- Cronica Buzestilor- varianta a cronicii intocmite la curtea lui Mihai Viteazul,cronica incorporata in compilatia lui Stoica Ludescu (Tara Romaneasca)

Cronicile de autor

I. Mari cronicari moldoveni:

a. Grigore Ureche

b. Miron Costin

c. Ion Neculce

II. Cronicile anonime muntene

a. Letopisetul cantacuzinesc (se presupune a fi intocmit de Stoica Ludescu)

b. Letopisetul anonim al Balenilor( ii este atribuit , fara argumente convingatoare,lui Radu Popescu)

c. Letopisetul anonim brancovenesc ( "cea mai valoroasa artistic dintre cronicile muntene)

III. Cronicarii munteni

a. Radu Popescu

b. Radu Greceanu

c. Constantin Cantacuzino

Dimitrie Cantemir- exponentul umanismului romanesc

Particularitatea studiului de caz: Stefan cel Mare in literatura romana

Inceputurile literaturii . Primele documente scrise in limba romana

Inceputul scrierii in limba romana nu este cunoscut cu precizie. Primele consemnari scrisesunt datate dintr-o perioada cand limba era de mult inchegata. "Uzul limbii slavone in biserica si cancelarie a intarziat aparitia textelor romane ,care sunt din secolul XVI" ( G. Calinescu,"Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent").

Intaiul document intocmit in limba nationala este scrisoarea campulungeanului Neacsu catre judele Hanas Bengner al Brasovului(1521), "care cuprinde stiri privitoare la miscarile si pregatirile turcilor de a ataca Ardealul si Brasovul"(N. Cartojan ,"Istoria literaturii romane vechi"). Formulele de introducere si incheiere ale scisorii sunt in limba slavona. "Si tot astfel in legatura sintactica s-a mai pastrat ici, colo ca o ramasita de limba slava, conjunctia "ipac"(iarasi) sau prepozitia "za"(despre). Dar desfacandu-se de aceste coji, ale formei slavone, miezul limbii se infatiseaza curat si limpede"( N. Cartojan ,"Istoria literaturii romane vechi").

Din acest moment textele se inmultesc, scrisori aparand si in Muntenia, Moldova si chiar Maramures. George Calinescu referindu-se la aceste documente spune ca "Un deosebit interes il infatiseaza scrisorile romanesti dela sfarsitul secolului XVI si inceputul veacului urmator aflate in arhivele Bistritei caracterizate prin stereotipia naiva a stilului in care se amesteca prospetimi orale".

Limba romana va patrunde si in cancelarii de abia in timpul domniei lui Mihai Viteazul, in Muntenia, si Petru Schiopu, in Moldova.

Tot in secolul XVI vor aparea si intaiele texte mai lungi(manuscrise, tiparituri) in limba romana, dar in afara culturii oficiale care era slavona. Este vorba despre Sfintele Scripturi.Din pacate originalele primelor traduceri s-au pierdut, unicul mod prin care a fost posibila cercetarea lor find prin intermediul copiilor realizate destul de tarziu, pe la jumatatea secolului XVI.

Cele mai importante documente au fost reunite sub formula de texte rotacizante(datorita particularitatii rotacismului care le caracterizeaza). Vom incepe enumerarea acestora in ordinea descoperirii lor.

Codicele voronetean

A fost descoperit de Grigore Cretu in podul manastirii Voronet, in 1871, in timpul uneia din calatoriile profesorului prin plaiurile bucovinene. Din acest codice s-au pastrat inceputul si sfarsitul si cateva pagini de mijloc. In forma in care se afla azi, textul cuprinde partea de la sfarsitul Evangheliei: Faptele Apostolilor. A fost publicat in 1885 de G. Sbiera. Manuscrisul a fost daruit apoi Academiei romane unde se pastreaza si astazi.

Psaltirea Scheiana

Acest document a fost proprietatea lui G. Asachi, trecand apoi in posesia lui Sturdza Scheianu, un mare bibliofil, care si-a daruit intreaga colectie Academiei Romane.

Textul cuprinde Psalmii lui David si cantarile adaugate de oicei in urma Psalmilor, incheindu-se cu simbolul atanasian.

Psaltirea voroneteana

A fost gasita de Simion Florea Marian in 1882 in manastirea Voronet, fiind cumparata apoi de Dimitrie Sturdza si daruita Academiei Romane.

Acest text ocupa in familia psaltirilor rotacizante un loc important, fiindca ne-a conservat impreuna cu traducerea romaneasca, si textul slavonesc.

Psaltirea Hurmuzachi

A fost numita astfel dupa numele donatorului Eudoxiu Hurmuzachi. "Si aceasta psaltire este importanta din doua puncte de vedere: primul, fiindca, dupa concluziile domnului Candrea, ea nu "este copia unui manuscris anterior, ci insusi autograful traducatorului din slavoneste" si in al doilea rand fiindca ea reprezinta o traducere deosebita, ca text de celalalte doua psaltiri despre care am vorbit"( N. Cartojan ,"Istoria literaturii romane vechi").

George Calinescu declara ca "Literatura religioasa , asa cum au numit-o istoricii, cuprinde doar cartile trebuitoare preotului in slujba sa, traduse in romaneste. Interesul global al acestor carti e doar in directia formarii limbii."

Inceputurile literaturii romanesti isi au originea in manastirile raspandite de-a lungul intregului teritoriu al tarii. Acestea erau adevarate focare de cultura unde "pisari" sau "diaci" copiau cu o frumoasa caligrafie texte bisericesti. A ramas astfel "dela popa Nicodim, intemeietor al Tismanei, o Evanghelie scrisa in 1405. In manastirea Neamtului s-a copiat in 1429 un Evangheliar. Un alt evangheliar e dela manastirea Humorului din 1473" ( G. Calinescu, "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent").

Tiparul a fost adus in Tarile Romane deoarece vechile manuscrise create in manastiri fusesera distruse sau nimicite in timpul invaziilor otomane. Romania se numara astfel printre primele tari in care a fost introdus tiparul imediat dupa 1500. Ieromonahul Macarie, care a învatat mestesugul tiparului la Venetia, a început aceasta activitate la Târgoviste, capitala tarii Românesti, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare. Prima carte tiparita a fost în 1508, Liturghierul lui Macarie. I-a urmat Octoih slavon, 1510 si Tetraevanghel slavon, 1512. Cele trei scrieri tiparite de Macarie s-au raspândit atât în tarile române, cât si în manastiri din Balcani si biblioteci din Europa. Au continuat acest frumos mestesug Dimitrie Liubavici si Moise, tiparind între 1545-1551 alte cinci carti cu subiect religios: Molitvenic, Apostol - 2 editii, Minei, Evangheliar. În Transilvania, Filip Moldoveanu, în aceeasi perioada, a tiparit la Sibiu Catehism românesc, Tetraevanghel slavon si un alt Tetraevanghel slavo-român.
Între 1557-1582 diaconul Coresi dezvolta cultura scrisa în limba româna, facând din Brasov, un puternic centru editorial. Coresi si ucenicii sai au tiparit aici aproximativ 40 de volume. N. Cartojan spune despre Coresi ca ,acesta "folosind graiul din sud- estul Ardealului si din Tara Romaneasca, a indeplinit, fara sa banuiasca, o opera de o importanta deosebita in cultura noastra: a pus primele pietre solide la temelile limbii literare de azi."

In Tara Romaneasca tiparul va cunoaste o raspandire larga in timpul lui Matei Basarab.

Perioada sangeroasa ce a caracterizat domnia lui Mihai Viteazul, conform lui N. Cartojan "a fost fatala pentru cultura romaneasca. Scolile slavonesti din manastiri intrasera in cadere, bisericile fusesera jefuite, manuscrisele si cartile de slujba arse sau furate."

Matei Basarab dorea sa realizeze un adevarat centru tipografic, astfel incat cartile tiparite de el sa fie accesibile tuturor "fie Moldovlahi si Ungrovlahi, Rusi, Sarbi si Bulgari".Astfel el va trimite un calugar la Kiev, cu o scrisoare pentru mitropolitul Petru Movila, in care-l ruga pe acesta sa cumpere tiparnita necesara.

Situatia din Tara Romanesca privind literatura religioasa trebuia tratata in mod delicat deoarece, desi multi dintre preotii care predicau la biserica nu cunosteau aproape deloc limba slavona, acestia erau siliti de o traditie puternic inradacinata sa continue oficializarea serviciului divin in acel fel. Nationalizarea nu era posibila in acel moment, cu toate reclamatiile facute de starea preotimii.

Pentru inceput cartile tiparite vor fi doar in limba slavona deoarece ar fi parut o indrazneala prea mare ca un domn aflat la inceputul domniei sale sa produca o schimbare atat de radicala , mai ales o schimbare ce implica si modificarea drastica a traditiei.

"Ne explicam prin urmare de ce intaiele carti iesite de sub teascurile tipografiei intemeiata cu ajutorul cu ajutorul lui Petru Movila au fost slavone: un Molitvelnic(1635), un Antologhion(1643) [.].Dar aceste carti in limba slavona nu erau menite numai sa acopere lipsa textelor de ritual din cuprinsurile romanesti, ci sa si intareasca ortodo 252d320c xia in Ardeal."( N. Cartojan ,"Istoria literaturii romane vechi").

Cartile ce vor aparea putin mai tarziu vor fi in limba romana(o Cazanie aparuta la Govora in 1642, o Pravila tot la Govora tiparita-1640, Indreptarea legii aparuta la Targoviste in 1652).

Vasile Lupu in Moldova , nu mai putin ambitios, intemeiase tot cu ajutorul lui Petru Movila o tipografie in manastirea Trei Ierarhi. Intaia opera tiparita, de care se stie in mod indirect( deoarece a fost pierduta), este Decretul Sinodal al Patriarhului Parteni. Textul era grecesc si a aparut in 1642. In 1643 este tiparita "Carte romaneasca de invatatura dumenecele preste an", aceasta fiind o culegere de cazanii talmacite din "limba slavoneasca" de mitropolitul Varlaam.

Tipografiile intocmite de Matei Basarab sau Vasile Lupu "scot fara incetare carti romanesti", dupa ce pe rand au fost incercate tipariturile in limba slavona, greceasca sau ucraineana. Punctul culminant este atins o data cu imprimarea Bibliei lui Serban Cantacuzino(1688) care este pentru limba romana ceea ce este pentru cea germana Biblia lui Martin Luther. In prefata Bibliei din 1688 scrie ca aceasta este oferita "romanilor de preste tot: Rumanilor, Moldoveanilor si Ugro-vlahilor". Ea apare ca un document de consolidare a limbii literare.

