celor doi strategi Timotheos, fiul lui Conon, si Callistratos li se încredinteaza sarcina refacerii armatei si a flotei. Pe plan intern se instituie eisphora, contributie exceptionala în caz de razboi proportionala cu veniturile fiecaruia si sunt refacute aliantele, în se înfiinteaza a doua Liga maritima (atestata epigrafic IG cu scopul de a determina Sparta "sa-i lase pe greci sa traiasca în pace, libertate si independenta, si pentru ca ei sâ-si stapâneasca în siguranta intergritatea teritoriului si pentru ca

pacea generala, pe care grecii si regele au jurat-o conform întelegerilor, sa ramâna reala". Spre deosebire de prima liga care era îndreptata împotriva statului persan, aceasta a doua symmachie se ridica împotriva hegemoniei spartane. Decretul de înfiintare stipula abtinerea Atenei de la excese, de la colonizarile militare si de la ingerintele pe plan intern în cetatile aliate, în consiliul Ligii toti membrii aveau vot egal, dar hotarârile lui trebuiau supuse spre aprobare ecdesiei ateniene. Se renunta la tribut, dar se percep asa-numitele contributii "syntaxeis".

b. Aflata în plin proces de refacere a pozitiilor sale în Egeea, Atena nu doreste înlocuirea hegemoniei spartane cu cea a Tebei care se întarise mult în anii De aceea Atena accepta noua pace comuna stabilita în sa recunoasca stapânirea spartana pe uscat în schimbul afirmarii superioritatii sale pe mare, de asemenea sunt preluate clauzele pacii Marelui Rege. Cum Teba are pretentia de a participa la acest tratat comun în numele tuturor beotienilor, Sparta trimite pe Cleombrotos sa invadeze Teba acum total izolata din punct de vedere diplomatic. Dar batalia de la Leuctra este fatala spartanilor, o treime dintre cetateni pierind sub loviturile armatei tebane (Xenofon, Helenicele, VI, 4, 17) care vine cu un factor surpriza, este vorba de întarirea flancului stâng de lupta contrar întregii traditii de purtare a razboiului în lumea greaca. Atena profita de aceasta situatie si se autointituleaza protectoarea pacii din Noua pace comuna reafirma revenirea politica externa a Atenei, dar si noul raport de forte în Grecia continentala.

Cel care stânjeneste miscarile tebane imediat dupa Leuctra este tiranul din Pherai, lason (prin politica sa de anvergura este numit tagos comandant militar al Thessaliei, organizata la acea data pe baze confederative) care înlesneste retragerea trupelor ramase ale lui Cleombrotos. Dar, dupa asasinarea lui lason în timpul Jocurilor Pythice de la Delfi, în vara lui Teba, scapata de acest vecin primejdios, îsi impune suprematia în Beotia învingând si rezistenta cetatii Orchomenos. Apoi se aliaza cu focidienii, locrienii, malienii si proaspat iesitii din confederatia ateniana, acarnanienii si eubeenii, pregatindu-se sa atace Peloponesul unde controlul spartan era mult slabit. Regimuri democratice înlocuisera oligarhiile filo-spartane în Argos si Mantineea. La Tegeea izbucnise chiar un razboi civil în urma caruia oligarhii sunt alungati cu sprijinul mantineenilor. Mobilizarea antispartana este remarcabila, chiar daca Atena se abtine, la ea participând si cei mai de seama beotarhi:

Pelopidas si Epaminonda, care încep în iarna invadarea Laconici. Situatia Spartei este cu atât mai dramatica cu cât la tulburarile interne se adauga primirea triumfala în 'calitate de eliberatori ai tebanilor de catre messenieni. Sparta cere ajutor Atenei dar tergiversarile lui Ificrate înlatura posibilitatea unei confruntari directe tebano-ateniene. în primavara lui Pelopidas si Epaminonda se reîntorc la Teba. Cum functia lor de beotarhi expirase în iarna, actiunea din Pelopones este interpretata ca o depasire a atributiilor, însa procesul intentat îor nu face altceva decât sa le mareasca capitalul politic. Anii cunosc, pe de o parte, preocuparile Tebei de a-si întari hotarul nordic, prilej cu care campaniile sunt purtate pâna în Tesalia si Macedonia, dar si, pe de alta parte, deteriorarea relatiilor cu aliatii recenti din Pelopones. Câstigând de partea sa suportul persan Teba ajunge sa pozeze ca noua protectoare a "pacii regelui" dar intra în conflict cu Atena pentru controlul M. Egee (Diodor, XV, 78,4). Mai mult, Epaminonda încheie o alianta cu cetatile care parasesc alianta ateniana; Bysantion, apoi Chios si Rodos. Tot acum au loc revolte în Naxos si Keos iar colonizarile militare ateniene din Samos nu fac decât sa sporeasca neîncrederea aliatilor. Totusi aventura maritima tebana este de scurta durata, mentiunile despre corabiile tebane dispar aproape complet din surse catre anul Din cauza tulburarilor interne din Arcadia si a existentei pericolului de a pierde sustinerile de aici, Teba este nevoita sa purceada la o noua campanie. Epaminonda se instaleaza la Tegeea si curând are de înfruntat ofensiva spartana. Batalia are loc la Mantineea în care tactica stângii da din nou sorti de câstig tebanilor. însa, moartea comandantului teban stârneste panica si confuzie generala "deoarece ambele tabere spuneau ca au învins nici unii nu se alegeau cu nimic mai mult pentru tara, statul sau puterea lor si au ramas cum erau înainte de lupta. Ba înca mai mult, dupa lupta, s-a produs o dezordine si o tulburare mai mare decât era înainte în Ellada" (Xenofon, Helenicele, VĎĎ, Se încheie o noua pace comuna la care de data aceasta regele persan nu mai are nici un cuvânt de spus. Messenia este acceptata ca partener la pace (motiv pentru care Sparta nu va mai participa la acest tratat), iar Teba întelege sa renunte la dimensiunea Peloponesiaca a politicii sale externe. Totusi în numai câtiva ani rolul politic general al Tebei se va diminua într-atât, încât nici nu se mai aminteste în surse despre hegemonia sa.

c. Amenintarea reala a libertatii grecilor atât de trâmbitata la toate discutiile "pacilor comune" avea sa vina din afara spatiului grec propriu-zis, din nordul ei unde se va dezvolta statul macedonean într-o zona de cultura situata la marginea civilizatiei grecesti. Desi dinastia conducatoare a Ageazilor de origine greaca (ne-o spune Herodot) este de data relativ recenta (informatiile despre macedoneni transmise de parintele istoriei si confirmate de Tucidide nu trec dincolo de secolul al V-lea), ea reuseste sa buna bazele unui stat care se va afla deseori în conflict cu vecinii sai ilirii, tracii si grecii. Teritorial Macedonia este alcatuita din trei regiuni: Macedonia sudica, zonele dintre Strymon si Axios, în general, dificil de controlat în veacul al V-lea si Macedonia nordica anexata pe principii confederative. Inexistenta unui principiu dinastic clar si "poligamia" familiei regale prilejuiesc nu o data crize de putere care-si pun amprenta asupra evolutiei globale a statului. De aceea pâna la Filip potentialul economic si geografic este în general putin exploatat. De asemenea, potrivit surselor de care dispunem, actul de conducere interna apartinea regelui si suitei regale cu obligativitatea supunerii, spre aprobare, a deciziilor în fata soldatilor. De asemenea înscaunarea unui nou rege presupune acordul armatei.

între (moartea regelui Archelaos) si (disparitia lui Perdiccas al ĎĎI-lea) Macedonia se confrunta cu amenintarea ilirica si careia îi face face fata cu ajutorul confederatiei chalcidice (cu care intra în conflict în urma refuzului acesteia de a mai preda teritoriul eliberat), pe de o parte, si, pe de alta parte, cu opozitia militara tebana datorita interventiei macedonenilor în Tesalia. în interesele Atenei în golful Thermaic aduc armatele lui Timotheos pâna la Pydna si Methone. Ucis în batalia contra ilirilor din Perdiccas al ffl-lea lasa locul lui Filip al -lea într-un moment în care exista o tripla amenintare externa: din nou din partea ilirilor, apoi a peonilor si a tracilor odrizi condusi de Cotys. înlaturându-si propriii rivali la domnie, Filip încheie o pace cu Atena cedându-i controlul asupra zonei calcidice si retragându-si garnizoana din Amfipolis. Se preocupa apoi de organizarea dupa model teban a armatei în care trupelor de infanterie pezhetairoi echipate mai usor decât hoplitii greci si dotate cu o sulita de patru metri sarissa le adauga corpul de elita hypaspistes cu sarcina de a proteja persoana regelui. Reuseste sa-i învinga pe peoni si pe iliri, asediaza si cucereste Amfipolis-ul impunându-si clauzele în fata Atenei apoi ocupa

Pydna. în acest moment Atena are de înfruntat revolta aliatilor din confederatie (instigati si de persi) sub conducerea cetatilor Rodos, Chios, Kos. înfrângerea navala a atenienilor de la Embata si presiunile persilor determina încheierea pacii din Atena îsi pastrea/a confederatia, din care se consimte iesirea revoltatelor cetati ce-si câstiga libertatea si, prin acordul cu Bysantion, are înca asigurat drumul grâului prin Bosfor, în plan intern, însa, opozitia la politica sa maritima costisitoare creste continuu, iar functionarea armatei lasa de dorit. La mijlocul secolului al IV-iea se vehiculau (Xenofon, Despre venituri Isocrate, Despre pace) ideile de renuntare la imperialismul maritim, de preocupare pentru exploatarile miniere de la Laurion, de încurajare a comertului, de primenire a corpului civic prin acordarea cetateniei metecilor. Mai mult, în preajma marilor confruntari cu Filip Isocrate propunea detensionarea interna prin colonizari dincolo de Egeea în spatiul barbar al persilor. Reorganizarea financiara a Atenei propusa de Eubulos, prin folosirea surplusului militar ca fond de asistenta sociala si de plata pentru participarea la spectacole a celor fara venituri suficiente (înfiintarea totodata si a unui colegiu de administrare a acestor fonduri) nu are menirea sa resoarba tensiunile din cetate, ba chiar o îndeparteaza de la preocuparile sale militare. Sarcastic, Demostene se adresa astfel atenienilor: "de ce credeti ca sarbatoarea Panateneelor si cea a Dionisiilor se desfasoara totdeauna la timpul fixat, fie ca sunt priceputi fie ca sunt nepriceputi cei care sunt desemnati cu organizarea acestor sarbatori pentru care se cheltuiesc atâtia bani cât pentru una din flotele noastre iar pe de alta parte de ce credeti ca flotele noastre ajung întotdeauna prea târziu, ca la Maraton, Pagasai si Potideea? Fiindca primele sunt orânduite prin legi si fiecare din voi, cu multa vreme înainte, stie ce are de facut însa cu privire la razboi si pregatirea acestuia totul este în neorânduiala, neprevazut si necontrolat "(Filipica I,

în acest timp, Filip cucereste Potideea apoi intervine în al -lea razboi sacru izbucnit între focidieni care ocupa sanctuarul lui Apolo de la Delfi si ceilalti membri ai amfictioniei. Dupa relativa înfrângere a focidienilor acestia ataca si invadeaza Tesalia care cere ajutor lui Filip. Suveranul macedonean este initial înfrânt în de focidianul Onomarchos, dar în primavara anului urmator revine în forta impunând deopotriva eliberarea Tesaliei si controlul propriu. Pune apoi stapânire pe cheia Greciei centrale strâmtoarea Termopilelor si începe anexarea unor

teritorii thrace pentru a-si asigura iesirea la mare. în distruge Stagira, Olintnul îi cade victima doi ani mai târziu, supunând Pen. Calcidica iara ca Atena sa i se poata opune. Pacea care survine în zisa si a lui Filoc-atos (Fi lip semneaza tratatul cu reprezentantii filo-macedoneni din Atena: Filocratos si Eschine) decide mentinerea statu quoulm si primirea Macedoniei în amfictionia de la Delii. Dupa Filip intervine în Pelopones recunoscând independenta Messeniei si Arcadiei, apoi ocupa Eubeea si încheie un tratat cu suveranul persan Artaxerxes al -lea prin care obtine mâna libera în Asia. De asemenea include în sfera sa de influenta Epirul (una din sotiile sale, Olimpiada, mama lui Alexandru fiind printesa epirota) si-si supune toata Tracia. In Filip intervine în cel de-al IV-lea razboi sacru pentru pedepsirea Amphissei acuzata de sacrilegiu, dar curând va avea de înfruntat o coalitie tebano-ateniana care urmarea alungarea macedonenilor din Grecia. Cucerirea Elateei se doreste un serios avertisment dat grecilor dar tebanii, ca si atenieni de altfel nu se lasa intimidati. In primavara· anului regele macedonean ocupa Amphissa, Naupactos, Delfi si învinge coalitia grecilor la Cheroneea. La aceasta confruntare va participa si tânarul Alexandru care va zdrobi trupele tebane. Pacea încheiata acum reflecta puternic decaderea ateniana. Desi Atica nu este invadata si nu sunt stabilite garnizoane macedonene aici, Atena este nevoita sa-si desfiinteze cea de-a doua confederatie ramânând totusi cu cleruchiile din Samos, Imbros, Skyros si Lemnos plus administrarea sanctuarului de la Delos. In acelasi an Filip invadeaza Laconia si îi invita pe toti grecii (mai putin pe spartani) sa palicipe la Corint la proclamarea pacii comune (koinč eirene). Textul tratatului (1G garanta integritatea teritoriala a participantilor si independenta lor formala, caci din punctul de vedere al evolutiei interne se interzice împartirea de pamânturi, stergerea datoriilor sau eliberarea sclavilor cu scopul pregatirii vreunei revolte. Pacea era asigurata de un Cons liu (synedriori) si de un comandant militar (hegemon) care nu va fi altul decât Filip. El declara oficial începutul expeditiei asiatice împotriva Marelui Rege, dar asasinarea sa în va întârzia aceasta campanie cu doi ani.

Cauzele trecerii lumii grecesti sub dominatie macedoneana tin, pe de o oarte, de abilitatea politico-militara a lui Filip, dar, pe de alta parte, mai ales de lipsa de organizare eficienta a unei rezistente grecesti. Desele modificari de aliante (în secolul al IV-lea coexista mai multe tipuri de

stabilire a unor raporturi între cetatile grecesti, care se vor perpetua în epoca elenistica: aliantele federative de tipul symmachiilor cu caracter politico-militar, uniunile de tipul sympolitiilor si asociatiile amphictionice care alatura cetati legate de un spatiu sacru) si de raporturi de forte au impus cautarea unui echilibru, a unui element de contrapondere oridecâte ori se ridica vreo cetate pentru a-si impune hegemonia asupra celorlate. Aceasta i-a permis lui Filip sa se infiltreze relativ usor ca partener de dialog politic sau ca aliat militar. Totodata forta combativa a Spartei în Pelopones, a Atenei în cadrul imperiul sau, sau a Tebei în Beotia nu mai are vigoarea de alta data. La Atena, spre pilda, Demostene. într-unul din virulentele sale discursuri rostite împotriva lui Filip, îsi mustra astfel concetatenii: "daca i s-ar întâmpla ceva (lui Filip), voi îndata va veti crea un alt Filip, în cazul în care va veti ocupa la fel de putin de treburile publice, într-adevar, Filip si-a extins atât de mult puterea nu din cauza fortei pe care o reprezinta ci din cauza nepasarii voastre" (Filipica I, 1 La acestea se adauga mutatiile profunde prin care trece societatea greaca în veacul al FV-lea la nivel economic si social care canalizeaza capacitatea corpului civic mai putin spre expeditii militare, apelându-se în general la serviciul mercenarilor de unde si nevoia continua de resurse de plata, si mai mult spre preocupari comerciale aducatoare de câstiguri imediate si individuale, spre noi comportamente politice, mai îndepartate de valorile traditionale ale dezbaterilor comune din agora. Existenta factorului persan ca element de intruziune în lumea greaca îsi are si ea ponderea sa în explicatia cedarii libertatii în mâinile macedonenilor.

XI ALEXANDRU sI ELENIZAREA ORIENTULUI

ALEXANDRU sI ELENIZAREA ORIENTULUI

Epoca lui Alexandru si perioada care i-a urmat pot fi studiate pe
baza unui material informativ scris si arheologic vast. Din categoria
surselor scrise amintim jurnalele de campanie ale contemporanilor lui
Alexandru: Aristobul din Cassandreea, Ptolemaios al lui Lagos, Chares
din Myttilene, Onesicritos din Astypaleia, pe baza carora mai târziu si-au
redactat operele de prezentare a faptelor lui Alexandru Curtius Rufus,
Arrianus si Plutarh. Pentru raporturile din interiorul lumii elenistice, pe de
o parte, si aceasta si Roma, pe de alta parte, extrem de pretioase sunt
Istoriile lui Polybios si Biblioteca istorica a lui Diodor din Sicilia.
Dispunem de importante arhive regale egiptene redactate pe papiri si un
imens material epigrafic care permit studierea organizarii interne a
regatelor elenistice, a articularii relatiei dintre centrul de conducere
politica si punctele din teritoriu.

Campaniile Iui Alexandru si mostenirea sa

Nascut la Pella, capitala regatului macedonean, în iulie ca fiu al lui Fi lip si al epirotei Olimpiada, Alexandru va beneficia de o educatie m spiritul culturii grecesti. De timpuriu el îl are ca dascal (între pe marele filosof Aristotel din Stagira, în cadrul scolii acestuia de la Mytilene (din Insula Lesbos), înca din Alexandru este asociat la conducerea statului de catre tatal sau, iar în participa efectiv la campania militara de la Cheroneea unde da masura capacitatilor sale deosebite de comandant, în ca urmare a casatoriei pentru a saptea ara d tatalui sau, se exileaza împreuna cu mama sa în Epir, în semn de Protest, iar ulterior va stârni mînia lui Filip prin tratativele separate si ^Secrete pe care le întreprinde el însusi cu satrapul Cariei, Pixodoros,

cerând mâna fiicei acestuia. Cei mai buni prieteni ai sai sunt exilati din ordinul regelui sub motiv ca l-au sfatuit rau pe tânarul print. In vara lui în timpul propriei ceremonii de casatorie, Filip este asasinat de un nobil macedonean, Pausanias. S-a spus adesea, în Antichitate ca si mai târziu, ca Alexandru nu este strain de acest eveniment. Dincolo de orice speculatie trebuie remarcat ca, imediat dupa moartea tatalui sau, Alexandru jura razbunarea acestuia, prilej cu care se debaraseaza de o serie de rivali la tronul Macedoniei. Moartea lui Filip si vârsta lui Alexandru (numai de ani) nasc sperante de libertate în rândul grecilor. Tânarul rege este nevoit sa descinda în Grecia si sa reînnoiasca la Corint pactul din stabilit de tatal sau. Apoi stabilizeaza granita norcica a statului si frontiera ilirica, dar zvonul despre moartea sa provoaca o noua revolta a grecilor. în numai zile Teba este luata cu asalt si arsa pana în temelii, iar Atena este nevoita sa accepte conditiile lui Alexandru Opozantii sai greci, ca si rivalii îndepartati de la Pella, se retrag la c urtea Marelui Rege.