In cuprinsul acestei "literaturi religioase" sau chiar la marginea ei putem gasi unele documente care desi sunt lipsite de originalitate contin elemente care sa sugereze emotiile genului oratoric. Sunt toate acele scrieri cuprinse in notiunile de "predica" sau "invatatura".

De la voievodul muntean Neagoe Basarab au ramas, contestate de unii, niste Invataturi catre fiul sau Teodosie, scrise in slavoneste, din pacate, dar traduse de cineva in romaneste.

Cu mut mai insemnate din punct de vedere literar sunt Didahiile lui Antim Ivireanul. Cunoasterea limbii romane este uimitoare la Antim. Cazaniile lui pot fi compilatii si in unele puncte chiar traduceri, modelul de capetenie fiind Ilie Miniat dar compozitia, naturaletea frazei si a aplicarilor locale raman personale.

"Antim are darul intoarcerii brusce spre ascultatorul din biserica cu o retorica incarcata de sevele vorbirii zilnice si pe temeiuri de un bun simt curent."( G. Calinescu, "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent").

Si inainte de domnia lui Stefan cel Mare se tinea evidenta faptelor voievozilor sub forma de letopisete, dar acestea erau structurate diferit, scrisul folosit fiind lipsit de complexitate si substanta. George Calinescu descrie cum aratau acele letopisete:[ " Pomelnice slavone de domnii s-au tinut insa de catre calugarii ctitoriilor voevodale in chip statornic. Cutare monah, ceva mai tarziu e insarcinat sa faca apologia Domnului.El copiaza pomelnicele, punand in fruntea lor, dupa modelul analelor sarbesti, cate o "Aratare pe scurt a celor intamplate dela Adam pana in zilele noastre", adica un sec hronograf apoi adauga stirile vremii cu multe infrumusetari retorice. In chipul acesta iau nastere letopisetele care circula in multiple copii, izvoade.

Fiind scrise in slavoneste, letopisetele acestea n-ar avea nimic de-a face cu lteratura roman. Otusi e probabil ca ele au fost traduse, reintocmite in romaneste, caci Grigore Ureche vorbeste mereu de un "letopiset moldovenesc" pe acre il urmeaza.

Un letopiset s einfatisa astfel:inceputul il facea un hronograf dela Facere iar apoi in acel stil de Scriptura urma pomelnicul Domnilor.

Abia la domnia lui Stefan cel Mare insemnarile devin mai substantiale, cu un anume aer epic si cu unele conventionale elogii."]

Cronicile domnesti de la curtea lui Stefan cel Mare(Moldova - secolul XV) si Mihai Viteazul(Tara Romaneasca- secolul XVI )

Cronica lui Stefan cel Mare

Domeniul literar in care cugetarea romaneasca s-a manifestat mai activ si mai continuu a fost in Moldova istoriografia. Inceputurile ei ar trebui asezate in timpul si la curtea lui Stefan cel Mare.

Letopisetul de la Bistrita , care a fost descoperit de I. Bogdan este un manuscris copiat la sfarsitul veacului al XVI-lea sau inceputul celui de-al XVII-lea.Codicele cuprinde , dupa o serie de texte apocrife si poporane , cronica lui Manases in traducere slava , urmata de letopisetul moldovenesc. Cronica lui Stefan cel Mare este precedata de o alta cronica de intindere mai mica care incepe de la descalecatul lui Dragos (1359) si merge pana la urcarea in domnie a lui Stefan cel Mare.Cronica marelui domn al Moldovei se infatiseaza deci aici ca o continuitate a acestuia din urma ,alcatuind cu ea un singur trup,un singur letopiset,cu titlul : Acesta e letopisetul de cand cu voia lui Dumnezeu s-a inceput Tara moldoveneasca. Letopisetul acesta nu este insa complet , fiindca lipsesc ultimele pagini.

Letopisetul de la Putna a fost publicat in Vechile cronici moldovenesti pana la Urechia. Originalul a fost gasit in Biblioteca Academiei teologice din Kiev. Materialele istorice sunt alcatuite din cele mai vechi anale sarbesti , din cea dintai cronica bulgareasca si dintr-o versiune a cronicii moldovenesti. Versiunea acestui letopiset este copiata de calugarul Isaia din manastirea Slatina a Moldovei. Originalul pare sa fi venit din manastirea Putna , fiindca in cuprinsul textului se gasesc numeroase amanunte privitoare la manastirea Putna.

Nu incape nici o indoiala ca amandoua versiunile decurg din acelasi prototip, care a fost o cronica scrisa la curtea lui Stefan cel Mare.

Aceasta geniala personalitate istorica , venita intr-o vreme de mari zbuciumari , in mijlocul unor sangeroase si neintrerupte razboaie pentru domnie , a oprit in loc Moldova de pe povarnisul prabusirii.Stefan cel Mare dorea o alianta a popoarelor crestine impotriva turcilor , pentru ca Moldova "aceasta poarta a crestinatatii ", cum o numeste el insusi, sa nu fie pierduta,caci atunci "toata crestinatatea va fi in mare primejdie" si fagaduind ca el si ai sai "vor sta in picioare" si "ne vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca,noi cu capul nostru".

Cronicarii unguri si poloni afirma:"A fost inzestrat cu virtuti de erou Stefan, incat merita sa fie socotit printre barbatii vestiti in arta razboaielor".O personalitate eroica asa de mare, a carei faima a trecut peste hotarele tarii sale si care se ingrijea cu rivna si de cultura poporului , avea tot dreptul sa se gandeasca a lasa urmasilor amintirea stralucitelor lui fapte.El a insarcinat un carturar de la curte sa scrie in limba oficiala a statului , limba slavona , cronica tarii.Este foarte probabil ca aceasta cronica,scrisa la curtea domneasca , sa fi fost inceputa de-a dreptul cu urcarea in domnie a lui Stefan cel Mare.

Din nenorocire , cronica aceasta, scrisa la curtea lui Stefan cel Mare, nu ne este cunoscuta pana acum in original.

Cronica lui Mihai Viteazul

Se stie ca stralucitele victorii ale lui Mihai Viteazul impotriva turcilor , incursiunile lui norocoase in sudul Dunarii au aprins nadejdile crestinilor din Balcani, care vedeau in el un mantuitor de sub jugul paganilor. Epopeea lui militara cu tragicul ei sfarsit a fost cantata in versuri de doi greci . Primul a fost chiar vistiernicul sau , Stavrinos , care dupa uciderea miseleasca a domnului , in cetatea Bistritei , unde se afla inchis in "noptile de 1 si 2 februarie , la lumina stelelor" , a cantat in versuri populare grecesti vitejia lui Mihai , "care niciodata n-a pus pret pe viata sa si in nici o lupta nu a crutat capul sau".

Poema lui Stavrinos a fost cunoscuta si citita si la noi , fiindca a fost utilizata de cronicarul lui Nicolae Mavrocordat , Radu Popescu si a fost tradusa mai tarziu , pe la 1837 , in versuri romanesti , de Teodor M. Eliat , colaboratorul lui Anton Pann.

Al doilea contemporan grec , Gh. Palamed , care traia intre ucranienii din Polonia , ca interpret de limba greaca la curtea "stralucitului duce de Ostrog , cneazul Vasile" , unul din prietenii lui Mihai Viteazul , a fost ispitit si el sa astearna in versuri faptele de arme ale domnului roman.

Cronica lui Palamed nu a cunoscut insa popularitatea cronicii lui Stavrinos.

In anii din urma , profesorul italian Angelo Pernice a descoperit in arhivele italiene un memoriu al lui Mihai Viteazul , de o deosebita importanta , fiindca , in afara de detaliile interesante asupra luptei de la Calugareni , memoriul infatisa si ceva din firea hotarata si energica a domnului. Era dar firesc ca Mihai Viteazul , care intrupa , dupa cum se vede , atatea nadejdi , nu numai ale poporului sau , dar ale intregii crestinatati apasata sub stapanire pagana , care si-a jertifit viata - cum spune insusi - ca "sa capete un loc in crestinatate " , sa nazuiasca si el, ca si Stefan cel Mare , sa lase urmasilor amintirea faptelor lui razboinice si a straduintelor sale.Si el a gasit astfel un cronicar al domniei intr-un logofat al sau : Teodosie Rudeanu.

Acesta era un oltean darz si istet , mana lui dreapta in timpul campaniei impotriva lui Ieremia Movila. Pe vremea cand viteazul domn pornise in fruntea ostinlor sa cucereasca Moldova , Teodosie Rudeanu ramasese in Ardeal , ca un fel de guvernator al provinciei de curand cucerita. Mihai Viteazul se afla tocmai la hotarele Moldovei cand sosira in Ardeal comisari trimisi de imparatul Germaniei. Acestia , temandu-se de complicatiile ce se puteau ivi , venisera sa staruiasca pe langa domnul roman ca sa renunte la campania lui in Moldova. Teodosie Rudeanu , care cunostea intentiile precise si firea hotarata a domnului sau , a pus sa se aresteze comisarii imperiali si i-a tinut inchisi pana ce Mihai Vitezul a cucerit Moldova ; apoi le-a redat libertatea , cerandu-si scuze pentru neintelegerea iscata si pentru umilinta la care i-a supus.

Acest om energic si diplomat a fost cronicarul lui Mihai Viteazul , dar din nenorocire cronica lui ni s-a pierdut in forma originala . Samburele ei ni s-a pastrat insa intr-o traducere latineasca.

La curtea lui Mihai Viteazul se scria , sub ochii domnului , de catre logofatul lui, o cronica in limba romana .Acest lucru nu trebuie sa ne mire , deoarece din cancelaria lui Mihai Viteazul pornesc si hrisoave tot in limba nationala.

Cronica se opreste in anul 1597. Dupa lupta de la Calugareni , apare un episod duios , cules la curtea lui Mihai Viteazul : "Spre a odihni inima cititorului dupa atatea scene sangeroase , aflaram cu cale de a insemna aci cum doi cerbi domesticiti insotira pe Mihai in mai multe expeditii razboinice. Ei se aflau mai cu seama langa cortul domnului ; stateau de fata in razboaie si lupte , mergand curagios , cand inaintea lui , cand alaturea de el. Nici zgomotul bombelor , nici fulgerele tunurilor nu-i inspaimantau , ci auzind vuietul se ridicau in doua picioare si stateau putin privind. Ei statura astfel martori neclintiti , impotriva obiceiului acestor animale , la lupta purtata cu Sinan Pasa la Calugareni. Aci , unul dintr-insii pierind din intamplare , celalalt de durere merse si se ascunse in padure...