Este momentul când Alexandru se pregateste sa invadeze Or entul continuând, de fapt, planul tatalui sau. Se pot distinge doua mari etape ale expeditiilor sale: prima, pâna în când actioneaza oficial în numele Ligii de Corint unde se proclamase eliberarea tuturor grecilor din Asia si represiunea contra statului ahemenid si a doua etapa, începuta în dupa asasinarea regelui persan, în care scopul expansiunii macedonene declarat de Alexandru este de a-1 razbuna pe Darius al HI-lea, în calitate de mostenitor al imperiului persan.

Debarcarea în Asia are loc în primavara lui si va prilejui un prim succes în fata persilor pe râul Granicos. Aceasta victorie i-a permis lui Alexandru sa marsaluiasca de-a lungul coastei Asiei Mici si sa elibereze cetatile grecesti, pedepsind pe cei care îi opun rezistenta. Sardes-ul este usor cucerit, în schimb Halicarnas-ul, fortificat de Oronthobates si grecul Memnon, se opune cu succes. La Milet (vara lui Alexandru îsi concediaza flota si decide sa lupte pe uscat. în iarna cucereste toata coasta lyciniano-pamphyliana creând o noua satrapie pe care o încredinteaza prietenului sau Nearchos. Apoi ui ca în interiorul Asiei Mici, în Pisidia si Frigia Mare, iar Antigonos cel Chior (Monophtalmos) este numit satrap al acestei din urma satrapie. în primavara lui se stabileste la Gordion unde se consuma faimosul episod al taierii cu sabia de catre Alexandru a nodului ce lega jugul

carului regelui Gordios, episod care, asa cum prezisese un oracol, avea sa fie exploatat de propaganda macedoneana explicând ambitiile universaliste ale urmasului lui Filip. In anul Cilicia si Capadoccia Occidentala sunt supuse si organizate ca satrapii (la Tars, capitala Ciliciei, Alexandru chiar emite monede) si învinge rasunator armatele persane la Issos, capturând familia regala si o mare parte din tezaurul lui Darius al Hi-lea Codomanul. Victoria de la Issos îi deschide drumul spre Fenicia unde orasele, cu exceptia Tyrului, nu-i opun rezistenta. Asediul îndelungat luni pâna în primavara lui si cucerirea puternicei cetati a Tyrului (populatia este masacrata si trimisa în sclavie) vor scoate trupele feniciene de sub comanda lui Darius, vaduvind flota persana de acest ajutor pretios. Spre finele asediului cetatii Tyr soseste o a doua ambasada persana (prima esuase în negocierile de pace imediat dupa Issos) cu propunerea de a-i ceda lui Alexandru, potrivit surselor grecesti, Asia pâna la Halys. Ostilitatile însa continua si, dupa supunerea violenta a Gâzei, Alexandru coboara în Egipt pe care-1 primeste de la satrapul lui Mazaces izolat fiind de restul imperiului. Iarna lui Alexandru si-o petrece pe malul Nilului începând constructia Alexandriei si vizitând oracolul lui Amon din oaza Siwa. Acest din urma eveniment are o importanta covârsitoare cu consecinte multiple la nivelul comportamentului politico-militar al lui Alexandru. Este momentul în care urmasul lui Filip începe sa se considere si, deci, sa actioneze ca atare, drept o persoana de esenta divina, pe deplin îndreptatita sa aspire la o conducere de factura orientala.

în primavara lui Alexandru se putea lauda cu cucerirea Asiei Mici, a Feniciei si a Egiptului, dar siguranta spatelui frontului constituie pentru el o permanenta problema, iar desele amenintari cu revolta ale Spartei (sub comanda lui Agis al -lea) creeaza tensiuni între grecii de acasa. între timp Darius al -lea îsi reface fortele si-1 asteapta pe regele macedonean la Gaugamela oct. Nedecisa vreme îndelungata, batalia va pecetlui, în final, victoria macedonenilor, Darius paraseste câmpul de lupta si se retrage pentru o noua repliere a fortelor la Ecbatana. Marile capitale persane: Babilon, Susa (cu întregul tezaur persan), Persepolis, Pasargade, cad în mâinile lui Alexandru în vreme ce acasa, în Grecia, Antipatros zdrobeste rezistenta spartana la Megalopolis (331).

Retras în inima imperiului sau, Darius va încerca zadarnic sa închege o armata capabila de rezistenta. în pofida marsului de urmarire. Alexandru nu reuseste sa-1 prinda în viata pe Marele Rege care este arestat si apoi asasinat de satrapul Bactriei, Bessos. Se deschide acum una dintre cele mai dificile perioade ale campaniei orientale a macedonenilor, în vreme ce Alexandru se angajase sa razbune moartea regelui ahemenid, proclamându-se mostenitorul sau (Bessos este prins si executat din ordinul lui Alexandru), conducerea armatelor sale în zonele orientale ale statului persan va prilejui un sir de campanii extrem de grele în conditii climatice greu de suportat de catre soldati. Cucerirea Bactriei, a Drangianei, Arachosiei si Paropamissadei, în conditiile unor permanente lupte de haituiala care zdruncina moralul armatei macedonene, nu este nici pe departe una sigura. Alexandru ia acum masuri de fondare a numeroase cetati si colonii militare pentru controlul principalelor puncte strategice si pentru supravegherea populatiilor din satrapii si de ia frontiere, punând în practica o politica de colaborare cu sefii locali iranieni, care sunt numiti satrapi într-un numar tot mai mare (dar dupa ce facusera dovada fidelitatii fata de regele macedonean). Armata care-1 însotise în aceasta inedita si îndelungata expeditie începe însa sa-si manifeste dubla nemultumire fata de durata campaniilor (asteptând de mult sa se bucure în conditii de pace de prazile luate) si fata de comportamentul din ce în ce mai îndepartat de traditiile de acasa al conducatorului lor. Alexandru se casatoreste în cu Roxana, fiica lui Oxyartes, print în Sogdiana si permite iranienilor sa-i aduca onoruri persane (ritualul de îngenunchiere, precum si formula de adresare specifica regilor orientali). Toate acestea vor genera o stare de nemultumire si chiar de revolta (este vorba de procesul lui Phi Iotas, uciderea lui Parmenion, moartea lui Cleithos).

în vara lui Alexandru pregateste cucerirea zonelor învecinate ale Indiei, apoi face jonctiunea pe Indies cu armatele lui Perdiccas si Hephaistion (care plecasera mai înainte din Bactra) si se confrunta direct cu regele Poros (Puru) pe Hydaspes (iulie Aici macedonenii fac pentru prima oara cunostinta cu un nou procedeu de lupta în care sunt folositi elefantii. Initial speriati, macedonenii sunt înfrânti, dar ulterior reusesc sa încline balanta victoriei în favoarea lor. Alexandru dorea continuarea drumului spre est, înspre Gange, dar se loveste de refuzul clar al soldatilor si este nevoit sa se întoarca. Drumul înapoi spre Babilon pe

trei directii (Crateros prin nord, prin Arachosia, Alexandru prin Gedrosia si Carmama, iar Nearchos, în fruntea flotei, coboara pe Indus, apoi de-a lungul coastelor iraniene pâna în Babilonia) prilejuieste reprimarea violenta a populatiilor întâlnite si luarea în stapânire a unor puncte strategice si a rutelor maritime care legau India de Golful Persic. Ultimii doi ani de viata si sunt marcati de punerea la cale a unui plan de dominare a Golfului Persic prin construirea unei flote, a unui port la Babilon si prin dragarea canalelor din Babilonia, prin noi impuneri ale hegemoniei sale asupra unor populatii insuficient cucerite, prin celebrele casatorii la numar) desfasurate la Susa între soldatii sai si localnice. Sursele antice vorbesc si de un plan vestic al lui Alexandru legat de cucerirea bazinului vest-central al Mediteranei, dar aceste proiecte "italice" sunt puse la îndoiala de însisi autorii antici.

Consecintele acestei faimoase campanii pot fi asociate cu ceea ce, în general, este numita "mostenirea lui Alexandru". La moartea sa. survenita în iunie la Babilon, Alexandru stapânea întregul imperiu ahemenid al lui Darius I (de altfel unii istorici moderni au reliefat similitudinile dintre expeditiile lui Alexandru si campaniile lui Danus I atât în partea estica pâna la Indus cât si în partea vestica pâna în Egipt pe care le organizase când a purces la crearea statului sau). Dar dominatia macedoneana era precara pe un atât de vast teritoriu (autorii antici nu se sfiesc sa o recunoasca), Alexandru nu apucase sa organizeze sistematic ceea ce cucerise.

în principiu, toate teritoriile supuse tin, în virtutea "dreptului lancii", direct de rege. Dar rapiditatea campaniilor si complexitatea gasita în teren au determinat existenta unui triplu statut: zone de administrare satrapica cu o autoritate directa a regelui, zone concedate unor sefi locali, pastrati de Alexandru în functie si unde, prin urmare, autoritatea sa se manifesta indirect si cetatile grecesti asiatice care au un statut separat, asemanator centrelor urbane europene.

In ceea ce priveste prima categorie de teritorii, Alexandru pastreaza întreaga administratie persana, în special satrapiile ale caror granite (cu câteva exceptii) nu le modifica. Initial sunt numiti în functii de conducere doar macedoneni (de regula mai multi ocupau acelasi post împartindu-si competentele), si doar în satrapiile occidentale, unde pericolul revoltelor este permanent, satrapii îsi mentin si puteri militare. Atributiile financiare ale satrapilor ramân aceleasi ca pe vremea persilor.

A doua categorie de teritorii, guvernate indirect, au obligatia de a duce o politica favorabila regelui, (uneori constituie un permanent focar de neliniste: Capadoccia si Armenia,' Bythinia, cetati din Pisidia si Isauria), furnizând la nevoie contingente militare (cazul Paphlagoniei). Orasele feniciene îsi conserva institutiile si regii lor (mai putin Sydon-ul unde Alexandru îl înlocuieste pe regele filospartan Straton cu Abdalonymos). Cât priveste India, statutul sau este ambiguu. Organizata în trei satrapii (India Superioara, India de Mijloc si India Inferioara, ulterior, în ultimele doua vor fi unite), cu o structura de frontiera preluata de la ahemenizi, zona aceasta are printii sai locali secondati de macedoneni cu puteri militare. Regatele lui Abisares si Poros ramân în afara imperiului lui Alexandru, primul considerându-se reprezentantul personal al regelui macedonean, iar cel de-al doilea platind tribut.

Tot un statut ambiguu au si cetatile grecesti din Asia Mica "eliberate" de armatele lui Alexandru, ca si cele de pe continent considerate, în virtutea proclamatiei de la Corint, "aliate" ale Macedoniei. Pâna în Alexandru cere grecilor din Liga corinthiana sa participe cu contributii de razboi, sustinând financiar campaniile asiatice, dar dupa aceasta data el îi concediaza pe grecii din propria armata si nu mai cere sau nu mai permite participarea grecilor la planul sau de cucerire. Totodata generali macedoneni vor supraveghea mentinerea ordinii favorabile lui Alexandru în fiecare cetate greceasca. Oricum, invocarea Ligii nu fusese facuta decât de doua ori: în Insula Chios este redata oligarhilor, iar synedrion-ul Ligii trebuise sa judece cazurile de tradare si în când acelasi consiliu este chemat sa hotarasca soarta Spartei recent învinsa de Antipatros. în Alexandru impune prin decret întoarcerea proscrisilor si primirea lor de fiecare cetate, cu restituirea vechilor proprietati, ceea ce va crea un sir de tensiuni interne ce vor izbucni la moartea lui Alexandru.

In toate aceste teritorii Alexandru a încercat mentinerea controlului prin înfiintarea de noi orase (cea cu o dubla functie: de aparare a teritoriului sau a frontierele· (Alexandria Eschata de pe Iaxartes, azi râul Sâr-Daria) si de functionare ca nuclee economice; daca unele erau chiar porturi maritime, cum este cazul Alexandriei Egiptului, altele se gaseau la întretaierea drumurilor comerciale: Alexandria-Arat (Herat de azi), Alexandria din Drangiana (sau Prophtasia), Alexandria-Arachosia (Kandahar) si Alexandria Caucazului (Hindukus). La acestea se adauga

nume Oase colonii militare si fortarete, mai ales în partea orientala a impeiiului (de pilda, resedinta regelui Musikanos este fortificata pentru a supraveghea barbarii din vecinatate, sau Media este înconjurata de cetati pentru a înspaimânta si a tine la respect pe barbarii vecini Polybios, X, 27).

Sub aspect economic Alexandru a fost preocupat de mentinerea, la acelasi nivel, a productiei agricole si a schimburilor comerciale din considerente mai degraba militare decât pur economice. S-a spus deseori ca el ar fi initiat ample masuri de tip colonial (J.G. Droysen, R. Cohen sau UI. Wilken), dar faptele sale, atât cât ne sunt transmise de surse, nu marturisesc o "politica economica" globala si coerenta, ci preocuparea ca impozitele sa fie strânse în mod regulat, pentru ca în zonele în care urma sa înainteze sa aiba suficiente resurse pentru alimentarea armatei sale (P. Brian ). Este dificil sa i se atribuie o viziune economica, mai degraba propr e secoleleor XEX-XX decât Antichitatii, doar pornind de la câteva expeditii de recunoastere organizate în zona Caucazului si a Arabiei. în ceea :e priveste politica monedara, primele emisiuni dateaza chiar din h Tars, urmate de alte monede batute dupa luarea în stapânire a mone .ariilor feniciene (Arados, Byblos, Sydon, Ake, Myriados). Activitatea de emitere, care se amplifica dupa capturarea tezaurului persan, nu are darul de a elimina complet monedele locale (Cilicia si Babilonia emit propriile monede si dupa iar unele zone pastreaza chiar practicile comerciale prin echivalente de schimb si troc (Babilonia).

Dm punct de vedere social trebuie subliniat ca modificari majore de statute nu au loc la nivelul categoriilor de jos si de mijloc. Izvoarele giece_?ti mentioneaza pastrarea sistemului fiscal ahemenid si a statutelor juridice. Singura categorie amintita în surse cu care Alexandru stabileste un "dialog" aparte pentru asigurarea hegemoniei sale este aristocratia locale din imperiu. Pastrata în vechile sale structuri, aceasta aristocratie este promovata în functii de conducere (dar nu militare unde sunt plasati gieci si macedoneni) cu foarte mare prudenta, mai ales în ceea ce o priveste pe aristocratia iraniana. De asemenea, tot din ratiuni de securitate Alexandru recruteaza înainte de plecarea spre India de tineri iranieni din satrapiile orientale pe care intentioneaza sa-i antreneze în spirit macedonean si sa-i initieze în cultura greaca cu scopul de a-i integra apoi în falanga. In acelasi spirit se încheie si casatoriile de la Babilon care în plus aveau menirea sa creeze noi familii, noi generatii a caror fidelitate

fata de noul regim putea fi mai usor controlata. Ctitoriile de orase si cetati, populate în cea mai mare parte cu veteranii proprii, vor implementa structuri de viata si de gândire europeana în plin imperiu persan Asa încât, sub acest aspect, activitatea lui Alexandru seamana mai muit cu o încercare de asimilare a zonelor cucerite decât cu o "fuziune".

Desi sursele grecesti relateaza primirea entuziasta (ca "eliberator") de care ar fi avut parte Alexandru la intrarea în Egipt sau Babilon, tablitele cuneiforme (publicate în de P. Bernard si A. Kuhrt) nu ezita sa-1 numeasca "distrugator de religie" si "invadator". Explicatia atentiei pe care urmasul lui Filip a dat-o cultelor orientale si refacerii unora dintre temple este de asociat cu ideologia si strategia învingatorului, pe de o parte, si de împlinire a visului sau, pe de alta. Preluarea însemnelor imperiale ale lui Darius al BQ-lea era un lucru relativ simplu, dar aparitia în ochii supusilor ca suveran legitim necesita manevre abile si eficiente. Trebuia sa se adreseze noilor populatii cucerite "pe limba loi".

La nivelul institutiei regale mixtura între elemente orientale si greco-macedonene este mai lesne de urmarit. Ca eroii greci de altadata Alexandru (si apoi urmasii sai) este ridicator si restaurator de ziduri", este un erou militar prin excelenta, conducator al unor armate învingatoare. El este "protector", "liberator", "salvator". Gândirea politica greceasca construise deja o teorie a puterii regale ca sursa a dreptului chiar în veacul al IV-lea (Aristotel, Isocrate) pe care Alexandru o pune în aplicare. Baterea monedelor ramâne un atribut regal. Diadema si casca de lupta amintesc de învingatorii atleti, ele, ca si coroana de altfel, sunt sacre si sacralizante. Vesmântul de purpura, întregul ritual de curte si palatul regal sunt împrumuturi orientale. în epoca elenistica suita regala se va dezvolta pe baza anturajului regal în care alaturi de conducatori politici si militari se întâlnesc oameni de cultura caci, asemeni lui Alexandru, urmasii lui vor fi protectori ai culturii, ai artelor si ai stiintelor. Consiliul celor zece însotitori care forma garda personala a regelui macedonean se va transforma într-un veritabil stat-major care dezbate probleme de razboi si de încheiere a pacii. Incipienta "cancelarie regala" pe care a înjghebat-o Alexandru, în fruntea careia Eumenes avea sarcina de a tine un jurnal de campanie, va cunoaste o organizare sistematica abia dupa Institutia armatei ramâne în principal de factura macedoneana, daca judecam soarta recrutarii celor de tineri iranieni. Totusi, spre finele vietii, Alexandru preia de la persi functia de hiliarhos, care la origine însemna

comandant al de soldati ce pazeau persoana sa dar, ulterior, capata atributii sporite (recrutarea armatei si lasarea la vatra).

Toate aceste aspecte au avut consecinte covârsitoare în timp. Este vorba, în principal, de iradierea culturii si civilizatiei grecesti într-un spatiu extrem de larg, proces desemnat înca din de catre J. G. Droysen prin conceptul de "elenism".

Perioada diadohilor

La moartea lui Alexandru imperiul sau, înca nedeplin pacificat si, practic, fara o administratie temeinic organizata, nu avea un conducator desemnat. Anturajul lui Alexandru (hiliarhul Perdiccas, comandantul pedestrimii Meleagros, cel al cavaleriei Seleucos, conducatorul Macedoniei si al Greciei Antipatros si fiul sau Cassandros, Ptolemaios, fiul lui Lagos si Crateros) dezbate problema succesiunii. Dupa îndelungi discutii controversate s-a stabilit ca succesor al lui Alexandru fratele vitreg al acestuia (copil înca si debil mintal), Filip Arridaios, desi Roxana, sotia recentului disparut, îi purta în pântece un copil (viitorul Alexandru al rV-lea). Imperiul a fost împartit însa în zone de conducere repartizate între generalii lui Alexandru Macedon (denumiti si diadohi): Macedonia si Grecia reveneau lui Antipatros, singurul general al lui Filip al -lea ramas în viata, Crateros ca prostates primea în grija pe regele copil si pe Alexandru al FV-lea; Ptolemaios primea Egiptul, Eumenes (singurul grec din anturajul regal) zonele nepacificate, dificil de controlat din Asia Mica Capadoccia si Paphlagonia; Antigonos o parte a Asiei Mici si Asia mijlocie; Lisimah sudul Dunarii.

Aceasta distributie nu avea nimic durabil. Rivalitatile dintre diadohi, precum si tensiunile si revoltele din imperiu vor face imposibila punerea în practica a ideii de mentinere a unitatii imperiului lui Alexandru. Semnalul de revolta al grecilor este dat de Atica si va cuprinde aproape întreaga Grecie peninsulara (mai putin Sparta). Asediat în fortareata de la Lamia (de aceea acest razboi se numeste si lamiac), Antipatros angajeaza negocieri cu grecii pâna la venirea ajutorului asiatic. Grecii pierd teren pe uscat, Lamia este despresurata, iar Antipatros se repliaza în Macedonia. Pe mare Cleithos învinge alianta greceasca la Evetion. Ultima confruntare de la Crannon în Tesalia) pecetluieste victoria macedoneana. Pacea este încheiata separat cu fiecare dintre cetati,

obligate sa primeasca garnizoane macedonene. Vechea autonomie a oraselor grecesti devine o amintire. Doar etolienii reusesc sa se constituie într-o puternica liga.

Abia fusesera încheiate aceste actiuni, când în Asia izbucneste neîntelegerea dintre diadohi. întarirea lui Ptolemaios în Egipt provoaca în reactia lui Perdiccas. Antipatros si Crateros descind în Asia (u timul va fi înlaturat de Eumenes). Aliat cu Antigonos, Antipatros tre:e de partea lui Ptolemaios, împreuna cu Lisimah contra lui Perdiccas. Acesta din urma va fi ucis de Seleucos în timpul înaintarii sale înspre Egipt (la Pelusion, în La Triparadeisos, în nordul Siriei, are loc o noua împartire a sferelor de autoritate: Antipatros preia sarcina de a veghea asupra celor doi regi Micai, Ptolemaios ramâne în Egipt, Antigonos este numit strategos în Asia, Seleucos rasplatit cu satrapia Babilonuîui, iar Lisimah pastreaza Tracia. Fiul lui Antigonos, Demetrios, supranumit curând Poliorcetul (doborâtorul de cetati), porneste contra lui Eumenes. Tot acum s-a stabilit ca regalitatea sa fie reprezentata de cei doi copii si sa aiba centrul în Macedonia.

în octogenarul Antipatros se stinge din viata, lasând însarcinarea sa nu lui Cassandros, cum s-ar fi asteptat, ci lui Polypeichon. Acestia intra curând în conflict. Cu Cassandros se aliaza Ptolemaios si Antigonos. Polyperchon o recheama pe Olimpiada din Epir, sperând sa o utilizeze ca factor de presiune, initiaza aliante cu grecii (prin decret hotaraste rechemarea exilatilor si instaurarea de regimuri democratice) si se aliaza cu Eumenes. îrT317 Filip Arridaios este ucis în urma uneltirilor Olimpiadei (care va cadea si ea victima în timpul asediului Pydnei). La finele anului Cassandros devine stapân peste Macedonia si Grecia, în vreme ce Polyperchon este nevoit sa se retraga la etolieni. în acelasi an Antigonos reuseste sa-1 captureze si sa-1 ucida pe Eumenes. singurul care mai sprijinea unitatea imperiului dupa modelul si în numele lui Alexandru. Din Antigonos încearca mentinerea imperiului unificat în propriul beneficiu, luptând pe mai multe fronturi (Egipt, Balcani, zona strâmtorilor) împotriva celorlalti diadohi. Rezultatele incerte de pe câmpul de lupta, ca si revenirea lui Seleucos la Babilon (fusese alungat de Antigonos) cu sprijinul lui Ptolemaios duc la noi tratative în Alexandru al IV-lea este recunoscut rege si pus sub tutela strategul ji din Europa, Cassandros, Lisimah pastreaza Tracia, Ptolemaios Egip>tul si câteva regiuni din Libia si Arabia. Cetatilor grecesti li se recunoaste

independenta de catre Antigonos. La Amfipolis, unde erau prizonieri, Roxana si fiul ei sunt însa asasinati.

Tema libertatii grecilor va constitui prilej de confruntari între diadohi începând cu Campaniile duse în Grecia continentala de catre Ptolemaios (sub pretextul reînvierii Ligii corintiene) si de Demetrios (ca eliberator si salvator) împotriva lui Cassandros vor prilejui îndepartarea acestuia din urma. Antigonizii ajung sa controleze Cicladele si Cipru, Rodosul pastrându-si privilegiatul statut de oras independent, prosperând economic din pricina asezarii la întretaierea drumurilor comerciale, înfrângerea lui Ptolemaios în apele Ciprului îl determina pe Antigonos (si pe fiul sau) sa-si ia titlul de "rege", refacând în formula restrânsa (fara Siria, Egiptul si zonele iraniene) statul euro-asiatic al lui Alexandru. Dinastia Argeada din Macedonia este înlocuita cu cea a antigonizilor (care se va mentine pâna la cucerirea romana), cu acordul armatei în spiritul traditiei macedonene. Gestul lui Antigonos este repetat de ceilalti diadohi pe rând: Ptolemaios (ca suveran al Egiptului), Lisimah (ca rege al Traciei), Seleucos. In sub conducerea antigonizilor orasele grecesti vor forma o symmachia cu scopul asigurarii libertatii si autonomiei (în realitate Antigonos dorea sa-i foloseasca pe greci împotriva lui Cassandros). în toamna lui o coalitie formata din Cassandros, Lisimah, Seleucos si Ptolemaios îl va înfrânge pe Antigonos (care moare pe câmpul de lupta) la Ipsos. Demetrios este nevoit sa se retraga în Grecia, Ptolemaios va mai ocupa sudul Siriei (Coele-Siria) si parti din Licia, Pisidia si Pamphilia, restul Siriei revenindu-i lui Seleucos. Lisimah îsi adauga parti din Asia Mica.

Fara Antiogonos Monophtalmos, care-i strunea temperamentul vulcanic, Demetrios se aliaza pentru scurta vreme cu Seleucos (care-i devine socru) apoi, dupa moartea lui Cassandros porneste la recucerirea Greciei. Dar Seleucos trece de partea lui Ptolemaios si a Iui Lisimah si ocupa posesiunile antigonizilor din Asia. Criza interna prin care trece Macedonia întârzie planul lui Demetrios de a reface statul tatalui sau. în pregatirile erau aproape finalizate pentru o noua campanie în Asia. Ptolemaios, Seleucos si Lisimah (îl atrag de partea lor si pe regele Epirului Pyrrhos) se opun simultan lui Demetrios. Obligat sa lupte pe mai multe fronturi, antigonidul cedeaza, se retrage la Cassandreia apoi ataca Atena. Dar coalitia rivala se dezmembreaza din cauza disensiunilor dintre Ptolemaios si Lisimah. Pyrrhus încheie rapid o

întelegere cu Demetrios care se angajeaza sa renunte la Macedonia în schimbul unor regiuni din Tesalia si Grecia centrala. Eliberat de presiunea din Balcani, Demetrios debarca la Milet unde cetatile grecesti îl primesc pline de sperante (satule de abuzurile fiscale ale lui Lisimah). Urmarit de Agatocles (fiul regelui Traciei) si hartuit de Seleucos, Demetrios se preda acestuia din urma, în si moare în închisoare. Cadavrul este înapoiat fiului sau, Antigonos Gonatas, pe care Demetrios îl lasase în Balcani la plecarea în expeditie.

Prin batalia de la Ipsos Lisimah reusise sa puna mâna pe întinse teritorii micro-asiatice, între supune Macedonia de Nord, iar acum moartea lui Demetrios îi înlesneste înlaturarea influentei epirote si ocuparea Macedoniei întregi si a regiunilor de la Dunarea de Jos. Aceasta nu putea fi pe placul celorlalti regi care-1 vor înfrunta la Kouroupedion unde Lisimah îsi pierde viata. Spre finele verii aceluiasi an Seleucos este ucis de Ptolemaios I Soter (numit ulterior si Fulgerul Keraunos) în pofida ajutorului acordat regatului egiptean de catre regele seleucid. Ptolemaios Keraunos intra-n stapânirea Macedoniei si a fostului regat al lui Lisimah. Chiar si acum, dupa moartea ultimului diadoh, linistea nu se asterne peste imensul teritoriu care adusese faima lui Alexandru Macedon. Noi rivalitati se nasc între fiii diadohilor, asa numitii epigonoi, începând cu anul dar ele trec pentru câtiva ani pe plan secundar ca urmare a doua evenimente. Primul este invazia celtilor în Europa si apoi în Asia Mica iar al doilea îl reprezinta complexul proces de aparitie de noi state în zona anatoliana, proces impulsionat de disparitia autoritatii lui Lisimah (este vorba de regatul Bitiniei si al Pontului). In plus cetatile grecesti tind sa formeze noi coalitii: orasele din nordul Egeei si din strâmtori Liga Nordului, la care se adauga mai vechea Liga Etoliana si apoi Liga Aheeana. Atentia lui Pyrrhos este îndreptata acum spre vest, unde întreprinde costisitoarele campanii în Italia sudica si Sicilia. La întoarcere piere în batalia din Argolida contra lui Antigonos Gonatas, aliat al grecilor din zona istmului Corintului.

La mai bine de trei decenii de la moartea lui Alexandru statul sau, realizat cu pretul atâtor eforturi umane si financiare, evoluase ireversibil spre farâmitare. Lungul sir de campanii militare expuse deja se prezinta ca un ansamblu de argumente în favoarea acestei evolutii. în plus, casatoriile politice realizate între familiile diadohilor se adauga aceleiasi ₍ concluzii marturisind vremelnicia aliantelor politice si matrimoniale.

Aceasta se datoreaza nu numai factorului uman, ambitiilor personale ale generalilor lui Alexandru, ci si complexitatii si diversitatii istorice ale teritoriilor euro-asiatice cucerite cândva de fiul lui Filip. Spre pilda, grecilor le era suficienta amintirea sloganului libertatii pentru a se ridica la revolta (folositi mai mult ca mase de manevra de catre primii regi elenistici), iar orice slabire a controlului asupra zonelor est-iraniene era fructificata de localnici. Cât priveste India, aceasta iese foarte curând din calculele împartirii stapânirilor.

Ptolemaios Keraunos, Antigonos Gonatas si Antioh (fiul lui Seleucos) ramân mostenitorii principali ai celor trei regiuni importante în care se divizase statul lui Alexandru: Egiptul, Grecia si Macedonia si respectiv Siria.

Modele de state elenistice A. Regatul antigonizilor

Dinastia antigonida se va confrunta de-a lungul existentei sale cu doua serii de probleme: mentinerea autoritatii asupra Greciei si raporturile cu Roma (de-a lungul a patru razboaie).

înca din în vestul Greciei se înfiinteaza pe baze federative, în jurul populatiilor muntene ale Etoliei, Liga Etoliana. Ea dispune de o adunare care stabileste numarul si statutul magistratilor federali si ai consiliului Ligii (synedrion) care elaboreaza acte cu caracter de lege. Adunarea decide pacea si razboiul, aliantele si orice alt dialog extern. Liga se întruneste de doua ori pe an. Treptat membrii adunarii sunt înlocuiti cu o Comisie de reprezentanti (în numar de ai tuturor membrilor Ligii, prezidata de un strategos cu atributii civile si militare. Sub comanda sa activa comandantul cavaleriei (hipparchos) precum si un reprezentant al cancelariei federale. Liga etoliana se mentine ca partener de dialog politic si militar pâna la cucerirea romana din sec. al -lea. Regii Macedoniei vor tine întotdeauna seama de existenta acestui organism.

în sistemul de aliante ale grecilor este îmbogatit cu aparitia în Pelopones (în partea sa nordica) a Ligii Aheene, coalitie de cetati reunite cu scopul de a instaura regimuri democratice si antimacedonene în Pelopones si de a organiza o riposta contra Macedoniei. Centrul politic al Ligii aheene era în nordul Ahaiei, în marele sanctuar al lui Zeus. Aceasta

asociatie dispunea de Adunarea generala (synodos) si de cea restrânsa (syndetos) unde lucra un colegiu de strategi federali (demiurgoi) ce pregatea sedintele adunarii. Cea mai puternica perioada de existenta a acestei ligi se datoreaza lui Aratos, fiul lui Cleinias din Syciona, care doreste împamântenirea de regimuri democratice în Pelopones si eliminarea stapânirii macedonene.

în invazia celtilor în Balcani provoaca mari tulburari: Ptolemaios este ucis în în lupta împotriva acestor invadatori, iar sanctuarul de la Delfi pradat. Lupta contra celtilor si salvarea sanctuarului (în cinstea careia s-au instaurat sarbatorile "salvarii" Soteria) uneste fortele grecilor, condusi de Liga Etoliana, cu cele ale lui Antioh si Antigonos Gonatas. Respinsi în din Grecia, celtii cutreiera Macedonia amenintând strâmtorile. Regele Bitiniei, Nicomede I, le permite trecerea si stabilirea, pe baza unui pact de alianta, în Asia Mica unde vor fi cunoscuti sub numele de galati.

Departe de a-si gasi linistea dupa alungarea celtilor din Macedonia, Antigonos Gonatas se vede nevoit sa înfrunte o noua revolta a grecilor în (razboiul chremonidiac), pe care o înabuse impunând cetatilor o autoritate macedoneana mult mai severa. Ampla activitate de reorganizare a Macedoniei este plina de succes, dar relatiile cu grecii vor oscila de la confruntarile militare la încheierea unor aliante cu garantarea autonomiei. în deceniul al 5-lea al veacului al HJ-lea Macedonia pierde controlul asupra Peloponesului (Liga Aheeana preia în Corint-ul, apoi Megalopolis-ul în si Argos-ul în între si cele doua ligi grecesti se aliaza contra antigonizilor. în vremea aceasta Sparta trece printr-un proces de reforme democratice (initiate de Agis al IV-lea si continuate de Cleomenes al -lea) care stârneste rivalitatea celorlalti greci. Oligarhii oraselor si Liga aheeana cer ajutor Macedoniei contra Spartei. Cu aceste prilej este înfiintata Liga elenica, iar regele Antigonos al -lea reuseste sa se impuna în Laconia (stopând procesul reformator) prin victoria de la Sellasia Acum, însa, în orizontul politic balcanic intervine Roma.

Cu domnia lui Filip al V-lea Macedonia inaugura o politica orientata pregnant spre exterior. Alianta lui Hannibal cu regele macedonean provoaca primul razboi cu Roma încheiat cu pacea de la Phoinike fara vreo modificare importanta a statu-quoului. Tratativele secrete al lui Filip al V-lea cu Antioh al -lea privind

împaitirea între ei a Egiptului, precum si campaniile de ocupare a Traciei si a unor zone micro-asiatice, inclusiv amenintarea suveranitatii Rodosului, aduc Roma în Marea Egee la chemarea Pergamului. Neîntelegerile de la masa tratativelor vor conduce spre al doilea razboi romano-macedonean Aliata cu Pergamul, Rodosul si Liga etoliana, Roma se impune în batalia de la Kynoskephalai obligându-1 pe Filip sa renunte la cuceririle din Grecia, Tracia si Asia Mica, sa cedeze o parte a flotei de razboi si sa plateasca despagubiri de razboi de talanti).

Consolidarea puterii reluata de catre fiul lui Filip, Perseu, nu ramâne fara ecou la Roma, înstiintata îndeaproape de catre Pergam. Cel de-al treilea razboi care opune macedonenilor centuriile romane aducea înfrângerea zdrobitoare de la Pydna a trupelor lui Perseu, el însusi capturat si purtat în fruntea prizonierilor în cadrul ceremoniei de triumf de la Roma. Macedonia este împartita în patru districte carora li se interziceau legaturile comerciale între ele si cele de casatorie. Ultimul episod se consuma în când, în urma revoltei antiromane a lui Andriscos, Roma ia hotarârea de a transforma Macedonia în provincie romana. Aceeasi soarta au avut-o atunci si grecii, înfrânti la Skarpheia, Leucopetra si Corint. înselate în asteptarile lor de promisiunile facute înca din în plin teatru al Jocurilor istmice de la Corint de catre T. Quintius Flamininus, privind redarea libertatii tuturor grecilor, orasele grecesti vor suferi o dura represiune în Corint-ul este ras de pe fata pamântului în urma participarii Ligii aheene la rascoala antiromana a Macedonei. Noua provincie romana va purta numele de Achaia.

Pe perioada mentinerii dinastiei antigonide cadrele de functionare statala ale Macedoniei ramân cele fixate de Filip al -lea si Alexandru. Regalitatea stabilita prin acordul soldatilor detine controlul fiscal, administrativ si militar în teritoriu, cu subzistenta organizarii de tip polis. Sub aspect militar se cuvine precizat ca si Macedonia se va vedea obligata, dar într-o proportie mai mica decât în Orient, sa apeleze la trupe de mercenari. în caz de conflict militar cetatile grecesti aflate sub hegemonie macedoneana aveau oricum obligatia sa participe cu trupe si fonduri.