Acest fapt se adevereaza prin marturiile domnului Mihai si a mai multor alti ostasi demni de credinta."

Cronica scrisa din porunca domnului si sub ochii lui s-a pierdut , dupa cum s-a pierdut si cronica scrisa la curtea lui Stefan cel Mare . O fatalitate dramatica a urmarit astfel straduinta celor mai mari domni ai trecutului romanesc de a consemna in scris pentru viitorime izbanzile castigate de neamul nostru sub conducerea lor in lupta contra paganilor , pentru apararea crestinatatii.

Cronici intocmite dupa moartea domnitorilor:

Cronica Buzestilor

In compilatia de cronici ale Tarii Romanesti , pe care a facut-o in epoca lui Serban Cantacuzino logofatul Stoica Ludescu , "batrana sluga a Cantacuzinilor" , si care povesteste istoria Tarii Romanesti de la intemeiere , a fost incorporata si o cronica a domniei lui Mihai Viteazul , cu urmatorul titlu : De aicea se incepe istoria lui Mihaiu Voda , fiul lui Petrasco Voda , carele au facut multe razboaie cu turcii pentru crestinatate , precum de aicea inainte se arata ."

Faptul ca intre cronica logofatului lui Mihai Viteazul si compilatia lui Stoica Ludescu s-a scurs mai bine de un veac si jumatate nu este suficient pentru a explica simplificarile si prescurtarile , caci in general manuscrisele de cronici nu prea se simplificau .

In versiunile lui Stoica Ludescu se gasesc , precum a aratat Nicolae Iorga , o serie de stiri interesante privitoare la vitejiile Buzestilor si care se vad bine ca au fost adaugate de cineva care facea parte din familie , ca de plida : in uciderea turcilor la Bucuresti din 2 noiembrie 1594 cronica ne spune ca "intr-acel razboiu fu ranit Stroe Buzescul".Buzestii sunt pomeniti pretutindeni : in luptele cu tatarii , in soliile trimise la Sigimund Bathori ; vitejiile lor sunt totdeauna aratate intr-o lumina simpatica , ca bunaoara in lupta de la Nicopole :

"O cearta de turci se intorsese cu mare hraborie asupra lui Mihaiu Voda . Si atuncea se alese unul den turci cu sulita si o imponcisa asupra pantecului lui Mihai si o infipse in pantece . Iar Mihaiu Voda , deaca vazu ca piere , el apuca sulita cu amadoua mainile de fier si cauta in toate partile ca sa-i vina cineva den boiari ajutoriu , sa-l izbaveasca den peire . Si altii mai aproape nu se aflara , fara doi boiari, anume Preda Buzescu si cu frate-sau Stroe Stolnicul ; ei grabira si taiara capul turcului , si pre cealelalte sotii ale lui , si isbavira pre Mihaiu Voad din mainile turcilor , si multa barbatie aratara Buzestii inaintea lui Mihaiu Voda , ca se luptara cu vrajmasii si isbavira pre domnul lor de peire".

Cronica domniei lui Mihai Vitezul , intercalata in compilatia lui Stoica Ludescu, este dar , dupa cum se pare , o copie alterata dupa cronica scrisa la curtea lui Mihai Viteazul , iesita insa , dupa cum a aratat Nicolae Iorga , din cercul familiei Buzestilor .

- Cronicarii calugari - Macarie, Eftimie, Azarie(Moldova)

Macarie: Macarie fusese initiat si crescut in traditiile ascentismului de Teoctist , marele episcop al Tarii de Jos din vremea lui Stefan Cel Mare si a ajuns egumen la manastirea Neamtului in 1523 ; la 1531 a fost inaltat de Petru Rares in scaunul episcopal de Roman.A murit in 1558,lasand in urma sa reputatia unui om invatat.

Macarie scrie,dupa cum insusi spune,din porunca lui Petru Rares:"spre a implini poruncile domnesti , adica ale slavitului si pentru dusmani

i infricosatului Petru , feciorul lui Stefan Voevod cel Viteaz[..]".El incepe prin a copia o versiune prescurtata scrisa la manastirea Putna(caci cuprinde multe date referitoare la aceasta manastire) a letopisetului inceput la curtea lui Stefan cel Mare.

Macarie nu se multumea insa cu stirile prea sumare pe care le gasise in letopisetul inaintasilor sai pentru perioada de timp care s-a scurs de la moartea lui Stefan cel Mare pana la urcarea pe tron a lui Petru Rares.Intr-o prima versiune cronica lui Macarie se incheie la anul 1541 , dar aceasta versiune are o lacuna deoarece intr-o alta versiune a cronicii anul 1551 este mentionat.

Lipsa de obiectivitate este altfel unul din defectele principale ale operei lui Macarie.Alt defect este forma stilistica.In alcatuirea cronicii sale,Macarie si-a luat ca model un cronograf bizantin foarte popular in lumea slava , al lui Manases. Manases fusese un calugar care prelucrase motive din cronografele anterioare,imbogatindu-le cu apocrife biblice si cu legende populare bizantine.

Eftimie: Cronica lui Macarie este continuata de Eftimie."Pana aici s-au scris cu osteneala preasfintitul parinte al nostru Macarie , episcopul de Roman.Iar cele ce s-au intamplat de aici inainte , evlaviosul Ioan Alexandru Voevod mi-au poruncit mie , ieromonahului Eftimie , celui din urma dintre egumeni , a le scrie pe scurt".

Autorul cronicii , Eftimie , a fost egumen la manastirea Neamtu prin 1553 , cand se gaseste pomenit intr-o evanghelie.A trecut mai tarziu in Ardeal, unde a devenit episcop.Primind din partea lui Alexandru Lapusneanu porunca de a continua cronica lui Macarie , Eftimie incepe prin a repovesti vremurile pline de framantari ale Moldovei de sub urmasii lui Petru Rares si se opreste brusc la al doilea an al domniei lui Alexandru Lapusneanu, la zidirea manastirii Slatina.

Dupa ce pomeneste expeditia moldoveneasca trimisa in Muntenia , sub conducerea vornicului Nadabaicu , pentru instaurarea lui Patrascu , cronica se incheie cu zidirea manastirii Slatina.Cu povestirea ridicarii manastirii slatina si a inzestratii eu cu sate si mitoace , cronica se incheie.

Azarie: Ultimul cronicar al Moldovei care scrie in limba slava este Azarie.Despre el se stie decat ceea ce el insusi spune in cronica sa , ca scrie din porunca lui Petru Schiopul , cu binecuvantarea mitropolitului Anastasie si cu mijlocirea marelui logofat Golia.

Azarie si-a scris cronica intre anii 1574-1577.Inainte de a povesti vremea sa , el incepe sirul anilor de la descalecat,copiind , ca si predecesorii sai , vechiul letopiset al Moldovei, la care se adauga apoi cronica lui Macarie pana la 1551 , dupa care urmeaza partea sa propie , care imbratiseaza istoria Moldovei de la 1550 pana la urcarea in domnie a lui Petru Schiopul (1574). Cronica lui Eftimie se pare ca i-a ramas necunoscuta , deoarece , continuind cronica lui Macarie , el introduce partea sa personala cu urmatoarele cuvinte : "Pana aci au mers alcatuirile ritoresti ale parintelui Macarie. Sa incep dar si eu fostul si nemernicul lui ucenic Azarie."

Azarie , ca bun ucenic , se straduieste sa imite toata arta retorica a lui Macarie . Ca si aceasta , Azarie imprumuta din bogatul arsenal de amanunte dramatice si epitete stilistice ale lui Manases , pentru a le potrivi la situatiile si figurile istorice moldovenesti pe care le infatisa.

Cronicile acestea scrise dupa moartea lui Stefan cel Mare sunt lipsite de precizie si obiectivitate , conditii esentiale oricarei opere istorice. Exista multe deosebiri in acesta privinta intre ele si cronica scrisa la curtea lui Stefan cel Mare. Un exemplu ar fi grija de precizie pe care o avea aceasta din urma: "In anul 6973 , ianuarie in 23, joia pe la miazanoapte , inconjura Stefan Voevod cetatea Chiliei , iar vinerea dimineatza incepura a surpa cetatea..." spre deosebire de cronicile lui Macarie , Eftimie , chiar Azarie , in care faptele sunt inecate in podoabe stilistice . Nici o grija de cronologie: "In aceeasi vreme...", "Dar nu mult dupa aceea..." etc .,etc.

In cronica lui Stefan cel Mare toti boierii care s-au invrednicit , in clipe de cumpana , de increderea domnitorului si au dus la capat misiunea ce li s-a incredintat sunt pomeniti cu cinste; in cronicile calugarilor nu sunt pomenite nici macar numele eroilor care au cazut pe campul de lupta pentru marirea Moldovei. Stefan cel Mare era o personalitate care intra in istorie. Orice miscare a lui era o astfel de pagina de istorie iar el tinea ca istoria sa fie scrisa asa cum a facut-o el.

Cu totul altfel se infatiseaza cronicile scrise dupa moartea lui. Autorii acestora , calugari retrasi departe de curtea domneasca , unde se plamadea istoria tarii nu aveau nici chemarea si nici posibilitatea de a scrie istoria in lumina ei adevarata. Realitatile istorice , trecand prin prisma mentalitatii lor ascetice , sunt in chip firesc deformate.

De aceea nu trebuie sa ne surprinda faptul ca , in loc sa citim in paginile lor toate framanturile timpului , intalnim mai mult preocuparea de forma , de stil , de efect ; ca , in loc sa povesteasca simplu si precis cele ce aflau , recurgeau la cronograful lui Manases , pentru a imprumuta din el podoabe retorice.

Hraniti mai mult cu apocrife biblice si cu legende hagiografice, in care eroul este infatisat intr-o aureola de miraculos si misticism , calugarii cronicari , nestiutori despre cele ce se petrec departe , la curte , sunt inclinati sa vada in domnul , a carui viata o scriu din porunca , un prototip , ideal de virtuti crestinesti. De aceea cronicile lor au un caracter panegiric , asa cum se obisnuisera din legende hagiografice.

Daca la cele de mai sus adaugam si faptul ca aceste cronici erau scrise intr-o limba straina , neaccesibila paturilor largi ale poporului , atunci este usor de inteles pentru ce nu le putem considera ca un instrument al desteptarii constiintei nationale.

Cronicile de autor

Pana in a doua jumatate a veacului al XVII-lea , literatura romaneasca este in intregime opera clerului si poarta , in alcatuirea ei , o trasatura adanc religioasa.

Pe la jumatatea secolului al XVII-lea se petrece insa o schimbare in dezvoltarea culturii noastre . In urma prefacerilor pe care le examinam mai jos , boierimea a ajuns intr-o situatie materiala prospera , care a ajutat-o sa ocupe un loc proeminent in viata politica si culturala a neamului . Dar din pricuna luptelor ce se dadeau in jurul tronului , ea era adesea silita sa emigreze catre adaposturile de cultura din centrul si Rasaritul european , care stateau in legatura cu Apusul . Prin aceste emigrari s-a deschis pentru cultura romaneasca , inchisa pana atunci in formele stramte si rigide ale slavonismului si ortodoxiei , o fereastra prin care a napadit aerul proaspat al civilizatiei occidentale.

Contactul acesta cultural s-a facut mai intens in Constantinopol si in Polonia.

Apropierea de miscarea umanista a Poloniei a inviorat viata literara a Moldovei, dand nastere istorigrafiei nationale ; in mediul cosmopolit al Constantinopolului s-au format scriitori ca Dimitrie Cantemir(cea mai cuprinzatoare si mai erudita minte a trecutului nostru de cultura ), stolnicul Constantin Cantacuzino si , inaintea lor , Nicolae Milescu , sprijinitorul moldovenilor la curtea tarilor.

Un al doilea curent de cultura occidentala a venit in Moldova din Polonia . Contactul cu scolile Poloniei si cu lumea greaca din Constantinopol inlesneste boierimii noastre sa castige un loc de frunte in cultura principatelor si deschide in acelasi timp o era noua in istoria literaturii.

Introducere

Ne-am deprins sa folosim termenul de 'cronicari' pentru o serie intreaga de autori de scrieri istorice. Doar citind cateva nume din seriile demult constituite din 'cronicari' moldoveni si munteni, constatam ca apar convocati in acelasi spatiu Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce(moldoveni) si dintre munteni, autorul 'Letopisetului cantacuzinesc', care este probabil Stoica Ludescu. Intre operele acestora exista insa deosebiri importante. Operele din secolul al XVII-lea ale celor trei mari moldoveni reprezinta contributii fundamentale la stradania de instapanire a limbii nationale in cultura, la cizelarea tiparelor stilistice ale scrisului romanesc. Aceasta perioada instaleaza 'in conceptia teoretica si in opera practica' a istoricilor romani o perspectiva integratoare.

I. Mari cronicari moldoveni:

a. GRIGORE URECHE

Grigore Ureche (aproximativ 1590-1647) e primul cronicar moldovean de seama, a carui opera a infruntat timpurile, ajungind pana la noi. Era fiul lui Nestor Ureche, boier instruit detinind functii politice importante la sfirsitul veacului al XVI-lea, in repetate randuri purtator de solii la Poarta Otomana, mare vornic al Tarii de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movila.

Cronicarul de mai tirziu a invatat carte la Lvov, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina si greaca, retorica si poetica.Reintors in tara a participat la viata politica mai intai ca logofat, apoi spatar. In vremea domniei lui Vasile Lupu a fost unul din sfetnicii apropiati ai acestuia, mare spatar, iar din anul 1642, urmand calea parintelui sau, a ajuns mare vornic al aceleasi Tari de Jos.A murit in anul 1647 si a fost inmormantat intr-o cripta de la manastirea Bistrita din Moldova.

Spre sfarsitul vietii, Grigore Ureche a inceput sa scrie "Letopisetului Tarii Moldovei", la care a muncit intre anii 1642-1647. E unica lucrare cunoscuta, cuprinzind evenimentele din perioada 1359-1594, ramasa nefinisata. Cronicarul motiveaza scrierea acestui letopiset din simplul pretext "ca sa nu se inece ...anii cei trecuti" si sa lase urmasilor amanunte despre cele ce au fost sa se petreaca in anii de demult, dar si din grija ca acestia sa nu ramina "asemenea fiarelor si dobitoacelor celor mute si fara minte". E de accentuat importanta pe care o acorda cronicarul istoriei in trezirea si cresterea constiintei nationale a poporului, "Letopisetul Tarii Moldovei" constituind inceputul istoriografiei in limba romana.Grigore Ureche a consemnat in mod obiectiv evenimentele si intimplarile cele mai importante, tinind foarte mult sa fie nu un "scriitoriu de cuvinte desarte ce de dereptate".

Adevarata istoriografie moldoveana începe cu Grigore Ureche, fiu al unui Nestor Ureche, boier refugiat o vreme în Polonia (prilej pentru Grigore de a învata în scolile lesesti). Spatar sub Alexandru Ilias, mare spatar si apoi vornic al Tarii de Jos sub Vasile Lupu, nu mai era în viata la 3 mai 1647 cînd i se împartea averea. Cum Ureche n-a scris cronica vremurilor sale (letopisetul lui merge abia pîna la 1594, la a doua domnie a lui Aron-voda), nu putem cauta la el perceptia lumii în care se misca. Slujindu-se de izvoare sarace, el e un cronicar în întelesul larg al cuvîntului, în felul boierului ce-si înseamna pe scoarta unui ceaslov ivirea unei comete si a calugarului compilator, cu toate ca în Polonia a trebuit neaparat sa cunoasca miscarea umanista, si ca, intelectual vorbind, el e un om cu învatatura de izvor occidental si în marginile casei lui un spirit cu vederi înaintate. Fundamental ramîne totusi boier bun cu dragoste de tara. Tot ce se poate astepta de la un astfel de scriitor este mireasma automatismului, harul cuvîntului, care la Ureche sînt tari ca aloia. Dar gasesti la el întelepciune si acea desfacere de lucruri în duhul Bibliei, dupa care este rasplata si pedeapsa. Are sensul obiectivitatii si nu foloseste stirile care nu "se tocmesc", precum banuieste conceptul de traditie, de vreme ce socoteste ca o natie fara istorie s-ar asemana "fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte". Este evolutionist în istorie, în sens biologic, admitînd ca orice natie (azi am zice civilizatie) are o "începatura", un "adaos" si o "scadere". Bineînteles e providentialist. Îi descoperim chiar idei politice. "Tocmala" si "obiceiele tarii" nu i se par bine asezate. Domnul judeca fara legi si dupa capul lui si "unde nu-s pravile, din voia domnilor, multe strîmbatati se fac". Adevaratul dar al lui Ureche este însa portretul moral. Aici el creeaza, sintetizeaza, fiindca izvoadele nu-i dadeau nici un model. Omul e privit sub o însusire capitala sau un vitiu sub care se aseaza faptele lui memorabile, într-o cadenta tipica. Stefan e un sanguinar leonin(.)."(George Calinescu-"Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent")

Grigore Ureche, nascut aproximativ in anul 1590 (data nu etse cunoscuta cu precizie), este primul cronicar moldovean de seama a carui opera a infruntat timpurile ajungand pana in zilele noastre. Provine dintr-o familie familie boiereasca veche (un stramos al sau aparea in hrisoavelelui Alexandru cel Bun, iar unul dintre bunici, Maxim, boiernas obscur, a fost traitor sub Stefan cel Mare) in care pretuirea pentru carte si pentrul actul de cultura (NIstor Ureche, tatal sau, a ctitorit manastireaa Secu) fusese statornica. Era fiul lui Nestor Ureche, boier instruit detinind functii politice importante la sfirsitul veacului al XVI-lea, in repetate randuri purtator de solii la Poarta Otomana, mare vornic al Tarii de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movila. Cronicarul si-a petrecut priam parte a vietii mai mult intre lesi, in scolile Liovului. Opiniile cercetatorilor in legtaura cu scoala pe care a frecventat-o sunt difierite. A fost evocat adesea un colegiu iezuit. Dar, avand in vdere a Ureche batranul (care primise indigenatul polonez si era nobil all Coroanei ) a fost membru marcant al Fratiei Ortodoxe din Liov (instituite preponderant laica, care urmarea protejarea spiritualitatii si al finite antionale al ucrainienilor pravoslavnici), este verosimila przenta lui Grigore Ureche intre elevii scolii ce functiona, cu sprijinul comunitatii pomenite, pe langa "Biserica moldoveneasca" din oras (ctitorie lioveanu a unuio sir de voievozi ai Moldovei). Aici si-a slefuit achizitiile anterioare, datorate profesorilor cu care invatase in casa aprinteasca (deprinsese, cu siguranta, slovana si greaca), studiind - spune Miron Costin - "artele liberale". Intr-o asemenea scoala iau fost la indemana disciplinele triviumului- gramatica, retorica, dalectica predate in latineste, limba polona si probabil slavona ucrainiana. Itors in Moldova, Grigore Ureche era un carturar in intelesul deplin al cuvantului, cu lecturi de bun nivel, capabil - datorita profunzimii acumularilor si caracteruli lor sistematic - putea sa discearna si a citeasca izvoarele istorice. In scurta domnie a lui Miron Barnovski (1628) ajunge logofat al treilea, apoi spatar sub domnia lui Alexandru Ilias. Vasile Lupu il ridca la rangul de mare spatar intre anii 1634-1642 si apoi de mare vornic al Tarii-de-Jos, mentinandu-l intre sfetnicii de taina, chiar daca opiniile voievodului si ale consilierului nu erau mereu coincidente. Grigore Ureche a murit in anul 1647.

Grigore Ureche este cunoscut in istoria literaturii si a culturii romanesti printr-o singura opera "Letopisetul Tarii Moldovei, de cand sa descalecat tara si de cursul anilor si de vita domnilor care scrie de la Dragos voda pana la Aron voda" - prima cronica in limba romana a Moldovei, care prezinta istoria tarii de la 1359 pana la anul 1594. Opera sa "a slujit de urzeala tuturor cronicarilor urmatori" (M. Kogalniceanu, 1976), n-a avut in ce-l priveste, o traditie pe care sa se sprijine cu nadejde, in schimb au fost mult mai rar observate motivele acestei situatii si natura speciala a efortului pe care a trbuit sa-l faca Grigore Ureche pentru a crea istoriografia in limba romana. Manuscrisul original al lui Grigore Ureche nu s-a pastrat, cronica fiind transmisa in forma prelucrata, cu o seama de interpolari, a lui Simion Dascalu - nici aceasta pastarata original - varianta care a suferit si ea adaosurle altor interpolatori ca Misail Calugarul si Axinte Uricariul. Textul, asa cum il avem astazi, este precedat atat de "predoslovia" lui Grigore Ureche (redata in parte in stil indirect de Simion Dascalul), cat si de cea a lui Simion Dascalul, destul de confuza si contradictorie, permitand multiple si variate interpretari.

b. Miron Costin

Grigore Ureche a deschis un nou drum in literatura istorica romana, care avea sa contribuie la elaborarea unor opere dintre cele mai importante in literatura romaneasca veche. Acest drum a fost continuat in primul rand de Miron Costin, care are cuvinte de lauda pentru predecesor, pentru dragostea lui de tara, nelasandu-si patria "sa ramaie intru intunerecul nestiintei".