în ceea ce priveste cetatile grecesti, acestea îsi pastreaza vechile structuri. Ele erau libere sa-si organizeze institutiile proprii, sa acorde cui

doresc cetatenia si dreptul la azil (asylum). O caracteristica generala a vietii interne este continua cautare a unor formule de rezolvare a problemei proprietatii, a nevoilor celor saraciti paralel cu o polarizare mai accentuata a corpului civic. Pe plan extern cetatile grecesti vor initia aliante politice (Liga nesiota, Liga etoliana, Liga aheeana) de a caror organizare si functionare nu vor da socoteala în fata regelui Macedonean. Astfel ca imperativele Romei privind cum sa-si aleaga propriii magistrati în adunarile generale sau reprezentative (este cazul Ligii aheene în nu puteau decât sa-i contrarieze pe greci. Optiunea aceasta de dialog comun pe plan extern în cadrul ligilor va avea drept consecinta pe termen lung omogenizarea de civilizatie si cultura în spatiul vorbitor de limba greaca dublând rolul aparte pe care l-au avut sanctuarele panelenice în dezvoltarea acestui fenomen.

b. Regatul Lagid al Egiptului

Ptolemeii vor încerca cu succes sa mentina cât mai extinse frontierele statului în Asia ajungând pâna în Siria sudica, iar în Africa pâna în Cirenaica. Nu putine au fost ingerintele dincolo de mare, în Balcani, când sprijina revoltele grecilor împotriva antigonizilor si în spatiul seleucid, în cazul interventiei în favoarea uzurpatorului Antioh Herax. De altfel între regatul seleucid si cel lagid va exista o zona fierbinte Siria de sud sau Coele Siria generatoare de permanente conflicte. Nu mai putin de sase razboaie se duc pentru stapânirea acestei regiuni intrata înca din sub autoritatea ptolemaica. Veacul al -lea marcheaza începutul declinului, vizibil în plan extern prin înfrângerile suferite în fata seleucizilor. Este momentul când Roma intervine în ajutorul Egiptului, iar ambasada romana condusa de C. Popilius Laenas îl obliga pe Antioh al FV-lea, în pofida victoriei repurtate asupra armatelor egiptene (practic doar Alexandria ramasese necucerita), sa se retraga. Din acel moment Roma se erijeaza în protector al Egiptului (si arbitru al lumii elenistice), statut consfintit de pacea de la Apameea din în la moartea lui Ptolemeu al VIE-lea Egiptul este împartit în trei regiuni: Egiptul propriu-zis, Cirenaica (care devine provincie'romana în si Cipru (transformat în în provincie romana). Ingerinta romana în conflictele dinastice interne se amplifica în secolul I î. H. pâna într-atât

încât Roma impune candidatii favoriti sau formule de conducere favorabile ei. în C. Iuliu Cezar debarca în Egipt pentru a o ajuta pe Cleopatra a Vil-a sa-si recapete tronul, careia Octavianus îi va declara oficial razboi în un an mai târziu Egiptul devine provincie de rang imperial.

Din punctul de vedere al organizarii interne, domnia ptolemeilor consolideaza un sistem ideologic, administrativ-fiscal si judecatoresc de tip central, în buna masura mostenit din epoca saita. Astfel, Ptolemaios, fiul lui Lagos si al Arsinoei, preia vechiul statut al faraonilor, considerati descendenti ai zeilor (Ra, Osiris sau Amon-Ra). De asemenea, transforma cultul lui Alexandru initiat la Memfis, unde fusese depozitat trupul neînsufletit al cuceritorului Orientului, în religie de stat, înfiintând si un colegiu de preoti care deserveau acest cult. Cel care însa instituie un cult al defunctilor pentru tatal sau (care continea Jocuri funebre din cinci în cinci ani), al regilor în viata si al reginelor este Ptolemaios al -lea Philadelphul (iubitor de sora) care reia practica mariajului între frati (sora sa, Arsinoe îi devine sotie).

Regele era proprietarul întregului pamânt al Egiptului si stapân absolut al supusilor sai. Secondat de un Consiliu de sfatuitori, ca si regele macedonean, regele elenistic al Egiptului avea totusi, spre deosebire de cel macedonean, o putere cu caracter teocratic. Vechea împartire administrativa este pastrata, districtele (nomoi) erau subîmpartite în cantoane (topoi) si în sate (komai). Aparatul de conducere este unul extrem de birocratizat, alcatuit din functionari regali (respectiv, nomarhul, toparhui si komarhul, cu puteri civile si strategul cu atributii militare) care au ca sarcina cadastrarea pamântului basilikč chora si înregistrarea supusilor si a contributiilor lor (pentru localnici se stabileste un impozit pe cap de locuitor syntaxis).

întreaga activitate din stat era direct supravegheata de rege. Monopolurile regale cuprindeau emiterea monedei, difuziunea si circulatia ei, precum si a monedelor straine, activitatile lucrative, circulatia bunurilor. Corespondenta, pastrata pe papiri, a lui Apolonios, care îndeplineste (în jurul anului functia de sef al departamentului de finante sub Ptolemeu al -lea Philadelphul, arata grija suveranului pentru întarirea puterii de circulatie a monedei interne de aur, mai usoara decât cea a negustorilor straini, si strângerea de metal pretios în visteria regala, adus din Nubia si India. De asemenea, acelasi Apolonios, care primise în

folosinta de la rege o proprietate la Philadelphia (la Fayoum), pune la punct un sistem de exploatare fiscala extrem de minutios care presupunea o activitate bazata pe contracte încheiate, cu liste de preturi si chitantiere la zi. Reglementarea monopolurilor regale (pe productia de untdelemn, vin, sofran, papirus) este reglementata în anul cu toate acestea, abuzurile functionarilor regali nu sunt stopate. Nu putine au fost cazurile de revolta sau de "retragere" a indivizilor pe pamânturile templelor (care aveau drept de acordare a azilului) unde puteau scapa de corvoadele fiscale.

Armata este alcatuita în primul rând din elementele sociale non-egiptene, structura (falanga, trupe de cavalerie, infanterie grea si usoara) si tactica de lupta fiind de tip macedonean.

Sectorul juridic marturiseste prin structura sa preocuparea de a se tine seama de diversitatea problemelor. Exista o punere în aplicare a legilor corespunzatoare fiecarui sector economic si specific, la început, fiecarui grup de populatii, tinându-se cont de limba vorbita de cei implicati în procese. Ptolemeu al O-lea Evergetul instituie obligativitatea formularii plângerilor si judecarii proceselor în limba greaca. Sistemul juridic era condus de un dioiketes ajutat de oikonomoi si de specialisti în domeniul financiar-fiscal.

Fenomenul urban este putin raspândit, de aceea principala caracteristica a economiei regale este cea rurala. Totusi, putinele orase sunt fie mai vechile centre urbane, subordonate aparatului central, fie cetati de tip polis care au un regim autonomie, dar care colaboreaza strâns cu monarhia sub aspect militar, fiscal si religios. Deseori orasele beneficiaza de scutiri de taxe, ajutoare pentru îmbunatatiri funciare, privilegii vamale. Cea mai dezvoltata asezare urbana ramâne Alexandria, principala resedinta a regilor lagizi, care o însestreaza cu importante monumente, palate, temple, muzeu, biblioteca, fiind iubitori de cultura, în spiritul exemplului pe care Alexandru îl oferise.

Preponderent agrara, economia lagida este totusi bine reprezentata la nivelul mestesugurilor si comertului, de asemenea aflate sub supravehere regala (fie în cadrul unui monopol, fie, pentru meseriile care nu faceau parte dintr-un asemenea sistem, prin'pârghii fiscale, caci exista un impozit global, diferit de la o regiune la alta). La rândul sau, regele ajuta atelierele, indiferent de marimea lor. cu materii prime Nilul devine axa comerciala importanta pentru produsele venite din inima Africii, (mai

ales din Nubia: mirodenii, metal pretios, fildes, piei de animale), iar Alexandria eclipseaza mai vechile porturi ale Mediteranei sau rivalizeaza puternic cu ele prin lucrarile de amenajare portuara de anvergura întreprinse de Ptolemei. Schimbul marfurilor era concesionat unor functionari care plateau o buna parte din câstigul lor trezoreriei regale, iar prin grija lui Apolonios exista obligativitatea convertirii tranzactiilor în moneda interna (ceea ce a adus profituri imense statului, adica regelui).

Cât priveste structura sociala, ea cuprinde alaturi de localnici si strainii asezati o data cu venirea Ptolemeilor, în marea lor majoritate militari sau veterani macedoneni si greci. Dintre acestia vor fi recrutati cei care vor conlucra cu familia regala pentru conducerea statului, populatia bastinasa nefiind implicata decât foarte târziu în activitati de organizare si conducere. Astfel, functionarii marunti si mijlocii care activau pe lânga reprezentantii regelui erau recrutati din rândul aristocratiei egiptene. Cleruchii veniti îndeplineau mai ales sarcini militare, ei beneficau de un lot (kleros) de pamânt acordat de catre rege pentru întretinerea lor si a familiei. în principiu, loturile erau viagere (ele putând fi date altori cleruchi la moartea primului beneficiar) si neînstrainabile. La nivelul acestui segment social functioneaza asociatiile etnice care asigura individualitatea etno-culturala si religioasa, dar si asistenta juridica si financiara membrilor lor.

Stat prin esenta sa teocratic, Egiptul lagid acorda o importanta deosebita religiei. Casta preoteasca riguros ierarhizata beneficia de un respect deosebit. Pamântul templelor, considerat sfânt, intra totusi în acelasi regim fiscal de supraveghere regala. Fiecare templu avea un consiliu de preoti, care nu aveau libertatea de a administra dupa voie propriile venituri, trebuind sa tina seama de vointa regala. Totusi regii ptolemei duc o politica de protejare a clerului pentru a-si asigura baza religioasa a puterii lor politice. Pe ansamblu se produce un sincretism la nivelul cultelor si o fuziune a divinitatilor egiptene si straine, pe baza competentelor asemanatoare. Mai mult, ultimele veacuri de existenta ale Egiptului cunosc o difuziune a divinitatilor locale, mai ales Isis si Osiris, în spatiile de cultura greaca si apoi romana.

c. Regatul Seleucid

întemeiat de Seleucos I în acest regat cuprindea vaste teritorii lipsite de omogenitate etno-culturala si istorico-materiala. Centrul politic

al statului este mutat, din considerente de securitate, de la Babilon la Seleucia, pe Tigru, apoi, pentru a avea deopotriva o mai strânsa si rapida legatura cu Asia Mica si cea Centrata, la Antiohia (în Siria), cetate întemeiata de Antioh I, în anul Dintre cele trei state elenistice care se vor forma pe ruinele imperiului lui Alexandru, Regatul Seleucid este cel care si-a modificat cel mai mult frontierele datorita conditiilor politico-militare din est (unde sunt parasite satrapiile orientale), pe de o parte, si datorita expansiunii în vest si nord-vest, ca urmare a politicii dusa de urmasii lui Seleucos. în sud, granita cu Egiptul lagid va fi fixata nestatornic în sudul Siriei.

La moartea fondatorului, regatul seleucid este preluat de fiul acestuia, Antioh I (281-261) care duce, în principal, o politica de consolidare interna si de urbanizare pe scara larga. Mostenind rivalitatea cu antigonizii, Antioh I este nevoit însa sa încheie un prim tratat de neagresiune cu Macedonia ca urmare a presiunilor create de invazia celtilor. Prin acest tratat seleucidul renunta la pretentiile asupra Macedoniei în schimbul retragerii lui Antigonos Gonatas din Asia Mica. în primul sfert al veacului al -lea se inaugureaza seria razboaielor cu Egiptul pentru recuperarea sudului Siriei, dorinta îndeplinita abia spre finele secolului (în timpul operatiunilor militare Egiptul victorios dobândeste pentru câtva timp si posesiuni pe litoralul thrac si în zona micro-asiatica). Una dintre cele mai înfloritoare perioade este domnia lui Antioh al -lea (223-187) care practica o politica expansionista atât în est (recuperând Armenia, Bactria si recentul stat al partilor) cât si înspre Europa unde ocupa Tracia. Retragerea lui Hannibal, dusmanul prin excelenta al Romei, la curtea lui Antioh al -lea este folosita drept pretext pentru implicarea militara romana în zona strâmtorilor. în realitate întarirea puterii seleucide era o amenintare directa pentru securitatea Balcanilor de care devenisera interesati romanii. Pergamul, Rodosul, Liga etoliana si cea aheeana cer ajutor Romei. Debarcarea lui Antioh al -lea în Grecia este respinsa la Thermopile (191), fiind urmata de înfrângerile sale navale de la Corykos, Side si Myonesos, apoi de pierderea bataliei de la Magnesia (în Lidia, în Stapânirea seleucida este eliminata din Armenia, iar înaintarea spre Egipt se va lovi tot de interventia Romei, astfel ca, la Apameea regatul seleucid pierde teritorii micro-asiatice în favoarea Pergamului, este obligat sa cedeze flota de razboi, sa se retraga din Egipt si sa plateasca despagubiri de razboi romanilor.

A doua jumatate a secolului al -lea debuteaza cu un regres generalizat al statului macinat de crize dinastice si economico-financiare, ca si de defectiuni în apararea frontierelor (de exemplu partii reusesc sa ocupe Mesopotamia în timpul regelui Demetrios al -lea, care este capturat si tinut prizonier în Confruntarile cu partii (organizatorii unui stat puternic care va rivaliza cu Roma ajungând, în timpul lui Augustus, dupa expresia lui Trogus Pompeius, sa împarta cu Imperiul roman lumea) vor fi transate definitiv între seleucizii se retrag în zona siriana. O noua criza dinastica izbucnita în naruie aproape total capacitatea de aparare a statului, ajuns sub controlul Armeniei. Dezorganizat pe plan intern din punct de vedere administrativ si fiscal, regatul seleucid cunoaste o perioada de "colaborare" cu Roma (care-1 ajuta pe Antioh al -lea sa-si recupereze tronul), apoi va fi transformat în provincie romana în de catre Cn. Pompeius Magnus.

Monarhia seleucida, dezvoltata într-un spatiu istoriceste eterogen, sintetizeaza cel mai elocvent mixtura elenistica-orientala la care se gândise Alexandru. Curtea regala era alcatuita din prieteni, sfetnici si garda personala a regelui, functionari, oameni de cultura. Regele este stapânul a toate, cel putin teoretic. El nu beneficiaza de un cult regal, ca-n Egipt, regalitatea este doar de natura divina, abia dupa moarte regele putea fi divinizat si asociat unui cult.

Administratia satrapica este mentinuta paralel cu o activitate de urbanizare si colonizare cu mult mai intensa decât în Egipt. Orase ca: Douras Europos, Perinthos, Maroneia în Siria, Tanagra în Persia, Gerrha, Larissa în golful Arabiei sunt organizate dupa modelul cetatilor grecesti, în vreme ce alte întemeieri urbane de mari proportii (Antiohia, Seleucia de pe Tigru, Apameea de pe Orontes) seamana ca organizare cu centrele urbane macedonene, având un "sfat al batrânilor" în conducerea lor si beneficiind de statutul de orase "libere" cu regimuri "democratice". Altor centre li s-a modificat numele. Orasele beneficiau de o "autonomie" organizatorica, din punct de vedere administrativ, fiscal si juridic, dar privilegiilor fiscale, dreptului de a acorda cetatenia si azilul politic li se adauga obligatia de a primi garnizoane si functionari regali. si în acest spatiu este cunoscuta tendinta centrelor urbane de a se organiza în uniuni ~ sympolitii -judecând dupa marturiile epigrafice (de pilda între Mylasa si Douras Europos). Satrapiile, împartite la rândul lor în eparhii si hyparhii, beneficiau de o viata economico-sociala proprie, având fata de

centru obligativitati fiscale. Nu o data, mai ales în est, puterea lor economica si potentialul socio-militar au îndemnat la secesiuni, determinându-i pe regii seleucizi sa se multumeasca cu o autoritate formala sau chiar cu existenta unor aliante.

Iesirile multiple la caile maritime (Egeea, Mediterana, Marea Neagra, golful Arabiei) si dimensiunile extinse au creat conditiile unei dezvoltari comerciale si implicit ale unei dezvoltari economice considerabile. Efes-ul, dar si Milet si Smirna sunt orase-porturi de prim rang, Byzantion-ul si Sinope controleaza traficul prin strâmtori, impunându-si propriile lor regimuri vamale (ajungând în conflict cu Rodosul, un alt punct comercial maritim de amploare si centru urban independent).

Sub aspect social exista o pluralitate de statute, lipsa unei evidente minutioase împiedica însa decriptarea în detaliu a acestor statute, mai ales pentru populatiile rurale. Se stie ca ele puteau tine de domeniul regal sau de teritorii urbane. Proximitatea urbana arunca si asupra locuitorilor rurali privilegiile concedate oraselor respective de catre monarh. Izvoarele epigrafice mentioneaza deopotriva posibilitatea donatiilor de terenuri cu tot cu locuitorii lor (de exemplu, donatia lui Seleucos I catre Mnesimachos) sau, dimpotriva, stipuleaza independenta satenilor în unele cazuri de transfer de proprietate (cum este situatia taranilor din Petra aflati pe pamântul primit de la rege de catre Aristodikos din Assos), asa încât postularea unei reguli generale conduce la simplificari eronate.

La capatul a trei secole de existenta statele elenistice reusisera sa determine difuziunea si convietuirea a doua modele de organizare: cel regal si cel de tip polis. Postulatele lui Droysen despre sinteza de populatie si de cultura petrecute în epoca elenistica trebuie, însa, reconsiderate. Demografic vorbind, nu exista nici o dovada despre mixturi de populatie, epigrafia face distinctia clara între politai si barbaroi. De asemenea, este semnalata prezenta asa numitilor periokoi în cetati de rang inferior. Existenta textelor bi- si chiar trilingve nu este decât o maniera oficiala de redactare, chiar dovedind necesitatea eficientizarii transmiterii de mesaje catre segmente sociale foarte diferite. Cleruchiile de militari ce primesc pamânturi pe tot cuprinsul statelor elenistice sunt obediente fata de interesele regale, dar în orasele de coasta sau în unele

din interior izvoarele epigrafice dovedesc nealterarea institutiilor clasice ale unei polis. Sub aspect economic, dezvoltarea este inegala chiar în interiorul fiecarui stat elenistic. în ansamblu, totusi, daca în vremea lui Alexandru metalele pretioase luasera drumul Europei, în secolele ce au urmat mortii acestuia directia de miscare a aurului capata sens invers. Sub aspect cultural si religios se poate vorbi de o difuziune a limbii grecesti (limba de cancelarie în toate regatele elenistice), a modelelor de gândire greaca, dar si de o influenta orientala. Aceasta din urma se poate decela la nivelul credintelor si practicilor religioase si al ideologiei regale.

FORME DE ASOCIERE ÎN LUMEA GREACĂ

Pentru cea mai mare parte a istoriei lor grecii nu au fost în stare sa depaseasca decât rareori si cu mare dificultate fragmentarea politica. Adversitatea, tendintele hegemonice au putut sa duca au numai la rivalitati, ci si la razboaie fratricide. si aceasta în pofida comunitatii de limba si a unitatii religioase. Aceasta nu înseamna ca în conditiile de criza (de exemplu razboaiele greco-persane) sau din considerente de natura religioasa starea de izolare nu a fost depasita, realizându-se mai multe tipuri de aliante:

amphictionii sau ligi cultuale, de exemplu, pentru administrarea
sanctuarului de la Delfi, Liga ioniana (legata de templul lui Poseidon de
la Mycale);

symmachii (aliante militare) cu sau fara organisme federale
(Liga delio-atica, Liga peloponesiaca, Liga beotianâ, Liga aheana si Liga
etoliana) unele evoluând în sensul federalizarii, adica al crearii unei

sympoliteidi eu sau fara drept de cetatenie comuna (vezi Liga
acheeana si cea etoliana).

Nu toate aceste ligi sau federatii au avut o istorie identica. în vreme ce unele au evoluat în directia crearii de state federale cu reprezentare egalitara a intereselor statelor membre si prin acordarea dublei cetatenii (Liga aheiana), altele au alunecat în hegemonism. Este cazul primei ligi delio-attice care s-a transformat treptat dintr-o symmachie într-un imperiu atenian, fara recurgere la razboi vizând exploatarea economica (tezaur, cleruhii) a partenerilor.

In ciuda tendintelor izolationiste, dupa încetarea Razboiului Peloponesiac, în tot cursul secolului al IV-lea î.H. viata politica în spatiu! grec începe sa fie dominata de ligi, nu de cetati. De altfel, o serie de voci (vezi Isocrate) si-au facut o misiune din a sustine ideea unitatii lumii grecesti începând cu celebrul discurs panegiric din î.H.

Câteva detalii în legatura cu tipologia acestor asocieri libere, în principiu, între cetati având statuat sau subînteles dreptul Ia autonomie politica:

A. Amphyctionii sau ligi cultuale organizate în jurul unui sanctuar.
Doua asemenea amphyctionii pot fi amintite:

A.l.Liga ioniana (secolul VĎĎI î.H.) care lega cetati autonome în jurul templului lui Poseidon de la Mycale. în secolul V î.H. amphictionia a evoluat capatând unele conotatii economico-politice marcate de o emisiune monedara proprie;

A.2. Liga de la Delfi cu o structura mai elaborata prin organizarea de întruniri bianuale, existenta unui consiliu si a unei forte militare de protectie a sanctuarului.

si aici numarul aliatilor este de (poate un numar cu functie magica) si de asemenea s-a ajuns la folosirea Ligii ca instrument politic în cazuri de arbitraj. Liga de la Delfi, prin prestigiul pe care-1 conferea membrilor ei, a devenit un spatiu de manevre politice, mai ales, în cazul consiliului, transformându-se treptat într-o unealta de presiune în favoarea unora dintre membri Sparta, Tesalieni, Teba, Filip

A.3. amphyctionii zonale, care reunesc sate, nu orase. Este cazul Ligii arcadiene. Originea se afla în solidarizarea a de sate pentru protejarea centrului religios dedicat Despoinei de la Lycosoura si lui Zeus Lycaios. Numai ca aceasta amphictionie a evoluat spre o symmpolitie.

în î.H. exista deja o confederatie care emite o moneda proprie cu efigia lui Zeus Lycaios si a Despoinei si cu legenda Ar, Arca, Arcadion si care se constituie pe acest nucleu religios initial. Aceasta liga va intra într-un con de umbra prin ridicarea altor ligi în Pelopones.

B. Sytnmachiile sau aliantele militare reprezinta forma normala de
asociere în lumea greaca. si în acest caz se pot distinge mai multe situatii.

B.l. Symmachiim care principiul autonomiei este respectat.

B.l.a. Liga peloponesiaca. Se constituie treptat începând probabil cu mijlocul secolului VII Î.H. De notat ca liga a mers în trepte si are ca nucleu alianta dintre Sparta si Tegeea. La sfârsitul secolului VII î.H. o parte a unor cetati din estul Peloponesului (Sicyona, Megara, Epidaur) au aderat la aceasta liga. Trebuie sa se atraga atentia asupra faptului ca nu exista un tratat comun de constituire. Liga peloponesiaca, în realitate, a rezultat dintr-o serie de tratate bilaterale încheiate între Sparta si cetatile

afiliate. Modul de constituire explica si gradul mare de autonomie, faptul ca nu exista organizare federala propriu-zisa, ca reuniunile Ligii nu erau decât ocazionale. Singura conditie majora o reprezinta acceptarea conducerii militare a Spartei si dreptul Spartei de a propune declansarea unor conflicte. Will crede ca scopul initial al Ligii a fost evitarea ridicarii Argosului si a messenienilor.

B.l.b. liga lacedemoniana a fost creata mai târziu, în mod sigur, dupa cucerirea Messeniei si înfrângerea Argosului. Din nou este vorba de o structura originara careia i s-au alaturat cetati foarte importante din estul Peloponesului, dupa încetarea regimurilor tiranice (Corint si Megara). Relatia speciala dintre Sparta si aliatii ei rezulta din numele oficial al Ligii ("a lacedemonienilor si a aliatilor").

Din vechea liga s-a conservat sistemul de tratate bilaterale în raport cu Sparta, întarite de obligatii mutuale între toate cetatile. Desi nu exista nici un element de drept federal, hegemonia Spartei era recunoscuta, de asemenea si rolul de arbitru, ca si dreptul la autonomie a aliatilor (regim politic, legi, administratie, justitie proprie). în ciuda acestei idei proclamate, Sparta încurajeaza, fara interventii directe, regimurile oligarhice. Spre deosebire de Liga peloponesiaca, cea lacedomoniana are si organisme federale un consiliu ce se reunea la Istm si era convocat ocazional în caz de situatii grave (razboi, tratate, pace, probleme comune), reuniuni extraordinare (syllogos) în cazuri de exceptie (vezi adunarea initiata de Corint la î.H.).

Tendinta este ca acel consiliu originar sa fie înlocuit de strategi care se constituie într-un consiliu de razboi. Rolul Spartei s-a întarit datorita functiei de arbitru, ca urmare a faptului ca acel consiliu al strategilor era prezidat de un rege spartan ca si de împrejurarea ca deciziile reuniunilor extraordinare trebuiau confirmate de o sedinta prezidata de efori. Se adauga si practica ca lacedemonienii sa-si asume raspunderea pentru îndeplinirea deciziilor.

B.l.c. Symmachii care evolueaza spre arche.

Cazul este unic si este ilustrat de evolutia Ligii delio-attice aflata sub hegemonia ateniana spre un imperiu predominant maritim, al Atenei Trebuie notat ca Liga delio-attica s-a structurat pe fondul pierderii telului comun care a coalizat cea mai mare parte a statelor grecesti în perioada razboaielor greco-persane. Este vorba de diminuarea si îndepartarea

primejdiei persane si de prestigiul dobândit de Atena dupa victoria de la Salamina Î.H.). Spre deosebire de quasitotalitatea situatiilor noi, cunoastem si personalitatea politica care poate fi considerata artizanul noii aliante Aristide. Nu este vorba de o structura realizata dintr-o data. Noul sistem reunea initial o serie de insule importante (Samos, Chios, Lesbos), poate unele cetati din Ionia si Eolida si o singura cetate (colonie corinthiniana) -Potidea din Chacidica. Ulterior alianta s-a extins la restul Ioniei, cea mai mare parte a insulelor din Egeea, a cetatilor din Tracia si Hellespont. Exista o serie de trasaturi care definesc structura noii ligi în viziunea lui Aristide:

juramânt de fidelitate prestat începând cu a.48 î. H.

recunoasterea autonomiei cetatilor aliate, al caror cuvânt se
exprima printr-un singur vot, în consiliu (Koine Synodos).

acceptarea hegemoniei Atenei, care detine comanda militara si
gestioneaza tezaurul comun constituit printr-un varsamânt (phoros),
impus fiecarei cetati aliate.

punerea aliantei sub un patronaj religios Sanctuarul lui Apolo
din insula Delos. apoi Atena. Datorita acestui transfer, Atena devine
divinitate federala, onorata de toti aliatii la Marile Panatenee. Acest
transfer al sediului si al patronului divin a avut loc în jur de î. H.
într-un cadru ceremonial aparte.

începând cu aceasta data, se asista la o treptata "aservire" a aliatilor, deci la treptata pierdere a autonomiei care tinde sa devina pur nominala ca în cazul Lesbosului, Chiosului, Samosului.

Expresia concreta a dependentei fata de Atena o reprezinta:

transferul sediului Ligii de la Delos la Atena;

transferul din Delos la Atena (gest suplimentar în conditiile în
care trezoriefn-hellenotames erau totdeauna atenieni) al tezaurului
federal;

organizarea sistemului contributiilor si preluarea operatiilor de
impunere si percepere a phorosului de catre boule si ecclessia.
Functionari special desemnati percepeau si tezaurizau tributul (logistai,
hellenotames), listele platnicilor sau rau platnicilor erau prezentate
ecclessiei, plata avea loc Ia data fixa la Dionisiile Mari (numai phoros-
ul sau si dobânda pentru întârziere); în caz de urgenta tributul era
perceput direct de catre strategi;

instalarea unor magistrati atenieni (episkopoi/archontes) în
cetatile aliate;

stabilirea de garnizoane (phrourai) în unele cetati aliate
concomitent cu asumarea de catre Atena a controlului marilor, a
strâmtorilor prin flota formata din cele trireme (deci controlul
drumului spre Marea Neagra) prin hellespontophylakes;

confiscarea de teren (mergându-se pâna la expulzarea
localnicilor) si întemeierea de deruhii (în fapt cleruhii erau soldati-
rentieri);

pierderea autonomiei juridice si transferarea unor cauze (crime
antrenând pedeapsa cu moartea, exilul, atimia nu numai a situatiilor care
trebuie judecate în conformitate cu principii de drept international) la
Atena. Ecclessia ateniana, sfatul si heliaia îsi extind atributiile si asupra
cetatilor aliate;

presiuni politice vizând structura interna si interventii militare
în caz de tentativa de parasire a Ligii (vezi Samos, dar mai ales Mytilene);

obligatii religioase suplimentare (mai ales la Panatenee), dar si
fata de divinitatile onorate la Eleusis;

aparitia unor fenomene legate de pierderea autarhiei:controlul
asupra cailor de navigatie; larga folosire a monedei ateniene, încetarea
unor emisiuni monedare locale

Liga va fi lichidata ca urmare a victoriilor lui Lisandru si a ocuparii Atenei în î.H.

c. Symmpolitii sau confederatii

Caracterul definitoriu al acestui tip de asociere îl constituie existenta unor organisme federale cu functie permanenta inclusiv a unei armate federale si, uneori, acordarea cetateniei duble.

Exista câteva modele interesante de symmpolitii.

Ligile tebane

C.l.a.) Ca si în alte cazuri mentionate, primul embrion al unei ligi tebane se structureaza în jurul sanctuamlui lui Poseidon de la Onchestos. Aici avea loc o reuniune anuala, în vreme ce o ceremonie speciala Panboiotia se organiza la Coroneea. Din prima jumatate a secolului VI î.H. se adopta un simbol federal -scutul beotian care este figurat pe monede.

în situatii speciale se constituie o armata hoplitica comuna comandata de beotarhi. în cadrul acestei faze Teba manifesta doar tentativa de a deveni capitala acestui organism.

C.l.b.) Dizolvata dupa batalia de la Plateea î.H.) Liga tebana se reface, într-o formula noua, între î.H.

O constitutie particulara stabilea drepturile si obligatiile cetatilor aliate, natura si atributiile institutiilor federale si grupa cetatile într-o serie de districte.

Natura acestei constitutii este oligarhica, întrucât conditiona dreptul de cetatenie activa, de detinere a unei proprietati agrare suficiente pentm a permite procurarea echipamentului de hoplit. Se poate adauga corolarul acestei conditionari si anume, obtinerea bogatiei doar prin activitati agrare si interzicerea practicarii comertului pentru cetatenii activi.

Trasaturile cele mai importante ramân:

gruparea cetatilor în districte (mere), fiecare furnizând un
numar de delegati în consiliul federal;

consiliul federal era divizat în patru sectiuni care îsi exercitau
atributiile prin rotatie;

reunirea celor patru sectiuni (boulai) echivaleaza cu adunarea
federala;

legile erau, în mod obligatoriu, adoptate în adunare si
constituiau obiectul unui decret;

consiliul rezida la Teba si membrii lui primeau o indemnizatie
zilnica din tezaurul federal;

problemele grave legate de încalcarea pactului federal,
neascultarea si conflictele dintre cetati erau deferite unei înalte Curti de
Justitie;

fiecare district era reprezentat într-un organism federal format
din persoane {beotarhi)) alesi de boulai carora le reveneau atributii
militare si de politica externa si care erau subordonati consiliului;

armata federala este creata prin ridicarea, în fiecare din cele districte, a de hopliti si de cavaleri;

tezaurul federal se constituia din contributiile fiecarui district
{eisphorai);

statutul Tebei în cadrul acestei structuri este marcat de faptul ca
sediul consiliului este la Cadmeea si de asocierea, pe emisiunile

monedare federale a doua simboluri simbolul federal scutul beotian si legenda Th/The/Teba.

C.l.c). A treia liga beotiana este realizata dupa victoria asupra spartanilor în î.H.

Noua constitutie contine unele inovatii fata de Liga anterioara.

Se recunoaste autonomia cetatilor aliate cu acceptarea formulei de cetatenie dubla (locala plus federala).

Impunerea hegemoniei tebane.

Disparitia unor districte si reducerea lor la

Hegemonia tebana este subliniata de faptul ca: a) din cei beotarhi, sunt tebani; b) în consiliu, reprezentarea cetatilor nu mai este
proportionala cu importanta oraselor; c) consiliul are sedinte în zile fixe la
Teba si se compune, în majoritate, din tebani.

Toate problemele militare si de politica externa erau rezolvate de
catre beotarhi si adunare (domos).

înalta curte judeca pe magistratii federali.

IJga tebana va reusi o vreme sa-si impuna autoritatea asupra Peloponesului ca urmare a victoriilor de la Leutra si Mantineea, în perioada mandatelor lui Pelopidas si Epaminonda.

Liga aheiana (ca si Liga etoliana) sunt adevaratele symmpolitii caracterizate prin existenta unor organisme federale (strategi, consilii, alti magistrati federali, adunari, tezaur federal) care functioneaza permanent sau quasipermanent, prin alte fenomene care marcheaza tendinta de unificare (moneda comuna, sistem de masuri si greutati unitar, dreptul federal de cetatenie suprapus dreptului de cetatenie locala).

Exista unele deosebiri esentiale între cele doua symmpolitii. Dar exista si unele trasaturi comune: în ciuda aparentelor, în realitate, cele doua ligi oscileaza între factori de putere externa (Macedonia, Regatul lagid sau cel seleucid; manifesta o atitudine ostila fata de Sparta, atitudine ce va culmina cu umilirea acestui stat în urma victoriei de la Sellassia î.H.); acceptarea de aliante între aceste doua ligi, aliante care au avut o eficacitate temporara sau ocazionala; perioada în care Liga acheniana si cea etoliana au atins apogeul coincide cu epoca elenistica.

ILL Liga aheiana îsi are începuturile în secolul V î.H. si asocia, originar, cetati din Ahaia, parti din Argolida si Arcadia, cu templul lui Zeus Amarios ca centru spiritual. Devine importanta abia dupa î.H.

si, mai ales, dupa ce este desemnat, ca strateg, o personalitate politica si militara -Aratos.

Structui ile acestei ligi sunt:

adunare federala (synkletos).

Un consiliu (synodos).

Un nucleu executiv format din:

a)    doi strategi un hipparh un hippostrateg

b)   un secretar;

c)    trezorieri.

Li se adauga o serie de alte trasaturi:

legi federale;

trupe federale;

masuri si greutati unice;

moneda proprie;

cetatenie federala;

centrii (capitala federala) = Megalopolis.

Aceasta structura este rezultatul mai multor inovatii si anume:

a) în î.H. când puterea executiva este împartita între un numar
mai mare de functionari federali;

b) în Î.H. Artos este desemnat strateg autocrator sau hegemon.
In ciuda evolutiilor oscilante, Liga aheiana va supravietui pâna la

transformarea Greciei în provincie romana.

III. Liga etoliana se constituie în Grecia centrala si va duce o politica distincta manifestându-se cu precadere în favoarea Macedoniei si Spartei

Ca si Liga acheniana. Liga etoliana îsi are începuturile în perioada clasica, dar va cunoaste doua momente de reorganizare: a) în Î.H. si b) în î.H. când se adopta o constitutie democratica. Perioada de mare putere a acestei ligi se situeaza între î.H. Pierderea locului particular în lumea greaca este rezultatul mai multor factori ascensiunea Ligii acheene sub Artos; interventia romana.

Institutiile Ligii sunt;

Adunarea federala {panetolica si thermica) reunita de doua ori pe an si luând decizii în legatura cu razboiul si pacea, stabilirea de aliante, primirea de noi membri, alegerea magistratilor, trimiterea si primirea de ambasadori: adoptarea de legi.

Consiliu federal (synedrion);

Curte de justitie constituita din delegati federali;

comisie permanenta de politica externa formata din de
apokletoi.

magistrati federali -l strateg eligibil hipparh secretar
lagonothet tamiai (trezorieri);

tezaur federal constituit prin: contributii normale si sume pretinse
pentru acordarea de protectie (contra jafului =asylie si contra pirateriei asphaleia);

armata federala

exista o capitala federala la Thermi.

Toate aceste ligi au o trasatura comuna: initiativa organizarii lor este greaca si indiferent de înclinatiile politice de moment, hegemonia apartine unor greci. Se mai poate adauga ca, în principiu, de fiecare data asocierea era între cetati.

Doua ligi se singularizeaza prin: a) faptul ca initiativa organizarii lor vine din partea unor regi macedonieni (Filip si Antigon Doson); b)hegemoni sunt recunoscuti regii initiatori; c) sunt ligi panhelenice si se constituie de fapt nu din cetati, ci din ligi zonale. Este vorba de Liga de la Corint î.H. si Liga de la Aigion î.H.) care recunostea ca hegemon pe Antigon Doson.