Miron Costin nascut in anul 1633, avea aproape 5 ani in 1638 cand devine nobil polon. Era al doilea fiu, intre cei 11 copii, al hatmanului Iancu (Ion) Costin si al Saftei Scoartes, nepoata a lui voda Miron Barnovski (o Movileasca). Costinii faceau parte dintr-o familie care se ridicase recent din punct de vedere politic, si-si adunase o avere insemnata in mosii si sate. Tatal sau, Iancu Costin, a fost silit sa fuga in Polonia, cu familia ; acolo a capatat o cetatenie polona si si-a dat copiii la scoala. El apare pentru intaia oara in documentele istorice, care a ajuns postelnic al doilea (1626), mare postelnic (1630-1632) sub Moise Movila si mai pe urma hatman (1633). Ioan sau Iancu Costin a facut parte dintre boierii filopoloni. Familia Costin se stabileste in Polonia langa Bar si capata in arenda mosia Novosilca Nova. Astfel, Miron Costin intra in randurile nobilimiii polone de la varsta de cinci ani si se bucura de privilegiile acordate acesteia. Marele cronicar moldovean a invatat in conditii apropiate de acelea in care s-a pregatit Ureche.

Tatal lui Miron Costin nu invatase carte, nu stia nici macar sa se iscaleasca, dupa cum spun unele documente, dar in Polonia si-a dat copii la invatatura. Intre ei s-a distins Miron Costin, care si-a inceput studiile la colegiul iezuit de la Bar, infiintat in 1636. Ca sa-si ascunda adevaratele intentii, iezuitii adoptasera programul umanist al scolilor laice cu studiul limbii latine, istoriei antice, geografiei etc.

In anul 1647, cand Grigore Ureche se stingea din viata, Miron Costin se afla aici la studii. In 1648, din cauza rascoalei cazacilor sub Bogdan Hmelnitki, scoala se muta la Camenita, de al carei colegiu, mai bine organizat, depindea. Nu exista date concrete, dar invatatura lui Miron Costin presupune studii mai bogate si mai adancite decat putea sa intreprinda la colegiul de la Bar. In 1650 tatal sau moare si mosia Novosilca Nova intra in seama fiului sau Miron. In 1651 Miron Costin se gaseste in randurile oastei polone in lupta de la Beresteczko, impotriva cazacilor si tatarilor, probabil ca nobil polon cu obligatii militare. Toate acestea sunt numai cateva indicii in legatura cu viata si activitatea tanarului Miron Costin in Polonia, neexistand documente detaliate.

Om al secolului sau , el apare azi ca precursor in multe domenii. A contribuit din plin la formarea unei traditii romanesti, careia abia acum ii putem observa trasaturile caracteristice : numai in acest sens are rost raportarea la scriitorii ulteriori.

Spre deosebire de scriitorii mai noi, Miron Costin trebuie privit cu atentie nu numai drept creator de atmosfera si de personaje viabile , ci si ca om ce comunica ceva strict obiectiv, a carui opera pretuieste si prin valoarea sa de document istoric.

Costin a manuit limba romana intr-un stadium al evolutiei ei ce apare cititorului de azi drept stare metaforica a aceleiasi limbi. Nimeni pana la el nu s-a manifestat, pe pamant romanesc, atat de variat si in atatea domenii. A fost un om plin de virtualitati artistice, care a "urdzit incepatura" in cateva sectoare importante ale literaturii romanesti.

Reprezentant al spiritualitatii medievale romanesti, Miron Costin gandea si simtea in spiritul veacului al XVII-lea european. Spiritul moralizator il facea contemporan cu cele mai luminate minti ale secolului sai ; epopeea il situa la nivelul literaturii polone curente in epoca, iar "Letopisetul intreg" pe care-l planuia raspundea necesitaii Moldovei de a vea o istorie consemnata pana la zi.

Ca istoric, Miron Costin ne intereseaza prin patru realizari cu importante urmari in cultura romana : urzeala sintetica asupra istoriei poporului roman ; discutarea metodica a problemei originalitatii etnice ; prima incercare romaneasca de metaistorie ; documentatia fundamentala pentru perioada 1595-1661. Pe plan politic nu era strain de nici un eveniment contemporan, la multe dintre ele luand parte in modul cel mai direct si fiind in acelasi timp, primul nostru doctrinar modern. Asadar, a fost intru totul om al secolului sau, secol caruia ii arata sfortarile laudabile, dar si limitele.

El se numara printre primii, la noi, care poseda facultatea de a vedea faptele in mod critic. Nu se multumeste sa fotografieze realitatea, ambitia lui fiind intotdeauna de a comenta. De aici reiese spiritul moralizator al scrierilor si cultivarea cu predilectie a genului anecdotei exemplare, illustrative. Tendinta evidenta este surprinderea intregului, amnuntul fiind cultivat numai ca ilustrare a generalului. Viata unui om, Vasile Lupu de exemplu, este urmarita si prezenatta intr-o tehnica romaneasca, tocmai pentru ca destinul personajului este ilustrativ pentru idea instabilitatii norocului.

In esenta, mentalitatea lui este de istoriograf. Miron Costin s-a vrut istoic, insa scrierile lui de istpriografie au in acelasi timp valoare artistica, fara sa urmareasca in mod intentionat aceasta (a facut-o doar in versurile romanesti si, foarte putin, in "Poema polona"). Particularitatea cea mai frapanta a scrisului sau este ca vorbeste intotdeauna din perspectiva prezentului, inaugurand, in literatura romana, specia literara a fabulei. Ceea ce socheaza la el este atitudinea lirica in fata realitatii.

Adaugand atitudinii lirice rigoarea investigativa, Miron Costin este creatorul prozei stiintifice romanesti, in "De neamul moldovenilor". Conceptia despre poezie este invechita (ceea ce nu afecteaza valoarea lirica a poemului "Viita lumii"), dar importanta ramane deschiderea luptei cu o limba in care sa se poata face poezie. Desigur, Miron logofatul nu banuia ca lupta va dura doua secole. In scrierile lui Miron Costin, spre deosebire de parintele comediei franceze, nu intalnim rasul senin, ci doar ironia amara si sarcasmul pamfletar. Chiar daca are haina poloneza, sufletul sau a ramas romanesc.

Cultura romana a inceput sa se individualizeze inca din secolul al XVI-lea si, in prima jumatate a celui urmator. Grigore Ureche nu facea decat sa afirme plenar aceasta individualizare. Confirmarea ei a fost facuta prin hotararea lui Miron Costin de a continua "Letopisetul" inceput de Ureche, dar si prin inaugurarea unor genuri si specii literare noi. Paralel cu acesta individualizare (process in care Miron Costin are un rol de prim ordin) fata de cultura slavo-bizantina, se petrece insa si un proces amplu de influente determinant pentru epoca lui Costin si implicit, pentru scrisul sau. Este vorba de influenta polona (maxima in acel veac), apoi de cea neogreaca, cea occidentala si cea clasica greco-latina.

S-a dovedit ca "traditia greco-bizantina, cultura de limba slavona si civilizatia occidentala isi gasesc, pe teritoriul vechii Dacii, un loc de interferenta, simbioza si sinteza, unic in Europa" (Dan Zamfirescu, Cultura romana - sinteza europeana, in vol "Istorie si cultura", editura Eminescu, Bucuresti, 1975).

Miron Costin scria ca "macar sa ramana amintirea despre acest popor". Problematica tragica a individuaitatii o intalnim la acest scriitor, reprezentativ pentru o intreaga epoca de cultura. La fel de moderna este intentia de a pune bazele unor genuri literare culte si de a incerca o delimitare - naiva si sovaielnica, inca - intre literatura si istoriografie. Pe plan cultural, el ne-a luat din istoriografie si ne-a mutat in Europa.

"Ingaduinta" cu care este privit artistul Miron Costin trebuie sa dispara. Valoarea expresiva a operei sale este o realitate. Elementul autobiografic coloreaza intreaga opera a lui Costin. De aici subiectivitatea si, implicit, apartenenta la literatura. Vocatia lui a fost de poet gnomic, avand voluptatea comentariului.

La Miron Costin intalnim pentru ultima oara un echilibru intre tentatia povestirii si efortul de pozitivare a demostratiei. Miron Costin isi incheie predoslovia la "Letopiset" cu fagaduinta unui "letopiset intreg" si cu regretul de a nu-l fi realizat inca. Cel din 1675 este prezentat ca o parte dintr-un plan mult mai vast : "Fost-au gandul mieu, iubite cetitorule, sa fac letopisetul tarii noastre Moldovei din descalecatul ei cel dintai [.] si urdzisam si incepatura letopisetului". El este adevaratul intemeietor al traditiei istoriografice in cultura romaneasca, fiind primul care intelege sa lucreze dupa un plan clar, cunoscand dinainte locul fiecarui detaliu informative si facand eforturi constiente si metodice in privinta documentarii.

Este cert ca inainte de 1675 Miron Costin concepuse bruionul ce a constituit baza celor trei monografii, redactate succesiv. El este primul care a exprimat necesitatea actiunii constiente intru scrierea, in timp, a istoriei tarii. Asa trebuie interpretata repetata afirmare a conditiei lui de incepator, desi cunostea cronicile slavonesti si "Letopisetul" lui Ureche. In ciuda existentei acestor cronici, Miorn Costin afirma alb pe negru ca "aceasta tara pana acum [.] nu are istorie". El intelegea prin "istorie" o o abordare exhaustica a aparitiei si dezvoltarii poporului roman. Visul sau era, de fapt, un studio monografic, structurat epic, asupra neamului.