IV. Liga de la Corint î.H.) se constituie ca urmare a interventiei lui Filip în "razboiul sacru" si dupa victoria sa de la Cheroneea. Liga reprezinta si încununarea politicii abile a lui Filip de imixtiune treptata în lumea greaca (arhonte în Tesalia, loc, în calitate de Heraclid, în amplictionia de la Delfi). si prin structura organizatorica se voia a se introduce o serie inovatii. Originar, Liga de la Corint cuprindea toate statele grecesti, cu exceptia Spartei care va fi admisa ceva mai târziu, dupa desfiintarea Ligii peloponesiace.

Principiile de organizare constau în:

1 ) Autonomia cetatilor, inclusiv pastrarea constitutiilor propri i

Libertatea statelor era garantata de absenta garnizoanelor
macedonene si de renuntarea la contributiile banesti în favoarea unui
tezaur federal; de asemenea, nu existau trupe federale.

Garantarea libertatii de navigatie si a comertului.

Liga pretindea o anume pace sociala realizabila prin:

a)    interzicerea executiilor;

b)    interzicerea exilului;

c) interzicerea confiscarilor de avere, a partajului de pamânt;

d)    interzicerea abolirii datoriilor;

e)    interzicerea eliberarii, în masa, a sclavilor.

în caz de conflict arbitrajul revenea regelui macedonean în
calitate de hegemon.

Sediul Ligii era la Corint.

Organismele ligii erau:

a)      consiliul (Synedrion) hellenilor, în care numarul si valoarea
voi urilor nu erau egale. Consiliul lua decizii în legatura cu
problemele federale, pace si razboi, efectua controlul politic si
social asupra cetatilor;

b)      un tribunal special format din magistrati care judeca cazurile de
violare a pactului federal si de tradare;

c)      scopul proclamat al Ligii era obtinerea libertatii grecilor din
Asia.

V. Restabilirea influentei macedonene în Pelopones este urmarea succeselor lui Antigon Doson, care în Î.H. ajunge în regiunea istmului si ocupa Corintul. Ca urmare, Consiliul federal reuneste adunarea de toamna de la Aigion (septembrie î. H.), care-1 proclama pe regele macedonean hegemon.

Liga de la Aigion se particularizeaza prin:

Liga reuneste nu cetati, ci ligi sau federatii (aheiana, epiroti,
focideeni, beotieni, acarnanieni, locrieni, eubeeni, thessalieni).
Fenomenul indica tendinta de adâncire a federalizarii.

Se recunoaste autonomia cetatilor.

Organismul Ligii era Consiliul federal (synedrion) convocat si
prezidat de rege. Consiliul nu avea competenta decât asupra problemelor
externe razboi si pace, admitere de noi membri. Hotarârile consiliului
nu deveneau obligatorii decât dupa ratificarea lor de catre fiecare stat în
parte.

Principalele obiective ale ligii erau reprezentate de eliminarea lui
Cleomenes, abolirea masurilor lui sociale, slabirea Ligii etoliene si
organizarea rezistentei împotriva expansiunii romane în Grecia. Primul
obiectiv a fost atins prin victoria de la Sellassia î.H.).

CULTURA GREACĂ

A. Aspecte ale religiei grecesti

Fenomenul religios grec a suscitat un amplu interes în rândul specialistilor si nespecialistilor de-a lungul vremii, cunoscând pe rând abordari comparatiste, de tip evolutionist, sociologice si psihanalitice, antropologice si structuraliste. Metodologia de cercetare a manifestarilor religioase specifice grecilor urmareste, asadar, îndeaproape evolutia metodelor de cercetare a istoriei în ansamblul sau. Concluziile prezente marturisesc legatura indisolubila dintre religie, politica si viata sociala în spatiul grecesc, dupa expresia lui J. P. Vernant religia greaca este o "religie civica" lipsita de dogme si de redemtiune.

Pantheonul grec este politeist, zeilor li se adauga eroii si daimonii (dupa clasificarea lui Tales din Milet din veacul al IV-lea). Daca zeii sunt priviti ca entitati nemuritoare, dar nu eterne, caci miturile povestesc nasterea lor, cu competente specifice, eroii sunt oameni cu calitati iesite din comun, întemeietori de cetati si de ordini socio-politice sau semizei. Cât despre daimoni, acestia fac legatura între oameni si zei, fiind vazuti ca elemente când pozitive, când negative sau ca fiinte interioare naturii umane. Tot ei supravegheaza mortii. Lumea zeilor, asa cum o transmite mitul grec, este ierarhizata, neferita de tulburari si conflicte. în timpuri istorice a doua generatie de zei (Zeus si fratii sai) si a treia guverneaza universul. Zeus este zeul suprem, sursa a dreptatii si a ordinii, patron al cerului si al fenomenelor naturale. Fratii sai îsi împart marea (Poseidon) si lumea subpamânteana (Hades). Apolo este zeu al luminii si al razboiului drept, dar si patron al muzicantilor; Afrodita -zeita iubirii si a frumusetii, Hera ocroteste familia, Demeter obladuieste activitatile agrare, Hefaistos pe cele mestesugaresti alaturi de zeita întelepciunii, Atena iar negustorii si calatorii revin lui Hermes. Hestia este zeita caminului si a focului sacrii al fiecarei cetati. Dionysios este asociat vitei de vie, vinului si vietii

neîncorsetate de bariere sociale schematizante. Artemis protejeaza vânatoarea si vietatile din salbaticie. Atestate în veacurile arhaice (o buna parte dintre ei chiar din epoca bronzului: Zeus, Hera, Dionysios apar în tablitele cu linear B) aceste divinitati provin din fondul vechi indo-european. Lor li se adauga zeitati orientale (Isis, Osiris din Egipt, Adonis din spatiul siriano-fenician, Mama Zeilor Cibele din Asia Mica) venite pe canalele de contact comercial si politic.

Spatiul de adorare a zeilor, fie el simplu altar, templu ori sanctuar, este cu grija amenajat si amplasat fie în interior, fie la marginea zonei locuite de comunitatea adoratoare. De altfel înca din epoca bronzului sunt atestate locuri consacrate depozitelor ritualice de figurine umane si animaliere sau diferite ofrande, iar în aria minoica si miceniana apar si constructii mai elaborate. Utilizarea acestor lacasuri este uneori neîntrerupta din epoca bronzului si pâna la reaparitia fenomenului urban în lumea greceasca (sec. al VIII-lea). De pilda, sanctuarul micenian închinat zeilor Hermes si Afrodita este folosit din pâna în epoca arhaica. în epoca homerica se desavârseste conceptia arhitecturala a templelor (planul absidal), care puteau fi înconjurate sau nu de siruri de coloane exerioare. In epoca istorica ansamblurile mai elaborate cuprind deopotriva altare sacrificiale si temple (întotdeauna altarul bômos - este exterior templului, caci ceremoniile nu se desfasoara înauntrul templelor, ci în fata lor, unde stau oficiantii si participantii). Templele pot fi rectangulare sekoi sau rotunde tholoi; primele sunt alcatuite din pronaos, naos sau cella unde salasuieste statuia divinitatii si camera de depozitare a tezaurului si a obiectelor sacre opisthodom, în vreme ce templele rotunde au o nava centrala. Trei sunt stilurile arhitecturale de realizare a constructiilor sacre, dupa criteriul de fabricare a coloanei: stilul doric, sobru, specific epocii arhaice, stilul ionic dezvoltat în epoca clasica si stilul corinthic care convietuieste cu cel ionic în epoca elenistica si romana.

Actul de adorare a unui zeu începe cu o rugaciune pronuntata cu voce tare, însotita de libatii, depunere de ofrande si sacrificii. Grecii sacrifica îndeobste animale domestice care sunt în prealabil minutios pregatite prin stropire cu apa purifîcatorie. Uciderea animalului destinat zeului este obedienta unor reguli precise, gâtul victimei este îndreptat în sus, daca divinitatea este uraniana, sau înspre pamânt, în cazul unui zeu chtonian. Oasele mari si grasimea sunt oferite zeului prin arderea pe altar.

Restul victimei este transata în parti egale si împartita, în cadrul banchetului post-sacrificial, tuturor participantilor la ceremonie. Aceasta din urma garanteaza apartenenta fiecarui participant la comunitatea care a savârsit sacrificiul, mai direct spus, în cazul unei ceremonii civice, celui care îsi pierde dreptul de cetatenie i se interzice participarea la ceremonie, fiind considerat un intrus, iar cu prilejul acestor sarbatori toate elementele sociale (inclusiv femeile, copiii sau categoriile de drept diminuat) sunt integrate în comunitatea participantilor. Ceremoniile religioase sunt fie periodice, stabilite la date fixe si asociate activitatilor agrare, militare, comemorarilor de evenimente care au marcat puternic viata cetatii, fie spontan organizate din ratiuni imediate. si aceasta pentru ca destinul oamenilor sta în mâinile zeilor ce trebuie consultati ori de câte ori este nevoie. La elementele de ritual deja mentionate se adauga dansurile, cântecele si competitiile sportive si muzicale (ca, de pilda, în cazul festivalurilor organizate din patru în patru ani la Olimpia în onoarea lui Zeus sau din doi în doi ani în cinstea lui Apolo, la Corint).

Conducerea unui act religios public cade în sarcina oficiantilor cultelor. Preotii sunt desemnati de cetate pe perioade determinate (rar se întâlnesc sacerdotii viagere) si trebuie sa supravegheze corectitudinea ceremoniei, pietatea (eusebeia) tuturor, competenta care se exercita în spatiul limitat de temenos (incinta sacra). Nu exista criterii de sex sau vârsta care impun alegerea sacerdotilor, dar de regula preotesele deservesc zeite, iar preotii cultele închinate divinitatilor masculine. Pe perioada sacerdotiului se poate locui si în incinta sacra a templului, Iara ca aceasta sa constituie un imperativ. Preotii greci duc o viata "normala" din punct de vedere social, se pot casatori, pot avea preocupari politice si militare. Ei beneficiaza de anumite privilegii (parti din victima de sacrificiu le revin uneori, primesc sume de bani sau le sunt concesionate unele venituri). Sacerdotii sunt ajutati de un personal auxiliar numeros (printre care amintim hieropizii care se ocupau de organizarea ceremoniilor, epimeletii care suporta cheltuiala acestor manifestari, mageiroi cei care înjunghie efectiv victimele). Exegetii interpreteaza legile sacre, iar chresmologii decripteaza mesajele zeilor. Exista si delegari ale personajelor politice sau magistratilor în servicii de natura religioasa. Cea mai bine cunoscuta este situatia Atenei unde arhontele basileu are un cumul de functii organizatorice, dar si practice: sacrifica în cadrul cultelor stramosesti, supravegheaza respectarea calendarului

religios si judecarea cazurilor de impietate, precum si conflictele dintre preoti, prezideaza Misterele si Leneenele. Din epoca tiraniilor arhontele eponim se îngrijeste de Marile Dionysii, de ambasada sacra de la Delos, de procesiunea închinata lui Asklepios sau cea care îl onoreaza pe Zeus Soter, instituita dupa razboaiele medice, de Thargheliile în onoarea lui Apolo de la Delfi. Arhontele polemarh aduce sacrificii Artemidei Agotera, organizeaza jocurile funerare ale defunctilor din campaniile militare, ceremonia Maratonului. La Sparta cei doi regi au si atributii religioase.

Un fenomen de o importanta aparte în lumea greaca este existenta sanctuarelor panelenice care reunesc mai multe cetati, prin urmare pe vorbitorii de grai elen. Ele sunt complexe arhitecturale exterioare cetatilor, alcatuite din temple, altare, camere de tezaur, stadioane, teatre. Cele mai importante sunt cele de la Delfi pentru Apolo, Epidaur în cinstea lui Asclepios, Dodona, Olimpia, în onoarea lui Zeus. Ceremoniile din aceste sanctuare presupun încetarea ostilitatilor militare pe perioada lor, pentru ca armistitiul proclamat sa permita tuturor participarea fie ca organizatori, fie ca simpli participanti sau competitori. Sanctuarul de la Delfi gazduiesze celebrul oracol în care preoteasa zeului Apolo, Pythia, transmite mesajele zeului raspunzând întrebarilor puse de vizitatori. Acest oracol este consultat frecvent în timpul colonizarilor, dar si ulterior în cazuri diverse: tulburari interne, razboaie externe, epidemii. în secolele -IV în jurul acestui sanctuar functioneaza amphictionia de la Delfi care reuneste cetati din Tesalia si Grecia centrala ca organism religios si de administrare a sanctuarului, dar si cu o puternica amprenta politico-mi litara.

Religia greaca este o religie cu izvoare mitologice. Miturile cele mai importante sunt cele referitoare la geneza lumii, la locul omului în univers (dobândirea focului în mitul prometeic). O varianta a mitului despre nasterea lumii este transmisa de Hesiod, poet din secolul al VIII-lea în Vieogonia, unde se succed generatii de zei ce iau în stapânire lumea. Ordinea suverana si dreapta, precum si ordonarea lucrurilor cade în sarcina celui mai puternic dintre zei: cronidul Zeus. Locul oamenilor este explicat prin mitul vârstelor (Hesiod, Munci si Zile): o genealogie alcatuita din generatii de oameni asociate cu aurul si argintul (primele doua), urmate în ordine de vârsta eroilor si succedate de oamenii din bronz si fier. Prima perioada, a oamenilor de aur corespunde cu pacea

edenica si opulenta desavârsita de dinainte de Cronos. Aceasta epoca va functiona ca un reper mitic în întreaga istorie a grecilor. Veacurile de truda, în care hrana zilelor trebuie cu sudoare agonisita, corespund oamenilor de bronz, cei mai putin perfecti dintre toti oamenii (în viziunea lui Hesiod este perioada pe care el însusi o traieste). în ceea ce priveste dobândirea prin viclesug a focului, furat de Prometeu de la zei, mitul transmite stradania de participare a omului la civilizatie si partajarea existentei cu zeii.

Mentalitatea greaca se articuleaza în jurul unor cupluri antinomice: bine-rau, masura-lipsa de masura, dreptate-injustitie, civilizatie-salbaticie. Starile tranzitorii cu încarcatura lor emotionala si implicatia lor sociala nu sunt explicabile pe de-a-ntregul, dar sunt acceptate. Astfel ca drumul pâna la identificarea cu o stare perfecta, de natura divina sau cu divinul însusi reprezinta axa de închegare a unor manifestari cu caracter religios cunoscute ca mistere. Ele sunt patronate de zei (misterele eleusine si Dionysiile) sau semizei (orfismul). Misterele de la Eleusis (sanctuar panelenic din Atica) sunt închinate zeitelor Demeter si fiicei acesteia, Persefona. Aceste ceremonii sunt desfasurate în doua etape (Micile Mistere cu caracter agrar din primavara) si Marile Mistere (septembrie-octombrie care au un caracter initiatic). Cultul deservit de sanctuar cade în sarcina a doua familii: Kerikes si Eumolpides care ofera principalii oficianti: hierofantul preotul principal al cultului, preotul altarului si purtatorul de torta. Exista si o preoteasa din familia Philleides, cel mai vechi personaj religios care apare atestat în surse. Acesti patru demnitari sunt alesi pe viata si beneficiaza de înalte onoruri si locuri speciale la spectacolele de teatru. Din veacul al V-lea obiectele sacre depozitate în sanctuar sunt pazite de epistati. Daca Micile Mistere presupun doar rituri de purificare, specifice anotimpului primavara când natura si oamenii se pregatesc pentru un nou ciclu anual de viata, Marile mistere sunt desfasurate de-a lungul a zile si presupun o ceremonie solemna cu un alai ce se deplaseaza din Atena la Eleusis de unde sunt scoase obiectele sacre si purtate înapoi înspre oras, în vreme ce candidatii la initiere savârsesc ceremonii de purificare. întoarcerea la Eleusis precede initierea propriu-zisa a candidatilor care patrund în sanctuar, mai exact în Telesterion (sala de initiere), unde le sunt aratate obiectele sacre. Aici are loc modificarea starii de spirit prin mimarea de roluri si incantatii ritualice, ceea ce trimite la experienta traita de Demeter în cautarea fiicei

sale rapita de Hades. Desi faimoase, ceremoniile de initiere sunt putin cunoscute, întregul alai, sacrificiile, afisarea obiectelor sacre si manipularea lor sunt asociate cu evocarea hierogamiei, cu practici de fertilizare si fecunditate, cu dorinta de a fi iluminat în lumea tenebrelor a lui Hades.

Sarbatorile închinate lui Dionysios reînnoiesc mitul despre dubla nastere a zeului, despre experientele traite de acesta. S-a crezut multa vreme ca acest zeu este adus din spatiul trac sau oriental. Descifrarea tablitelor liniare a dovedit adorarea lui Dionysios înca din epoca miceniana, ceea ce anuleaza mai vechile teorii despre zeul "strain al grecilor". Divinitate agrara si a vegetatiei, Dionysios reprezinta frenezia, starea de nebunie si lipsa masurii în anume contexte. Cercetarea istorica din ultimii de ani a identificat doua tipuri caracteriale ale zeului: în spatiul teban avem de a face cu un Dionysios simbol al violentei, iar în spatiul attic cu unul care consuma violenta spre binele cetatii. Ceremoniile închinate lui Dionysios (Oschoforiile, Dionysiile rurale, Leneenele, Antesteriile din februarie-martie, trec drept cele mai vechi si Marile Dionysii din martie-aprilie) nu alcatuiesc un ciclu anual. Ele presupun sacrificii si banchete în care vinul curge din abundenta, cu onorarea statuii zeului. La Marile Mistere (în cele sapte zile de sarbatoare instituite la Atena de Pisistrates) intervine ceremonia falusului si au loc reprezentatii teatrale. La fiecare trei ani pe muntele Parnas se desfasoara o ceremonie nocturna în care femeile despletite joaca rolul Baccantelor, cântând în acompaniament de flaut si consumând vin, alaptând pruncii fiarelor salbatice si apoi sfâsiindu-i (reeditarea mitului sfârtecarii lui Dionysios-copil de catre titani). în epoca elenistica sarbatorile închinate lui Dionysios devin foarte populare, mai mult chiar, asociatiile culturale dionysiace beneficiaza de un statut cvasi-independent în cadrul cetatii. Acesti thiasoi, alcatuiti din actori si adoratori ai zeului (cu un tezaur propriu), pot avea un rol socio-politic important caci aduna elementele nonconformiste dintr-o cetate dar, prin reprezentatiile teatrale pe care Ie ofera dincolo de cadrele cetatii, îndeplinesc si roluri de ambasadori.