"Cat amu nevoit si catau amu incercat sa stiu ceva, [.] un cuvant, o pomenire n-am afla, cu mare jale" afirma patetic la un moment dat, dupa ce marturiseste in Predoslovia la "De neamul moldovenilor": "Indemanatu-m-au mai multu lipsa de stiinta acestii tari, de descalecatul ei cel dintai, toate ale tari stiindu inceputurile sale". Lipsei documentatie interne sigure ("despre lucruri vechi, nu se afla nimic scris"), I se adauga insuficienta datelor oferite de istoricii straini : " Singur Kromer aflase ca moldovenii sunt din Italia si daca e asa ce facem numai cu atat?" Miron logofatul initiaza, la noi, critica izvoarelor. In ultimele randuri din "De neamul moldovenilor", mandria de a fi realizat prima sinteza informativa este marcata de luciditate : " si aceste cate s-au putut afla de descalecatul cel dintaiu pe largu s-au scris; mai multe ce lipsascu sa nu fie mirare, cate veacuri de oameni s-au petrecut. Pentru aceia, ce nu s-au putut plini, crede, iubite cetitorule, uitandu-te la atata veacu, ca nu s-au pomenit pan la acestu anu nimic de descalecatul tarilor acestora"

O afirmatie repetata in doua lucrari : "orice istorie isi are randuiala de la inceptul ei" si "toate lucrurile, daca sa incep a spune din ceputul sau, mai lesne sa inteleg" arat intelegerea dezvoltarii organice a poporului si necesitatea de a cuprinde integral istoria acestuia. Cel mai important lucru ar fi ca el a intuit "necesitatea constructiei in istoriografie". Este foarte semnificativ ca el nu a rescris "Letopisetul" Moldovei pentru perioada consemnata de Grigore Ureche, ci a vrut doar sa restabileasca textul original, semnaland interpolarile si dicreditandu-le. Acestui letopiset ii adauga anfirmatiile referitoare la Transilvania, furnizate de Toppeltin. Dupa cum se vede, vel-logofatul nu accepta eforturi in gol.

Intelegerea istoriei romanilor era sintetica, nelipsind nici unul din evenimentele cruciale. Trebuie subliniata comstiinta necesitatii unei istorii nationale corelata cu cea universala (in 1620 aparea "Cronograful" lui Moxa), dar nu umbrita de aceasta.

Miron Costin este primul intelectual roman la care putem surprinde o incercare (bazata mai mult pe intuitii decat pe demonstratie) de a fundamenta o metaistorie. El a inteles ca istoria nu este doar o succesiune (ordonare cronologica), ci si cauzalitate, monument cultural si indreptar politic.

Precizarile de ordin istoric sunt completate inevitabil cu o adevarata initiere in geografie. Dupa ce in "Cronica polona" facuse primul compendiu geografic al tarilor romane, Miron Costin arata in "De neamul moldovenilor", "pentru deschisul mintii, sa sa inteleaga statul lumii", ca "in patru parti impart istoricii lumea : rasaritul zic, cu toate imparatii, acei parti Asiia, partilor dispre miazazi, cate tari santu, Africa, partilor dinspre apus si dinspre miazanoapte, Evropa. A patra parte ieste America, care parte asa ieste departata si vine cum ar fi suptu noi, ca candu la noi noapte, la dansii zioa, ca fiind pamantul ratundu, cum ar hi impotriva noastra, suptu noi acea parte ieste".

Avand o interesanta idée organicista asupra istoriei, Miron Costin isi indreapta o mare parte a eforturilor spre lamurirea originii poporului, a carei necunoastere o deplange deseori. El este primul roman care a dedicate acestei probleme o intreaga luicrare ("De neamul moldovenilor"), anticipata prin cele doua lucrari in limba polona.

Daca in privinta istoriei pana la "al doilea descalecat" ne intereseaza, mai mult decat informatiile propriu-zise, punerea problemei si urmarile in constiinta romaneasca, exista o perioada din istoria romanilor (a Moldovei in special) pentru care Miron Costin ofera datele esentiale : 1595-1661. Pentru acesti 66 de ani, "Letopisetul Tarii Moldovei de la Aronu voda incoace" reprezinta sigurul izvor informativ intern. Ni se ofera amanunte de o valoare inestimabila documentara despre o perioada agitata, dominate de figurile lui Mihai Viteazul, Vasile Lupu si Matei Basarab. Autorul este constient de faptul ca letopisetele straine au consemnat doar marile evenimente (nici acelea toate) din tarile romane. De aceea el aduce detalii "de casa", pe care nu le putea afla si consemna decat un moldovean din acele timpuri. Majoritatea datelor relatate in "Letopiset" provin din surse informative de incredere. Tatal lui Miron (Iancu Costin) si indeosebi ascendentii sotiei (Movilestii) contribuisera efectiv la facerea istoriei relatate in "Letopiset", la care se adauga partea memorialistica. In latura strict informativa, importanta majora a "Letopisetului" sta in prezentarea starii de spirit a epocii. Datele istorice nu sunt totdeauna sigure, dar comentarea documentelor (cat de putine) si a evenimentelor devine ea insasi document istoric, foarte pretios pentru intelegrea secolului XVII-lea romanesc.

Desi mare boier, privind realitatea sociala prin prisma clasei sale, Miron relateaza si mizeria poporului, de-a dreptul halucinanta uneori : "tara intr-aceia foamete era intr-acela anu, cat si minca omenirii papura uscata in loc de paine, macinand-o uscata". Sunt lucruri pe care nu le consemneaza nici un alt document al vremiii si fara de care ne-ar fi imposibil azi sa intelegem acea epoca. Aceeasi valoare de unic document o au si relatarile luptelor la care Miron insusi a participat.

La fel de importante pentru intelegerea evenimentelor epocii sunt replicile inserate in cronica. Redarea lor in stil direct sporeste verosimilitatea relatarii, contribuind la mai buna sugerare a atmosferei epocii.

Cu Miron Costin suntem pentru ultima oara intr-o stare de relativ echilibru intre istorie si literatura. Pentru el poetii mai erau "dascali", "vestiti istorici" si adevaratele istorii mai erau citite ca literatura beletristica. Dupa el caile se vor diversifica net : la Neculce cronica va deveni povestire, intrand in domeniul artei literare propriu-zise, pe cand stolnicul Cantacuzino va respinge fictiunea si traditia orala, mergand in directia unei pozitivari a cercetarii istorice. "Climatul ramane cel al cronicii, dar se simte mijind gandirea stiintifica, se schiteaza critica izvoarelor".

Miron Costin i-a oferit literatului de mai tarziu pretexte epice si un model stiintific, istoricului i-a oferit urzeala sintetica si detalii informative. Pe primul l-a scos din istoriografie, pe al doilea din enciclopedism.

c. ION NECULCE

Biografie

Cronicarul s-a nascut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat pâna la rangul de spatar si, dupa ce a stat retras câtava vreme, a fost facut mare hatman de catre Dumitru Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare si a luat parte la razboiul rusilor cu turcii. Pierzând rusii razboiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia si a stat acolo câtiva ani, pâna la 1719 si întorcându-se a trait la mosia sa, ocupând numai o data, sub Constantin Mavrocordat, functiunea de vornic. A murit dupa 1744, lucru ce se dovedeste prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune ca Const. Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.

Neculce a fost un militars distins si Petru cel Mare l-a pretuit mult si i-a aratat o deosebita simpatie. Tot asa era privit si de familia lui Cantemir si de ceilalti boieri; de aceea când a voit sa se întoarca în tara, cu multa greutate a scapat de insistentele lor. El însa a tinut cu orice pret sa-si vada tara si nu s-a temut ca i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecutie, ci - precum însusi zice - si-a pus nadejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scapat.

Opere

Lucrarea de capetenie a lui Neculce - în afara de compilarea cronicilor anterioare - este Letopisetul tarii Moldovei de la Dabija Voda. Pâna la domnia lui Ion Mavrocordat VV. Cuprinde evenimentele din 1662 pâna la 1743, la care a fost mai totdeauna partas sau le-a cunoscut de aproape.

În prefata ne spune ca pâna la Duca-Voda s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii si altii, "iar de la Duca-Voda cel batrân înainte pâna unde s-o vedea, la domnia lui Ion Voda Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimanui, ce am scris singur dintru a mea stiinta, câte s-au tâmplat de au fost în viata mea. Nu mi-au trebuit istoric strain sa cetesc si sa scriu ca au fost scrise în inima mea". Letopisetul este precedat de câteva file ce poarta titlul: "O seama de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi si batrâni si în letopisete nu sunt scrise...". Aci se cuprind o suma de traditiuni relative la diferiti domni si care au format subiectele legendelor si poemelor din literatura noastra moderna, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul manastirii Putna de Alecsandri, Cupa lui stefan de Bolintineanul, Dumbrava rosie de Alecsandri, Visul lui Petru Rares de Alecsandri s.a.

Neculce nu era prea învatat, dar era om cu bun simt, cu pricepere de a judeca lucrurile, câstigata prin amestecul direct în afacerile statului si cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice ca el e cel mai literat din toti cronicarii Moldovei. El stie foarte adesea sa gaseasca cuvântul just pentru a zugravi o situatie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analistilor ce scriau slavoneste, ci dimpotriva simplu si, prin aceasta, foarte atragator. Epitetul bine gasit are câteodata valoare artistica. Cine vrea sa afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie sa caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin si Grigore Ureche.

Aproape toti domnii, despre care vorbeste în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristica. De la el aflam ca Dumitrascu Cantacuzino (1684-85), era "om nestatator la voroava (vorba), amagitor, geambas de cai de la Fanar din Ţarigrad", Constantin Cantemir (1685-1693), "carte nu stia, ci numai iscalitura învatase de o facea; practica buna avea: mânca bine si bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, ruman la fata, buzat, barba îi era alba ca zapada". Fiul acestuia, Antioh Voda (1695-1700) era om mare la trup, chipes, la minte asezat, judecator drept; nu prea era carturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era si credincios la juramânt. Mânie avea strasnica; de multe ori racnea tare, cam cu graba". E interesant sa observam impartialitatea cu care vorbeste despre Dumitru Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din tara. Când ajunge la domnia acestuia, aminteste purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflam de la Neculce ca "era de stat cam mic si subtire, uscat, numai era cu toane; la unele se arata prea harnic, bun si vrednic, milostiv si rabdator, dar era si cam grabnic la mânie, dar apoi curând se întorcea".

Cunoscând aceasta deprindere a lui, sa cautam ce va zice despre Petru cel Mare, caci stim ca la venirea împaratului Rusiei în Iasi el era functionar înalt si legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, în adevar, si portretul tarului: "Om mare, mai înalt decât toti oamenii, iara nu gros, rotund la fata si cam oaches si cam arunca câteodata din cap, fluturând".

Dar nu nu numai pe indivizi îi placea lui Neculce sa-i caracterizeze, ci si grupurile, natiunile (psihologia sociala nu-i era straina). Despre tatari ne spune ca sunt lupi apucatori, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec mila, sau omenie, sau dreptate, sau neviclesug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate sa faca rau se arata cu blândete, iar inima si firea tot cât ar putea este sa faca rautate».

Ceea ce conteaza în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinara a autorului, care da o anumita familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean, anticipând aparitia lui Creanga.

II. Cronicile anonime muntene

a. Letopisetul cantacuzinesc

Scurtele note analistice despre inceputuri, o prescurtare a biografiei lui Nifon, istoria lui Mihai Viteazul,epoca tratata de Matei Basarab pana la Mihnea III Radul, toate acestea au fost adunate laolalta de un cronicar de la sfarsitul secolului XVII, de Stoica Ludescu ( se presupune)care a implinit din partea sa letopisetul pana la sfrasitul domniei lui Serban Cantacuzino. Cum aceasta implinire are caracterul unei cronici de familie, ostile altei parti, s-a dat acestei portiuni(1654-1688) numele de cronica Cantacuzinilor.

Stoica Ludescu a inceput prin a copia la rand, in ordine cronologica cronicile scrise inaintea lui. In forma in care avem compilatia, este greu de definit aceste izvoare.

Dar desigur cel mai vechi, incepand de la descalecat si trecand repede peste primii voievozi, avea ca sambure viata patriarhului Nifon, impletita cu domnia lui Radu cel Mare, a urmasilor sai si mai ales a lui Neagoe Basarab.

Primul izvor intrat in compilatia lui Stoica Ludescu este deci acest corp de anale pamantene, astazi pierdut in forma lui primitiva.

Trecand peste legenda lui Radu Negru(aflata la inceputul compilatiei logofatului), putem observa, ca si in vechile anale moldovne, o lista a domnitorilor pana la Radu cel Mare cu anii de domnie si uneori cu ctitoriile si razboaiele lor(Ludescu copiaza desigur din vechiul letopiset).

De la Radu cel Mare inainte compilatia lui Stoica Ludescu reproduce, daca nu cumva aceasta parte era deja cuprinsa in vechile anale pamantene, un fragment din viata patriarhului Nifon, scrisa de Gavril, preotul Muntelui Athos in care viata sfantului se impleteste cu istoria Tarii Romanesti sub domniile lui Radu cel Mare , Mihnea cel Rau, Vlad Voda cel Tanar si Neagoe Basarab. Dupa Neagoe Basarab compilatia trece in revista domniile urmatoare concentrand expunerea, asupra luptelor fratricide dintre factiunile boieresti in jurul scaunelor boieresti.

Astfel, din framantari, din sange si din suferinte se tese istoria Tarii Romanesti pana la Mihai Viteazul.

Pentru epoca domniei lui Mihai Viteazul Stoica Ludescu reproduce o versiune a cronicii lui Teodosie Rudeanu, scrisa la curtea marelui domn si copiata in familia Buzestilor.

Dupa moartea lui Mihai Viteazul, Ludescu incorporeaza in compilatia sa o cronica in versuri grecesti alcatuita de Matei mitropolitul Mirelor (" Istoria celor intamplate in Tara Romaneasca de la Serban Voda pana la Gavril Voda care domneste acum intocmita de preasfintitul mitropolit al Mirelor chir Matei din Poganiana si inchinata prea sfintitului boier chir Ioan Catargi " ).

Cronica aceasta a fost publicata la un loc cu poema lui Stavrinos despre Mihai Viteazul intr-o hipografie greceasca din Venetia la 1638.

Prin stolnicul Constantin Cantacuzino, probabil Stoica Ludescu, care a avut la indemana opera mitropolitului grec din care, inlaturand dojanele, sfaturile invataturile, o utilizeaza, uneori traducand verbal alteori rezumand-o.

Cu ajutorul acestei cronici se innoada evenimentele petrecute in Tara Romaneasca de la moartea lui Mihai Viteazul pana la Matei Basarab.

Domnia lui Matei Basarab din compilatia lui Ludescu se reazama pe o cronica ce are si la timbrul contemporaneitatii invalmaseala si framantarile de la sfarsitul domniei lui leon Voda si asezarea domniei lui Matei Basarab sunt notate precis. Aceeasi precizie intalnim si in ziarul de calatorie al domnului la Constantinopol. Oricat de buna memorie ar avea cineva la distanta de doua - trei decenii nu ar putea reconstitui asa de precis datele. Ele au fost notate de cineva care le-a vazut desfasurandu-se sub ochii lui.

Regretatul N. Iorga inclina a atribui cronica lui Udriste Nasturel, invatatul cumnat al domnului " a-i atribui acest scurt letopiset.nu ar fi, credem, prea riscant". Dar dupa insirarea ctitoriilor lui Matei Basarab compilatorul Ludescu trecand la luptele cu Vasile Lupu " facutu-s-au si razboaie in zilele lui" nu mai pastreaza in cronica sa accentul contemporan.

Razboaiele sunt povestite fara amanunte precise, asa de sumar si de sters incat nu mai avem impresia ca au fost notate de cineva care ar fi luat parte la ele sau macar ar fi transcris stirile proaspete aduse de cei care se intorceau in triumf de pe campul de lupta.

Nici macar pacea care a stins pentru mai bine de zece ani vrajba dintre cei doi domni nu e amintita. Nu mai vorbim de aducerea imprimeriilor din tara.

Este greu de crezut ca un carturar ca Udriste Nasturel, daca ar fi el autorul, ar fi trecut cu inima usoara peste aceste evenimente. Acest lucru ar fi fost posibil doar daca autorul compilatiei nu ar fi folosit izvorul decat partial, ceea ce nu este exclus.

In schimb la ultima ciocnire a lui Vasile Lupu cu Matei Basarab cronica dobandeste iarasi timbrul contemporaneitatii.

Dupa moartea lui Matei basarab compilatia lui Stoica Ludescu continua cu stiri care au un caracter contemporan si care pot fi, de data aceasta, chiar amintirile personale ale compilatorului.

De la Mihnea Voda inainte, Stoica Ludescu povestind evenimentele la care a fost martor si partas, caci el era omul de casa al familie Cantacuzino, impartasind cu ea greutatile soartei concentreaza interesul asupra imprejurarilor care au pregatit asasinarea postelnicului Constantin Cantacuzino.

Compilatia lui Stoica Ludescu este cusuta dupa cum se vede din parti inegale ca intindere, ca valoare istorica si forma literara, unele epoci reduse la cateva date seci si acelea nesigure altele expuse pe larg cu detalii pretioase pentru istoricul care nu se margineste la schema faptelor principale, la transformarile urmate in structura unei societati ce cauta sa prinda si culoarea particulara a timpului. Ca izvor istoric, Ludescu trebuie utilizat cu grija. El este " batrana sluga a Cantacuzinilor" care rasfrange in scrisul sau sentimentele si resentimentele familiei de care isi legase viata si pentru care suferise doi ani de ocna.

Artificiile retorice ale batranului cronicar par azi naďve si demodate. Indignarea si ura nu trezesc in sufletul lui, alimentat mai mult cu lecturi biblice si hagiografice, ecouri atat de largi si puternice incat sa se cristalizeze in forme literare care s apoata trai dincolo de lumea si epoca lui.

Cronicarul cantacuzinesc sta astfel cu mult in urma cronicarilor moldoveni si prin lipsa de obiectivitate si prin darul formei literare, dar el are meritul de a fi pastrat, in compilatia sa, cele mai vechi anale ale Tarii Romanesti si de a fi innodat povestirea evenimentelor de la descalecat pana in vremea sa.

b. Letopisetul anonim al Balenilor

Raspunsul partidei Balenilor a venit prin pana foarte fin ascutita a lui Radu Popescu, daca e sa credem parerea destul de raspandita astazi, care-I atribuie, fara totusi argumente convingatoare, nu doar cronica, semnata, de dupa 1700, ci si pe aceea, nonima, care apuca lucrurile de la descalecat, la fel ca letopisetul cantacuzinesc.Spre deosebire de Ludescu, cu spaimele si superstitiile lui de om batran, crescut in spirit crestin si vorbitor numai al limbii scripturilor, Radu Popescu are tonul uui om de lume, scolit in strainatate, s-ar zice, unde a invatat istorie si trei, patru limbi, si el este un curtean si un diplomat incercat in slujba domnilor succesivi. Alegerea lui de catre baleni, daca asa s-a pus problema, ca sa scrie versiunea cea buna a istoriei s-a dovedit norocoasa. Letopisetul Balenilor infatiseaza intr-un mod mult mai verosimil ticalosiile Cantacuzinilor decat o face letopisetul acestora cu ale Balenilor. Ura lui Radu Popescu este mai putin deliranta decat a lui Ludescu si, exceptand pasajul referitor la inscaunarea lui Serban Cantacuzino ( care, in fond, I-a ucis tatal) celelalte sunt mai degraba viclene, cu bune aduceri din condei, tesand batjocura cu firul subtire al indiferentei. Dincolo de asta, ceea ce atrage atentia la Radu Popescu, intr-o masura mai mare decat la toti cronicarii nostri, este ceea ce s-ar putea numi o arta a spectacolului. Radu Popescu este un scriitor cursiv, antrenant si muscator.

Partea de cronica referitoare la Brancoveanu ridica si o problema de originalitate a informatiei. Despre respectiva domnie avem trei cronici: in afara celei a lui radu Popescu, avem panegiricul neinterest literar, al lui Radu Greceanu si asa numitul Anonim Brancovenesc.

c. Letopisetul anonim brancovenesc

Cea mai obiectiva ca tinuta si cea mai frumoasa ca factura literara este insa o cronica pe care unii au atribuit-o lui Radu Popescu, dar care este considerata de N. Cartojan anonima.

Cronica este alcatuita, dupa cum a aratat regretatul Giurescu, din doua parti inegale. Prima este alcatuita din"cinci sasimi din intinderea totala a operei" si istoriseste mersul ascendent al domniei lui Brancoveanu, care culmineaza in 1703,cand, in vremuri de aparenta liniste, domnul, rupand toate firele intrigilor tesute de dusmanii sai , se intoarce in Adrianopol in tara, cu hatiserif din partea sultanului garantandu-I domnia pana la sfarsitul vietii.