Cât priveste orfismul, acesta este mai mult o filosofie de viata si o etica decât un simplu curent religios. Doctrina orfîca se raporteaza la adoptarea unui nou mod de viata (în care puritatea, asceza si vegetarianismul ocupa locuri centrale) în scopul pregatirii pentru reîntregirea universului perfect din partile sale componente (ce nu sunt

altceva decât lucrurile acestei lumi create de Principiul care guverneaza totul). Aceasta reîntregire este asteptata la a sasea generatie, când Dionysios orfic trebuie sa vina printre oameni. Acest mod de gândire si de raportare religioasa porneste de la mitul despre Orfeu, poetul-cithared din Tracia si fiu al lui Apolo, sfâsiat de Menadele care-i risipesc trupul la îndemnul lui Dionysios. Capul sau este folosit ca oracol dupa ce ajunge în Lesbos.

Credintele funerare ale Grecilor evolueaza în strânsa legatura cu organizarea socio-politica. Epoca bronzului cunoaste înmormântarile individuale, cu evidentierea prin inventarul funerar a statutului avut în timpul vietii de cel decedat. în perioada geometrica se face saltul catre cimitire comune, în care defunctii sunt apartinatorii aceleiasi comunitati fara vreo alta subliniere a statutului avut cândva în cetate. De altfel, atât la Sparta, cât mai ales la Atena înca de timpuriu (pentru Atica este vorba de reformele lui Solon de la începutul sec. al VI-lea) se iau masuri împotriva luxului, atât al celor în viata, cât si al ceremoniilor în onoarea defunctilor. Când însa cetatea traverseaza perioade mai îndelungate de criza, cum este veacul al IV-lea, reapar mormintele de familie. Din perspectiva publica cetatea organizeaza jocuri în cinstea eroilor sai cazuti pe câmpul de lupta (de ex. Antesteriile din Atena). Atunci sunt invocati Tanatos, fiul noptii, Hades, stapânul celuilalt tarâm si Hermes, cel care îi conduce pe defuncti pâna la portile lumii subpamântene a lui Hades, pe unde patrund în Câmpiile Elysée traversând râul Styx. în afara de sectele orfice care asteptau o reîncorporare a sufletului celui mort în armonia întregului, a principiului a-toate-întemeietor, nu exista manifestari grecesti care sa contina pregatirea în fata mortii. Când aceasta intervine, ea reprezinta o trecere din lumea lui Zeus în cea a lui Hades. Cele doua rituri de înmormântare (înhumatia si incinerarea) coexista. Corpul defunctului este depus la intrarea în casa unde este deplâns de bocitoare platite, înmormântarea are loc în cimitirul extramuros în timpul noptii unde se fac libatii si se aduc ofrande. Locuinta în care a murit un membru al familiei se purifica dupa înmormântare prin stingerea si apoi reaprinderea focului în vatra casei, prin curatirea ei.

în epoca elenistica intervin, în principal, doua man elemente de noutate. Este vorba în primul rând de demitizarea panteonului grecesc paralel cu patrunderea din spatiul oriental a unor culte si divinitati noi. Aceasta din urma are drept consecinta o asociere între divinitatile vechi

grecesti cu cele orientale pe baza atributelor comune (de exemplu Zeus-Horos, Demeter-Isis, Atena-Neith, cât despre Dionysios, el este adorat pâna la hotarele regatului Seleucid ca zeu al vegetatiei, vitei de vie si al salbaticiunilor).

în al doilea rând, existenta unei puteri centrale de tip regal modifica relatia politica-religie, mai ales în spatiile orientale. Regele elenistic este benficiarul unui cult, de regula cel al salvatorului si eliberatorului, primind epitete ca soter-salvator, epiphane-'űustru, theos-ztu prezent. Ca binefacator al supusilor sai, regele primeste o statueta de cult în interiorul templului agalma si o statuie în picioare sau ecvestra eikôn asezata în pjata publica sau în interiorul sanctuarelor. Nu lipsit de importanta este cultul înaintasilor defuncti care se constituie într-un veritabil cult dinastic, fiind un vector de promovare a divinizarii regelui înca în viata fiind. în Egipt monarhia este teocratica datorita realitatilor traditionale pe care Ptolemeii si le-au însusit, de aceea nasterea din zei este permisa atât regelui, cât si reginelor. Totodata regele elenistic are o relatie speciala cu templele, carora le poate face diverse donatii, iar în Egipt raporturile cu aristocratia sacerdotala joaca, mai mult decât oriunde în lumea elenistica, un rol de prim ordin în elaborarea ideologiei regale.

B. Evolutia artei grecesti I. Arta creto-minoica

Cercetarile întreprinse de Arthur Evans la începutul sec. XX pe insula Creta au scos la iveala urmele uneia din cele mai vechi civilizatii din bazinul Mediteranei, care a înflorit în mileniile î.H. Originalitatea acestei civilizatii a fost determinata de pozitionarea fericita a insulei, dupa aprecierea lui Aristotel, aflata la distanta aproape egala de Europa, Asia si Africa. Treptat Creta devine nu numai un important nod de comunicatie, unde se întretaiau toate caile maritime comerciale, dar si un creuzet, în care s-au "topit" diverse influente culturale. Dintr-o oarecare omogenitate culturala a spatiului mediteranean locul de confluenta a celor doua culturi, occidentala si orientala la rascrucea mileniilor IV si î. H. s-au sintetizat trei fenomene culturale distincte: civilizatia cretana, cu centru în Creta, civilizatia cicladica din insule si civilizatia eladica, în Grecia continentala.

în dezvoltarea sa, arta cretana sau minoica (dupa numele regelui legendar Minos) parcurge câteva etape: minoic timpuriu î. H.), minoic mijlociu î. H.) si minoic tardiv -l î. H.).

Prima etapa corespunde începutului epocii bronzului si se caracterizeaza printr-o dezvoltare înfloritoare a populatiilor din insulele Mediteranei, care a fost perturbata de invazia din nord a triburilor aheienilor. Au fost distruse vechile civilizatii ale Greciei continentale, doar Creta reuseste sa evite dezastrul. Mai mult decât atât, începe o perioada de avânt politic, economic si cultural, cunoscuta cu termenul de "epoca primelor palate" î. H.). Este vorba de palatele de la Cnossos, Phaistos, Mallia, cel de pe insula Thera, care se constituie în puternice centre politice, economice, religioase si culturale.

a. Arhitectura

Elaborarea unor structuri palatiale atât de complicate desemneaza una din trasaturile distinctive ale artei cretane monumentalitatea arhitecturala, la care se adauga si pictura în fresca. Ruinele palatului de la Cnossos fac dovada unei constructii impunatoare, cu o suprafata de circa ha. Nu a existat un plan bine definit al edificiului, acesta "crescând" si extinzându-se pe masura ce constructia avansa. Organizarea spatiului se facea în jurul unei curti interioare de proportii, împrejmuita de ziduri oarbe, de-a lungul careia se însiruiau camerele de locuit. Accesul se facea prin numeroasele coridoare si scari ce legau parterul cu încaperile de la etaj. Uneori în jurul curtii se amenaja o colonada din lemn cu baze din piatra, asa cum se poate presupune în cazul palatului din Phaistos sau cel din Mallia. Constituindu-se în principala piesa a întregului sistem arhitectural, în curte se consumau cele mai importante momente din viata palatului, în special ritualurile religioase (procesiuni religioase, sacrificii). Organizarea spatiului se facea pe module functionale (cancelaria, sala tronului, salile de cult, sanctuarele, magaziile, atelierele, depozitele). De obicei, salile de locuit erau amenajate la etaj. Nici una din încaperile palatului nu semanau între ele, comune erau doar coridoarele ce le legau si care se ramificau în diferite directii si niveluri. Aceasta originala conceptie arhitecturala reflecta o anumita filozofie a vietii, specifica cretanilor si anume tendinta spre miscare, schimbare, transformare. Spre deosebire de arta arhitecturala egipteana, supusa unui sir de canoane si rigori, arta cretana se dezvolta liber, spontan, fara constrângere, evitând

unghiurile drepte si înclinând mai mult spre eleganta si confort. S-au gasit solutii ingenioase pentru iluminarea fiecarei încaperi, asa-numitele "curti de lumina", pentru amenajarea spatiilor de refugiu, destinate odihnei, întreaga structura arhitectonica adaptându-se perfect specificului climateric al insulei.

în ceea ce priveste arhitectura funerara, continue sa persiste constructiile cu plan circular, caracteristice epocii anterioare. Paralel, se ridica si constructii dreptunghiulare, asa cum o demonstreaza osuarul monumental de la Chryssolakkos, de lânga Malia. Din cea de-a doua epoca a palatelor provine mormântul-templu de la Cnossos, prevazut cu curte si portic.

b. Fresca

Pline de vivacitate efect obtinut si prin folosirea culorilor vii (rosu aprins, verde, albastru, maro, alb si negru) fresca reprezinta o importanta sursa de cunoastere a activitatii, moravurilor si stilului de viata cretan, cunoscând un avânt remarcabil în cea de-a doua epoca a palatelor î. H.), când are loc reconstruirea acestora dupa cutremurul devastator din jurul anului î. H. Descoperirile de la Cnossos si Haghia Triada fac dovada proportiei pe care a luat-o activitatea edilitara. Sala tronului (sau cu grifoni), Megaronul reginei, Sala cu duble hasuri sunt denumiri inspirate de compozitiile murale ce înfrumuseteaza interiorul încaperilor palatului de a Cnossos. Motivele compozitionale sunt inspirate atât din lumea animala terestra, cât si din cea subacvatica (delfini, caracatite, moluste), însa în central preocuparilor artistice se afla omul Regasim aici ilustrate diverse aspecte ale vietii de la curte, care tin atât de sfera sacrului (Dansul sacru executat de câteva femei cu fuste lungi, cu volanase, care duc în mâini rhyton-uri, "preoteasa" cu o secure dubla (labrys) în mâna simbol cultic; Procesiunea sacra, ce cuprinde o suita de participanti, printre care Purtatorul de rhyton), cât si cea a profanului (Printul cu flori de crini, Culegatorul de sofran, Pescarul cu pesti albastri, "Fetitele" boxere sau vestita Parizianca). în ceea ce priveste scenele de acrobatie cu taurul (Taurimahia), acestea ar putea fi clasificate mai degraba ca scene de ritual, dat fiind faptul ca cretanii venerau taurul (=fecunditate), al carui motiv (Minotaurul) se regaseste în mitul despre regele Minos.

Compozitiile acopereau uneori pereti întregi, cum ar fi Fresca maimutelor albastre si Fresca Primaverii din palatul de la Thera. Traditia picturii în fresca se regaseste si în spatiul mortuar, astfel pe un sarcofag de calcar de la Haghia Triada apar câteva motive circumscrise tematicii funerare, dar asemanatoare ca stil celor cunoscute în palatele cretane: sacrificarea unui taur, aducerea de ofrande si libatii mortului.

Daca pentru Prima epoca a palatelor pictura murala este caracterizata de realism, cea de-a Doua epoca se particularizeaza pnntr-o puternica tendinta de stilizare, asa cum se poate constata urmarind motivul grifonilor din Sala tronului de la Cnossos.

Bucuria de a trai caracterizeaza spiritul unui epoci pline de eleganta si rafinament, când Creta a dat stralucire unei civilizatii înfloritoare din bazinul Mediteranei, pâna când aceasta nu este cucerita definitiv de triburile aheenilor, pe la î. H.

c. Plastica

In legatura directa cu ceremoniile religioase, care se desfasurau în curtea centrala a palatului, se afla si descoperirea celor doua statuete mici din faianta la Cnossos, în depozitul unui sanctuar. Acestea reprezinta imaginea unei zeite, înalte de cea cm, ce tine în mâini doi serpi simbol al regenerarii naturii. Importanta pe care o atribuie artistul costumului, care este unul de ceremonie (jupa lunga cu volanase, corsetul, ce-i lasa descoperiti sânii, tiara de pe cap, deasupra careia se afla un leopard) nu tine numai de rafinamentul ce caracterizeaza tinuta vestimentara si pieptanatura femeilor cretane. vorba de imaginea unei zeite a fecunditatii, al carei cult era larg raspândit în insula, aceasta fiind, probabil, cea mai adorata divinitate feminina. în fata zeitei se aflau câteva figuri umane, reprezentând, probabil, adoratorii acesteia, majoritatea dintre ele fiind figurine masculine din bronz.

Una din cele mai reusite sculpturi din aceasta perioada este motivul acrobatului de pe o oglinda de la Cnossos, un fragment dintr-o compozitie chryselefantina, care cuprindea si figura taurului, actualmente pierduta. Dibacia acrobatului, tensiunea miscarii este degajata de reprezentarea usor alungita a corpului, gata de saritura.

d. Ceramica

Formele si decorul vaselor de ceramica se caracterizeaza prin aceeasi finete si rafinament, specifice artei cretane. De la începutul aparitiei ei (pe la finele mln. î. H.), productia ceramica si, în special, decorul acesteia devin una din formele cele mai interesante de exprimare a spiritului minoic. Craterul cu flori de cactus aplicate, descoperit la Phaistos sau Vasul cu caracatita de la Gornia sunt doar doua din multiplele exemple de vase de tip Camares (ceramica foarte fina, cu peretii subtiri, ca de coaja de ou), care ofera dovada unor solutii originale atât pentru forma recipientelor, cât si pentru decor. Subiectele sunt inspirate din lumea vegetala terestra (palmieri, flori, printre care nuferi) si cea maritima (delfini, caracatite, moluste, alge), dar nu lipsesc nici motivele antropologice. Pe un bol de la Phaistos apare o prima imagine a unei scene de cult un dans ritualic în jurul unei zeite cu serpi. Treptat, stilul realist cedeaza locul unei tendinte de stilizare a decorului, cunoscut ca "stilul palatelor". Inspirate din aceleasi surse, în special lumea vegetala, motivele decorative îsi pierd naturaletea, fiind supuse unei stilizari accentuate. Reprezentative în acest sens sunt amforele cu înaltimea de pâna la m, destinate pastrarii uleiului de masline si a vinului. întreaga suprafata a acestora a fost acoperita cu benzi decorative orizontale, compuse din motive geometrice, cum ar fi spiralele, si motive vegetale, mult schematizate.

e. Arta metalelor

Gustul estetic al cretanilor s-a facut remarcat si în cazul bijuteriilor, al pieselor de decor sau al celor de cult din metal (aur, argint, bronz), asa cum s-a putut remarca, îndeosebi, în cadrul descoperirilor din necropolele regale ale palatelor din Creta. In muzeul din Iraklion se pastreaza pandantive din aur de forma unor albine, frunze si flori, toate provenind din necropola de la Chryssolakkos, lânga Mallia. Finetea executiei în filigran vorbeste despre înalta specializare a mesterilor aurari, capabili sa reprezinte la fel de bine naturalismul subiectelor tratate sau sa recurga la schematizarea lor.

f. Arta pietrei

Cele mai cunoscute piese sculptate în piatra sunt: rhyton-ul din cristal de stânca decorat cu aur de la Zakros, rhyton-ul din steatita neagra

în forma de cap de taur, cu ochii din cristal de stânca si jasp si coarnele din lemn placat cu aur, de la Cnossos. Pe un pahar din steatita verzuie de la Haghia Triada apare un tânar print, ce tine în mâna o prajina.

O alta categorie de piese o reprezinta vasele de piatra cu scene sculptate. Decorul în relief cuprinde grupuri de seceratori, soldati, care ar putea fi încadrate unor scene de cult. Foarte interesante sunt stampilele de vase de diverse forme, descoperite într-un depozit de la Zakros, care cuprind un sir de motive fantastice (grifoni înaripati, demoni cu cap de capra, femei cu cioc de pasare).

Arta miceniana

în raport cu lumea cretana, semnalam câteva deosebiri majore, în ceea ce priveste organizarea spatiului urban, arhitectura civila sau cea funerara. în lumea miceniana, gratie caracterului ei razboinic, acropola se identifica cu cetatea, fiind încercuita cu ziduri puternice numite ziduri ciclopice. în interiorul acestora apare un alt zid circular, care delimita, de data aceasta, spatiul afectat megaronului palatului, asa cum se poate observa la Tyrhint. S-au descoperit si ruinele palatelor de la Micene si Pylos, care reprezinta o constructie dreptunghiulara, formata din doua încaperi: pronaosul si megaronul propriu-zis (o sala de ceremonii, în mijlocul careia se afla focul sacru).

în ceea ce priveste arhitectura funerara, micenienilor le este caracteristic mormântul cu tholos (ex: Tezaurul lui Atreu, cel al Clitemnestrei), reprezentat printr-o constructie circulara cu bolta falsa, de forma conica, care avea alaturat o alta încapere camera funerara propriu-zisa, unde s-au descoperit binecunoscutele tezaure de aur, ce cuprindeau vase de ofranda, arme si, nu în ultimul rând, mastile de aur. Legatura dintre lumea pamânteana si cea de dincolo de mormânt era facuta de un dromos coridor cu ziduri si acoperis în doua ape {Poarta leilor). Micenienii au dezvoltat sculptura în piatra si fildes. De la minoici preiau arta picturii, dar subiectele tratate se deosebesc radical de cele ale civilizatiei minoice, fiind predominante scenele circumscrise tematicii razboinice.

Grecia veacurilor întunecate sec.VIII î. H.) a. Arta ceramicii

Invazia dorienilor dinspre nord de la sfârsitul mileniului î. H. a contribuit la treptata transformare a civilizatiei miceniene, aruncând Grecia într-o perioada obscura a existentei sale, numita Grecia veacurilor întunecate, caracterizata prin restrângerea vietii economice si sistarea legaturilor comerciale. în consecinta, asistam la un proces de schimbare a stilurilor, în principal, în domeniul ceramicii. Astfel, ceramica reprezinta cea mai importanta sursa arheologica de cunoastere a acestei perioade, fiind bine atestata atât în asezari, cât si în necropole. Se evidentiaza mai multe centre ceramice, printre care Atena joaca rolul principal, impunându-se printr-o maniera deosebita de decor.

Caracteristica fundamentala a ceramicii din aceasta perioada o constituie simplitatea decorului, care consta din elemente simple, liniute oblice, cercuri, semicercuri, romburi, patrate, "tabla de sah", cruci de diferite forme, triunghiuri, meandre ordonate în una sau mai multe benzi orizontale, care au si inspirat denumirea de stil geometric (sec. IX -VEI î.H.).

în evolutia acestuia se pot distinge faze: a) perioada "veche" sau "severa" (sec î. H.), b) geometricul mijlociu (I jum. sec. VUI î. H.) si c) geometricul tardiv sau recent jum. a sec. VUI î. H.).

Spre deosebire de arta creto-miceniana, arta geometrica reprezinta un regres în ceea ce priveste reproducerea fidela a formelor naturale, însa ea reflecta o viziune net distincta asupra actului artistic. îmbinarea elementelor decorative tinde sa creeze o armonie interna sobra, raportata la suprafata si conturul vasului. Repertoriul formelor ceramice este functional si echilibrat: amfore cu toarte orizontale sau verticale, oenochoe, urcioare cu toarta, cratere pentru amestecul vinului, cupe, vase miniaturale pentru parfumuri.

Geometricul mijlociu este caracterizat de prima reaparitie a figurii umane în arta greaca. Impresioneaza, de asemenea, si noul tip de vase, care prin dimensiunea si functia lor confera ceramicii o alura monumentala. Cercetarile arheologice din necropolele de la Dipylon (poarta dubla) sau Kerameikos din Atena au scos la iveala un sir de vase (cratere, amfore, hydrii) cu decor figurativ. Acestea aveau dimensiuni impresionante cea m si erau plasate pe mormânt în calitate de monument funerar, fiind folosite si în cadrul ritualurilor de comemorare a

defunctului. întreaga suprafata a vaselor era acoperita cu registre orizontale, având ca tema centrala scene funerare, care cuprind momentele-cheie ale ceremoniei mortuare, de la deplângerea defunctului de catre rude la însotirea acestuia spre mormânt, cortegiul fiind urmat de bogate care funerare. Desi figurile sunt mult schematizate, imaginea nu este lipsita de profunzime. Personajele umane au corpurile reprezentate în forma de triunghiuri cu vârful în jos, iar picioarele, mâinile si gâtul sunt reprezentate prin linii drepte. Capul este oval sau rotund, cu nasul proeminent. Se respecta legea "profilului absolut", când mâinile, picioarele si capul sunt luate din profil, iar toracele si ochii din fata. Pentru a sugera numarul animalelor ce se vrea a fi reprezentat, artistul recurge la dublarea liniilor de contur, exploatând, astfel, într-o forma naiva principiul profunzimii. Din teama fata de "spatiu gol" sau din motive ce raspundeau unor principii estetice, mesterul a umplut cu decor orice spatiu liber. Astfel întreaga suprafata a vasului se prezinta ca o tesatura, în care benzile figurative alterneaza cu cele geometrice

în cea de-a treia faza a stilului geometric, cunoscuta si prin termenul de stil protoattic, asistam la o diversificare a motivelor decorative, care nu se limiteaza numai la tematica funerara, fiind, uneori, de inspiratie mitologica. Drept exemplu ne este oferit vasul ce reprezinta lupta dintre un grec si un centaur. Cu toate ca actiunea este sacrificata în favoarea stilizarii, integritatea scenei este asigurata de armonia liniilor si a volumelor. în afara de scenele mitologice, pe vasele ceramice din a doua jumatate a secolului VEI î. H. apar si alte motive decorative, cum ar fi scenele de vânatoare sau cursele de care.

b. Plastica

Ca si în cazul decorului de pe vasele ceramice, reprezentarile plastice urmeaza principiile esteticii geometrice. Sunt cunoscute câteva categorii de piese, printre care remarcam personajul feminin cu o tiara pe cap, prevazuta cu coarne si bratele ridicate în atitudine de ruga, imagini de barbati aruncând lancea (descoperirile de la Delfi si Olimpia), reprezentari de animale (tauri, berbeci, cai), numarul acestora crescând considerabil în a doua jum. a sec. VEI î. H. Astfel, unele vase sunt împodobite cu figurine de cai, montate pe torti sau servind în calitate de apucator pe mânerul vasului; apar un sir de piese din ceramica pictate si statuete din bronz. Este interesant de remarcat aparitia unor compozitii ce

cuprind doua sau trei personaje (ex.: omul si centaurul, reprezentati fata-n fata; grupul unei iepe cu mânzul ei). Aceleasi principii de simplitate, armonie severa, echilibru interior caracterizeaza si reprezentarile plastice, în cazul figurinelor de animale sunt subliniate articulatiile, uneori se recurge si la un decor sumar incizat. în ceea ce priveste plastica din bronz, aceasta este prezentata de barbati. Figurine feminine din bronz se cunosc în sanctuarul de la Olimpia, atitudinea lor (goale, cu mâinile înlantuite) exprimând savârsirea unui ritual. în acest context R.Ginouves presupune si existenta unor statui mai mari, care ar fi reprezentat divinitatea (acele xoana despre care traditia a pastrat marturie), la început aniconice, iar mai târziu luând chip antropomorf.

Imaginea templelor din aceasta perioada este sugerata de câteva modele miniaturale, care par sa imite forma megaronului sala centrala dreptunghiulara a palatelor miceniene.

c. Arhitectura

Tabloul general al vietii cotidiene din perioada secolelor obscure este reflectat de modestia tipurilor de constructii si de lipsa unor modele arhitecturale, caracteristice perioadei anterioare. Invazia doriana a pus capat unei traditii arhitecturale somptuoase, marcata de câteva tipuri definitorii pentru societatea miceniana (palate cu megaron, constructii funerare de tip tolos). în timp se remarca tendinta de renastere a planului megaronului, pe care o regasim în arhitectura templelor si a "tezaurelor". Care a fost factorul decisiv în reînnoirea traditiei arhitecturale miceniene ramâne înca o problema nerezolvata. Unii cercetatori împartasesc ideea unor impulsuri externe, altii înclina spre evidentierea rolului traditiei locale.

Forma dominanta a arhitecturii religioase o constituie constructia dreptunghiulara care reprezenta lacasul unei divinitati. S-au facut prea putine cercetari pentru aceasta epoca (sapaturile de la Thermos, Etolia si cele din templul lui Apolo din Eretria), dar se pare ca aceste edificii reprezinta prototipul templului grecesc din secolele urmatoare. Spatiul consacrat cinstirii zeului întrunea doua structuri: casa divinitatii, de proportii modeste, unde se pastra statuia din lemn sau piatra a acesteia si unde avea acces doar personalul de cult si spatiul amenajat în aer liber, unde se desfasurau ceremoniile ritualice (libatii, sacrificii), la care participa toata comunitatea. La Termos asa-zisul templu al lui Apolo este

cunoscut cu numele de "megaronul B", care se suprapune pe o constructie anterioara, în forma de potcoava, numita "megaron A". Desi în linii mari se pastreaza acelasi plan al constructiei, peretii "megaronului B" sunt aproape rectilinii, iar în jurul lor arheologii au descoperit dale din piatra care reprezinta baze de coloane. vorba de un peristasis. care înconjura templul.

IV. Arta secolului VII î.H. Caracteristicile generale

Secolul VII este marcat de un fenomen ce a revolutionat lumea greaca prin deschiderea pe care a oferit-o acesteia în toate sferele vietii materiale si spirituale: marea colonizare. Fiind determinata de un sir de cauze atât economice, politice, cât si demografice, colonizarea s-a constituit într-un fenomen organizat de "expatriere" în grupuri a grecilor, care, prin întemeierea oraselor colonii, se "conecteaza" la pulsul noilor piete de desfacere. Cerintele mereu crescânde atât fata de bunurile de consum, cât si pentru productia artistica au impulsionat aparitia unor noi forme de creatie, spargând tiparele consacrate. Interferentele artistice din aceasta perioada sunt caracterizate de un proces de orientalizare a artei, ilustrata cel mai bine de productia de ceramica si artele minore. Intensitatea acestui fenomen nu a fost uniforma în cazul tuturor centrelor de productie, asa cum ne-o demonstreaza particularitatile decorului din diferite centre mestesugaresti. Gratie pozitiei geografice, Corintul este cel mai "expus" influentelor orientale, nemaivorbind de litoralul Asiei Mici. Ciclade, spre deosebire de alte regiuni (Atica)

Orientalitalizarea a fost determinata de preluarea unor tehnici de prelucrare a metalelor si a fildesului si a unei iconografii semi-fantastice (motivul grifonului, a sfinxului, a sirenei s.a.) semi-naturaliste (flori de lotus, palmete, rozete s.a), preluate creativ de artizanii greci, care au reusit sa creeze compozitii originale, proprii universului lor mitologic.

a. Ceramica

Ceramica protocorinthica este una de mare seductie, cum apreciaza R.Ginouves. Se constata proliferarea unor forme de vas derivate din cea a unui vas mic, cu gâtul foarte îngust aryballos, folosit în pastrarea si transportatrea uleiului parfumat, atât de apreciat de tinerii atleti. Se ajunge, în final, la tipul globular, care era cel mai comod de tinut în mâna.

Se întâlnesc de asemenea oenochoe, skyphoi, pixide, cea mai mare parte a productiei fiind orientata spre export, în special, în Etruria. Majoritatea vaselor sunt de talie mica si mijlocie, obligând la un decor miniatural, care sporeste si mai mult stralucirea artei corintiene. Artizanii corintieni sunt primii care realizeaza desenul cu figuri negre. O deosebita atentie se acorda detaliilor musculaturii, ale celor de vestimentatie, care sunt incizate pe suprafata acoperita cu firnis înainte de ardere, astfel apar mai deschise la culoare. Se remarca predilectia pentru precizia desenului, iar retusurile sunt facute cu culorile alb si rosu. Vitalitatea scenelor este sugerata atât de dinamica sobra a personajelor umane si a animalelor, cât si de galbenul-cald al carnatiei (ex.: vasul-urcior Chigi, descoperit în Etruria (Roma, vila Giulia). Este un moment de vârf al ceramicii corintiene, care, însa, este urmat de o decadere marcata de stereotipul scenelor cu animale (ex. sfinxi în atitudine heraldica, lei, pantere, tauri), determinata, probabil, de "industrializarea" productiei (productie de serie).

Paralel cu ceramica corintiana se raspândeste si cea attica, care, însa, a fost foarte putin influentata de arta orientala. Stilul protoattic se prezinta ca o evolutie fireasca a geometricului târziu, atât în ceea ce priveste formele ceramice, cât si decorul. Dispar vasele mari funerare (vezi descoperirile de la Dipylon), iar în morminte apar forme elegante mai mici de tip loutrophore cu mai multe derivate (loutrophore -amfore, cu gâtul înalt si doua toarte verticale) care contineau libatia oferita defunctului. Forma vaselor vorbeste despre functionalitatea acestora în viata de zi cu zi: cratere pentru amestecul vinului, hydria pentru transportul si pastrarea apei. Nu se atesta schimbari majore în ceea ce priveste stilul decorului, care se caracterizeaza, în continuare, prin sobrietate si prin adaptarea perfecta a decorului la forma vaselor. Dar intervin elemente noi, legate atât de motivul iconografic evocat, cât si de modul de stilizare a figurilor, care este mai putin aspru.

O capodopera a stilului protoattic îl constituie loutroforul de la Luvru CA Astfel scenele funerare dispar, fiind înlocuite de alte motive figurative, cum ar fi corul (dansatori?) de barbati si femei, sustinut de un flautist (registru mijlociu), defilarea carelor (registrul inferior) si registrul superior cu cei doi sfinxi, care fac parte din repertoriul oriental. Spatiul dintre acestea este umplut cu frize pur decorative, compuse din elemente vegetale si geometrice. Figurile umane au pielea acoperita cu o

pasta alba, care contrasteaza puternic cu suprafata rosie pamântie a vasului, generând stilul numit de englezi "Black and White".

în a doua jumatate a secolului VIIÎ.H. apare si se dezvolta "stilul cu figuri negre", care înlocuieste conceptia si tehnica liniara de représentai e a figurii umane, eliberându-se de geometrismul rigid. Reprezentarile sunt mai aproape de realitate, iar elementele decorative de umplutura sunt plasate într-o lumina mai discreta. Se observa influenta Corintului în adoptarea unor tehnici, cum ar fi folosirea retusului, a inciziilor sau a unor elemente decorative (ex. rozete din puncte). Sunt abordate teme de inspiratie mitologica (ex. lupta dintre Herakles si centaurul Nessos de pe o amfora, în Muzeul National din Atena, Perseu urmarit de Gorgone pe o amfora de la Eleusis).

în afara de Corint si Atena, pictura ceramica orientalizata cunoaste o evolutie interesanta în centrele de productie ioniene (Rodos, Samos), printre care Miletul are un rol remarcabil.

b. Plastica. Sculptura statuara

Umanizarea artei ceramice, prin abordarea tot mai frecventa în decor a personajelor umane, a determinat evolutia spectaculoasa a principiilor de reprezentare ale acestora, bazate pe un studiu tot mai aprofundat al anatomiei umane si nu numai. Inepuizabilul tezaur mitologic grecesc oferea spre a fi ilustrate un sir de motive caie cuprindeau deopotriva oameni, zei, animale, pasari, creaturi hibride. Aceste noi preocupari îsi gasesc o reflectare în primele aparitii sculpturale, inspirate, dupa cum se pare, de pe modele orientale. în acest sens Creta a jucat rolul predominant în preluarea si transmiterea influentelor orientale. Aparitia unei serii de figurine din lut la Gortyna, care se detaseaza categoric de traditia geometrica, reprezinta imagini de femei cu pieptanatura înalta, îmbracate în rochie ajustata, cu mâinile de-a lungul corpului. Un alt exemplu îl confera reprezentarile în basorelief de pe o friza din templul Prinias: personaje masculine dinamice, dar minuscule sunt asociate unor animale imense, maiestoase (cai).

c. Arhitectura

Secolul VII y/. H. marcheaza începutul unei traditii arhitecturale în piatra, care începe sa fie folosita din plin la constructia edificiilor publice începând cu palate, temple, teatre si terminând cu hale comerciale, bai

publice sau grajduri. Cel mai reprezentativ edificiu pentru Grecia antica devine templul din piatra, care întruneste atât principiile religioase, cât si interesele economice si politice ale comunitatii respective. Spre sfârsitul sec VII î. H. se cristalizeaza caracteristicile majore ale templului grecesc clasic: planul dreptunghiular cele trei parti constitutive: fundament, coloane si acoperis.

Cele mai vechi constructii religioase din aceasta perioada s-au descoperit la Prinias (templul A), Thermos (cladirea C), Olimpia (templul Herei). O data cu îmbogatirea cetatilor si, respectiv, a sanctuarelor, elementele din lemn si teracota sunt înlocuite cu cele din piatra.

V. Arta arhaica din sec. VI î.H. a. Traditia urbana

Schimbarile din viata politica a cetatilor grecesti din secolul VI î. H. marcheaza începutul unei noi etape în dezvoltarea artei, care se afla de acum încolo, pâna la impunerea unor regimuri politice democratice, sub obladuirea tiranului. Chemat sa asigure echilibrai social si politic în cetate, acesta este initiatorul unor ample proiecte edilitare, care urmaresc linia unei ordonante si functionalitati urbanistice (principiul hippodamic, cu ordonarea paralela si perpendiculara a strazilor). Astfel, viata cetatii graviteaza între doua poluri: acropola si agora.

Acropola reprezinta o cetatuie amplasata în punctul cel mai înalt al orasului. în afara de protectia pe care o acorda, în caz de primejdie, orasenilor si locuitorilor din împrejurimi, acropola concentra cele mai semnificative edificii si monumente de cult, în special templele consacrate divinitatilor poliade sau altor zei. Daca acropola era un spatiu oarecum rezervat ceremoniilor religioase, agora reprezenta mecanismul ce punea în miscare întreaga viata a cetatii. Aceasta se prezenta sub forma unei piete publice, de forma patrulatera, de-a lungul careia se însirau "halele" comerciale, templele divinitatilor cu functii economice, sediile institutiilor judecatoresti, monumente comemorative sau statui ale eroilor cetatii. Aici se întruneau cetatenii în sedinte, actele adoptate (decretele) fiind gravate pe o piatra si plasate lânga zidurile templelor.

în afara de cele doua elemente obligatorii structurii urbane, acropola si agora, orasul grecesc cuprindea si alte ansambluri arhitecturale de un functionalism aparte, a caror edificare presupunea

adaptarea perfecta la anumite forme de relief. Este vorba de teatrul antic si stadionul.

b. Arhitectura

Pentru arta arhitecturala a acestei perioade templul este elementul cel mai reprezentativ. Sincretizarea si generalizarea principiilor de constructie ale acestuia (plan dreptunghiular, fundamentul, coloanele si acoperisul), nu înseamna neaparat proliferarea unor forme identice. Elementul de noutate îl constituie elaborarea celor doua ordine arhitectonice, doric si ionian care, desi folosesc, în mare, aceleasi elemente, confera o particularitate deosebita constructiei. Ordinul doric sobru, maiestuos, este preferat mai mult în Grecia continentala, Sicilia si Magna Grecia, pe când cel ionic suplu, elegant, ornamental în insulele egeene si pe coasta de est a Mediteranei.

în cazul templelor dorice sunt omise unele detalii arhitecturale (de exemplu, coloana nu este prevazuta cu baza, fiind compusa doar din fus si capitel si se sprijina direct pe stilobat [platforma de piatra]). Pentru a degaja din greutatea antablamentului (o friza, pe care alterneaza metopele, acoperite cu bazoreliefuri si triglifele) si respectiv a acoperisului, coloana avea forma usor tronconica, cu suprafata canelata. Capitelul e simplu si are în partea superioara un abac (dala de piatra pe care se sprijina arhitrava). în traditia ordinului doric se înscrie Heraionul din Samos, reconstruit de catre Polycrates, templul lui Apolo de la Ortygia, Olimpionul (Siracusa), templul Herei de la Olimpia, "Basilica" din Paestum (Italia), templul C de pe acropola de la Selinus, templul lui Apolo din Corint, vechiul templu al Atenei, "Tezaurul" atenienilor si "Tezaurul" celor din Siciona (Pelopones) de la Delfi.

Stilul ionic se particularizeaza printr-o cautare de elemente si forme decorative. Supletea coloanei era conferita de un numar mai mare de caneluri; aceasta se înalta pe o baza din discuri suprapuse si sustinea în partea superioara un capitel, format din câte doua volute simetrice, orientate în jos, peste care se suprapune abacul împodobit cu ove. Spre deosebire de templul doric, friza se desfasoara pe întreg perimetrul constructiei, fara a fi divizata în metope si triglife. Sunt folosite din plin elemente sculpturale decorative (perle, ove, palmete, flori de lotus), care vin sa sublinieze sau sa puna în valoare anumite parti ale constructiei. Printre cele mai cunoscute edificii care apartin acestui ordin se numara

templul Artemidei de la Efes, templele si consacrate Herei din Samos sau .Tezaurul" celor din insula Siphnos la Delfi (loc unde se pastrau darurile pentru Apolo).