In a doua parte sunt descrise evenimentele externe din al caror angrenaj s-a dezlantuit razboiul dintre Petru cel Mare si turci, razboi care, in valtoarea lui, a pregatit prabusirea lui Brancoveanu.

N. Cartojan declara ca " noi, istoricii literari, care cautam in slova stramoseasca, dincolo de adevarul istoric, eternul omenesc prins in formele artei, trebuie sa recunoastem aci ca, aceasta repede expunere a faptelor[.]este de un real efect dramatic, pe care cronicarul stie sa-l speculeze din punct de vedere literar ".

III. Cronicarii munteni

a. Radu Popescu

Am discutat despre viata lui si pregatirea culturala la punctul II b.

b. Radu Greceanu

Radu Greceanu este un cronicar muntean autor al cronicii "Anonimul brâncovenesc" din anul 1711 si al manuscrisului "Letopisetul de la descalecarea cea dintâiu a românilor si asezarea lor în Ţara Româneasca" care din pacate s-a pierdut.

Logofatul Radu Greceanu, împreuna cu fratele sau, logofatul serban Greceanu, au luat parte, alaturi de stolnicul Constantin Cantacuzino, si cu sprijinul arhiereului Ghermano de Nyssa (directorul Academiei grecesti din Constantinopol) si al lui Sevastos Kymenites (directorul scolii grecesti din Bucuresti) la traducerea Bibliei de la Bucuresti - prima editie integrala în limba româna a textului Sfintei Scripturi. Cartea a fost tradusa dupa textul Septuagintei, si a aparut la 1688.

c. Constantin Cantacuzino

Stolnicul Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai umanismului din Tara Româneasca de la sfârsitul sec. al XVII-lea si începutul celui urmator, face parte din cunoscuta familie a Cantacuzinilor din Constantinopol, familie ce îi va forma înca de mic respectul pentru pretuirea învataturii si pentru carte. La resedinta de la Margineni, în posesia tatalui sau se afla o impresionanta colectie de carti pe care o va lauda Del Chiaro, afirmând ca "el zidi vestita si bogata manastire Margineni si avea o biblioteca frumoasa".

În ceea ce priveste studiile în strainatate, Stolnicul a studiat mai întâi la Adrianopol, apoi la Constantinopol, iar de aici s-a îndreptat spre Universitatea din Padova, unul din centrele culturale cele mai renumite din Europa în acea perioada. Dintr-o matricola padovana, aflam ca s-a înscris la 17 septembrie 1667 la Universitas aristarum.Trebuie sa remarcam faptul ca studiile realizate în strainatate au avut o mare contributie în formarea sa, Stolnicul venind cu o noua atitudine fata de cultura, avand modestia si simplitatea aceluia care-si cunoaste posibilitatile, dand dovada si de spirit critic, acesta fiind un exigent cu sine însusi. Aceste pregatiri îl pun în legatura cu mari carturari si dascali ai vremii ca Gherasim Cretanul, Antonio dall'Acqua, Albano Albanese, Bonvicinius si altii.

În perioada studiilor, Stolnicul a întocmit un catalog al cartilor pe care le-a achizitionat începând cu data de 1 iulie 1667, acesta cuprinzând poemele homerice Iliada si Odissea, versurile lui Virgiliu, Terentiu, Horatiu si Martial, scrierile lui Lucian sau Valerius Maximus, istoriile lui Titus Livius sau Quintus Curticus, operele filozofice si cosmografice ale lui Aristotel, comentarii la aceste opere de Alexandru din Afrodisia si altele. Profesorul Mario Ruffini a fost cel care a acordat o atentie speciala bibliotecii stolnicului, mai ales debutului acestuia. Bazele bibliotecii au fost puse de Postelnicul Constantin Cantacuzino, tatal ce dorea sa le ofere fiilor o educatie orientata spre cultura antica si neobizantina.

Din biblioteca tatalui, al carei continut nu ne este cunoscut, fiul Constantin Cantacuzino a mostenit foarte putin, printre care se numara un manuscris miscelaneu grecesc care continea texte religoase si morale, "Disputatio theologica de invocatione sanctorum" a pastorului protestant Martin Albrich si trei volume ale pastorului luteran Luca Osiander, "Enchiridion controversiarum". Pe lânga acestea se numara cartile cumparate la Padova mentionate în catalog, acele publicatii înregistrate de Stolnic pe foaia de garda a cartii "Introductio in dialecticam Aristotelis" a cardinalului Francesco Tolet (Venetia, 1587), plus acele scrieri pe care eruditul la indica izvoare ale lucrarii "Istoria Tarii Românesti". Izvoarele lucrarii mentionate anterior sunt numeroase, si anume: de la Strabon la Ovidiu si la Titus Livius, de la Diodor Siculul pâna la Plutarch, de la istoricii bizantini Procopius, Zonaras, Cllimach si Ion Tzetzes, de la italienii Enea Silvio Piccolomini, Bonfinio, Flavio Biondo, Filipo Buonaccorsi, la napolitanul Michele Reti si la Natale Conti, de la Nicolaus Olahus la istoricii unguri Simion de Geza, Ioan Bethlem si altii.

În componenta bibliotecii pe lânga publicatiile amintite pâna acum, mai intrau calendare si almanahuri, dupa cum reiese din corespondenta Stolnicului purtata cu Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului; apoi acele carti aduse de ostenii români ce au participat la asediul Vienei în 1683.

În fondul bibliotecii sale de la Margineni (jud. Prahova) se mai adauga manuscrisele si tipariturile daruite Stolnicului de carturari români sau straini care au poposit cândva sau au trecut pe la manastirea Margineni, ca oaspeti ai acestuia sau ca simpli prieteni. Se stie ca în a-II-a jumatate a sec.XVIII-lea foile periodice patrund în tarile române, Stolnicul fiind primul carturar care se aboneaza la câteva periodice în limba italiana. A fost abonat la "Il Corriere ordinario", un periodic cu aparitie restrânsa, care oferea informatii politice, militare si culturale din principalele tari ale Europei. Biblioteca avea în patrimoniul sau si primul periodic bibliografic italian care a patruns la sfarsitul sec. al-XVII-lea în Tara Româneasca, este vorba de "La Galleria di Minerva" care era realizata ca o publicatie anuala ce îsi propunea sa semnaleze cele mai importante lucrari din toate domeniile tiparite la Venetia si în alte centre europene. Pe baza acestor informatii bibliografice extrase din publicatia "La Galleria di Minerva", Stolnicul facea comenzi în strainatate, mai ales la Venetia.

Daca facem o comparatie între biblioteca acestui mare om de cultura cu alte biblioteci umaniste, se observa faptul ca biblioteca care ne intereseaza prezinta caracteristici importante date de organizarea acesteia dupa un sistem propriu.

Cartile, manuscrisele si periodicele provenite de la Margineni poarta pe cotor un numar de înregistrare si denumirea domeniului din care face parte, domeniu ce este mentionat în toate cazurile în limba greaca. Publicatiile au fost grupate pe formate tip editoriale (in folio, in quatro, in octavo, in duodecimo), iar în cadrul fiecarui format pe domenii. În urma unei examinarii atente se poate observa ca biblioteca este structurata în trei departamente: carti cu caracter stiintific; carti cu caracter istoric-umanistic; carti cu caracter filozofic si teologic- religios. Aceasta organizare nemaiîntâlnita pâna atunci s-a datorat faptului ca eruditul, calatorind în multe tari ale Europei a avut posibilitatea sa cunoasca sisteme de organizare a unor vechi si vestite biblioteci, ca de exemplu Biblioteca Marciana din Venetia, Biblioteca Universitatii din Padova, Biblioteca imperiala din Viena.

Corneliu Dima Dragan a fost primul care a publicat catalogul bibliotecii stolnicului. Un rol deosebit în sistematizarea bibliotecii l-a avut carturarul strain Nicolae de Porta, secretar diplomatic la curtea lui Constantin Brâncoveanu si omul de încredere al stolnicului, eforturile sale s-au concretizat prin contributiile importante la organizarea pe baze moderne a bibliotecii.

Nicolae Iorga a descoperit si publicat in anul 1910 catalogul publicatiilor achizitionate de Stolnic în anii studentiei sale la Padova, iar în 1907 a prezentat pentru prima data, pe baza materialului existent, istoricul si continutul bibliotecii acestui mare om de cultura.

În Biblioteca Academiei si în alte depozite de carti, s-au identificat atât în tara, cât si în strainatate, numeroase lucrari purtând ex-librisul Stolnicului Constantin Cantacuzino. Cercetarile realizate la Arhivele Statului din Bucuresti au dus la aflarea unui catalog al bibliotecii manastirii Margineni datând din 1839 ce continea 263 de titluri de carti care au apartinut Cantacuzinilor si ctitorilor manastirii.

La finalul acestui articol, putem spune ca stolnicul fiind cunoscator al mai multor limbi straine(italiana, latina, greaca) a stiut sa se folosesca de publicatiile pe care le avea la dispozitie, aflându-se într-o continua cautare, pentru a fi mai bine informat. Operele din biblioteca sa au introdus noi idei în cultura timpului sau, aflata înca în parte sub influenta bizantina. Dupa moartea sa tragica, o parte din carti "au luat drumul" strainatatii, iar cealalta jumatate a fost însusita de Nicolae Mavrocordat. Mai putem afirma ca aceasta biblioteca a fost prima mare biblioteca cu rasunet în întreaga Europa, iar unele dintre principiile organizarii sale au ramas valabile pâna în prezent.

Bibliografie:

N. Cartojan, "Istoria literaturii romane vechi"

G. Calinescu, "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent"

Nicolae Manolescu, "Istoria critica a literaturii romane"

www.wikipedia.ro

N. Cartojan, "Istoria literaturii romane vechi"

Dictionarul enciclopedic roman

Grigore Ureche, Letopises

Miron Costin, De neamul moldovenilor

Dan Horia Mazilu, Cronicari moldoveni - Antologie

Dan Horia Mazilu, Recitind literature romana veche

Eugen Negrici, Naratiunea in criticile lui Grigore Ureche si Miron Costin

Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane

Istoria literaturii romane, vol I

Dumitru Velciu, Grigore Ureche

Mircea Scarlat, Miron Costin

Ion Rotaru, Valori expressive in literature romana veche

Document Info

Accesari: 22505
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare